DE LA MAYA
NOASTRĂ LA MAYA UNA CU BRAHMA
25. 04. 82. D.
Aveam să mă văd
cu președintele, fusesem anunțat. Dar era ocupat cu niște copii,
într-o încăpere, stând toți pe jos. Iar mai apoi, eu am rătăcit
pe scări, printre etaje. În fine, sărind cu copiii, din copac în
copac, până într-unul cu crengile înalte. O fată anina alături,
nu-i nimic, gen Popeyee. Stufosul rămuriș a plonjat, cum gândisem,
lin și imediat, până am călcat pământul. „Ce operativitate”,
a zis codana.
Alte întâmplări,
cu mulți țânțari, și sexuale, pe trezie. Pe zi, târziu, trei
crai, două fiice ale unuia. Le zic, fără răspuns, „Hristos a
înviat!” Discutăm, peste o oră, propunerile mele către Suzana
Gâdea și sărind la Academia Eminescu și la cartea mea, la vorbe
precum „bani să apară”.
Două burse la
Agra, argumentate favorabil, spre a nu se mai pierde ca în toți
anii. Nici indienii nu trimit în România, acuzând transportul, ce
trebuie suportat de bursieri. Din Sri Lanka, ar fi 18 studenți în
România, nici unul din India. Se discută chiar acum, între altele,
linie aeriană București-Delhi (sau Bombay).
Aprobarea mea
românească pe patru ani se pare că rămâne. Nu există program de
schimburi, doar cu Acord din 67. Reciprocitatea fără bani se
agreează, nu și reciprocii. În jurul meu e rost de represiune.
Nansi asistă decent la poveste.
Ancademia
va fi. Vinod e numit în Lumea
„un mare prieten al României”: doar se mirase la comentariul meu
că Raja Rao n-avusese de unde ști de Eminescu, spunând că, prin
mine, el știe atâta, încât îi pare că toată India are idee.
Tehnica luatului cu
frumosul n-are decât să ascundă pușcării. Opoziția
sinucidere-academie e de azi. Rush-ul lor să secularizeze devoțiunea
mea e, ca de obicei, imbecil. Datele acestei descinderi, cu whiskey,
sunt prea cumsecade să nu fi avut dedesubturi nedeclarate. Confuzia
li se diluează într-o poză de bonomie a curajului de a asculta o
glumă.
N-au decât să
nege, dar le-am dat totdeauna ocazia să facă o diplomație mai
proaspătă, deși gratuită, întorcându-se împotriva propriilor
dogme de serviciu. N-o să isprăvesc nimic cu ei și, din cauza lor,
nimic cu nimeni. Aprobarea mai flutură ca o gheață efemerizată de
față.
Jucăm cu cărți
de aer. Nu e prea rău. Vom ajunge în cer, nedeghizați. Paravanul
nostru acoperă o prăbușire interioară, nu politico-morală, dar
mistică. Un straniu, internațional consens ne reține aceiași –
înapoi, un etern înapoi – în iad, în inexperiment. Poate nu
ne-a fost scris mai mult.
Nu e numai duminica
asta, a Tomii. Scriu cum nu vorbesc și nici cu gândul nu gândesc,
și nu pot face cum am vorbit, cum am scris. De-aia cărțile astea
îmi rămân de căldură pe tot veacul. Rod de ani și luni. Puțin
și simbolic. Un stop cardiac în plus. O sinucidere copertată
antum. Iar întrucât descinderea de duminica Tomii ar fi o școală
completă, nimeni din cei trei nu va avea nerușinarea s-o
recunoască, din păcate.
Doar în cazul
vreunei întorsături tari. Și nu din partea mea, care sunt
condamnat la constanță în mărunțirea de sine. Situația de a fi
consultat oarecum împotriva opresorilor tăi, de față cu ei, și,
apoi, executat pe temeiul celor ce le-ai zis, apare cu haz. O treabă
în plus, tot a lor – ce multă au deci: lichidarea ta subsemnată.
E un semn (și o
cauză) că vechea fervoare antidiplomatică m-a părăsit. A crede
că miticii nu știu mai nimic de pe acasă, dar a mă vedea ciuruit
în fel și chip când mi-e lumea mai dragă – prin lume înțeleg
exact țara -, revin și, apărându-mă, contaminat, încep să-mi
năzăresc o cunoaștere de acest tip, prin victime identificate cu
ceea ce lor le dă să mănânce (eu fiind vărsat în altă cantină,
pe tropic).
Mai e sărăcia
cumplită care ne-a potopit. Turmentantă. Îmblânzitoare?
Niciodată. Dacă poți să (te) hotărăști în vreun fel? Ce
depresiv, oricum. Și atunci, ducă-se cu Dumnezeu și duminica asta.
Trei bursieri
români, selectați de indieni: „bine-înțeles că nu le-am dat”
(pașapoarte). O imensă ținere. Ținere fără reținere. „Fii
mediocru, ca noi”. Are dreptate năimitul bursier disident de și-a
pierdut urma cu blestem. Înțelegerea Indiei, ce masonerie
(imposibilă?) Am zis, zadarnic, Ilexim. În fond, n-am discutat
nimic, tot una.
Prima, toată
impresia – upanișadic vorbind -, fiecare mai acoperindu-și un
fond de sinceritate ancestrală, bună. O noimă, fie, și-ntr-o
asemenea descindere. Și-au plătit benzina, au adus băutură –
aparențele, OK. Mi-am încheiat deci săptămâna, nu vineri seară,
la Raja Rao, dar azi, acasă. Ori am început una nouă, mai amețită
de posibile aberații din capete patrate.
Mai seamănă,
apoi, povestea a psihologie. A noastră și a lor. Parcă am încerca
fiecare câte ceva. Obligațiile sunt în unic sens și
cvasinecunoscute părților. Persoana întâi e jenantă (de-aia o
folosesc copios). Planurile rămân abstracte: propunerile mele către
SG, ce putem face concret? Alea s-au dus pe copcă din capul locului.
Ancademia nu-i face încă să râdă.
Miliardari voind
să-și publice, pentru glorie, cărți în România. Oul unor
tipăriri mutuale. Încă o dată, program inexistent. Discutăm în
spatele Mayei. De-aici, n-arată rău. Ne confundăm și între noi.
Nu ne mai vrem nici binele, nici răul, sentimentele fiind, din
principiu și din totdeauna, reduse la absurd.
Suntem numai
actorii figuranți ai unei drame de proporții și parcă ne-am
bucura măcar de tălăzuirea ei. O anume acceptare a pozițiilor
relative încă ne amăgește spre absolut. Dacă nici unul din noi
n-ar pune nimic la inimă am fi toți la fel de fericiți, cel puțin
unul, poate doi, trei ori toți. Ne înțelegem așadar. Înțelesurile
le complicăm fiecare în felul nostru, ceea ce e un pas.
În fond, ce-ți
poți dori decât, atunci cân pur și simplu stai de vorbă, să
nu-ți mai fie frică de humoroșii, aceiași interlocutori. Nu mi-a
mai fost niciun moment frică. Fie c-aș fi fost și pierdut. Pentru
cine, pentru ce? Mă va fi călcat ceva libertate lunatică, năclăită
de hazardul izolării și neieșirilor religios-păcătoase.
Atmosfera enormă nu ni se scade eului. Orice pas, a la long?
Eminescu chair,
pretutindeni, aici. Va fi nevoie de timp pentru orice început, dar
fără început? Nansi-mi cobise că aici vor fi chițibușurile. O
lăsasem. Polonia pe când Italia? Argumentez latinitate-catolicitate
și arunc despre o carte profundă, că n-am venit să mă joc. Și
chiar dacă mă joc, mă gândesc acum, cu câtă tristețe n-o fac?
Sărac și totuși
neflămând, mai ales pentru că liber. Libertatea noastră în India
are de a face, măcar și în joacă, cu Dumnezeu. Cât de
nereligioasă relație. Și tocmai de-aia cât de irepresibilă. Nici
nu mai știm că dumnezeu este iubire ori orice altceva. Ne ducem cu
el locului. Timpul ni se întoarce în el.
Raja m-a
impresionat în apologia liniștii. A concurat toți swamii. N-a
înjurat vreun punct cardinal, chiar exacerbând leagănu-și, de
circumstanță. Fanatici nici fanarioții. Zarva de cuvinte doar
simptomatologică. Aproape nesperată individualizare în mai mult de
unul, mai puțin de doi. Simbolurile ce ne animă diferă, dar
efectele lor ne reunesc.
Nu este vorba de
prietenie. Efectul nu e neprietenesc, poate cauza. Nici distracție,
dimpotrivă, dar vorbele nu ni le alegem ca la interogatoriu. Nu e
vorba de vreun profesionalism propriu-zis, dar nici mica meserie în
slujba puterii nu respinge câte o urmă de formație reconstituibilă
comisionar. Nu e vorba de tachinarea urduroasă de odinioară și,
totuși, ce altceva mai rafinat?
Papagalul îmi face
scandal ca și cum eu le-am alungat pe Nana și mai ales pe Nansi.
Lipsind de la spectacolul Nanei, mă doare, dar se bârfește
îndeajuns cu neparticiparea și a ei, încât mi-am făcut lenea o
cumințenie de a rămâne în singurătatea casei.
în țara filmelor
indiene poate India
ne apropiam de
sfârșitul veacului douăzeci
prin vechiul Delhi
uneori ne întrebasem la ce
trebuisem acestui
secol în semn de
dispreț pentru
singura stare în eleganță
în satul în orașul
în muntele nașterii
e limpedele filmelor
pe nevăzute cât
suntem de undeva
într-o haină de piele
de o singură piele
nudă și arsă natural
de sărutul
suprapuselor adulteratelor mame
de la maya noastră
la maya una cu Brahma
se trece prin moarte
și noi nu ne pricepem
să ne reîncarnăm
până în epoca modernă
doar de mult când
ne visăm la boală
dar am mai trăit
poate în India după
ce nu murisem cum
ceasul adăstase
în cumpenele acelea
nemaiexcelând intim
cum ne tot închipuim
la convalescență
ne declarăm
avalanșe de iluzie în fața
înspăimântatelor
efigii ce ne-au primit
și mergem în
plimbare care pe unde Dumnezeu
ne pierde din vedere
fluierând a pagubă
de sus
Stimate Domnule
Profesor Eliade,
Dr.
Kapila Watsyayan, cu care v-ați văzut în tomnă, în America, și
eu vă propunem să acceptați a fi președintele Academiei
Internaționale Eminescu, pe care o intenționăm în India, pentru
început, cu izvor universitar, în jurul studiilor românești
înfiripate aici (Divyagraha)
și a Amintirii Dv. întru Eminescu. Toată India vă cunoaște, zice
Dr. Kapila Watsyayan.
Evident, acceptarea
Dv. ar oferi o șansă celor ca mine, supraviețuind mai profundului
SALG, dar dedicându-i-se, ca fumătorii rămași fără chibrituri
și aprinzându-și unii de la alții, noaptea pe cer. Domnule,
Domnule Eliade, de când suntem în India, veacuri v-am povestit,
lăsându-i și pe alții să vă citească.
Am cântat „Hristos
a înviat!” într-un mandir al Arya Samaj. Nu am avut la îndemână
cele ce ați scris despre Maharishi Dayananda Saraswati. Cei din
samaj colecționează tot ce s-a spus despre tânărul lor Luther. Un
articol de Aurobindo l-au copertat într-o carte minusculă, de
câteva pagini. Imediat ce ați fi de acord, aș simți elanul de a
vă propune, de data aceea substanțial, ce se poate face aici în
materie de publicații, conferințe, upanișade Eminescu. Vi se va
părea romantică eminescianizarea indologică într-o vreme de
tremurate răspântii. Și totuși, peste mări și țări, vă văd
înconjurat de savanți și creatori indieni, într-o bună zi, în
toamna asta, după muson, când ați reinaugura numele lui Eminescu.
Visez? Ajutați-mă să mă trezesc.
Hristos a înviat!
26. 04. 82. Delhi
mai răi decât
țânțarii n-am cunoscut în noapte
te hărtănesc în
nume prin sânge și aluate
sari ars reanimarea
otrăvii ți-o consorți
tămâi oftate acru
scăpând gelos la morți
atunci îți știi
momentul când oftică și cancer
politică romanță
s-au dus demult pe Gange
te perpeli orb în
juru-ți la stop de rostogol
secându-ți cu
ficații un fel de protocol
ce-au fost în altă
viață de am avut relații
din oștile adverse
dam ordin înțepați-i
27. 04. 82. D.
Jakob Sloan s-a dus
acasă, pierzând amândoi șansa (jumătate sionistă, jumătate
invers) de a ne întâlni întru Constituția Terrei. I-aș scrie o
scrisoare, în minte cu Titulescu. O nouă profanare? Vreo plutire în
nonsensul absolut, provocator la yoga sinuciderii formale?
Mă pregătisem să
mă întâlnesc cu Patric. Sunt tatăl lui. Îl aștept, numindu-l
Petrică. Nu s-a născut. A fost o fată. Patric se răzbună,
nevrând să se nască nici fictiv? Dar ce personaj fictiv are nevoie
de naștere? În ficțiune, nașterea plictisește – moartea
corespunde nașterii.
Nicolae
Titulescu: "Effets des actes à titre gratuit, consentis sans le
regime de communauté, soit par la femme seul, soit par les deux
conjoints au profit d'un enfant du premier lit, d'un enfant commun ou
d'un tiers" (1903 - N. T.). Essqi
sur une théorie générale des droits éventuels (1905,
Ph. D., N.T.). „Romania's
Heart”. „Transylvanie is the cradle which
has protected her childhood, it is the school which has formed her
nation, it is the charm which has maintained its life”.
În Jawahar, sunt
gata să întârzii pentru aparatul de filmat al lui S.:
narghiliștii, vacile, călcătoarele de rufe, grasele, dughenele,
templul, generațiile. Chemare de urgență, neonorată, la dept.
Lucrurile și miturile de nu ne-ar domina. Dumnezeu tot are grijă.
28. 04. 82. D.
Patric spune și
gândește nu atât povestea lui, nici a omului (la 10 ani), nici
atât a prietenilor de singurătate. Nansi îl crede unic. Seara, mă
tem de confuzia cu alți delincvenți. Mult vis, ceva frică, destulă
speranță.
29. 04. 82. D.
Ajută-mă, Doamne,
Patric să fie un Emile de Rousseau. Copilul n-are să se topească
în cântecul lui de mare. Arta simbolului în imagine. Ținea al
nostru un speach, maimuțărit de cineva din protocol de o schimă-n
publicul universului.
Dădusem să plâng
văzând că și al țării noaster va să se ridice, redus prin
încăperi și de pe orice ecran. Mai apoi, spre a asista la o
mitocănie a unui puțoi căutat de președintele gazdă – cam
visez președinți nopțile, unde aud ce aud, citesc ce citesc,
regret ce regret, în nonsens și neputință a mai marilor. De le-aș
putea evita, într-o reflectare nouă.
Mi se pare prea
mult, într-o noapte, să dai tot, virginitatea, pentru totdeauna. Am
realizat că suntem unul pentru altul și împreună, prima dată în
viață, la Cambridge. Altfel, nu eram sigură pe el, pe acest bărbat
singuratic al meu. Și mie-mi place să fiu uneori singură,
independentă. Religia ține de înapoiere, de tradiție, iar noi
trăim într-o vreme modernă. Sunt lucruri intime, de nediscutat.
Frigiditatea nu e o boală, e o șansă, să poți trăi singură, ce
fericire.
Începusem despre
guru bhai, între poeți, pe exemplul Alaudin Khan-Ravi Shankar. Cum
îi făcuse loc pe lângă maestrul rajei Gwalior-ului, aruncându-se
înaintea trăsurii aceluia. Și el îl ascultase, în fine, îl
pusese să cânte la sitar ce știe. Ce fericire. Dar cu stânga, și
nu era stângaci. Și totuși Ravi a reușit. Că a divorțat de
sora lui Alaudin e altă poveste.
Nana știe (de la
noi?) că va împlini 12 ani când vom pleca de aici. La 11 ani, îi
spun, o să joace pe Patric. Îl văzusem, cum își dorise, la mare.
Mașina veche se va scufunda în oceanul fără fund. Patric e o
intenție vădit nedelincventă, purtat însă de Probation Officer
în Juvenile Court pentru fapta sa (mașină furată, conducere
ilegală, eventual distrugere – scufundarea proprietății). Să
fie judecat de vreun zeu marin, complice, căruia el îi adusese
ofrandă?
30. 04.
Patric e ca și
născut. Mrs. Alice, P.O., îl va recupera cu Patrol din ocean, iar
acasă, interviul se va transforma în psihodramă prelungită.
Patric va avea multe roluri, consumându-și fantezia solitară și
întrecându-și într-o sociabilitate purificată amicii. Am câteva
personaje în minte, am schema, am teatrul. După committee-ul de
azi, după prânz, pe cai.
ce tot ascult tăiat
oranj acum cinci ore patru trei
Patric e liber
fingerprinted în psihodramă râde râs
plâns plânge râde
râs plâns plânge haide frate
sfiiți bătrâni cu
pești adulți în visuri zgomotoase
tot
noi îi vom juca pân'
se
trezesc să tot asculte
În Jawahar,
reinvitat diseară pentru alte spalturi. În dept., ca de obicei,
discriminare. Cu Popov, despre educația fiicelor noastre în India.
Marek îl are bolnav pe Martin. Cernomoreț, după nume, s-a născut
într-un sat lângă Marea Neagră, în Ucraina. La Odessa și Yalta,
chiria e mare vara. Încă o recepție-ceai, la decan, abandonată.
Cu Nana. - Un băiat
de zece ani voia să vadă marea. Îl tot ruga pe taică-său să-l
ducă la Santa-Monica. Taică-su nu a vrut să-l ia și atunci el a
furat o mașină și s-a dus la mare cu ea. - Nici n-a fost în stare
să pună frâna când a ajuns în fața mării, astfel că mașina a
intrat în apă. - Taică-său a venit și l-a scos din apă. - Dar
era la servici, așa că l-a scos din apă un polițist.
De ce-ai furat,
poliția zice, de ce-ai furat mașina, că taică-tu are o mașină.
- Mașina lui tata a luat-o el la servici, mama nu e acasă, iar
mașina asta e a unor prieteni ai mei. Care prieteni, zice
polițistul, nu văd aici niciun prieten, ești singur, un copil mic.
De ce te-ai apucat să conduci mașina, cine ți-a dat voie, n-ai
văzut niciodată marea? - Păi tata niciodată nu mă ia la mare,
nici mama. - Și asta înseamnă că tu trebuie să furi o mașină
și să te duci la mare? Dacă nu veneam să te ridic, mureai.
Să nu te mai duci
niciodată, și dacă te mai duci vreodată cu mașina altcuiva, sau
fără părinți nici cu mașina ta nu poți să te duci, și dacă
te duci a doua oară, la școala de corecție cu tine. - Du-te acasă.
- Nu știu să ajung. - Atuncea de ce-ai venit? Hai că eu știu să
conduc mai bine mașina ca tine. Te duc acasă și eu merg să-i dau
mașina prietenului tău.
Nana a pictat două
balene albe pe pânză superalbastră. Aseară ar fi discutat cu
Nansi în amănunt despre reîncarnare. Întâi, copilul ar fi vrut
să rămână la opt ani, apoi la 16. Azi am numit diferite părți
ale corpului puncte cardinale. La dinner, aruncăm chestia cu pisica
moartă și ne distrăm ca proștii.
Cu Bhose,
funcționar la dept., la un proverb englez despre niciodată prea
bătrân, i-am replicat, a la Parhon, că îmbătrânim începând
din pântecele mamei. La care el mi-a reamintit că, adevărat, acolo
Arjuna a învățat multe lucruri. Am salutat-o și pe spaniolista,
fată de parlamentar, cu soțul la ... Buenos Aires? Iar ea: Las
Islas Malvinas, necum Falkland. Oare, urbanității democratice să i
se opună o moralitate pervertită a totalitarismului? Doamne,
ajută-mi să-l scriu pe Patric. Și fiul tău a fost copil.
1 mai 1982 Delhi
Bălăbănind o
depresie nez, băut la miezul nopții, până la trei, cu grețuri,
dimineața se mai limpezise cu lumină. Am conversat la breakfast
despre niște papagali vorbind franțuzește. Și am mai făcut
astrologie pe gluma corpului: gura - Lira, urechea --Orion, Back-ul -
Carul Mare (Ursa), burta – Cloșca cu Pui, dinții – Rarița,
țâțele – Calea Lactee.
2 mai 1982. Delhi.
Sunt
finaluri de destine și este Parinior.
Aseară,
altfel, la Dragona cu familia, la insistența Nanei. Polonezii au
lăsat-o baltă, așteptând, excitați, un diplomat de-al lor,
anunțat prin surpriză. Dragona, goală. Abia un teenager din McLoud
Ganj. Sora lui runs hotelul Kailash, acolo sus – îl rugăm să ne
rezerve în iunie o cameră. Din nou la Dalai Lama.
3 mai 82. D.
Drum prin căldurile
mamei India, pe toată Chhatra, prin Kamla până-n Jawahar și
înapoi, printre schele de nuntă. Careva, în autobuz, pe scară, cu
amândouă picioarele în aer. Văd lume care nu mă mai recunoaște
fără barbă ori mustață. Febra atmosferei încruntă fețele pe
dinăuntru.
Pe asemenea căldură
nu e de pus la îndoială sinceritatea vizitatorilor. URT și Vinod.
Eminescu apare vara asta în sanscrită. Cum n-am vorbi? Vom traduce
mantre. Aștept răspuns de la Eliade. Vizitele de după amiază, și
mai fantomatice.
4 mai 82
Punem în cârca
iadului luminos al Delhi-ului vara închegarea voințelor noastre.
Fantezia însăși să fie de domeniul frigului însemnând un vis de
ardere care odată petrecut incinerează ființa fără gânduri?
Căci de aici nu am vrea să ne fie frig – însăși amintirea
blândei ierni se strecoară neconsolant – ba n-am vrea nici să nu
ne mai fie cald, nimic. Să fie un extaz?
Sentimentul de
ofertă către alții s-a baricadat. Și ce e creația decât o
violare răcoroasă a căldurii stătute din sfârșitele ruguri de
incinerare? Poate orice ai face acum, totuși, s-ar resimți de un
cult mai ales realizabil în afara ta. Nana pictează realul dincolo
de vârsta primelor nesomnuri.
Scrisoare din
Dunedin de la Bob. Șapte coline, ca sub Roma. Să călătorești o
lume până acolo, ca-n propriul suflet. Nana - Patric pleacă iarna
după melci. E frig și el îi cântă melc-melc codobelc. Scoate
coarnele și îngheață. Apoi tot copilul plânge. Melc nătâng,
melc nătâng.
Bob spune că oile
împiedică iarba a crește prea înaltă. Nana, răsfoind cu mamă-sa
cartea Dunedin-ului: vreau să mergem în țara asta definitiv.
Nansi: eu sunt popă bhutanez și am voie să oftez. Nana: Patric s-a
dus cu vaporul pe mare. Singur. El nu știa să conducă vaporul. Îl
conducea prost. Și zicea: ce dacă îl conduc prost, ba îl conduc
foarte bine pentru un copil.
Un copil nu trebuie
să știe să conducă nici un avion, nici un elicopter, nici un
vapor, nici o barcă, nimic, nici un camion, nici o mașină, nimic,
până se face mare. După ce se face mare, poate să conducă orice
vrea el. Și un helicopter, și un avion și o barcă, tot. Da! Chiar
dacă vrea să aibă o balenă, poate să o conducă și pe ea. Dacă
balena îi zice: pleacă de-aici, el o să-i zică: nu, n-am să plec
de-aici.
Când se ducea
acasă, totdeauna lua o bătaie. Și când se ducea să conducă
vaporul, trebuia să-l repare, pentru că el nu știa să-l conducă.
Știa să-l repare, pentru că a stat un timp la taică-său la
serviciu la mecanică și a învățat cum să demonteze și să
monteze la loc tot, tot.
Într-o zi, o
balenă a sărit în vapor. Când Patric striga „ajutor”, un
rechin a apărut și s-a speriat și mai tare și a zis „ajutor!
ajutor!”. A strigat așa de tare ajutor că au auzit polițistul și
maică-sa (de când cu mașina). Amândoi au fugit repede s salveze.
Au luat o barcă specială, să-l aducă, să-l tragă cu alt vapor,
și cu un avion, pe mal.
Că tractorul nu
poate să înoate. Ca avionul. Pentru că sunt niște avioane care
pot să înoate și se numesc submarine. Sunt unele avioane mari care
au niște chestii de-alea mari, așa – cu avioane de-alea se duc să
ia vaporul din mare.
A venit maică-sa
și l-a luat acasă. I-a dat o mamă de bătaie, jap, jap, jaaap. Și
când se ducea să-l ia de pe mare, a venit o furtună. Maică-sa a
fugit și mai tare, și mai tare, să-l ia pe Patric din mare. L-a
luat acasă și i-a dat un pumn în gură și i-au sărit toți
dinții. Și atunci, Patric i-a cântat un cântec:
seara când se
lasă luna...
Când s-a făcut
Patric mare, s-a dus la minerie, să minerească. A găsit mult aur.
Și a făcut o gaură din București până în Oceanul Atlantic. Și
prin gaura aia s-a dus cu vaporul până în Atlantic și s-a făcut
marinar. Acum știa să conducă vaporul foarte bine, dar el a vrut o
chestie. Voia să aibă pasageri și să ia bani. Avea și aur și
i-ar fi dat oricui venea o piatră mică de aur.
Și într-o zi,
când au aflat oamenii că se ia câte-o piatră de aur, toți au
venit în vaporul ăla, de câte două-trei ori. Dar el totdeauna
scotea aur din mină pentru că era și miner și marinar. Și nu i
se termina aurul niciodată. Și a reușit să aibă pasageri în
vaporul lui.
Eu îți mai dictez
o pagină. Ai scris? Pe urmă, au venit și mai mulți pasageri, și
mai mulți, și mai mulți. Și nu mai încăpeau în vapor. Și el a
trebuit să lege o sută de vapoare unele de altele, ca să-i ia pe
toți în Dunedin. Din Dunedin, în India. Din India, în România.
Din România, în Dunedin.
Pe lumea aia era un
singur vapor, acesta. Când venea el cu ei, lângă ocean, în o sută
de cabane, iată o sută de delfini strigând în gura mare
„salvați-ne”. Și mai tare. Unii pasageri au sărit în mare
și au înotat până la mal, unii au murit. Doar căpitanul a rămas.
Ceilalți, ba morți, ba leșinați, ba cât să cadă-n mare. Așa
că toți strigau după ajutor.
Și unul a legat
toate vapoarele și le-a dus la mal. Numele lui era Gulliver. Și
Patric conducea vaporul. Nu i s-a întâmplat nimic, decât că era
puțin beat. Și-n sfârșit, a ajuns la mal. A legat vaporul și s-a
dus să se odihnească în cabană.
Delfinii nu erau
acasă. Când au venit l-au găsit pe Patric dormind în patul lor,
în casa lor. Dar era o masă mare și pusese barca pe ea. Gulliver a
venit și el, cu bagaje, cu barca. S-a rupt masa. S-a rupt și
patul, cu amândoi, și Patric și Gulliver. Au căzut pe jos și
casa s-a dărâmat.
Delfinii s-au dus
în România și și-au făcut o casă numai pentru ei. Curând s-au
însurat, au făcut copii și au stat în aceeași casă. Dar și
copiii lor s-au însurat tot în casa aia. Casa era o barcă mare,
mai mare ca un vapor. Personae: Wolfgang-Amadeus, Jean-Jacques,
Gigi-Noni, Johnathan-Ionesco, Emile-Gulliver, Dan-France.
se apropie o liniște
cu păduri de iarnă de la antipod
odată scoțieni
lângă biserică neaoși tunzători de oi
amurguri de burguri
minarea pinguinilor
mina de aur a Nanei
explozivă
nescris Patric ne al
tatuajului
de ne-am aventura ca
de dimineață și la amiază
în sinele
descoperit dintr-o noapte tabu
înnăscutul suflet
o aparență de desăvârșire bate departe de miracole cu
opoziția
și nu am adormi
împreunați singurătății
și mai certați de
nu s-ar amesteca pierderile
cu orele parohial
păcătuite și anomic
5 mai 1982 . Delhi.
Patric în Insula
Pinguinilor, Nana.
La presa
conflictelor, abundentă aici, abstrasă în patrie, te simți:
critic (informația e părtinitoare, otrăvită împotriva celeilalte
părți, deși implicațiile sunt tot atâtea contradicții);
neimplicat (oricare ți-ar fi gândurile ți le știi aceleași cu
ale celorlalți comunicatori baudelaire-ene,dar și respins și
respingând ceea ce impresionându-te îți e numai în afară, dar
în mâinile puternicilor greșelii, regalității imposibilului
adevăr); înfrânt (proiectele abia înfiripate aproape ți le
părăsești, ca și cum ar avea, ar putea avea vreo legătură cu
evenimentele; îți revii într-o renunțare aparent de bună voie,
pe filosofii fataliste; te vezi autoanihilându-te în nonsensul
absolut; îți arunci etichete de a fi din partea înfrântă –
religie, prohibiție, prigonire – și tot sufletul îți expiră un
oftat de speranță necrezută; mesajele de puritate ori curaj,
fantezie ori bunătate ți se autoamuțesc la gălăgia parcă tot
dinăuntru a unor tentații convenite a fi de rușine).
O zi plină, cea de
ieri, ca noaptea când plină e lună, iar apoi, următoarele, nu te
mai interesează. Relațiile dintre o zi și altă zi, cât de
misterioase (dacă există). Zilele noastre, o expresie de vii și
morți. Ziua mea nu există. Dar eu? Fără zi, cum aș putea exista
în zilele noastre? Ieri? S-a dus.
Iar azi abia știu
– cum nu știusem ieri – că ieri trăiam în noroc și înfocare,
cu alte conversații decât înainte și după, în altă natură a
izolării și împărtășirii ei. Ascult recitalul papagalului ca și
ieri, când nu-l băgam în seamă. Diminețile devreme își drege
repertoriul. Nana se mai ia cu el, noi mai puțin. Nansi cu
pantomima, hrana și educația. Eu cu amuzamentul sobru, de
circumstanță. E singur în gangarismele lui.
Nansi s-a dus la
bancă, în urma unei discuții despre numeroși wallași care-ți
intră în casă. În cazul negustorului de broderii de pe lângă
Calcutta – care vine să-și ia banii pentru lucrurile comandate în
februarie și aduse aseară – intră în joc și nebunia femeilor
după albituri pentru fiicele lor.
Eu am de gând să
mă reped la biblioteci pentru Rousseau, Melville, Swift, France.
Speranța pentru Patric e Nana. Jocul se extinde în timp. Zilele ei
ne par singurele realități în care ne vădim. Deci sentimentul
lucrului și lucrul însuși i se datorează. Că aș exploata-o,
numesc și asta educație.
Oboseala de după o
fantezie liberă, conștientă că-mi vine-n ajutor, numai ea
îmbinând credința cu imaginația, sensurile rămânându-mi mie
spre a i le păstra fie și de zestre, acea oboseală măcar o
observă. Și mă poate face vinovat, pedepsindu-mă cu odihna și,
astfel, acceptând-o și pentru ea. Copiii ăștia altfel nu s-ar
odihni.
Am idiosincrazie
pentru odihna părinților. Odihna morții n-o iau în seamă,
necăzându-le în câmpul de joc. Umorul negru al copiilor e
pastelat, probabil mai multă umbră intrând în surpriza la
schimbări – a căzut, doamne, un pui din cuib... vai, un pui a
căzut în ligheanul cu apă, azi-noapte și s-a înecat... îmi
place aici, mergem și stăm doi ani, stăm toată viața, mai
bine...
Dunedinul a intrat
și în versiunea ei la Patric. Dictarea, față de anul trecut, și-a
părăsit eroul vultur, pentru un băiat. Doar metamorfozele magice,
când și când, retrimițând la inspirațiile de la șapte ani și
jumătate. De-acum probabil ne hălăduim în neamul omenesc
copilăresc, nestrăin nici unuia din câte pot fi imaginate.
Plinătatea zilei
de ieri, un fel de balans între oase și nervi, pe vechiul pod
refolosit ca din întâmplare, al, poate, cărnii, poate
senzualității, poate defulării, poate carpe diem. Și totuși mai
mult de la sine. Jocul de cuvinte și tentative intelectuale ne vor
fi epuizat. Crezusem, fie și din goana falsă de a fi înțeleși,
dacă nu iubiți.
Nana. În insula
Pinguinilor se afla un băiat pe nume Patric. Acesta totdeauna se
juca cu pinguinii. El și pinguinul Falkland au plecat pe insula
Falkland din Dunedin. Buni prieteni, au plecat cu avionul, noaptea la
patru, când mamele lor dormeau. Și când s-au trezit, părinții
lor nu i-au găsit acasă.
S-au dus ei în
Falkland să-i caute, dar șmecherii s-au cărat în America de Sud.
Apoi s-au dus în America de Nord. Părinții nu i-au găsit nici
acolo. Și așa s-au dus în toate țările. Au obosit și s-au
întors în țara lor. Patric și pinguinul Falkland au venit singuri
acasă, când erau bătrâni, bătrâni, bătrâni, cât pe-aci să
moară.
Citim Nineteen
Eighty-Four de Orwell, winstonizați în Big Brother încălecat
peste Big Son (al poprului nostru). Când, vine-n vizită, Ngawang
Tempa, tânărul tibetan din McLoud Ganj, care vrea să se facă
învățător al copiilor tibetani. În tibetană, „frate” se
spune „chocho”.
Am citit presă
(anti)românească. Patric nescris, aproape mi-e frică pentru el. În
biblioteca universității noastre, n-am găsit nimic din Rousseau –
căutam Emile. Necum Pascal. Ion-Escu, Jean-Jack,
Amadeus-Ladino, Dorly-Rima, Blue-George, Neroporus. Jane Welljane.
6. 05. 82. D.
Măreția Indiei nu
stă poate nici în suta de milioane de submizeri dizolvați în
dumnezeire și templu de praf. Poate nici în infinitatea naturii pe
scena căreia se joacă drame eterne într-un joc de esență
decorativ-muzicală și mistic-consolatoare. Poate nici în
magnificarea conceptelor sanscrite odată cu cele politice. Dar în
realitatea ritmului ei cosmic bătând în toate viețile încât,
sosind din pământ, te prevezi deodată întorcându-te în foc, și
nu al gheenei.
Ai tăi n-au decât
să te plângă, ori să te fericească, așa le răspunzi și tu,
după datină. Ai vrea să lași, aiurea, ca de la tine, ceva din
propriul sentiment al Indiei, al timpului forjat în mantre și
gesturi niciunul neritual. M-am gândit la nunta prietenului meu
Chattopadyay, de la J.N.U.
7 mai 1982 D.
Real wlks. Un cooli
și sacul său din josul spinării. Copiii aruncând cu pietre să
doboare flori din gulmohar: mai dornici decât de mango înainte de a
se coace. Africanii. Fetele. Meditația transcendentală din România
Anetei Spornic. Că aș arăta ca un actor american: ecou la duelul
meu cu maestrul Raja Rao – că nu m-ar fi luat în serios.
La ora prânzului e
rândul giuvaergiului Mahmood. Are 26 de ani, deci, deocamdtă, o
singură nevastă, fără copii, urmând, după legea islamică,
să-și împlinească dreptul la încă trei. Vine din Jaipur, dar și
din Cavalay Lane, la doi pași, trimis de Marek, cu două rânduri de
recomandare scrise pe carnetul de afaceri al musulmanului din
Rajasthan.
Nansi examinează
lapis-lazuli, pe care șlefuitorul le numește „Kabul”. Fiersesem
apă și pusesem în cești zahărul și cafeaua, când m-a dislocat
Zarina și am venit să continui „Ameino”, povestea-film a lui
Patric.
Cafelele le-a dus
Zarina. Când trece Nana, îi fac scandal, că aici nu e bazar.Dacă
e, eu nu fac cafele pentru turci. Și schimb calimera, nu mai vorbesc
cu ele, dacă sunt nebune numai după pietre. Nansi mi-a trimis
cafeaua ei prin Nana. N-am mai refuzat, ca să n-o lungesc cu acest
teatru.
Furios pe plonezi
că trimit bijutieri, deși femeile numai asta așteaptă. E un
ritual peste tot, aici în culme. Născute pentru pietre prețioase,
femeile iau în serios orice lucru de eternitate. Slăbiciuni aurite.
Licăre avatare. Nu e nimic de făcut. Să-și fi tăiat polonezii
craca cu mine? O să-mi treacă. Ba-mi vine-n minte și Sergiua
Al-George.
Nana îi ia partea
lui Nansi: pietrele educă estetic, și eu stric. Formele reținute
de Nansi sunt subțiratice, sculptural-spirituale. Îi vor fi de
ajutor, luminiscente. E vineri. Nor. Orice dusă e o venită.
Aud pe Ierunca
eterizând pe Noica. La acesta e seriozitatea, poate un alt Nae
Ionescu. Peste orice amintire a pușcăriilor și republici
platoniene. Umor răsturnat, până peste tragic, în ontologia-i.
Mi-a fost guru. În paradis, zicea.
8 mai 1982. D.
Spre bancă,
Esaulov, cu o pălărie, ca a mea, spre care arăt, asemănându-le.
La care, vai, el și-o ridică, poate înțelegându-mă a-i fi
comandat. Mi-o ridic și eu, atât de târziu, atât de al doilea, și
conversăm despre cărțile noastre. I se pare foarte rea recenzia la
romanul lui publicată în Indian Express. C-ar fi venit din partea
unui prieten a fostei lui soții.
9 mai 82 D.
Ziare de duminică.
O fată musulmană de la NSD ia LSD. Mă urmărește caducitatea
presei, fie și adevărate, pentru a nu mai vorbi de cea ucisă de
decenii la noi. „Ameino”, schimbat pe „Moksha” și Patric, în
curs de abandonare, pentru un nume gen Rob.
a-mi interzice ura
pe cât îmi e interzisă iubirea
mort pe cât toată
viața am fost purtat în agonie
întoarceri pe alte
părți ale nonsensului înnăscut
paralizat de noroc
fără minte de minte fără noroc
de mult nu mai e
nimic de imitat în materie de mers
se supără orbii de
mai răul clarvăzătorilor de tot
am aflat că
influență înseamnă îndeobște guturai
genial se cheamă un
personaj bine dispus
trecerea timpului
îmi va fi eseu exotica naștere
moarte fără
generație nici durere nici suspin mă uit
spre golul
cuvintelor ce-au împins mintea în sine
10 mai 82 D.
Peter H. scrie din
Florida, unde se tratează de hepatită încasată aici. Ted,
neîncurajator pentru Columbia. Michiganul e pe butuci. O imagine
hepatică pentru academicieni. Vine rândul regizoilor. Tocmai
trebuie să vină Nana. Ea și-a învins hepatita și poate toate
celelalte.
13 mai 82 D.
Comuniunea
Românească a lui Gicu Alexe publică, integral, paper-ul meu de la
Aurangabad. Aseară, Nana: „Eminescu a murit”. „Da, când era
ca mine, dar el n-avea nevastă și copil”. Dar spunându-i o
biografie, a trebuit să ajung repede la Veronica. Ea ne-a ținut o
prelegere despre Maria Tereza.
15. 05. 82. D.
Vinod a fost la
seara Pritam, oferindu-i Ardhanarisvara mea. Se vrea
distributor, excitat de 50%. „Poetry” din Londra are un exemplar
cu explicații. Bushan a apreciat versiunea sanscrită.
18. 05. 81. D.
A. P. Sirivastava,
directorul Bibliotecii Universității Delhi, îi scrie lui O.P.
Trikha, directorul Bibliotecii Congresului American, de aici: My Dear
OP, / Dr. Anca is a visiting lecturer of Romanian language in
our University. He is also an indologist. He has written a book of
Poems by name ARDHNARISVARA. He has published it himself. We have
purchased two copies of this book for our University Library. / May
be the Library of Congress be interested in acquiring necessary
number of copies of this book. I am enclosing a copy of table of
contents and requesting Dr. Anca to meet you. / With regards. / Yours
sincerely / APS.
Am
întâlnit-o, la el, și pe Dr. Rupmany, sanscritolog,
decăniță la Noncollegiati, care mă știa de sanscritolog. Era și
Marek. Plus o bibliotecară plăcut bâlbâită. Ceai.
Am mai spus. Rămân cu o stare. Aici eşti nemulţumit de ceva....
RăspundețiȘtergere