COLOCVIUL DIAVOLUL ÎN ISTORIE

Colocviile de Marți

29 septembrie 2015, 5 pm, Calderon 39

Anul VI, nr. 9 (70). Parteneri: Asociația Culturală Româno-Indiană, Academia Internațională Mihai Eminescu, Societatea de Etnologie din România, Asociația Culturală Aromâmească, FundațiaDumitru  Drăghicescu, Fundaţia Culturală Ithaca, Liceul de Artă Dinu Lipatti, Centrul Român de Istoria Presei, Teatrul Robert Calul. Format: Addresses, Intervenții, Teatru de poezie, Întâlniri, (Re)lansări de cărți și publicații, Concerte, Proiecte, Portrete, Ateliere Creative

 

Tema: DIAVOLUL ÎN ISTORIE

Recital Viorica Vatamanu

Spectacol lectură

Sorin Petrescu: Atenţie, se închid uşile

Distribuţia: Julieta Strâmbeanu-Weigel,Ioana

Calotă, Profira Serafim, Puiu Mărgescu

Regia: Vasile Manta

Comunicări

Vasile Andru: Cum se pisează dracii în Polinezia

George Anca: Alessandro Tassoni – Ion Budai-Deleanu

Puşi Dinulescu: Mefisto

Viorel Speteanu: Tratatul de frontieră româno-bulgar, 1940

Teatru de poezie

Ioana Calotă: Mihai Eminescu, Ion Heliade Rădulescu

Gabriela Tănase: Nichita Stănescu, Dan Botta şi Emil Botta

Aexandru Philippide Jr.: Alexandru Philippide

Versuri în lectura autorilor: Angela Spica-Djigola, Maria Timuc

Lansare

Victoria Milescu: Cenuşa verii, eLiteratura, 2015,

versiune franceză de Ion Roşioru

Coordonator: Dr. George Anca

ZEFLEMEAUA

     de CAMIL PETRESCU
     Motto: „Românii e deştepţi!“.

Cînd va veni sfîrşitul lumii
Românii nu vor fi atenţi
Isus a spus: „Talita kumi“
Dar nu pentru inconştienţi.

 
Iar Ziua Domnului, ca hoţul
În miez de noapte va sosi

Femeia va dormi, iar soţul
Reviste porno va citi.

 
N-avem conştiinţa tragediei
Şi totul luăm „à la légere“
Noi, campionii băşcăliei
Am compromis orice mister.

Avem o scuză de faţadă:
„Lasă, că merge şi aşa!“
Trădăm la primul colţ de stradă
Şi-apoi încălecăm pe-o şa.

 
Senzaţia e de plutire
De infinit paraşutism
Noi am făcut mişto subţire
Şi de marxism, şi de fascism.

Ce Decebal şi Burebista?
Ce patriotul cărturar?
Trăiască Miţa Biciclista
Şi berea rece la pahar!

 
Mitică veşnic să trăiască
Şi noi pe lîngă el, noroc!
Filozofia chelnărească
E tot pe loc, pe loc, pe loc!

Întreaga drojdie se scurse
Din mahalale de Fanar
Şi-n loc să fim un roib de curse
Noi am ajuns din cal – măgar.

 
Pe primul loc e-njurătura
Ea pentru toate e un leac
Simţi cum îţi umple toată gura
O moştenim din veac în veac.

Noi „facem“ şi „băgăm“ de-a valma
Noi suduim neîncetat
Iar la acest popor, sudalma
E o religie de stat.

 
La treburile serioase
Noi nu ne concentrăm destul
Avem o somnolenţă-n oase
Şi-o zeflemea de prost fudul.

Ceac-pac! Dar la reluări de faze
Parcă ne mai trezim puţin
N-avem profil de kamikaze
Tiparul nostru-i byzantin.

 
Apocalipsa furtunoasă
Îi sperie pe pămînteni…
Pe noi nu ne-o găsi acasă –
Vom fi la meci, sau la pomeni.

Aceasta, poate, ne e soarta
S-o tragem şi pe asta-n piepţi
N-aveţi decît să-nchideţi poarta
Dacă tot face ea pe moarta…
Hai, că românii e deştepţi!

Vasile Andru

Cum se pisează dracii în Polinezia

Era pe vremea efemerei mele rezidențe în Aotearoa (numele Noii Zeelande, în limba maori). Într-o biserică sobră şi fără ornamente, am asistat la un ritual de „nimicirea diavolului”. S-a produs după slujba de duminică. A îndrumat un pastor maori. A fost un fel de exorcism colectiv.

Înainte de a descrie acel ritual voi spune că, în Polinezia, dracul este un obiect de import. Fiara apocalipsei este acolo obiect de import din Occidentul nostru iudeo-creştin. Şi încă n-a fost „naturalizat” definitiv de localnici.

Aşadar, înainte de a fi creştinaţi, polinezienii nu cunoşteau noţiunea de drac şi nici de infern. Chiar şi după creştinare, în adâncul lor, polinezienii nu cred că diavolii şi iadul există. În credinţele lor străvechi, sufletele, după moarte, se duc toate în raiul numit hawaiki. Ei cred că destinul omului este Raiul!

Raiul lor nu este omogen, ci are mai multe compartimente, în funcţie de un indice noetic al aparţinătorului sufletului. (Hristos spunea şi El: „În casa Tatălui Meu, multe cămări sunt!”) Nici unul din acele compartimente din hawaiki nu este, însă, prevăzut pentru ispăşire sau pedeapsă.

Chiar şi astăzi polinezienii, deşi creştinaţi, consideră că după moarte sufletele merg în raiul hawaiki, de unde au venit cândva strămoşii lor. În Noua Zeelandă, există un loc geografic predestinat, Capul Te Reinga, unde se află un canal de comunicare cu lumea nevăzută şi, pe acolo, sufletele merg la rai. În acel pol geo-spiritual Te Reinga, chiar resimţi efecte psihice speciale, produse probabil de „unde ale formelor” şi de un electromagnetism special.

În mitologia Oceaniei, nu s-a cristalizat un exponent al Răului Absolut, diavolul. De ce? Poate pentru că acei copii ai naturii nu apucaseră să trăiască Răul absolut, nici spaime apocaliptice, aşa cum le-au cunoscut istoria de la Sumer încoace. Se pare că cei din preistorie sau cei care trăiau în condiţii de preistorie nu cunoşteau răul absolut, deci nu avea cum să apară diavolul …

Răul îşi face apariţia o dată cu pășirea omului în istorie. Diavolul intră în istorie o dată cu Nabucodonosor … cu Hasdrubal … şi tot aşa, până la Aushwitz şi Hiroshima … sau până la sârbii care-şi castrau prizonierii bosniaci, la Sarajevo. Dar polinezienii n-au cunoscut Răul Absolut, aşa că nici diavolul nu s-a arătat în reprezentările lor.

Cercetătorii au stabilit că Dracul istoric a fost inventat (mai bine zis, a fost dibuit sau identificat) de profetul Zoroastru (660-583 î.H). Și nu este o invenţie halucinatorie, ci una vizionară. Acesta a întâlnit în suprafiresc, sau a configurat în psihic, expresia Răului Absolut, diavolul, Angra Mainyush în persană. El a fost preluat rapid de evrei (care se aflau atunci în captivitate babiloniană), și apoi de paleocreștinism (cei trei magi de la Răsărit erau preoți zoroaștri).

Astfel Diavolul intră în viaţa oamenilor Uneori ca formaţiune psihică personificată; alteori probabil, ca nişte coagulări de materie rătăcitoare sub un voltaj mental deosebit (ipoteza noastră,V.Andru). De atunci, din sec. VI î.H., dracul s-a tot arătat chinuiţilor asceţi sau personalităţilor accentuate… uneori semnând pacturi solemne cu beneficiarii. Luther, într-o noapte, a aruncat o călimară în capul lui Satana care-l tot vizita, provocator, deranjând-l din traducerea Bibliei!

Dar la polinezieni, copii ai naturii, n-a existat drac. Duhurile sau entităţile suprafireşti care bântuiau şi mai bântuie pe acolo, sunt numite cu genericul akua şi hatane. Ele pot face şi bine şi rău, depinde cine le invocă, pentru ce le invocă, depinde ce negociază vrăjitorul (tohunga) cu ele, moarte sau viaţă. Aceste duhuri nu au rolul să vâneze sufletele pentru Împărăţia întunericului, şi nici nu sabotează creaţia Demiurgului.

Duhul atua este o putere neutră, nespecificată benefic sau malefic. Ci simplu, este o putere. Doar cel care invocă face din atua o putere benefică sau malefică, în funcţie de mintea sa bolnavă sau sănătoasă, sau în funcţie de manevra magică pe care o face vrăjitorul tuhunga, la cerere. Acest fapt ar putea să ne dea una din cheile raportului cu lumea nevăzută.

La fel în Polinezia nu există acea boală psihică numită sindromul de posesiune demonică. Dacă nu există drac, evident că nu există nici posedaţi!

Există şi acolo alienaţi care se comportă ca şi cum ar fi locuiţi de un duh necurat. Dar acei bolnavi mintal nu au delir cu tematică diabolică.

Ştim că tematica delirului este reperul de identificare a unui sindrom de posesiune. Tematica delirului ne indică şi alegerea tratamentului, adică vom şti dacă-l supunem pe bolnav la exorcizări preoţeşti sau îl trimitem la Spitalul de boli mintale. Dacă tematica delirului este profană, îl trimitem pe psihotic la spitalul de psihiatrie. Dacă tematica delirului este mistică, îl trimitem la Sf. Maslu cu 7 popi. Asta e situaţia în lumea de azi.

La alienaţii Polineziei, tematica delirului este din universul lor nevrotic/cultural; aşadar lipseşte reprezentarea înfricoşătoare numită diavol. De aici am putea desprinde alte concluzii medicale cu privirea la diagnosticarea şi tratarea acestei dizabilităţi psihice. Doar etno-psihiatria ţine cont de aceasta.

*

Mult le-a trebuit misionarilor creştini să le bage în cap bieţilor polinezieni noţiunea de diavol. Până la urmă, însă, au reuşit să-i garnisească pe băştinaşi cu credinţa în draci! Astfel că la început de secol 20, băştinaşii au trebuit să preia acest balaur mic, păros, negru, cornut, specializat în coruperea sufletelor şi-n capturarea de fiinţe vicioase pentru iad.

Şi dacă misionarii i-au zăpăcit şi au reuşit să-i sperie că dracii s-au furişat şi-n Polinezia, dânşii, polinezienii au învăţat să-l distrugă pe vicleanul invadator, să-l piseze mărunt, duminica, printr-un ritual original.

Un pastor maori, creştin fervent, a inventat procedeul de nimicit diavoli, un exorcism special. A zis acel pastor:

„Dacă şi aşa ni i-aţi adus, ei bine, găsim noi ac de cojocul lor negru!”

Acel procedeu de „exorcizare” este inspirat din „scenariul” HAKA, adaptat la nimicire de diavoli.

Ritualul haka era, dintru început, un dans războinic. S-a practicat înainte de luptă. Astăzi se practică înainte de meciul de rugby.

Prin haka, războinicii caută să-şi înfricoşeze adversarul, să-i inhibe părţi din cortex, să-l blocheze. Dintotdeauna, haka a avut un secret hipnotic, paralizant.

Astăzi, aşa cum e performat de jucătorii rugby, procedura haka este doar exoterică, exterioară, se manifestă prin gesturi fioroase şi strigăte teatrale. Secretul hipnogen sau paralizant s-a pierdut, sau, oricum, nu se foloseşte în sport. Dacă echipa de rugby a Neo Zeelandei este mereu campioană mondială, asta se datorează mai curând dotării fizice extraordinare a unor jucători, de genul inbatabilului Lomo… Şi nu credem că efectele magice ale ritului haka ar fi explicaţia succeselor echipei maori!

Foto. Scriitorul Vasile Andru

Aşadar, un pastor maori a avut ideea să adapteze haka la exorcismul cel mai eficient din câte am văzut. Se practică astfel: 

Pastorul se află lângă altar. Enoriaşii stau în faţa lui, la distanţă de patru metri de altar. Ei iau poziţia specială, cu picioarele proptite într-un fel anume, cu mâinile ca pentru atac, cu pumnii strânşi, cu o grimasă fioroasă!

Pastorul strigă: 

Ka mate. Ka mate! (Pot muri. Pot muri!)

Ka ora. Ka ora! (Pot trăi. Pot trăi!)

Enoriaşii strigă şi ei, în cor, cu putere: 

Ka mate. Ka mate!

Ka ora. Ka ora!

Apoi fac gesturi de înfricoşare, ameninţări vehemente cu pumnii la adresa diavolului, fac grimase: gura căscată, limba scoasă de un cot! Pastorul incită acest vacarm, până la clocot. Totul e în crescendo. 

Spre sfârşit, strigă: 

Ka upane. Ka upane! 

Adică: „Pot birui. Pot birui!”

(Traducera sintagmelor din maori, de V.A.)

Există şi obiceiul călcării în picioare a diavolilor, pentru strivirea lor definitivă. Îi pisează frenetic sub tălpi, până la epuizare. La urmă, enoriaşii, osteniţi şi parcă ieşiţi din transă, au sentimentul că toţi diavolii au fost nimiciţi pe ziua aceea. 

E un spectacol teribil să vezi cum toată biserica, toţi participanţii, cu o dezlănţuire redutabilă, ajungând până la transa şamanică, nimiceşte diavolii! Iar în final, ieşiţi din transa „hăcuirii”, pleacă acasă cu o dispoziţie şi cu o seninătate admirabile, cu senzaţia de purificare totală. Dar nu definitivă … Căci, nu ştiu de ce, duminica viitoare, ei vor face din nou acest ritual de nimicire a dracilor, deși eu credeam că i-au zdrobit o dată pentru totdeauna.

vasileandru @ yahoo.com

DIN SPANIA

GERMAIN

Scurtă descriere a inițiativei ”O poezie pe săptămână”

-                  proiect inițiat și coordonat de poetul belgian Germain Droogenbroodt –

 

Născută din ideea de a publica săptămânal o poezie din lirica lumii în ziarul de limbă flamandă al comunității olandeze locuitoare în Spania, inițiativa traducerii și publicării ritmice a creației lirice a poeților din întreaga lume a crescut și s-a extins la nivel internațional, apropiindu-se la ora actuală de poemul numerotat cu cifra rotundă de 400.

Ideea de a dărui pe cale tradițional-tipărită, respectiv pe calea virtuală câte un moment de reverie, ca o pauză de respiro în mijlocul vieții agitate pe care o ducem cu toții, a câștigat din ce în ce mai multă simpatie în rândul iubitorilor de frumos din întreaga lume, care așteaptă deja cu nerăbdare în fiecare săptămână surpriza literară, pentru a o savura ca pe un cadou prețios.

Limbii flamande i s-au adăugat între timp versiunile în spaniolă, engleză, germană, chineză și română, fiind pe cale a se extinde în curând și spre italiană. Simpla dorință de a face ca inimile noastre să vibreze măcar pentru o clipă la unison, unite sub diapazonul sensibilității artistice, dobândește anvergură și nu poate fi decât o binefacere pentru noi toți.

Autorul și coordonatorul acestei inspirate sincronizări este prestigiosul poet belgian Germain Droogenbroodt, promotor al liricii poeților mai mult sau mai puțin cunoscuți, indiferent de țara lor de origine. Neobosit, se dedică acestei pasiuni cu trup și suflet, promovând-o prin intermediul celor două instituții pe care le-a înființat special în acest scop: editura ”PoInt” (presurtare după Poesie Internationale”) și Fundația Culturală ”ITHACA”, specializată și pe organizarea de concerte de muzică clasică și recitaluri de poezie. Ambele au sediul în Altea, pe Costa Blanca, în Spania, acolo unde rezidează Domnia Sa.

     E o mare plăcere și onoare pentru echipa de traducători și colaboratori la acest proiect să pună la dispoziția publicului larg, fără niciun fel de cerințe sau obligații, acest regal liric săptămânal. Vă invităm să gustați plăcerea poeziei și, eventual, să continuați, lărgiți sau chiar îmbogățiți cu creații personale acest proiect.

Cu deosebită prețuire,

Germain și colaboratorii săi 

Cum și-a furat filiala înapoi Nicolae Manolescu

By Victor Potra / In Atitudine / 21 septembrie 2015

Nu mai este un secret că Nicolae Manolescu violează de ani buni statutul U.S.R. asemeni unui minotaur priapic ce-și înghesuie victima în fundăturile labirintului avocățesc în care sălășluiește – și i-o trage din toate pozițiile înainte s-o halească de vie.

Ciocoi de tip nou, ieșit de la răcoare la bunăstare în post-comunism, Nicolae Manolescu consideră instituția pe care o conduce – Uniunea Scriitorilor din România – drept moșia sa proprie și personală. A dobândit-o trecând prin foc și pară orice scrupule morale și intenționează să o păstreze cu cerbicie până la sfârșitul vieții, chiar dacă asta înseamnă siluirea oricărei aparențe de legalitate.

Atitudinea președintelui U.S.R. e simplă: i se cuvine. Tot. Iar acest lucru face ca în anul de grație 2015 breasla scriitorilor români să arate ca un stat feudal. Deținătorii de funcții – curteni vânând favorurile unui principe capricios, care te poate exila, dar te poate și ierta, dacă ești dispus să te faci preș și afară e noroi, deci e nevoie de tine – a se vedea exemplul lui Alex Ștefănescu. Slujbașii de toate felurile, de pe la revistele uniunii sau de prin alte părți – iobagi ce așteaptă mila Măriei Sale și care pot fi lăsați fără pâine oricând dacă ridică fruntea spre o brumă de dreptate. Membrii de rând – turmă de manevră, bună de flocoșit sau de prezentat în statistici. Bună și de pus pe blazon, pentru legitimitate. Această viziune manolesciană este completată glorios de filialele U.S.R., care în mintea Măriei Sale Nicky Întâiul au rolul unor seniorii vasale, ce datorează supunere și tribut curții regale.

În acest context de Ev Mediu, revolta unor președinți de filială, alături de alți scriitori, față de încălcarea și modificarea ilegală a statutului U.S.R. trebuie că i-a părut lui Nicolae Manolescu înaltă trădare și încălcarea dreptului divin prin care domnește în Uniunea lui. Premiul Eminescu, decernat arbitrar lui Gabriel Chifu la începutul anului precum un favor acordat unui locotenent credincios, rămâne din perspectiva întregului doar punctul în care monarhia absolutistă a lui Nicky Perenul a renunțat la orice jenă și a abandonat până și aparența legalității și a echității. Arbitrariul a devenit o evidență dincolo de orice tăgadă după momentul Chifu. Iar reacțiile ulterioare ale președintelui U.S.R. au demonstrat nu numai că acesta practică arbitrariul, dar îl și consideră justificat, ba chiar dorește să-l legitimeze. Nu trebuie să mă credeți pe cuvânt. Citiți editorialele lui Manolescu din România Literară sau luările sale de poziție din alte publicații, de exemplu Adevărul, în care se referă la problema în cauză.

Paradoxal – sau poate că nu – ceea ce a generat revolta unor scriitori de marcă și tot efortul ulterior de a reforma Uniunea Scriitorilor este fix această reacție deșănțată a lui Manolescu și a ciracilor săi. Nu neapărat problema premiului Eminescu în sine, cât reacția conducerii U.S.R. la protestul exprimat de câțiva scriitori care denunțau abuzul și impostura. A devenit clar că uniunea nu mai funcționează pe principii democratice, că legalitatea este doar un impediment ce trebuie ocolit, dialogul este imposibil și regulile jocului se reduc la una singură: bunul plac al lui Nicolae Manolescu. Situație care a dus la căutarea rădăcinilor răului: modificări arbitrare ale statutului, lipsă totală de transparență financiară, refuzul de a respecta legea căreia i se conformează toate uniunile de creație – invocându-se un decret din 1949 – și, poate cel mai important, posibilitatea ca Manolescu să fie reales la nesfârșit – prin eliminarea prevederii statutare care stabilea un număr de maximum două mandate pentru președintele U.S.R. Astfel, reforma s-a relevat ca o necesitate, alternativa fiind un sindicat de tip comunist, condus dictatorial.

În aceste condiții, cei trei conducători de filială care au avut curajul să se alăture protestatarilor – Dan Mircea Cipariu, Rita Chirian și Peter Sragher – au devenit implicit purtători de cuvânt ai mișcării de reformă, fiind singurii care aveau acces în Consiliul U.S.R. și puteau lua cuvântul acolo. În ședința din 30 martie 2015 a Consiliului atitudinea feudală de la curtea lui Nicky Necruțătorul s-a manifestat în toată spendoarea ei. Am avut de toate: de la injurii grosolane la demagogie, de la amenințări la silogisme falsificate grosier – înregistrarea audio a ședinței este relevantă. Încununarea circului a fost sancționarea cu avertisment a celor trei șefi de filială: dacă mai faceți o să fiți excluși.

Să ne înțelegem: Manolescu era și rămâne obligat să reducă la tăcere cele trei filiale rebele. Altfel exemplul ar putea fi contagios și revolta s-ar putea întinde. În logica dictatorială a actualei conduceri a U.S.R. diferența de opinie este intolerabilă, pentru simplul fapt că dinamitează tot eșafodajul unei puteri deținute până la urmă ilegitim.

Dintre cele trei filiale, cea mai periculoasă pentru Nicky Magnificul era U.S.R. Poezie – București. Aceasta din mai multe motive. Valoarea multor membri ai filialei este incontestabilă – sunt scriitori recunoscuți și premiați. Cei mai mulți rebeli sunt poeți și sunt din București – deci membri ai filialei. Filiala a avut parte sub conducerea lui Cipariu de un management corect, și are acum resursele financiare care îi pot asigura o independență consistentă față de centru. Și nu în ultimul rând, Dan Mircea Cipariu este singurul șef de filială care are răbdarea și apetența de a descurca și de a combate hățișul juridic cu care avocații uniunii încearcă să protejeze domnia manolesciană.

Cu alte cuvinte, Manolescu avea nevoie de capul lui Cipariu pe o tipsie. Ușor de spus, greu de făcut. Pentru că, ce să vezi, Cipariu a fost ales democratic în funcția de președinte al filialei, prin alegeri. Greu de mazilit în condiții legale. Dar să nu uităm că punctul forte al lui Nicky Versatilul nu este respectarea legii, ci eludarea ei.

Acestea fiind datele problemei, ce putea face Nicolae Manolescu pentru a-și lua filiala înapoi, în fieful feudal din care evadase? O întrebare la care Măria Sa a găsit un răspuns simplu: dacă nu putem să o luăm legal, hai s-o furăm. Zis și făcut.

Luni, 14 septembrie 2015, profitând de lipsa lui Cipariu din București – acesta anunțase de ceva vreme că va merge la Chișinău – Nicky Vicleanul a convocat o Ședință extraordinară a Consiliului U.S.R. Peter Sragher, care a participat, ne-a povestit ce s-a întâmplat acolo:

“Azi, în Consiliul USR s-au petrecut lucruri mirabile. Dl Horia Gârbea – am aflat de la președintele Nicolae Manolescu – a renunțat intempestiv la funcția de președinte al Filialei de Dramaturgie și de membru în Consiliul USR și și-a depus cererea de transfer la Filiala de Poezie, dar nu la Filiala București-Poezie, ci direct la președintele USR, cerînd calitatea de simplu membru în data de 7 septembrie 2015 – coincidență, chiar ziua în care eram anunțați că va avea loc un Consiliu al USR.

Dl Manolescu a propus în ședința de Consiliu de azi – cu toate că nu-i treaba Consiliului USR – să fie aprobată această cerere. Eu am întrebat dacă, în conformitate cu statutul, Filiala București a aprobat cererea dlui H. Gârbea. Nu. După ce Cipariu Dan Mircea a fost suspendat din funcție, ghici ciupercă cine a fost propus interimar în locul său?!? Proaspătul membru al Filialei București-Poezie, nu altul decît dl H. Gârbea, care era tot un zîmbet! Tot el va prelua și locul în Consiliul și Comitetul Director al USR care-i revenea lui Dan Mircea Cipariu. Am votat împotriva acestui interimat. Am fost iarăși singurul“.

Bun, ce avem mai sus? Nicky Răzbunătorul îl suspendă pe Cipariu dintr-o funcție în care acesta era ales democratic. Fără altă justificare decât aceea că Cipariu a apelat la justiție pentru a contesta validitatea articolelor adăugate pe șest de Manolescu în statut, astfel încât să poată conduce la infinit uniunea, discreționar și fără să dea socoteală de banii păpați de la buget. Pe scurt: dacă apelezi la justiție pentru a-ți apăra drepturile te dăm afară. Curat murdar, coane Nicky. Apoi, mai avem un țucălar care își dă demisia din funcția de colector de pârțuri dramatice, se transferă la Filiala U.S.R. Poezie – București total nestatutar, după care este uns șef de trib de Nicky Binefăcătorul. Totul pe loc, în aceeași zi, fără alegeri, fără consultarea membrilor filialei, fără nici un scrupul. Păi dacă asta nu-i hoție, să-mi spuneți voi ce e!

Într-un final glorios, Nicky Cuceritorul a putut declara curtenilor în extaz: “Fraților, am învins. Ne-am furat filiala înapoi!”

Dar cu ce rămânem la sfârșitul poveștii? Dincolo de încă un abuz major al președintelui U.S.R., dincolo de dezgustul provocat de complicitatea explicită a unor scriitori de la care așteptam o minima moralia, dincolo de gustul amar lăsat lașitatea celor tăcuți, care au ales complicitatea implicită, rămâne un ceas care ticăie. Și care măsoară timpul până când funia va ajunge la par.

Îmi aduc aminte de o discuție neoficială pe care am avut-o cu un prieten, funcționar DNA, mai pe la sfârșitul primăverii. I-am prezentat toate probele pe care le aveam privind abuzurile în funcție publică, folosirea posibil frauduloasă a fondurilor de stat și traficul de influență pentru care ar trebui cercetat Nicky Perisabilul. Răspunsul a fost limpede: sunt întrunite toate condițiile de suspiciune rezonabilă pentru a deschide o anchetă împotriva domnului Nicolae Manolescu și a persoanelor care îl secondează la conducerea U.S.R. Singura problemă este că nu au resursele umane pentru a se ocupa de toate fraudele ce le sunt semnalate – la câte s-au petrecut în țara asta. Îi iau mai întâi pe barosani, ăia cu multe milioane de euro delapidate. Dar vine rândul tuturor, mai devreme sau mai târziu. Și-a notat tot ce i-am zis și mi-a promis că nu uită. Oricum o să-i aduc aminte de asta peste câteva săptămâni – a rămas să ne vedem la o bere, de ziua lui.

Până atunci, mesajul meu pentru Nicky Invulnerabilul este unul simplu. Jupâne, ia-ți o șubă groasă. Winter is coming!

Notă: acest text este un pamflet şi trebuie citit ca atare.

Victor Potra, 21 septembrie 2015

Tags: Dan-Mircea Cipariu, Nicolae Manolescu, Premiul Național Mihai Eminescu, USR, Victor Potra

DIMITRIE GRAMA
Omul masina si societatea

Fiinta umana se naste fara constiinta sau cu o constiinta rudimentara asemanatoare celorlalte primate sau mamifere, dar omul este inzestrat cu un creier extrem de creativ si de efectiv, care l-ar putea ajuta sa-si dezvolte o constiinta daca conditiile naturale, social-politice si economice sunt favorabile.

In general, filozofii, sociologii, doctorii, poetii, jurnalistii si mai ales politicienii, vorbesc de constiinta, ca si cum aceasta ar fi ceva banal si de la sine-nteles si ca si cand constiinta ar apartine in egala masura tuturor fiintelor umane. Aceasta atitudine se bazeaza si pe faptul ca majoritatea celor care fac referinta la constiinta umana, nu prea stiu despre ce vorbesc si cei mai multi dintre acesti indivizi, nu au o constiinta proprie dezvoltata. Multi oameni cred ca atunci cand esti loial unui grup anume, unui partid anume, unui tinut anume si iti expui public si virulent aceasta loialitate, acel act de solidaritate reprezinta actiunea unui individ plin de constiinta. De asemenea sentimentul de "mila de la distanta", ca de exemplu cei care plang la TV de mila copiiilor care cauta de mancare prin gunoaie in Asia sau Africa, se confunda adesea cu o constiinta devarata, cu toate ca este vorba doar de sentimentalism hormonal si de multe, doar de propaganda ipocrita.

Cine nu a vazut  la TV "healerii" americani, care cu biblia in mana si cu citate din scripturi, vindeca diversi contorsionisti, falsi paraplegi sau psiho-hipocondrici. Mesajul healerului este simplu: "vorba si cartea lui Isus te vindeca daca te desparti de toate posesiile materiale si mai ales de toti banii si ai predai bisericii lui Isus, deci mie healerului". Intrebati acesti healeri si cei din jurul lor, ei se considera oameni cu constiinta. Biserica da din umeri si nu condamna aceste emisiuni si obiceiuri desecrabile, dand vina pe libertate.

In acest context voi incerca sa-mi exprim cateva ganduri privitoare la ideia de democratie, atat din punct de vedere general, cat si in raport cu Romania si romanii.

Nu sunt sigur, dar am impresia ca majoritatea fiintelor umane actuale considera "democratia" ca fiind stadiul cel mai evoluat al societatii umane si deci, cel mai bun, unde o ordine bazata pe libertate deplina, egalitate deplina si pe dreptul fiecarui individ sa-si aleaga liderii.

Democratia nu este ceva nou, ceva la care o societate libera a ajuns deoarece vasta majoritate a cetatenilor din acea societate au ajuns la un nivel intelectual si moral ridicat, nicidecum, deoarece diverse forme de guvernare democratica, asemanatoare cu cele din zilele noastre, au existat si la grecii antici si la chinezi sau indieni acum 2500 de ani.

Plato descrie cinci forme diferite de organizare a societatilor umane si le categorizeaza in acord cu gradul de ratiune, succes si dreptate corespunzator fiecareia.

     Dupa Plato, asa cum analizeaza el acum aproape doua mii cinci sute de ani in faimoasa "Republica", Aristocratia reprezinta cea mai buna forma de guvernare. Aici societatea este condusa si controlata de "regii filozofi" si in aceasta societate, dorintele prostimii majoritare sunt controlate de intelepciunea si tinta minoritarilor educati si antrenati in guvernare social-politica bazata pe o etica solida si ne-negociabila.

     Urmeaza apoi, pe o treapta putin inferioara, Timocratia, sau dictatura militara si aici Plato da ca exemplu Sparta. Dictatura militara a lui Plato, nu are nimic in comun cu dictaturile militare actuale de tipul nord-korean sau diverse altele din Africa sau America Latina. Dictatura spartana este o societate austera bazata pe educatia militara, responsabilitate si onoare, in care fiecare cetatean este antrenat si dispus sa se sacrifice pentru binele acelei societati. O societate in care "asceticul" este glorifiat si unde onoarea este mai presus de orice dorinta.

     O treapta mai jos, gasim Oligarhia, unde toata patima sufleteasca este subordonata dorintei de avutie. Totusi in oligarhia greaca, a lui Plato, exista o retinere si se manifesta un control fata de acumularea nelimitata de bogatie.

     Dupa Oligarhie, pe scara valorilor, urmeaza Democratia - o societate condusa de oameni dominati intelectual si spiritual de o pofta nestapinita, primitiva, pentru mancare, bautura sex si alte placeri. Plato considera democratia, ca fiind o societate fara ordine sau disciplina unde egalitatea politica duce inevitabil la o cultura grosolana, de prost gust si la o moralitate bazata pe "lasa-ma sa te las", unde orice siretlic este acceptat si "totul este in regula".

    Singura societate mai proasta decat democratia, este Tirania. Tirania nu este polul opus al democratiei, ci mai curand reprezinta o democratie "coapta", ajunsa la apogeu si in care orice forma de expresie, de habit uman, printre care nerespectarea legiilor si crima social-politica, devin acceptabile.

Romania si romanii probabil ca, de-a lungul anilor, au trecut, constient sau inconstient, prin toate aceste forme de organizare sociala si statala pina cand au ajuns la actuala forma de democratie. Pentru ca asa se numesc acum, democratii, toate tarile unde toata lumea de la o anumita varsta anumita, are dreptul la vot. Toata lumea, indiferent de educatie, stare mintala, onoare, responsabilitate, interes egoist, criminalitate, etc., etc.,etc., etc. 

  In ce masura este romanul liber si democratic acum? Care sunt normele si valorile morale care definesc societatea romana si pe care cetateanul obisnuit trebuie sa le urmeze, deoarece asa li se cere de cei care conduc (exemplar) tara si poporul. Cat de serios poate fi considerat un furt de un pepene la targ,  sau un furt de cunostiinte la o scoala sau universitate? Cui ai mai pasa de asa ceva? 

 La alegeri, dece se duce lumea? Sunt multe intrebari, la care eu nu pot sa raspund si nici nu pretind sa am dreptul sa raspund, deoarece eu sunt un las, am plecat de acolo, neavand curajul sa ma angajez si sa incerc sa schimb ceva. Atunci cand eu am plecat din tara, in 1969, Romania era, conform teoriei lui Plato,  o Tiranie, dar nu sunt convins ca din punct de vedere moral-social, exista vreo diferenta mare intre Tirania si Democratia romana.

  Cred ca atata timp cat orice natie, deci si natia romana, refuza sa fie sincer angajata in propria ei existenta si este nepasatoare la auto-critica si auto-condamnare, nu sunt mari sanse de reconciliere cu propriul spirit sau cu cel al altor natii.

Dupa 1989, odata cu instaurarea unei noi ordini social-politice, Romania si romanul ar fi trebuit sa-si asume raspunderea fata de trecutul comunist, pe care in mod superficial si deci vulgar, al condamna.

O incercare, in aceasta privinta, a avut loc prin asa-zisa Comisa Tismaneanu, dar aceasta incercare reprezinta doar o cacialma si nu o analiza serioasa si profunda  a comunismului din Romania.

Compromisa fiind din start, aceasta comisie a incercat sa protejeze diversi criminali comunisti si mai ales a reusit sa ascunda adevarul. Care sunt adevaratii calai ai comunismului? Unde si cand au fost ei judecati si de cine?

Un adevarat proces judiciar, ar fi avut sansa sa separe oamenii buni de cei rai, comunisti ori necomunisti, dar acest lucru nu s-a intamplat in Romania si de aceia romanul traieste in continuare in jugul suspiciunilor si al neincrederii. Spiritul romanului si al natiei, in general, in loc sa se ridice dupa caderea comunismului, a ramas acelasi sau este si mai fragil, si mai slab.

  Un popor despiritualizat, suspicios si neincrezator, cade usor victima fortelor diabolice si imorale care, incet-incet, distrug si pe acei putini supravietuitori decenti si constienti.

  Recunosc ca nu-i usor sa ai curaj si sa te lupti pentru demnitate si constiinta si poate ca o mica consolare, eu consider ca, in general, romanii se comporta asemanator altor natii, asemanator altor fiinte umane si e normal sa fie asa, deoarece, cum am mai spus, 70% din oameni poseda o constiinta minima, rudimentara. 

O constiinta de supravietuire.

DG, 17/9 2015

Omul maşină (reîntâlnire)

Atunci cand faci parte dintr-un colectiv sportiv si mai ales daca esti selectat sa reprezinti asociatia sportiva, sau chiar natiunea, la nivel national si international, ai impresia ca toti membrii acelui lot, fac parte dintr-o mare familie, in care toti impartim aceaiasi mandrie si avem acelasi tel. Vrand-nevrand esti nevoit sa te antrenezi cu anumiti antrenori, sa imparti aceleasi stadioane, vestiare, cantine si camere de dormit si in timp, esti convins ca toti gandesc paroximativ la fel si iti sunt asemanatori tie in tinuta morala si fapta.

      Un grup de tineri entuziasti, de fapt, doritori de performanta, veseli si deschisi si in acest grup fiecare om se bazeaza pe un co-echipier, are incredere in el atat ca sportiv cat si ca om. Petrecand mult timp impreuna, la stadion, in cantonamente, la petreceri, te simti in largul tau, vorbesti, mai spui, in intimitate, bancuri.

     Cel putin asa gandeam eu cand am ajuns atlet de performanta si am fost selectat in lotul Romaniei de atletism. Eram tanar student la Cluj si aveam o situatie putin deosebita din punct de vedere social, radacini nesanatoase (pentru ca radacinile se mostenesc de la planta la planta!) si bunici traitori din anii 1930 - 40 in New York, USA. Nu mi-am ascuns niciodata originea, ba chiar cred ca am fost intotdeauna mandru din cine si de unde ma trag si de aceea fiind in lotul Romaniei, eu nu ma asteptam ca alti sportivi, sa fiu trimis la concursuri in Vest, ci eram foarte multumit sa primesc o indemizatie sportiva si sa reprezint tara in lagarul nostru socialist, in Bulgaria, Cehoslovacia, DDR, URSS.

In schimb nu m-am impartasit nimanui, nici macar familiei sau prietenilor cei mai apropiati, cu privinta la visul meu de a parasi tara, dorinta bazata pe niste experiente la varsta de 14 -15 ani la Ilidia, in Banat. Atunci la varsta de 14 ani, din tanar comunist indoctrinat, am devenit un observator critic al unui sistem inuman. Precoce pentru un copil, dar asa a fost sa fie si nelinistea psihica pe care mi-a creat-o acea revelatie precoce, ar fi putut sa ma distruga, daca nu aveam un plan intr-un vis in care puteam sa parasesc o tara in care eu nu puteam sa fiu eu si nici neamul meu nu putea sa fie altceva decat o ofensa nationala.

   

   Vara anului 1969 eram in cantonament, cu lotul Romaniei de atletism, la Poiana Brasov si din acel "lot mare" erau alesi sportivii care trebuiau sa reprezinte tara, atat in Est cat si in Vest. Eu ma pregateam pentru concursuri locale si, in cel mai bun caz, pentru vreun concurs in vreo tara sora, socialista.

Sansa mea de a participa la vreun concurs in Vest, s-a redus aproape la zero, atunci cand in aceiasi vara, doi atleti, fratii Hodos, au "ramas" in Vest. Si ei aveau, chiar mai rau decat mine, referinte comune cu tarile capitaliste, mama lor fiind frantuzoaica get-beget.

Eram prieten bun cu fratele mai mare, Silviu, cu care ma antrenam cateodata si faceam "cura de struguri" sa ne intarim. Nu am discutat niciodata politica si niciunul din noi nu ne-am dezvaluit intentiile, dar nu m-am mirat sa aflu ca fiind impreuna la un concurs in Germania, fratii Hodos nu s-au mai intors.

Acum in Poiana Brasov, ne pregateam cu totii pentru un "triangular" la Stockholm si anume Suedia - Italia - Romania si majoritatea sportivilor de incredere erau deja selectati si informati ce si cum. Eu nu ma asteptam sa fiu selectionat si de aceea am ramas, aproape naucit de surprindere, atunci cand cu trei zile inainte de plecare, seful lotului vine si-mi spune sa ma pregatesc ca mi s-a "facut incredere" si am fost ales sa plec la Stockholm cu lotul.

M-am bucurat, dar in acelasi timp, m-a coplesit si o neliniste, sora cu spaima, gandindu-ma ca acum a sosit momentul sa fug. Nu-i usor sa pleci in necunoscut, fara nici un act, far nici o reasigurare ca "totul se aranjeaza", dar totusi nu puteam da inapoi acum. Ma gandeam ca s-ar putea sa fie ultima sansa de a ajunge in Vest.

Coplesit de ganduri, stateam pe o banca la stadion, cand asa, din senin, un aruncator de ciocan, pe care il cunosteam doar superficial si care nu-mi era prieten sau macar coleg de antrenament, el fiind aruncator si eu sprinter, se aseaza linga mine si in mare confidenta imi spune: "Sti ca fratii Hodos s-au intors? N-au primit azil in Vest si acuma-s la Bucuresti. Si-au cerut iertare la Federatie si nu se stie ce se va intampla cu ei, etc., etc.". Nu-mi mai aduc aminte ce i-am raspuns, dar imi amintesc ca aceasta "veste" m-a pus pe ganduri si aproape ca mi-a taiat curajul de emigrare. Am fost in cumpana pina cand avionul a ajuns deasupra arhipeleagului care inconjoara Stockholmul si atunci mi-am spus: fie ce-o fi, eu raman si daca nu reusesc sa ajung in America la bunici, atunci, daca asa mi-e soarta, voi ajunge acolo de unde am plecat, in aceiasi inchisoare unde o sa ma prapadesc asa cum si altii se prapadesc.

   Mi-am facut datoria fata de tara si lot si am concurat atat la 400m individual cat si la stafeta de 4X400m. Dupa concurs aveam o zi libera de cumparaturi si in ziua aia eu m-am dus la Politia din Stockholm si am cerut azil politic. Suedezii nu m-au trimis inapoi, ba din contra m-au ajutat in toate eforturile mele de a-mi continua studiile si cariera sportiva. Doar la trei - patru ani dupa ce am "fugit" din lotul Romaniei de atletism, am fost selectionat pentru lotul national al Suediei.

   Am aflat mai tarziu ca fratii Hodos nu s-au intors nicidecum in Romania atunci in vara lui 1969 si mi-am dat seama ca aruncatorul acela de ciocan, Ciobanu cred ca l-a chemat, a fost instruit sa vina la "elemente" ca mine cu zvonuri de intimidare, de dezinformare care sa ne descurajeze sa "fugim",  daca cumva asa o ideie ne-ar fi trecut prin cap. El facea parte din doua loturi nationale si avea obligatii pentru amandoua: lotul national de atletism si lotul natinal Securitatea.

   Facand parte din lotul Suediei, m-am mai intalnit cu atleti romani la diverse concursuri internationale, dar in afara de unu-doi sportivi pe care-i stiam de la Cluj, nu am incercat sa contactez sau sa vorbesc cu nimeni, dandu-mi seama ca acesti "detinuti sportivi", urmariti de securisti cunoscuti si necunoscuti de ei, ar avea mai mult necazuri decat placere sa stea cu mine de vorba.

   O singura data insa am facut exceptie de la aceasta regula de necomunicare cu fostii co-echipieri si anume atunci cand am participat, in 1975, la "Jocurile de Atletism de la Ostrava", un concurs  de atletism intr-o tara socialista. Printre atletii roamani era si saritoarea la lungime, Alina Popescu, pe care o cunosteam bine, fiind chiar inamorati intr-o relatie"platonica"  in 1967-68.

   Ne-am bucurat reciproc sa ne revedem si dupa concurs ne-am intalnit, acolo unde eram cu totii cazati, sa stam putin de vorba. Cred ca nici nu am apucat sa fim singuri si sa vorbim 5 - 10 minute, cand prin usa s-a napustit Mihaela Penes, mandria noastra olimpica, care fara nici un fel de introducere a inceput sa ma besteleasca cu o voce plina de patos si testosteron: Ce caut eu acolo cu Alina cu minciunile mele despre Vest si studii false de doctor? Stie ea cu ce scop am venit eu acolo, et., etc. 

I-am raspuns ca nu am vorbit despre Vest si nici despre sutdiile mele, dar Mihaela stia mai bine si continua sa zbiere la noi.

   Saraca Alina a amutit. Parea paralizata. N-am avut altceva de facut decat sa-mi cer scuze la Alina si sa plec.

Acum, recent am citit in presa romana ca, din pacate, Mihaela Penes, care ar fi avut inca multe de dat,  "s-a retras" la o manastire din Moldova. O comunista, securista a anilor 1960 - 70 - 80, care pe vremea lui Ceausescu probabil ca ar fi denuntat, chiar si fals, si ar fi combatut orice fel de manifestare religioasa,  cere acum refugiu la maicile unei manastiri. De unde atata piosenie? O mustra cumva constiinta pentru serviciile secrete care s-ar putea sa fi distrus aspiratiile multor tineri nevinovati?

  Ma indoiesc de asa ceva, deoarece atat acel aruncator de ciocan cat si M Penes, nu sunt altceva decat "masini biologice", fara constiinta  si deci impasibile, fara remuscari. Sunt convins ca acesti indivizi, atunci cand isi deapana amintirile, se prezinta celor care nu stiu, naivilor, ca si cand ar fi fost oameni de onoare, chiar "dezidenti" pe "vremea lui Ceausescu". Si tara aia pare sa fie plina de ei, nu-i asa?

D Grama, Gibraltar, 18/9 2015

Actualii refugiați

Cand valurile de "refugiati nord africani si asiatici, cu sutele demii au napadit insulele italiene din Mediterana si cele grecesti din Adriatica si Egee si mai ales cand prin Turcia, val dupa val de emigranti au trecut in Macedonia, Sarbia si pina la urma in Ungaria, cancelarul german, Angela Merkel a aparut in mass-media internationala si, ca un inger pazitor,  a promis hoardelor de refugiati, azil in Germania, in conditii umnane, si neconditionat, drepturi de cetatean UE. 

    Unui milion de refugiati le-a promis Merkel dreptul de a se stabili in Germania. Nemtii au aplaudat-o cu mandrie si chiar incompetentii de la ONU si-au exprimat uimirea si srijinul acestui efort umanitar german, care statea ca un exemplu de comportament de inalta moralitate si atitudine de solidaritate si altruism.

   Se pare ca pe nimeni nu l-a interesat si nimeni nu s-a intrebat serios: "cine sunt acesti refugiati?", "reprezinta acesti oameni, adevarati refugiati de razboi si persecutati religios de noul stat islamic din Irak si Siria?" si mai ales nimeni nu pune intrebarea cea mai relevanta care are importnata pentru viitorul omenirii, ca invatatura, si anume: "cine sunt raspunzatori de aceasta situatie haotica, acre afecteaza atat Africa, cat si Asia si Europa? Cum s-a ajuns aici?"

   Angela Merkel si diversi politicieni germani, au fost primii care au criticat Grecia, Italia, Macedonia, Sarbia si Ungaria pentru ne-angajarea si ne-asigurarea de conditii "umane" refugiatiilor si germanilor, in acelasi suflu umanist si altruist, li s-au alaturat austriecii si croatii, care si ei au promis trecere libera, conditii umane, scoli, spitale, in general au promis refugiatilor, o infrastructura decenta, umana si au promis libertate!

   Ungurii, care nu-si doresc in tara lor refugiati despre care habar nu au cine sunt, au imbarcat direct in trenuri si autocare cateva mii de refugiati si i-au plasat austriecilor. La TV vad austrieci fericiti de venirea refugiatiilor si aceasta fericire sfarseste cand Ungaria trimite vreo 25 - 30.000 de refugiati. Austriecii isi aduc aminte de fratii lor germani care au promis ca vor un milion si au trimis cei 25.000 la Munchen.

Scenariul se repeta: flori la gara, fanfara, marsuri la primii cinci mii de refugiati si la numarul critic de douazeci si cinci de mii, STOP!

   Lacrimile de bucurie si prietenie de pe fata lui Angela Merkel au spalat spoiala de ipocrizie propagandista si, asa cum spune romanul, "neamtul si-a dat arama pe fata". La fel si austriacul si croatul si francezul si, general europeanul bogat, indolent, istoriceste ne-educat, dar "inconstient angajat", care brusc, cand jocul abia s-a incins si pare serios, nu mai vrea sa se joace. Vrea sa inchida granitele Shengenului si sa ne lase pe noi balcanicii sa avem grija de musulmani, ca si asa am aparat noi granitele Europei de Vest de invazia musulmana, timp de vreo 600 de ani.

   Nimic rau in asta, noi, adica grecii, sarbii, bulgarii, romanii am fi putut asista UE la o selectie serioasa, bazata pe conditia de refugiat si in timp coordona repartitia in Europa a celor care indeplinesc acel statut de refugiat si trimite inapoi in Turcia, Pakistan, Libia, Somalia, etc., pe toti cei care au alte statute de emigranti.

   ONU nu are resurser, bani, dar critica si da indicatii. Germania are bani, dar vrea sa-i tina pentru ea, deoarece crede ca este destul sa Promiti si sa Pacalesti lumea cu ajutorul unei mass-medii de scandal.

   Ma intreb de ce nu a trimis Germania direct trenuri speciale, autobuse, camioane si alte mijloace de transport, care sa le livreze mult doritii refugiati, cei 1 million, acolo in Bavaria, Essen si Schleswik-Holstein? Si belgienii si suedezii si olandezii si toti cei care-i critica pe balcani, puteau s-o faca, deoarece in UE nu e razboi si nu sunt granite. Dar se pare ca aproape toti cei mai sus numiti, se multumesc cu Discursul Demagogic. De ce oare?

   Pentru ca majoritatea politicienilor lumii, la fel ca si populatia obisnuita, sunt oameni masina, fara o constiinta proprie, ci doar una de grup, de interes. De aceea poate, unui observator neutral, ai este usor sa vada in spatele fatadei si sa demaste atitudinea superficiala, demagogica si imorala a celor care detin puterea chair si atunci cand este vorba de "principii umanitare si de solidaritate".

D. Grama, 19/9 2015, Gibralatar

NOMINALIZAREA LUI PAUL GOMA LA KYOTO PRIZE

Dear Dr. Anca:

We duly received your nomination for the 2016 Kyoto Prize.
Your candidate will be considered in the selection committee starting
shortly.

Thank you for your kind cooperation and for your support of the Kyoto Prize.

Respectfully yours,


Kazuhito Himeda
Secretary General
Inamori Foundation
620 Suiginya-cho, Shimogyo-ku, Kyoto 600-8411 Japan
Phone: +81-75-353-7272  Fax: +81-75-353-7270
E-mail: c-nomination@inamori-f.or.jp

Era posibilă o invazie sovietică în România în anul 1968?

Trei zile mai târziu Dobrânin îl vizitează din nou pe ministrul de externe Dean Rusk la biroul său de la Departamentul de Stat. „El mi-a cerut să-i spun între patru ochi, care au fost adevăratele raţiuni de a trece la acţiuni în Cehoslovacia. După care a adăugat pe neaşteptate, «Urmează România la rând? Ar fi prea mult şi nu ne aşteptăm deloc de a fi în stare să controlăm opinia publică»” (pag.181). Erau zile grele pentru Dean Rusk din cauza Cehoslovaciei. Johnson se întâlnise cu câteva ore înainte cu vreo 20 de lideri ai Congresului, care l-au supus unei critici ascuţite pentru reacţia sa moderată faţă de invazia Cehoslovaciei. Revoltat de criticile acestora Johnson le-a reamintit că Cehoslovacia se află în zona de influenţă sovietică: „Sugeraţi cumva să trimitem trupe americane acolo?” i-a întrebat preşedintele (pag.182). S-a convenit că SUA nu vor folosi forţa împotriva invaziei Cehoslovaciei. Mai mult chiar, Johnson a ordonat să nu mai aibă loc nici o condamnare publică în afara celor făcute deja de către Casa Albă şi Departamentul de Stat.

Cu toatea acestea nervozitatea a persistat, scrie Dobrânin: „Pe 28 august Rusk m-a convocat urgent ca să-mi spună că a aflat despre mişcări de trupe sovietice neobişnuite de-a lungul graniţelor româneşti în ultimele 24 de ore. Fuseseră deja speculaţii în Occident despre posibilitatea unei invazii sovietice a României, bazate în general pe refuzul acesteia de a lua parte la acţiunea comună cu celelalte state ale Tratatului de la Varşovia, contra Cehoslovaciei. Într-adevăr, scrie Dobrânin, Moscova era profund iritată de liderul României, Nicolae Ceauşescu, şi trupe sovietice erau angajate în manevre tactice demonstrative în apropierea frontierei româneşti. Dar Moscova nu se gândea realmente să invadeze România, pentru că nu s-a îndoit niciodată de stabilitatea regimului comunist de acolo” (pag.182).

Aceste mişcări de trupe erau atent urmărite de serviciile occidentale de informaţii care le-au transmis rapid preşedintelui Johnson aflat în concediu la moşia sa din Texas. Acesta l-a contactat telefonic imediat pe Rusk căruia i-a dictat pentru Brejnev un mesaj „emoţional” descris astfel de Dobrînin: „În numele omenirii, vă cerem să nu invadaţi România, deoarece consecinţele ar fi imprevizibile. De asemenea sperăm că nici un fel de acţiuni nu vor fi luate împotriva Berlinului Occidental, care ar putea provoca o criză internaţională majoră, pe care suntem preocupaţi s-o evităm cu orice preţ. Toate astea ar fi dezastroase pentru relaţiile sovieto-americane şi pentru întreaga lume” (pag.183).

Alarmat, Dobrânin s-a întors la ambasada URSS de unde a trimis Kremlinului o telegramă cifrată cerând imperativ şi fără întârziere un răspuns pentru calmarea situaţiei create de România la Washington. N-a durat mult şi Dobrânin s-a întors la biroul ministrului de externe american cu următorul mesaj de la Kremlin: „Sunt instruit să vă informez că rapoartele despre o mişcare iminentă a forţelor militare sovietice în Romania sunt special concepute de anumite cercuri pentru a induce în eroare guvernul american şi nu corespund realităţii. Acelaşi lucru se aplică în totalitate şi Berlinului occidental” (pag.183). Dean Rusk a răsuflat uşurat.

Bucharest, prima navă din convoiul sovietic ce mergea spre Cuba în 1962

Anatoli Dobrânin mărturiseşte în această carte că cea mai memorabilă zi din cei 25 de ani ca ambasador sovietic la Washington a fost ziua de miercuri 24 octombrie 1962. Împreună cu toţi membrii ambasadei, el urmărea atunci sub tensiune maximă, în faţa televizoarelor, apropierea convoiului de nave sovietice de linia de demarcaţie a blocadei maritime declarate de preşedintele Kennedy în jurul Cubei, în criza rachetelor nucleare sovietice instalate de URSS în Cuba. Nave de război ale marinei militare americane aveau ordin să oprească orice navă care încerca să treacă de linia de demarcaţie a blocadei maritime contra Cubei. Nava care refuza să oprească, urma să fie scufundată de submarinele americane din zonă. Nava sovietică din capul convoiului care ar fi fost scufundată prima în caz că nu oprea, era un tanc petrolier care purta numele capitalei României, „BUCHAREST”. În urma acestei nave sovietice urmau la scurtă distanţă restul convoiului de nave care duceau material militar sovietic spre Cuba. Întreaga Americă urmărea cu răsuflarea tăiată dacă acolo va începe al treilea război mondial. „Cu vocea gâtuită de emoţie, comentatorul televiziunii americane număra milele rămase până nava BUCHAREST atingea linia de demarcaţie a blocadei, escortată fiind de distrugătoare şi avioane americane. Patru, trei, două, în fine o milă rămasă de parcurs… Se va opri oare nava? În sfârşit, nava a trecut linia blocadei fără ca distrugătoarele să deschidă focul. A urmat o răsuflare generală de uşurare în principal printre membrii personalului ambasadei noastre. Noi n-am ştiut în acel moment că toate celelalte nave-cargo primiseră ordine secrete de a rămâne în afara liniei de blocadă. Noi la ambasadă eram din nou neinformaţi de Moscova privind asta. Aşa că emoţiile noastre au rămas la nivel ridicat. Ameninţarea unei ciocniri directe şi imediate pe mare, a fost astfel amânată. Dar confruntarea arăta încă foarte reală”(pag.83).

Kennedy era pregătit să ordone bombardarea rachetelor sovietice din Cuba, ca fiind o ameninţare serioasă pentru siguranţa Americii. Fratele său, Robert Kennedy se întâlnea după miezul nopţii, în secret, cu ambasadorul Dobrânin pentru găsirea unei soluţii. „Robert Kennedy a recunoscut totuşi, scrie Dobrânin, că bombardarea bazelor ar fi putut genera victime printre servanţii militari sovietici, care în mod neîndoielnic ar fi provocat guvernul sovietic să răspundă cu represalii în Europa. Şi atunci un război real ar izbucni şi milioane de americani şi ruşi ar pieri. Partea americană dorea să evite asta prin orice mijloace şi el era sigur că guvernul sovietic voia asta de asemenea. Ca urmare, întârzâieri în găsirea unei căi de ieşire din impas puneau mari riscuri ca situaţia să scape de sub control. Pentru a sublinia asta, Robert Kennedy a remarcat, ca în treacăt, că multe persoane nerezonabile dintre generalii americani, şi nu numai generali, se dădeau de ceasul morţii pentru găsirea unei pricini de luptă cu sovieticii” (pag.87).

Două lucruri au contribuit la rezolvarea paşnică a crizei rachetelor sovietice din Cuba: linia de telex directă dintre Kremlin şi Casa Albă, dar mai ales întâlnirile secrete ale lui Anatoli Dobrânin cu fratele preşedintelui Kennedy şi ministru al justiţiei Robert Kennedy. Aceste întâlniri secrete erau organizate între miezul nopţii şi ora 3 dimineaţa pentru a se feri de presă şi de ochii oamenilor, pe rând la biroul ministrului justiţiei şi la ambasada sovietică din Washington. A fost un troc prin care sovieticii au acceptat să-şi retragă rachetele lor din Cuba în schimbul retragerii de către americani a rachetelor lor din Turcia. În plus, Kennedy a promis lui Hruşciov că nici SUA, nici altă ţară din emisfera occidentală nu va mai interveni în Cuba, sub nici o formă.

BEN TODICĂ

Filmul meu ca martor al realității

(sau Filmul meu Nebuna lui Coșbuc)

Abundența tehnologică ne îndreaptă spre o redefinire a realității. Suntem obligați azi să explicăm realitatea în diferite feluri. Dacă în anii ’60 Jean Rouch a inventat cineveriteul, pentru ilustrarea adevărului, azi lucrurile se schimbă, avem un alt fel de adevăr, un adevăr care nu mai depinde de bani ca să-l cauți, ca să-l explici, un adevăr dictat de finanțatori și contabili e un adevăr natural. De acum încolo adevărul se desprinde de aceste forțe și intră în nișa sa pură, liber și independent de forțele dinafară. Faptele nu mai crează adevărul, ele crează norme, nu clarifică adevărul. Așadar trebuie găsite alte căi prin care să aflăm adevărul. Adevărul nu poate fi arătat cu sume mari de bani (cu cât ai mai mulți bani cu atât adevărul e mai adevărat). Sumele mari rezolvă aparent problema, însă crează doar iluzia de adevăr. Muntele poate fi adus la Mahomed în curte cu banii lui însă acesta nu e adevăratul munte ci doar o iluzie, o imitație. America (oricât ați încerca) nu poate fi adusă în Europa, ea poate fi imitată doar. Dacă vrei adevărata experiență americană trebuie să trăiești în ea. Dacă vreți adevărul despre țara mea și locurile trăirilor mele îl puteți avea doar trăind în ea sau vizionând filmele artiștilor locali. Adevărul din ele nu va putea fi niciodată reprodus de cineastul din afară. Arta reprezentării adevărului din filmul meu nu poate fi egalată de Hollywood. Hollywoodul nu este izvorul artei cinematografice. El poate ajuta artiștii să se exprime, însă, în genere el a fost creat și finanțat ca mașină propagandistică de manipulare a maselor, o mașină de creat iluzii și senzații. Este un fel de “organizație de partid” care protejează capitalismul. Artiștii au răzbit singuri și când nu au mai putut, au fost acaparați de sistem. Hollywoodul poate produce adevărate piese de artă, însă azi nu e interesat în adevăr ci doar în manipularea și senzaționalizarea lui. Este ca un centru fotografic care folosește tot felul de mecanisme și tehnici pentru a scoate imagini care să imite aproape perfect realitatea și să creeze adevăruri credibile, însă asta nu e artă, ci înseamnă perfecționarea tehnologiei reproducerii adevărului. Nu-i poți perfecționa pe Van Gogh, Picasso, Salvador Dali, Rubens, Van Eyck, Rodin, Monet, Donatello, Turner, Da Vinci, Rembrandt, Michelangelo, Grigorescu etc. i-am enumarat ca să vă arat că ei sunt mulți și ei sunt unici. Arta produce “originali”! Viața pe care o trăim azi e complet fabricată. E improvizată la maximum. Exagerată! Umflată! Abuzată! (Buze îngrășate, țâțe de plastic, mașini cocoșate, case strâmbe, oameni stau unii lângă alții și comunică prin telefon mobil etc.) Nu intenționez să jignesc pe nimeni, doar încerc să explic o rupere de natural și realitate și îndreptarea spre caricatură a omului. Incapacitatea de a mai identifica adevărul.

Filmul Drumul nostru e un monument pe care îl dedic tuturor celor care au lucrat, trăit și sacrificat în minele de uraniu ale Exploatarii Miniere din Banat, Oravița. Filmările au început în 1974, s-au încheiat în anul 2000 și prezentat în premieră în 2006 la Melbourne CH31 TV și apoi recunoscut de lumea academică americană în New York și Los Angeles, iar în România de elita intelectualității in Vaslui. După 30 de ani, începând montajul filmului am avut impresia că trec prin holocaustul celui de-al doilea război mondial. Că eu începusem filmările având ca temă sărbătoarea a 25 de ani de minerit în zona Banatului și priveam îndurerat la bucuria pe care o aveam atunci de a sărbători aceste locuri și condiții. Sigur că pentru noi era raiul pe pământ. Nu cunoșteam un altul. Priveam adevărul.

După revoluția din ’89 am crezut că lucrurile se vor limpezi, iar cei din holocaust vor fi recompensați, însă după nu lung timp am realizat că vinovații au fost înlocuiți și am pierdut totul, am înțeles că acest film trebuie să confrunte minciuna și pe vânzători, am înțeles că trădători sunt aceiași oameni dinainte, doar că și-au schimbat hainele, am înțeles că dacă sunt aceiași oameni la conducere nici societatea nu se va schimba și atunci oamenii vor suferi mai greu sau chiar mai rău. Am început să mă întreb ce naiba îi face pe acești răufăcători să triumfe în crimă, să-și batjocorească frații, acești oameni și aceste locuri. De ce atâta egoism și vânzare de neam? Și am concluzionat că ei sunt ca niște animale egoiste, sunt ca struțul: își bagă capul în pământ și trăiesc cu impresia că nu-i vede nimeni. Își fură căciula singuri. Se mint pe ei înșiși. Adică suntem conduși de mincinoși. Numai unul care minte de mic poate la maturitate să doarmă liniștit. O comunitate mințită încontinuu de conducătorii ei se molipsește după un anumit timp și se complace, devenind complice. Când comunitatea acceptă minciuna ca normă, totul e pierdut și atunci te gândești că numai un Gheorghe Doja îi mai poate salva, să le scoată minciuna din AND. În Holocaustul de atunci era mai multă fericire și speranță decât există azi în zonă. Și nu numai în zona Banatulul dar în toată Europa lucrurile sunt atât de tensionate încât îmi aduce aminte de timpurile Germaniei în care Hitler a venit la putere. Îmi vine să cred (și sper să nu greșesc) că singura salvare a Europei sunt țările foste comuniste, care au încă oameni treji, intelectualitate capabilă de manevre umane, raționale care încă nu au fost spălate de tot la creier de propaganda corporatistă care a înlocuit foarte profesional dictatura comunistă. Intenționat am lăsat filmul fără povestitor ca să las imaginile să dea voce glasului dumeavoastră, să dea voce vieții trăite de spectator în acele timpuri. Locurile din film sunt foarte bogate în memorie, în istorie. Am lăsat camera, montajul, dialogurile și muzica și, în mod special tăcerea să dialogheze cu trecutul din noi, să ne facă să vedem că e vorba de viața noastră. Că atât părinții cât si copiii sunt viața noastră și nu-i putem trăda, nu avem voie să ne mințim. Mișcările mele de cameră cu direcții clare sau ezitări, cu ieșiri din claritate sau transfocări sunt parte din dialogul meu cu istoria și cu dumneavoastră, cu trăirile dumneavoastră. Suntem o “horă”! Noi, ca națiune suntem un tot și contribuim la sănătatea și trăinicia ei. La dăinuire! Filmul lasă loc (să intre în el) să se împletească cu povestea fiecăruia dintre noi. Ne dă și spațiu să medităm între momente ca indivizi și exprimă în același timp visul nostru colectiv.

Drumul nostru e o piesă istorică. Multe din lucruri, locuri și oameni nu mai există însă cei care mai sunt, vor lăcrima că au trecut printr-o mare aventură (ca să nu-i zic experiment) și au supraviețuit.

Acum lucrez la un film a cărei acțiune se petrece în orașele Timișoara și Arad. ”Tot pe drum, pe drum, pe drum și acasă nici de cum”, sunt versurile unui cântec popular. Îl însoțesc pe tata într-o călătorie pe jos, prin gări și peste poduri, pe străzi largi, minunate, pe căi ferate cu trenul și tranvaiul. Pornim de lângă catedrală, în anul 2000 pe jos, pe străduțe înguste și potecuțe înghețe pe malul canalului Bega, până la gară, de unde luăm trenul de Arad. Sunt tot felul de peripeții și trăiri în timpul călătoriei, cu oameni care își manifestă nemulțumirile față de noul nivel de trai. Un film realist care nu urmărește nici o agendă politică, sunt momente, scenarii și priveliști care nu mai există astăzi dar care vor trezi amintire în sufletele celor ce le-au trăit și iubit. Amândouă orașele sunt superbe, la fel și oamenii glumeți și zgribuliți de frig, însă plini de încredere și speranță. Am iubit și iubesc foarte mult aceste două orașe!

Aradul mi-a dat primul meu aparat de filmat, Meopta, iar Timișoara primul meu premiu substanțial: Medalia de bronz, premiul 3 pentru filmul Visul.

Ciudanovița, Bocșa, Oravița, Timișoara, Arad sunt orașe care vor muri cu mine, au fost rampa mea de lansare cinematografică.

Pentru mine România nu sunt granițele, o demarcare sau un teren, pentru mine România este EA, MAMA și mă doare atunci când este hulită și batjocorită. Am ajuns să o tratăm ca pe nebuna din Nebuna lui Coșbuc. Saraca mamă! Voi străinilor, voi tineri naivi, voi conți, voi domni nebuni, voi știți povestea ei? Politicenii de azi ne interzic s-o mai iubim și-i dureros! Râd toți de noi!!

Am filmat toată viața locurile pe care le-am iubit și respectat. Am filmat viața și sufletele de lângă mine. Nu am făcut filme de comandă, comanda pentru orice profesionist e o corvoadă. El trebuie să raționalizeze idei și cost și atunci filmul se adresează unui anumit grup de spectatori, ori eu dansez emoțional cu locurile și istoria lor. Eu iubesc acest dans, mă sint ca la o reuniune școlară în care doamna dirigintă elegant îmbrăcată, cu eșarfă la gât și plăcut parfumată mă invită la dans, mă invită să gust din acest nobil frumos, de aceea când îl împlinesc devine artă. Frumusețea adevărată trebuie scoasă și împărtașită. Dacă și alții iubesc alături de mine, atunci e confirmare, binecuvântare. Acesta e artistul și toți avem potențialul de a fi.

Artistul nu e un martor mort, un cui în perete, ci este un arheolog sincer și pasionat care cu grijă descoperă comoara. E ca un șarpe încolăcit în așteptare. Toate înghețările mele de cadru sunt arestări ale adevărului. Adevărul e ca mercurul, alunecă cu ușurință din fața ochilor. Adevărul e căprioara speriată din cartea cu povești. Nu-i știm povestea, însă avem datoria s-o aflăm.

Pentru mine, filmul (monumentul) e povestea nebunei, e Nebuna lui Coșbuc în care poetul ne aduce aminte să n-o judecăm pe mama.

Judecând-o pe ea, ne judecăm pe noi. Ne judecăm viața. Altcum am trăit degeaba.

Ben Todică, Melbourne/Australia 2015

Cel mai scurt discurs al lui Putin:

**Traiti in Rusia...ruseste!**

Fiecare minoritar, indiferent de unde provine, si care-si doreste sa traiasca, munceasca si manance in Rusia, trebuie sa vorbeasca ruseste si sa respecte legile rusesti.

Daca vreti sa respectati Sharia si sa duceti traiul unor musulmani, va sfatuim sa va stabiliti acolo unde acestea sunt regulile de stat.

Rusia nu are nevoie de o minoritate musulmana. Minoritatile au nevoie de Rusia, iar noi nu le vom acorda privilegii speciale si nici nu ne vom modifica noi legile pentru a le sastiface doleantele, indiferent cat de tare vor striga "Discriminare!"

Nu vom ingadui tratarea cu lipsa de respect a culturii ruse. Mai degraba vom trage invataminte din sinuciderea SUA, a Marii Britanii, Olandei, Germaniei si Frantei, iar noi vom supravietui ca natiune. Musulmanii sunt acolo ca sa cucereasca aceste tari.

Civilizatia rusa si traditia noastra nu sunt compatibile cu lipsa de cultura sau cu preceptele primitive ale legii Sharia si ale islamului. Daca acest onorabil Legislativ al nostru are in vedere crearea de noi legi, acestea vor trebui sa urmareasca mai intai de toate interesele natiunii ruse si sa tina cont de faptul ca minoritarii musulmani nu sunt rusi.

                     discursul a fost ovationat in piciore, vreme de 5 minute, in Duma de Stat

ultima generaţie de copii albi se naşte acum”

ultima generaţie de copii albi se naşte acum

> George Soros – „Pot afirma cu siguranţă că ultima generaţie de
copii
> albi se naşte acum”
> Ziarul austriac InfoDirekt, apropiat armatei austriece, pe baza unui
> raport al serviciilor de informații ale armatei (Österreichischen
> Abwehramts), afirma că ONG-urile lui SOROS din SUA ar finanța traficul
> de imigranți către Europa
> Iata ce spunea George Soros despre viitorul pe care-l doreste „rasei
> albe”:
> „To feel and even think that the white race is inferior in every
> conceivable plane is natural, given its history and current documents.
>> Let the white race west country perish in blood and suffering.
>> Long live the multicultural, racially mixed and classless ecological
>> society!
>> Long live anarchy!”
>> – Nya Dagbladet, Judisk miljardär bakom stöd till invandrargrupper
>> Publicerad – 9 maj 2014.
>>
> „A simți și chiar crede că rasa albă este inferioară în fiecare
plan
> imaginabil este natural, având în vedere istoria sa și documentele
> curente.
>> Fie ca țara vestică a rasei albe să piară în sânge și
suferință.
>> Trăiască societatea multiculturală , rasial amestecată și
societatea
>> ecologică fără clase!
>> Trăiască Anarhia!
>> Vom afirma în mod deschis identitatea noastră cu rasele din Africa şi
>> Asia.
>> Pot afirma cu siguranţă că ultima generaţie de copii albi se naşte
acum.
>> Comisiile noastre de control vor interzice albilor, în interesul păcii
>> şi al eliminării tensiunilor inter-rasiale, să se împerecheze cu
albi.
>> Femeia albă trebuie să se împreuneze cu membri ai raselor negre,
>> bărbatul alb cu femei negre.
>> În felul acesta, rasa albă va dispărea, pentru că amestecarea
negrului
>> cu albul înseamnă sfârşitul omului alb şi cel mai sângeros inamic
al
>> nostru va deveni amintire.”
>> – În ziarul suedez Nya Dagbladet, din 9 martie 2014
>
> Incitarea la disparitie a popoarelor autohtone din Europe se regăseşte
> şi la baza invitaţiilor constante ale ONU de a gazdui milioanele de
> imigranţi pentru a compensa scăzuta natalitate europeană.
> Conform raportului difuzat la începutul noului mileniu, Ianuarie 2000,
> pe nume „Population division” al Naţiunilor Unite la New York,
intitulat:
> „Emigrări de schimb: o soluţie pentru populaţiile în declin şi
> îmbătrânite, Europa ar avea nevoie până în 2025 de 159 de milioane
de
> imigraţi.”
> Rămâne un enorm dubiu: cum e posibilă o estimare atât deprecisă
dacă
> imigrarea nu este un plan stabilit în jurul mesei.
> Dacă privim în jur in Europa de azi, observam ca planul, pare că s-a
> realizat deja aproape în întregime.
> Războiul demografic din Europa e la apogeul sau, iar Extinctia
> popoarelor autohtone ale Europei pare mai aproape ca oricand: In 15 ani,
> jumatate din populatia Europei vor fi musulmani. Asta fara imigratia
> masiva de azi, a sute de mii daca nu chiar milioane de imigranti care
> bat deja la usa Europei, in aceste zile.
> Suntem martorii deprecierii Europei. Axioma „Noii Civilizaţii”
susţinută
> de evangelizatorii Mentalităţii Multiculturale, e adeziunea la
amestecul
> etnic forţat.
> Europenii sunt naufragiaţi în metisism, scufundaţi în valurile de
> imigraţi afro-asiatici.
> Sub dubla presiune a ignoranţei populaţiilor locale care nu sunt corect
> informate de dezastru demografic in care sunt tarate iar pe de alta
> parte sub presiunea smecheriilor „umanitare” propagate zilnic de
> organizatiile si ONG-urile bine sponzorizate de peste ocean precum si a
> apelurilor „la solidaritatea si umanitate” lansate continuu de
> mijloacele de comunicare în masă – se urmareste acceptarea „ca
> necesitate umanitara” a colonizarii Europei cu milioane de imigranti.
> Si ca sa fim bine intelesi si sa nu dam loc la false interpretari,
> afirmam deschis ca IMIGRANTII (proveniti din tarile distruse de razboaie
> si „revolutii”, razboaie si „revolutii” programate „de
aceeasi” care au
> programat si acest Exod), sunt VICTIME, la fel cum suntem si noi
> AUTOHTONII.
> In acelasi timp, se urmareste a se impune europenilor o ideologie care
> le neaga propriile origini si prin care se incearca distrugerea propriei
> lor identitati etnice, istorice si culturale.
> A-ti conserva identitatea etnica, istorica si culturala e un drept al
> oricarui popor si al oricarui grup etnic. Aceasta conservare a propriei
> identitati nu presupune in sine, atacarea vreunui unui alt grup etnic.
> Cei care incearca sa insinueze acest lucru sunt mincinosi si o fac fiind
> rau intentionati. Motivul care ii mana este ura lor fata de identitatea
> etnica, istorica si culturala a altor popoare.
> Dimpotriva conservarea propriei identitati etnice, istorice si culturale
> impune, pe principiul simetriei, sustinerea si conservarea identitatilor
> oricaror alte popoare si ale oricaror altor grupuri etnice.
> Prin urmare toti cei care califica drept „xenofobie, extremism,
etc…”,
> Dreptul inalienabil al fiecarui popor de a-si conserva identitatea
> etnica, istorica si culturala nu fac decat sa atace cu ura acel popor,
> nu fac decat sa se dedea ei insisi la actiuni pline de ura, xenofobie si
> rasism impotriva acelui popor.
> In lunga lista a acestor organizatii intalnim in primul rand
> organizatiile si ONG-uri de extrema stanga: comuniste, anarhiste,
> trotskiste, ecologiste, libertariene, progresiste, etc…multe dintre ele
> foarte bine finantate de miliardari ca Soros, miliardari care si-au
> cladit averea prin falimente si prabusiri ale monedelor si titlurilor de
> stat nationale, adica miliardari care au adus saracie si suferinta
> popoarelor si care numai „binefacatori ai celor multi de pe aceasta
> planeta” nu sunt.
> Susţinătorii Globalizării se obosesc să ne convingă că a renunţa
la
> identitatea noastră „e un act progresist şi umanitar”, că a
incerca
> sa-ti pastrezi identitatea e „rasism” si ca pastrarea identitatii
> culturale, istorice si nationale „e o idee extremista si complet
> greşita”, si fac asta doar pentru că vor ca noi să devenim doar
nişte
> cetateni orbi care sa consumam ceea ce ni se ofera atat mental cat si
> material.
> Este exact ceea ce propune si ziarul german „Der Spiegel” in aceste
zile
> – pentru Europa de Est: Cu ce propaganda incearca Germania sa scape de
o
> parte din refugiati si sa-i redistribuie fara voia acestora in Europa de
> Est. ‘Der Spiegel’: ”Imigrația: Europa de Est ratează o
oportunitate”
> Mai mult, cancelarul german, Angela Merkel ameninta statele Uniunii cu
> „actionarea lor in justitie si cu procese europene” daca nu vor
accepta
> COTELE OBLIGATORII cu mii de imigranti, cote fixate de Germania si de
> Uniunea Europeana pentru fiecare stat european
> Ceea ce rămâne sigur e că scăzuta natalitate ar putea fi uşor
inversată
> prin măsuri potrivite care să susţină familiile.
> Numai ca masurile economice si politice care se iau sunt exact contrare.
> Situatia depopularii masive a Romaniei si a Europei de Est in ultimii 25
> de ani prin pauperizarea populatiei precum si uriasul influx de
> imigranti care se pregateste acum sa fie trimis in tarile europene sunt
> fapte incontestabile in acest sens.
> Cazul Romaniei care a cunoscut cel mai mare exod din istoria sa cu 4
> milioane de romani plecati si cu o scadere a populatiei de 13% la
> fiecare 10 ani este relevant. Dupa 2100, daca actualele trenduri se
> mentin, Romanii vor ajunge o minoritate de doar 20%, in propria lor
> tara. Si asta fara sa luam in considerare marile fluxuri migratoare de
> care vorbim..
> Oricum am lua-o fenomenul este echivalent cu o epurare etnica.
> La fel de sigur este că patrimoniul genetic european nu se poate proteja
> prin introducerea unui patrimoniu genetic diferit, ci doar se
> accelerează dispariţia acestuia.
> Singurul scop al acestor măsuri e cel de a denatura complet popoarele,
> transformându-le într-o masă de indivizi fără nicio coeziune
etnică,
> istorică şi culturală. – sursa: fluierul.ro[1]