George Anca: Colocviile de Marţi - DIAVOLUL ÎN ISTORIE

Primarul Sectorului 2 are deosebita plăcere să vă invite

Marţi, 29 septembrie 2015, orele 17.00, la evenimentul cultural
Colocviile de Marți - DIAVOLUL ÎN ISTORIE

Evenimentul va avea loc la Centrul Socio-cultural „Jean - Louis Calderon”,

Str. J.L. Calderon nr.39, tel. 0213156670

Recital Viorica Vatamanu

Spectacol lectură

Sorin Petrescu : Atenţie, se închid uşile

Distribuţia: Julieta Strâmbeanu-Weigel, Ioana Calotă, Profira Serafim, Puiu Mărgescu

Regia: Vasile Manta

Comunicări

Vasile Andru: Cum se pisează dracii în Polinezia

George Anca: Alessandro Tassoni – Ion Budai-Deleanu

Puşi Dinulescu: Mefisto

Viorel Speteanu: Tratatul de frontieră româno-bulgar, 1940

Teatru de poezie

Ioana Calotă: Mihai Eminescu, Ion Heliade Rădulescu

Gabriela Tănase: Nichita Stănescu, Dan Botta şi Emil Botta

Aexandru Philippide Jr.: Alexandru Philippide

Versuri în lectura autorilor: Angela Spica-Djigola, Maria Timuc

Lansare

Victoria Milescu: Cenuşa verii, eLiteratura, 2015, versiune franceză de Ion Roşioru

Coordonator: Dr. George Anca

La eveniment participă scriitori, actori, ziarişti şi membri ai Centrului.

În speranţa că veţi da curs invitaţiei noastre, vă aşteptăm cu drag.

Țiganiada

deIon Budai-Deleanu

Cântecul I

Păn Vlad Vodă pe țigani armează,

Asupra lor Urgia-întărâtă

Pe Sătana, ce rău le urează,

Întracea luându-ș' de drum pită,

De la Flămânda pleacă voioasa

Țigănimea drept cătră-Inimoasa.

Musă ce lui Omir odinioară

Cântași Vatrahomiomahia,[1]

Cântă și mie, fii bunișoară,

Toate câte făcu țigănia,

Când Vlad Vodă-îi dede slobozie,

Arme ș-olaturi de moșie,

Cum țiganii vrură să-și aleagă,

Un vodă-în țară ș-o stăpânie,

Cum, uitându-și de viața dragă,

Arme prinsără cu vitejie,

Ba-în urmă-îndrăzniră ș-a să bate

Cu murgeștile păgâne gloate,

Cum apoi, prin o gâlceavă-amară

(Căci nu să nărăvea depreună),

Toți cari-încătrò fuga luară

Lăsându-și țară vodă și corună.

Însă toate-aceste se făcură

Prin dimoneasca amegitură,

Că, măcar cel fără-asămănare

Mai rău duh dintru toate, Sătana,

Purure-în iad lăcașul său are,

Focului nestins fiind el hrana,

Dar' totuș', pe furiș', câteodată,

Răzvrătind lumea, el se desfată.

Iar' de-astă dată-l întărâtase

Urgia (precum spun) blăstămată

Ce văzând cu săcuri și baroase

Pe țigănimea noastră-înarmată,

În tot chipul hotărî s-o strice,

Vrajbă-întru dânsa-aducând și price.

O! tu, hârtie mult răbdătoare[2]

Care pe spate-ți, cu voie bună,

Toată-înțălepția de supt soare

Și nebunia porți împreună,

Poartă ș-aceste stihuri a mele,

Cum ți le dau, și bune și rele.

Apoi zică cine câte știe,

Eu cu mândru Solomòn oi zice:

Toate-s deșerte și nebunie!...

Căci numa de-acel este ferice

Care pe sine-a cunoaște-începe.

Și firea lucrurilor pricepe.

Dela miază noapte mai departe,

Sus, în văzduhul întunecos,

Este-un loc (precum scrie la carte)

Cărùi zic filosofii haòs,[3]

Unde neîncetata bătălie

Face-asupra stihii stihie!...

O zână rea țara stăpânește,[4]

Carea nu sufere nice-un bine,

Ci toate strică și desunește,

Toate sfarmă, spulbără ce-i vine

Înainte, ș-Urgie să chiamă,

Rea prăsilă de tată și mamă.

De-acolò privind corbiș' la toate,

Urgia văzu pe ticăloase

Gloatele țigănești înarmate

Cu săcuri, ciocane și baroase;

Precepând apòi ce va să fie,

Mai că nu leșină de mănie!...

Căci nu rabdă năsâlnica zână

Ca rând bun oamenii să păzască,

Și temându-să ca să nu vină

La cevaș' rând gloata țigănească,

Gândi cum sfaturi să le strămută;

Ș'indată, iaca, să scoală iute;

Pe arepi de volburi cu fortună

Încălecând, la iad să pogoară.

Pe-unde mèrgere, fúlgeră, túnă,

Toate spulbără, frânge ș-oboară.

Însuș' pe diavoli prinsă mirare

De năpraznă-așa iute și mare.

Iar' deacă stete fără sfială

Naintea négrii mării-sale

Sătanei ce cu multă pofală

Stăpânește-a tartarului vale,

Rădicând ia sprinceana sumeață,

Zisă-amenițând celùi în față:

„Sătano, de nu mi-ai fi părinte

Și de n-aș fi-întii născută ție

(Când căzuși din ceriu, dacă ții minte,

Mă-avu cu tine-oarba Zavistie!),[5]

Necăutând că-aceasta-i a ta țară,

Aș grăi cu tine-almintre doară.

Unde-i duhul ș-inima nefrântă

Acelui mândru Luceafăr care

Nu să-îndoi și pre cea mai sfântă

Lumină-în ceriu viețuitoare

A să scula cu războiu, odată!

Ce negrijă-acum te ține,-o tată?

Tu șezi aici, fără nice-o teamă,

Adevărat! Dar sus ce să face,

Pe lume, nu știi sau nu bagi samă.

Nu vezi ce năpraznă vine-încoace

Pe iadul tău? Eși numai, afară,

Ș-însuș' a ta vedea-vei ocară!...

Încă și țiganii mișei caută

Ca să să puie la rânduială,

Părăsându-și ciocane și laută

Și-întrarmați pe Mahomèt să scoală.

Îi văzui sfătuind cum să-ajute

Lui Vlad, în toate chipuri plăcute.

Sângur acel Vlad, de-l lași în pace,

Gata-i a prăpădi păgânimea...

Ș-atuncia iadul tău ce va face?

Unde-ți va fi slava și mărimea

Că-ai scornit legea mahometană?

Înțălesu-m-ai acum, Sătană!..."

ION ELIADE RĂDULSCU

ZBURĂTORUL

"Vezi, mamă, ce mă doare! şi pieptul mi se bate,
Mulţimi de vineţele pe sân mi se ivesc;
Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate,
Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc!

Ah! inima-mi zvâcneşte!... şi zboară de la mine!
Îmi cere... nu-ş' ce-mi cere! şi nu ştiu ce i-aş da:
Şi cald, şi rece, uite, că-mi furnică prin vine,
In braţe n-am nimica şi parcă am ceva;

Că uite, mă vezi, mamă? aşa se-ncrucişează,
Şi nici nu prinz de veste când singură mă strâng
Şi tremur de nesaţiu, şi ochii-mi văpăiază,
Pornesc dintr-înşii lacrimi, şi plâng, măicuţă, plâng.

Ia pune mâna, mamă, pe frunte, ce sudoare!
Obrajii... unul arde şi altul mi-a răcit!
Un nod colea m-apucă, ici coasta rău mă doare;
În trup o piroteală de tot m-a stăpânit.

Oar' ce să fie asta? Întreabă pe bunica:
O şti vrun leac ea doară... o fi vrun zburător.
Ori aide l-alde baba Comana, ori Sorica,
Ori du-te la moş popa, ori mergi la vrăjitor.

Şi unul să se roage, că poate mă dezleagă;
Mătuşile cu bobii fac multe şi desfac;
Şi vrăjitorul ăla şi apele încheagă;
Aleargă la ei, mamă, că doar mi-or da de leac.

De cum se face ziuă şi scot mânzat-afară
S-o mân pe potecuţă la iarbă colea-n crâng,
Vezi, câtu-i ziuliţa, şi zi acum de vară,
Un dor nespus m-apucă, şi plâng, măicuţă, plâng.

Brânduşa paşte iarbă la umbră lângă mine,
La râuleţ s-adapă, pe maluri pribegind;
Zău, nu ştiu când se duce, că mă trezesc când vine,
Şi simt că mişcă tufa, aud crângul trosnind.Atunci inima-mi bate şi sar ca din visare,
Şi parc-aştept... pe cine? şi pare c-a sosit.
Acest fel toată viaţa-mi e lungă aşteptare,
Şi nu soseşte nimeni!... Ce chin nesuferit!

În arşiţa căldurii, când vântuleţ adie,
Când plopul a sa frunză o tremură uşor
Şi-n tot crângul o şoaptă s-ardică şi-l învie,
Eu parcă-mi aud scrisul pe sus cu vântu-n zbor;

Şi când îmi mişcă ţopul, cosiţa se ridică,
Mă sperii, dar îmi place prin vine un fior
Îmi fulgeră şi-mi zice: "Deşteaptă-te, Florică,
Sunt eu, vin să te mângâi..." Dar e un vânt uşor!

Oar' ce să fie asta? Întreabă pe bunica:
O şti vrun leac ea doară... o fi vrun zburător;
Ori aide l-alde baba Comana, ori Sorica,
Ori du-te la moş popa, ori mergi la vrăjitor."

Aşa plângea Florica şi, biet, îşi spunea dorul
Pe prispă lângă mă-sa, ş-obida o neca;
Junicea-n bătătură mugea, căta oborul,
Şi mă-sa sta pe gânduri, şi fata suspina.

Era în murgul serii şi soarele sfinţise;
A puţurilor cumpeni ţipând parcă chemau
A satului cireadă, ce greu, mereu sosise,
Şi vitele muginde la jgheab întins păşeau.

Dar altele-adăpate trăgeau în bătătură,
În gemete de mumă viţeii lor strigau;
Vibra al serii aer de tauri grea murmură;
Zglobii sărind viţeii la uger alergau.

S-astâmpără ast zgomot, ş-a laptelui fântână
Începe să s-audă ca şoaptă în susur,
Când ugerul se lasă sub fecioreasca mână
Şi prunca viţeluşă tot tremură-mprejur.

Încep a luci stele rând una câte una
Şi focuri în tot satul încep a se vedea;
Târzie astă-seară răsare-acum şi luna,
Şi, cobe, câteodată tot cade câte-o stea.

Dar câmpul şi argeaua câmpeanul osteneşte
Şi dup-o cină scurtă şi somnul a sosit.
Tăcere pretutindeni acuma stăpâneşte,
Şi lătrătorii numai s-aud necontenit.

E noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei
Veşmântul său cel negru, de stele semănat,
Destins cuprinde lumea, ce-n braţele somniei
Visează câte-aievea deşteaptă n-a visat.

Tăcere este totul şi nemişcare plină:
Încântec sau descântec pe lume s-a lăsat;
Nici frunza nu se mişcă, nici vântul nu suspină,
Şi apele dorm duse, şi morile au stat.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
"Dar ce lumină iute ca fulger trecătoare
Din miazănoapte scapă cu urme de scântei?
Vro stea mai cade iară? vrun împărat mai moare?
Ori e--să nu mai fie! vro pacoste de zmei?

Tot zmeu a fost, surato. Văzuşi, împeliţatu,
Că ţintă l-alde Floarea în clipă străbătu!
Şi drept pe coş, leicuţă! ce n-ai gândi, spurcatu!
Închină-te, surato! Văzutu-l-ai şi tu?

Balaur de lumină cu coada-nflăcărată,
Şi-pietre nestemate lucea pe el ca foc.
Spun, soro, c-ar fi june cu dragoste curată;
Dar lipsa d-a lui dragosti! departe de ast loc!

Pândeşte, bată-l crucea! şi-n somn colea mi-ţi vine
Ca brad un flăcăiandru, şi tras ca prin inel,
Bălai, cu părul d-aur! dar slabele lui vine
N-au nici un pic de sânge, ş-un nas --ca vai de el!

O! biata fetişoară! mi-e milă de Florica
Cum o fi chinuind-o! vezi, d-aia a slăbit
Şi s-a pălit copila! ce bine-a zis bunica:
Să fugă fata mare de focul de iubit!

Că-ncepe de visează, şi visu-n lipitură
Începe-a se preface, şi lipitura-n zmeu,
Şi ce-i mai faci pe urmă? că nici descântătură,
Nici rugi nu te mai scapă, ferească Dumnezeu!"

Alessandro Tassoni

SECCHIA RAPITA

CANTO PRIMO.

________

ARGOMENTO.

Del bel Panaro il pian, sotto due scorte,
     A predar vanno i Bolognesi armati;
     E da Gherardo altri condotti a morte,
     4Altri dal Potta son rotti e fugati.
     Gl’ incalza di Bologna entro le porte
     Manfredi, i cui guerrier co’ vinti entrati
     Fanno per una secchia orribil guerra,
     8E tornan trionfanti alla lor terra.

I.1

Vorrei cantar quel memorando sdegno
     Ch’ infiammò già ne’ fieri petti umani
     Un’infelice e vil secchia di legno,
     12Che tolsero ai Petroni2 i Gemignani.
     Febo che mi raggiri entro lo ’ngegno
     L’orribil guerra e gli accidenti strani,
     Tu che sai poetar, servimi d’aio,
     16E tiemmi per le maniche del saio.

II.3

E tu, nipote del rettor del mondo,
     Del generoso Carlo ultimo figlio,
     Ch’ in giovinetta guancia e ’n capel biondo
     20Copri canuto senno, alto consiglio;
     Se dagli studi tuoi di maggior pondo
     Volgi talor per ricrearti il ciglio,
     Vedrai, s’ al cantar mio porgi l’orecchia,
     24Elena trasformarsi in una secchia.

III.

Già l’aquila romana avea perduto
     L’antico nido, e rotto il fiero artiglio
     Tant’ anni formidabile e temuto
     28Oltre i Britanni, ed oltre il mar vermiglio:
     E liete, in cambio d’arrecarle aiuto,
     L’italiche città del suo periglio,
     Ruzzavano tra lor non altrimenti
     32Che disciolte poledre a calci e denti.

IV.

Sol la reina del mar d’Adria, volta
     Dell’oriente alle provincie, ai regni;
     Dalle discordie altrui libera e sciolta,
     36Ruminava sedendo alti disegni;
     E gran parte di Grecia avea già tolta
     Di mano agli empi usurpatori indegni:
     L’altre attendean, le feste, a suon di squille
     40A dare il sacco alle vicine ville.

V.4

Part’ eran ghibelline, e favorite
     Dall’imperio aleman per suo interesse:
     Part’eran guelfe, e con la Chiesa unite,
     44Che le pascea di speme e di promesse.
     Quindi tra quei del Sipa5 antica lite
     E quei del Potta6 ardea; quando successe
     L’alto, stupendo e memorabil caso
     48Che ne gli annali scritto è di Parnaso.

VI.

Del celeste Monton già il sol uscito,
     Saettava co’ rai le nubi algenti.
     Parean stellati i campi e ’l ciel fiorito,
     52E sul tranquillo mar dormieno i venti:
     Sol Zefiro ondeggiar facea sul lito
     L’erbetta molle e i fior vaghi e ridenti;
     E s’udian gli usignuoli al primo albore,
     56E gli asini cantar versi d’amore.

VII.

Quando il calor della stagion novella,
     Che movea i grilli a saltellar ne’ prati,
     Mosse improvvisamente una procella
     60Di Bolognesi a’ loro insulti usati.
     Sotto due capi a depredar la bella
     Riviera del Panaro usciro armati:
     Passaro il fiume a guazzo, e la mattina
     64Giunse a Modana il grido e la ruina.

VIII.

Modana siede in una gran pianura
     Che dalla parte d’austro e d’occidente
     Cerchia di balze e di scoscese mura
     68Del selvoso Appennin la schiena algente,
     Apennin ch’ivi tanto all’aria pura
     S’alza a veder nel mare il sol cadente,
     Che sulla fronte sua cinta di gelo
     72Pare ch’incurvi e che riposi il cielo.

IX.

Dall’oriente ha le fiorite sponde
     Del bel Panaro e le sue limpid’acque;
     Bologna incontro; e a la sinistra, l’onde
     76Dove il figlio del Sol già morto giacque:
     Secchia ha dall’aquilon, che si confonde
     Ne’ giri che mutar sempre le piacque;
     Divora i liti, e d’infeconde arene
     80Semina i prati e le campagne amene.

Viveano i Modanesi alla Spartana,
     Senza muraglia allor nè parapetto;
     E la fossa in più luoghi era sì piana,
     84Che s’entrava ed usciva a suo diletto.
     Il martellar della maggior campana
     Fe’ più che in fretta ognun saltar dal letto.
     Diedesi all’arma; e chi balzò le scale,
     88Chi corse alla finestra, e chi al pitale;8

XI.

Chi si mise una scarpa e una pianella,
     E chi una gamba sola avea calzata;
     Chi si vestì a rovescio la gonnella,
     92Chi cambiò la camicia coll’amata:
     Fu chi prese per targa una padella,
     E un secchio in testa in cambio di celata;
     E chi con un roncone e la corazza
     96Corse, bravando e minacciando, in piazza.

XII.

Quivi trovar che ’l Potta avea spiegato
     Lo stendardo maggior con le trivelle;
     Ed egli stesso era a cavallo armato
     100Con la braghetta rossa e le pianelle.
     Scriveano i Modanesi abbreviato
     Pottà per potestà sulle tabelle:
     Onde per scherno i Bolognesi allotta
     104L’avean tra lor cognominato il Potta.

CHARLES BAUDELAIRE

Les Litanies de Satan

Ô toi, le plus savant et le plus beau des Anges,
Dieu trahi par le sort et privé de louanges,