SIC COGITO

Colocviu – Surender Bhutani – Dimitrie Grama – George Anca – Ioan Miclău-Gepianu – Moș Nelutzu G – Vișan Dragoș – Lili Hanganu – Radu Alexandru – Iulian Bulai – Gheorghe Constantin Nistoroiu

Centrul Cultural MIHAI EMINESCU

Str. Jean Louis Calderon nr. 39

 Colocviile de Marți

28 mai 2019, 5 pm

Anul XI nr. 5 (111)

  Tema:        SIC  COGITO

         

Recital muzical Mihai Moșoiu

Intervenții

Vasile Menzel:  Originea cântecului popular român

Puși Dinulescu: Un roman burlac de peste 55 de ani

Mircea Coloșenco:  Hasdeu și Sic Cogito

George Anca: Onisifor Ghibu văzut de Octavian Ghibu

Andeea Fanea: Școala de la Biserica Stelea

Anca Andrei:  Convorbiri cu Leonida Arcade Mămăligă

Viorel Speteanu: Răpirea Basarabiei. Pacea de la București

Teatru de poezie: Elena Armenescu, Liliana Popa, Gabriela Tănase, Lili Hanganu, Evelyne Croitoru,  Bianca Michi Nema, Doina Boriceanu, Puși Dinulescu, Vasile Menzel, Corneliu Zeana, Sorin Stratilat, Vasile Rațiu, Vișan Dragoș

Coordonator: Dr. George Anca

ÎN MAI

01.05.1831 Se înfiinţează, la Bucureşti, Arhivele Statului din Ţara Românească, în subordinea Departamentului Trebilor din Lăuntru. Primul director este Iordache Rasti.

mai 1840 Constituirea societăţii Frăţia

01.05.1890 Ziua Solidarităţii Internaţionale a Oamenilor Muncii (prima oară în România)

01.05.1896 S-a născut MIHAI RALEA, psiholog, estetician, om politic

(01.05.1896, Huşi, jud. Vaslui - 17.08.1964, Berlin)

01.05.1956 Se înfiinţează Institutul de Arheologie din Bucureşti

01.05.1999 "Renaşterea" - post de radio la Cluj-Napoca. B.O.R. Mitr. Bartolomeu

03.05.1848 Adunările românilor la Blaj "Vrem să ne unim cu Ţara"

03.05.1868 Pronunciamentul - protest împotriva alipirii Transilvaniei la Ungaria

04.05.1643 S-a tipărit "Carte românească de învăţătură?", primul cod de legi româneşti

04.05.1990 Prima Conferinţă Naţională a "Vetrei româneşti"

05.06.1871 Botoşani - se naşte Nicolae Iorga, istoric, arheolog, istoric literar, scriitor, economist, politolog, pedagog

06.05.1639 Finalizare Biserica "Trei Ierarhi"

06.05.1730 Inochentie Micu, numit Episcop unit, primeşte un loc în Dieta Transilvaniei

07.05.1894 Procesul Memorandiştilor

07.05.1999 Vizita Papei Ioan Paul al II-lea la Bucureşti

08.05.1972 Inaugurarea Muzeului de Istorie a României

09.05.1877 Proclamarea Independenţei Principatelor

09.05.1895 S-a născut LUCIAN BLAGA, filosof

(09.05.1895, Lancrăm, jud. Alba - 06.05.1961, Cluj)

09.05.1945 Capitularea necondiţionată a Germaniei hitleriste

10.05.1848 Comitetul revoluţionar : Bălcescu, I. Ghica, C.A. Rosetti, C. Bolliac, Goleştii

10.05.1866 Carol I - domnitor al României

10.05.1920 Primirea de către Ferdinand Întregitorul a "Buzduganului"

11.05.1784 Limba germană declarată limbă oficială în Transilvania

12.05.113 Inaugurarea Columnei lui Traian la Roma

1812 Com. Vingrad, jud. Alba - se naşte GAVRIIL MUNTEANU, profesor, om de cultură, scriitor

12.05.1812 Se naşte GEORGE BARIŢIU, profesor, pedagog, întemeietorul presei periodice româneşti în Transilvania, publicist istoric, literat, om de ştiinţă, economist, lingvist.

12.05.1881 Constituirea Partidului Naţional Român

14.05.1955 Se pun bazele Tratatului de la Varşovia

14.05.1981 Participarea cosmonautului Dumitru Dorin Prunariu la misiunea Soiuz-40 şi a Complexului Soiuz-Saliut

15.05.1838 S-a născut NICOLAE GRIGORESCU, pictor

(15.05.1838, Pitaru, jud. Dîmboviţa - 1907, Cîmpina)

16.05.1812 Răpirea Basarabiei. Pacea de la Bucureşti

16.05.1972 Inaugurarea Complexului Hidroenergetic şi de Navigaţie "Porţile de Fier"

17.05.1848 Dieta de la Cluj votează alipirea Transilvaniei la Ungaria

17.05.1901 S-a născut ROMUL LADEA, sculptor

(17.05.1901, Jitin, Caraş-Severin - 1970, Arcuda, Ilfov)

17.05.1920 Bucureşti - se naşte GEO DUMITRESCU, poet, traducător

18.05.1388 Sfinţirea Bisericii Mânăstirii Cozia, ctitorită de Mircea cel Bătrân, între anii 1387-1388, pe malul stâng al Oltului, la 5 km de Călimăneşti

19.05.1887 S-a născut ION JALEA, sculptor

(19.05.1887, Casimcea, Constanţa)

19.05.1910 S-a născut ION ŢUCULESCU, pictor

(19.05.1910, Craiova - 1962, Bucureşti)

20.05.1920 Inaugurarea Operei din Cluj cu "Aida"

20.05.1960 Inaugurarea noii clădiri a gării oraşului Constanţa

21.05.1880 Bucureşti - se naşte TUDOR ARGHEZI, poet, prozator, publicist, dramaturg

21.05.1881 S-a născut IOSIF ISER, pictor

(21.05.1881, Bucureşti - 1958, Bucureşti)

21.05.1910 Înfiinţarea Muzeului Simu din Bucureşti, din iniţiativa colecţionarului Atanase Simu

23.05.1871 S-a născut GARABET IBRÃILEANU, scriitor

(23.05.1871, Tg. Frumos, Iaşi - 12.03.1936, Bucureşti)

23.05.1948 Cedarea Insulei Şerpilor – protocol

24.05.1860 "Pro Virtute Militari", prima medalie românească propusă de a A.I. Cuza

24.05.1908 Inaugurarea Muzeului de Istorie Naturală "Grigore Antipa", Bucureşti

27.05.1821 Uciderea lui TUDOR VLADIMIRESCU

31.05.1883 Se naşte ONISIFOR GHIBU, pedagog

SURENDER  BUTANI

Self

The sea gives me the illusion
at least of timelessness
otherwise, my nature can't hold me
against the obliviousness
that consumes me daily

Personal prejudices remain
nor I have altered them
I can't fix myself
by going somewhere else

There is no geographic cure
I have to take myself along
whether I am in drafty rooms
or I walk along the sandy paths

Often there is no choice
what I choose to see and not to see
my hesitant romance with life
will come to a sudden halt

Meanwhile, I inhibit myself
in front of a calm sea

DIMITRIE GRAMA

Despre civilizaţie... în Japonia.

Peste tot pe unde am fost, inclusiv prin marile oraşe, aproapecă nu vezi coşuri de gunoi. Sunt rarisime.

Nici măcar în luxoasele vagoane de cale ferată, de o curăţenie incredibilă.

A arunca gunoiul tău într-un coş public e socotită o treabă dubioasă.

În tren, dacă un japonez mănîncă o portocală, scoate o punguţă de plastic, pune acolo cojile şi le ia cu el.

Când coboară din tren, însoţitorul de vagon stă la uşă cu un sac de plastic, să le ia pungile. Stupoare.

Foarte puţini lasă acoloresturile. Spun că e nepoliticos să dai cuiva resturile tale (de obicei, străinii lasă pungile).

De foarte multe> ori le duc acasă şi le pun în sacul lor de deşeuri, sortate, desigur. În mentalitatea lor, gunoiul e o treabă intimă, a fiecăruia, trebuie discret rezolvată.

Am făcut pariu cu un coleg că într-o oră de plimbare nu găsim pe jos un muc de ţigară. Şi n-am găsit.

E o plăcere să trăieşti într-o asemenea ţară, printre asemenea oameni. La Tokio, am urcat din greşeală în trenul superexpres spre Hiroşima.

Era destinaţia dorită, dar aveam bilet mai ieftin, de expres. Stăteam comod în scaun, când a venit controloarea.

S-a uitat la bilet, după care, printr-un gest graţios a îngenuncheat în faţa mea. Am înlemnit! Şi a cerut scuze! Mi-a explicat în engleză că am greşittrenul.

S-a uitat pe o minusculă tabletă electronică, spunându-mi că trebuie să cobor peste cinci minute, şi peste alte trei voi avea tren, conform cu biletul meu.

Şi mi-a restituit biletul, zâmbind, ţinându-l cu ambele mâini. Şi iar şi-a cerut scuze.

După care s-a ridicat, a  făcut o plecăciune şi a plecat, cu paşii aceia mărunţi  şi graţioşi pe care îi vedem în filmele lor.

Am întrebat un prieten japonez de ce doamna a îngenuncheat> în faţa mea. M-a lămurit. Eu stăteam în scaun, iar ea> voia să-mi vorbească.

La ei, a vorbi de sus cuiva este o mare impoliteţe. La fel de nepoliticos este să dai ceva cuiva cu o singură mână.

Un lucru se oferă numai cu două mâini. Chiar dacă e vorba de un bilet de tren

 GEORGE ANCA

Paralizia tatălui

            Mai totdeauna m-am înfăşurat în bătrâni, de la bunici, la academicieni. Balanţa răsturnându-se, mă sfiesc în lumea părăsită a tinerilor. Paralizarea tatălui mă opreşte la miez de noapte, între viaţă şi moarte. Certurile şi rutinele se succed în gol, fără ranchiună măcar. N-a lipsit niciodată paralizia din oameni, din alţii. Japonezii stau şintoişti în copilărie, se fac creştini la tinereţe, iar bătrâni trec la buddhism, fără nicio jenă, după avantaje, mi-o spune Elisabeta.

            I-am luat bagajul bătrânului Mialaret în bibliotecă şi pe el l-am dat pe mâna Paulei Braga şi a Elisabetei Negreanu (bărbatul ei ne-a dus cu maşina şi a oferit masa la Pescăruş – somon fume, caviar, mixed grill). Vrea să fie consultant la reformă. I-aş traduce psihopedagogia, s-o lansăm în mai, cu o nouă vizită, vrea să-şi ia şi nevasta. La cenaclul din biserica lui Neculce, s-a mărturisit că e botezat, catolic, dar laic, nu ateu. Pleacă mâine la Quebec.

            Părinţii vin la bibliotecă să citească pentru copiii lor. Noii angajaţi au dat examen. Ce face maică-ta? A murit. Decont Mialaret. Câte telefoane dai pe zi? Propagandişti de-o viaţă. De orbit să nu orbesc, de paralizat să nu paralizez, atunci ce să mi se întâmple? Cercul vieţii viciu cu nume de aură lunecă pe gât şi se strânge ştreang.

            Floare de cucută albă ca o mută. Taică-meu paralizat. Mama Ancuţei înmormântată la Capra. Ai visat-o prima oară pe Cristina, ai cumpărat ce-i plăcea, şi ţigări, şi votcă, îi plăcea şi să se f. A tradus-o pe Veronica Micle, împiedicându-se, vag, la „lauda de sine nu miroase a bine” - femeia o fi povestit propriilor fete şi, astfel, şi la Junimea. Se bucurase Popeasca de pomana Cristinei, că adică şi de ea o să-şi aducă aminte, moartă, cineva, şi o să-şi amintească şi ea dacă mori tu înainte. Figlia del tuo figlio.

              vorbisem lepra maică pe maluri de drăgaică uscate pentru gaică neruşinare zisa cititului assisa din blancă porolissa te întremează frază treimea alcatrază ionii cruciază terţina guelfă  am obosit în necredinţă cu anii fără de căinţă 

            Am scris şi-n somn terţine – le-am uitat. Voi merge mâine să-mi văd tatăl ţintuit la pat de trei luni. Ciofu, că evenimente. Jeni i-a zis lui Selianovici, taică-său, pe moarte, uite-atât o tumoare: te-au ajuns blestemele mamei, exact ca Noana către Jeni, când paralizase tatăl nostru, de n-o mai înghite aia. Mă voi mai duce, totuşi, la parastase, nu voi rupe-o, pe viaţă, cu Târgoviştea, mai vedem. Starea de Crăciun ca o tristeţe, patru la masă cu câinele. Dumnezeu e trist. Ci azi i se naşte Fiul. Fata vine cu mine mâine la Târgovişte. Le-am spus-o, din durerea de a-mi vedea tatăl muribund se poate ivi cea mai frumoasă zi a vieţii mele, care, la vederea ei, să-l facă sănătos, Dumnezeule! 

            Fata nu m-a lăsat să beau – pe el să moară nu l-ar lăsa. Viaţa lui tremurând între cutremure scufundate, dacă nu lucrează minunea lui Dumnezeu. Sighişoara în ploaie, mascarade medievale, N.D. Cocea, în şezlong, nud, cu mâinile pe „testicole” (Giurgiuca:) a murit tatăl dv. şi nu suferiţi, nu vezi că bat clopotele? Nici chiar aşa. Fuga, noaptea, la congrese, întruniri cooperatiste, taică-său a fost „la noi”, în cooperaţie. Lenjeria malaxată în grădină.

            Mi-am căutat cămaşa în careuri, încep s-o îmbrac, sigur că nu e a mea, dar şi stăpânul poate s-o ia pe-a mea, identică. Siluete dinspre o comunicare baritonală, până-n rufărie, vorbeşte Mialaret-taică-meu-Zamfir-tatăl, honoris causa, trec la pantaloni, taică-meu nu mai poartă, pe motive de igienă când eşti paralizat, îl spală o femeie o dată pe săptămână, are instalaţii şi aşternuturi, să nu fie ud.

            Se îndesesc congresmani – mă văd văzut – unul îşi trage şi el nădragii pe el, eu nu mai apuc şi, cu pantalonii în mână, ejaculez în jet continuu, de ţurţur primăvara la streaşină, ca la teze în şcoală, ca atunci când Oltul m-a luat cu luntre şi am sărit din ea, ca oricând am avut emoţii surori cu moartea. Sfinte d'Annunzio din Prato! Iar en famille, în Seoul, după zgârie-nori, cu personaje indiene. Margaret, Neetu, care era jucată de Radha, ne întorsesem de la o sesiune-spectacol-vizită-sindrofie, eu am văzut pe-un geam ad hoc o bătaie, bunica şi fata, a şi zis Leela, că Margaret cu Neetu, eu credeam Radha, se bătuseră, un telefon, am vrut să răspundem unul dintre noi, Radha sau chiar Nilima, ci e pentru ele. Am luat-o spre universitate, pajişti, turnante, m-aş fi întors, am rătăcit destul, seara la marea recepţie aveam să ne revedem, reîmpăcaţi, cu mărimile tot ale congresului-cooperaţiei-bâlciului-poleit-al-vieţii-de-vis-întors.

            Unde ne punem bagajele? Luăm din lucruri, le rătăcim, se apropie plecarea, au rămas nişte ceşti, nişte ambalaj, chiar în stil indian, acum, n-o să dea bine, la venirea preşedinţilor, şi cine le-a lăsat acolo dacă nu românii, alt stres, altă belea, mai dăm o raită cu maşina, se înfiinţează şi Poveşti – Mihai, să ne oprim, intră la un hotel Suite, uite, ne dă bilete pentru la noapte, mâine zburăm, da' puteam sta la prieteni, petreceam la palat, fie şi la universitate, aici e departe de oraş, aeroportul o fi în partea opusă, nu mai ajungem, na că vine din stradă Popescu, băi, aeroportul e-n partea asta, e mai aproape decât oriunde, bine atunci, putem merge şi la bal, aici ai de toate, şi femei goale, ni s-a dat de înţeles din ruptoarea treziei verbioase în secvenţe onirice de zi spre nocturnul ontic.

            Câte n-oi fi visat şi-aş fi tot dus-o aşa în vreun paralel filial cu paralizia paternă. Altfel aş începe traducerea lui Rajiv, şi din Mialaret. Atmosfera era de la Palatul Almora, unde venise şi Margaret, nazistul Naderer îmi recomandase aventurieri în India, iar major Gurnam Singh că developează el filmul, la garnizoană, apoi că s-a voalat, adio Nanda Devi şi Durga puja. Mai bea apă din ţeasta asasinatului în ritmul convulsiilor, în lanţurile nebunilor. Salpetriere. Concertul lui Zamfir. Apusul soarelui, oglindă a morţii. Nu voia papagalul să iasă din colivie, am fluierat ca doi naişti, năişti, zalomitişti, ne-ai auzit, eram fericiţi, pasăre şi cuc. Tu ţi-ai văzut un film, pentru motan, câinele a adormit. Visul, de m-o lăsa, m-o paraliza, de când maică-mea decanceriza moartea sa.

            Eram în cabinetul ministrului, o bătrână în baston, cu basmaua trasă pe faţă, ochelari, intră, dă să mă alerge ridicând bastonul – te bag în p. mă-tii, mă doare discul, mă feresc greu – nu sunt eu ministrul, mă aşez lângă o haină, de disc, se plimbă înspre singurul fotoliu gol – am avut trei, primul a fost Schiller – Friedrich Schiller, am completat, s-o abat. M-am trezit cu gândul la cine o fi fost al doilea, convins că al treilea eram eu. A, era moartea, ceva mai bătrână. Al doilea ar fi Schopenhauer, o moarte pentru fiecare. Apoi e vorba, totuşi, de tata, i-o fi vizualizat diazepamul idila, pe echivalarea zacerii cu zboruri onirice. Daţi-mi telefonul – sunt ministrul chimiei – îl găsesc eu, nici eu nu aveam carte de vizită.

            Tusea Platei e automat o ploaie, un vuiet de pădure sau un fluviu. Feresc motanul, dau să strivesc căţelul, rămân în patru labe deasupra, el se trezeşte speriat de moarte, eu cu discul, Plata, ce, era să cad pe câine, nimic, aşa o fi căzut şi tata, da' uite că eu mă ridic şi nu mi s-o urca discul la creier. Apoi, la lucru, uitând de doctorul Schiller şi a lui. Discul lui Vishnu, banii dăruiţilor de Lakshmi.

            E opt şi nu s-a luminat – fă-ţi marţi moartea, tată, şi să mai dăm cu zarurile pe-a matale. Datoria vieţii noastre, de Pârvan, ori monologul unui pictor, de nu Rajiv, finisându-şi tabloul „Tagore şi Eliade”, vorbesc deja în 23, ca să nu văd cu ochii închişi craniul părintesc încastrându-mă cu încruntare ultimă. Aş traduce pagini din paragini, cu centura lângă mine – vehicul, discul. Taică-meu a recunoscut Dunărea albastră. S-o ridica săptămâna viitoare. Am tot bătut la maşină, fără oprire, traducere dintr-un ambasador inginer, cu drag varanasian de basme.

            M-am visat mult cu taică-meu, la drum, voce frumoasă, expert contabil. Dacă mor noaptea asta, tu mi-ai aruncat clătitele. Zaciu-Ulici m-au îmbrâncit din catastife. Lia Manoliu în comă profundă. Marian Creangă, la Domnul. Dragoş Morărescu pictează cu ambele mâini. Spirite-spiritism, ce moare sus se naşte jos, vă aflaţi în durata mea. Duioşie şi Timp. Eminescu. Brâncuşi. Spune-i lui Gheorghiţă că bocesc singur aici, dacă aş avea un pistol m-aş împuşca, vorbeşte cu el să mă ajutaţi, dar să nu audă ea, cunoaşteţi un psihiatru, să-i luăm un act de iresponsabil, i-am zis să divorţeze, mă mai gândesc. A fost singur patru zile de Anul Nou. Bea zilnic o sticlă de trei sferturi de Otonel, nu ştie să bea, are cine să-l înveţe, îl trimite la piaţă de 3-4 ori pe zi, pe 4 cărări. Ai văzut ţigan să (n-)aibă curaj? Adriana Matcovschi nu mai vrea la lingvistică. Domnule Rafailă, eu sunt fiul lui Vasile Buzinschi. Geaba amici ai preşedinţilor de jurii. Rămâne taică-meu luptă-paralizie.

            Eşti mai bun ca Joyce, înnoieşti limbajul. Magdalena a chemat-o şi pe Valentina. Nu mă mai trimite la ziare, că-mi iau vin. Lesbienele de la Babilon Blue. Mi-ar da pianul pe ghilotină. Inspiră-te din constrângere. Expresia nu s-o mai descifra. Spre garnizoană, artilerişti, mai departe arunci piatra de la etajul 7 decât de la parter. Poveşti vă fie capete, duşmanii nu vă capete. Entuziasm gnostic, rupere haiku, abia de ne scăldăm în aceeaşi ploaie negrul brazdelor şi al crângurilor, sineala bălţilor, rotunjimea ţarcurilor, verdele grâurilor. Preferinţa lui pentru Arhimede. Am şi permis de intrare în garnizoană. Ce nu ne-a nins, ce nu ne-a nins în New Orleans, în New Orleans. Dacismul pervertit de maniaci. Teme tăcute din Eminescu – aici, Medeea. Să-l învăţăm de la duşmani – o metodă, o să ajungem să-l duşmănim înşine. Când ajunsesem la Strehaia pădurea asta, nemurirea aia. Cum ar învia întunericul paragina scrisorilor pe epica misticii.

tema serii Strehaia dusă

colinele vin mai gata drumul

soarele se stinge ca o spusă

viaţa omului de i-ar fi fumul

a te prăvăli şi-nsuţi nu să

te aştepte a-ţi primi oiumul

vreo faţă cosită sub husă

husarul sabia consumul

terzinele în terza rima

se strigă la pictat pian

sera e caldă veche clima

zicea Cuclin de Damian

şi pînzele marine mima

ni se-nserează Canaan

         ce grijă ai de mine numai taică-meu paralizat priveşte-ţi fruct eşecul cu luna şi edecul sunt altele gândirile o oaste fără inamic simple lucruri lună şi pământ numeri orele milităreşte noapte ratată tată nerabatabil scară la cer oameni bolnavi pe oameni fără scăpare vorbeam în cruce mai lasă-mă în viaţă îţi voi fi şi eu poate de folos ne tot apropiem de ceea ce nu vom şti câte caiete nu-mi sfârşesc în foi albe paşapoarte emise de ţări inexistente pădure cotmeană Dunăre sprânceană carele pentru voi la ziua de apoi oameni de nimic duium şi aici şi peste drum în apă America ar ţarul ţar drac înviat pe nemort paralizată păcură-n port atotputernic puterile mele trebuindu-ţi eu cu premiu tată paralitic vreau să termin caietul exact cât să încep altul într-o existenţă republicată hormonii dispariţiei cu toată suflarea oamenilor serioşi papa galii druizii curs auricul poate al tatălui iepurele n-a mai ros morcovul musacaua mitropolitană maici mireni sub coroană la vederea nevăzutului de mii de ani mă obsedează o formulare frumoasă cât să n-aibă cine ce zice bine c-ai stat de vorbă cu mine de la Turnu Severin mi-e greu să mai stau de vorbă ne veţi birui raţa turcească sfecla românească în cinci zile le-oi coace anarhişti storş' ce ne-am face fără borş nimeni în grija sieşi cum nu te-ar speria delegaţia

IOAN MICLĂU-GEPIANU

Episcopul de Hippo

Episcopul de Hippo,

Sau Sf.Augustin de la Tagaste,

Când descâlci doctrina Maniheismelor,

Și coborând în sieși găsi dualul zel:

   ”Unul ce-mpinge la păcate,

Și inocent fiind, al doilea din el”.

Ori, altfel zisă vorba,

În Cartagina veche, trăia-ntr-un corp comun,

Atât prințul Luminii cât și al Întunericului,

Iar gândurile lor aveau căi diferite:

”Gând rău spre rău, iubire în gând bun”,

Primind știința celei mai de sus catedră,

Dar gândul bun era frustat de-al răului ispite!

Așadar, când lutul,

Gusta din plăcerile vieții cu necinste,

Omul e iresponsabil de-a sale fapte,

Și, deci, fără vreo vină;

Dar Sf.Augustin era păgân,

Pe vremea când Cartage avea acea lumină!

Venind la Roma și Milan,

Iar revelația creștină îi dă un spirit nou,

Și astfel Sf. Augustin de la Tagaste,

Așează pe cântar gândirile lui Plato și Socrate,

Dar fiece cărare,

Ducea spre Unul Sfânt în Ceruri, Dumnezeu,

De unde descindea apoi cărarea bună

Iar Omul e direct răspunzător de fapta săvârșită,

Căci niciodată Unul Sfânt,

Nu-ntinde curse și cale de ispită!

Aflând deci, adevărul,

Născutul din Tagaste porni spre-a Africii pământuri,

Căci le iubea ca pe o zi senină,

El, dăruindu-se credinței creștine,

Cu suflet luminat,

E ridicat ”Episcopul de Hippo” cu-n spirit nou de bine!

MOȘ NELUTZU G

Pe suflet

Azi cântă-n crâşmă La calul Bălan,
arzând pe corzi ca lumânarea,
de dor şi of, Fane Chifan,
pe suflet picură ca ceara.

Înghesuiţi, ascunşi în fum,
ciulesc urechile beţivii,
ispite moarte de nesomn
servesc cu zâmbete convivii.

O lume strânsă-n spaima ei,
încrezătoare în scăpare,
îşi linge sarea de pe răni,
bătându-şi joc de supărare.

Găleţi de apă-adună norii
o toarnă peste ofu-ncins.
A amuţit glasul viorii.
În templu se mai roagă un ins.
decembrie 1978

Shangri-La

VIȘAN DRAGOȘ

Shangri-La
departe în adâncul
pământului suspendat al lumii tale
Iubito_Una vreau s-ajung urcând și coborând
eu
un iac
îngenuncheat
când în față
când în spate
.
ferește-mă stăpână
să n-alunec într-un hău
în crevasele ce mă vor parcă înhățat
de copite printre țurțurii din blană
.
dă-mi bice vână
să nu-mi vină
ultimul somn
Morpheus tibetan
.
după zile & nopți
de umblat & cercetat văile
climb again and again
Nepal după Nepal
amândoi ne-am rătăcit doi ani
întru aflarea lui to bee în Shangri-La
ah stăpână
muuu... lt
libliu tebea
.
mâna dinspre muntele
venusian ți-o lași acum
să-mi descâlcești perii umeziți
să-mi dezgheți blana
.
îți vor șopti nările pofticioase
și botu-n rânjet
nu și trupu-mi căzut ca secerat:
.
"iată stăpână
de aici au dispărut deja
uriașii panda
a rămas doar bambusul
maimuțele nas tăiat
te rog
în Shangri-La în ashram în tine
mă îngroapă..."

LILI HANGANU    

Trăim niște vremuyri interesante

Nu spun ce zicea, cîndva, un înțelept de prin Orientul, mai mult sau mai puțin, Extrem. Doar amintesc: Să nu dorești nici măcar dușmanului tău să trăiască vremuri interesante.
În primul rînd, glumele cu conotații sexuale, nu mai constituie apanajul bărbaților. Noroc cu legalizarea argoului, că rămîneam fără cuvinte, accesînd doar onorabilul Dicționar al Academiilor de Pretutindeni. ( = DAP, personaj fictiv).

A înnebunit Feisbulache? Oare, să rebranduiesc, Onor Site-ul de Socializare: Fabulache? Îmi tot este invadată *menajeria* privată cu aceeași trimitere:
*Te rog să distribui masiv. Mulțumesc. // Nu mă interesează p...*

Nu fac campanie politică, nu mă implic în nici un fel de discuții pe teme politice, așa că nu voi nota în numele cărei formațiuni este trimis mesajul.

Să le luăm pe rînd:
1. De cînd ne tutuim?
2. Cît de *masiv* să fie? Că, la nevoie, se pliază fata!
3. Chiar pe nimeni nu mai interesează *p...*-ul?

Hm! Îmi amintesc de un banc de-al mediciniștilor:
- Care este cea mai dificilă operație de Neurochirurgie?
- Să scoți *p*-a bărbatului, din capul femeii.
Am... așa, o oarecare senzație, că nu despre politică era vorba.

Lăsînd gluma la o parte, mai răsfirați, vă rog!
Adică, vă rog, mai respirați! Și, mai scutiți-mă!

De ce să îmi invadeze Mesageria, cineva care nu lasă nici un semn, la postările mele? Hm! Ce curățenie de primăvară voi face... Că și așa mă bligtizezk, vorba altei anecdote, nu tocmai Political Correctness. Să fii Corect, din punct de vedere al Politeții, nu mai există?

Nu știu dacă înțelepciunea vine la pachet cu vîrsta, însă, sigur, o doză bună de umor&relaxare lipsește prin Virtualia asta, atît de încrîncenată.
Așa, și... Pe la voi cum sînt vremurile?
Că, pe la noi, *e* și-șa, și-șa!

RADU ALEXANDRU

Antipatia

Antipatia pare a fi, in mentalitatea omului contemporan, nici mai mult nici mai putin decat exercitarea unui drept fundamental al sau. Dreptul de a agrea sau nu persoana de langa el, dreptul de a cauta sau de a evita prezenta ei. Din perspectiva crestina, am putea spune ca, din contra, antipatia il lipseste atat pe acesta, cat si pe persoana fata de care manifesta antipatie, de drepturi dumnezeiesti fundamentale. Pe primul, de dreptul de a-si manifesta liber si deplin iubirea, iar pe al doilea de dreptul de a dobandi cu adevarat un loc in inima celui dintai.

Din punct de vedere etimologic cuvantul antipatie este format din doua cuvinte grecesti: "anti” - "contra” si "pathos” - "suferinta". Prin urmare, antipatia este reactia pe care o manifestam in fata unui pericol iminent, ce ne face partasi suferintei.

Prin insasi definitia sa antipatia este incompatibila cu numele de crestin. Desi crestinul nu militeaza pentru suferinta, nu o absolutizeaza, nu trebuie sa se teama de ea. Nu trebuie sa se teama a o asuma, pentru ca are cu sine Taina Crucii, Il are intru sine pe Hristos Inviat. Crestinismul cere infruntarea suferintei, nu capitularea in fata ei, pentru ca biruinta este posibila. Nu cere un lucru absurd, peste puterile noastre.

Adevarata problema consta in faptul ca am ajuns sa ne manifestam antipatic mai ales pusi in fata eventualelor pericole sau chiar pericolelor inchipuite. Nu mai discernem daca acel lucru, context sau persoana ne vatama cu adevarat sau nu. Criteriile dupa care o persoana ne devine antipatica sunt indoielnice din punct de vedere al invataturii si moralei crestine si nu fac altceva decat sa deschida calea unui nesfarsit taram al paradoxurilor.

Criteriile se arata a fi superficiale, capricii, probleme de gust si de compatibilitate. Celalalt nu se ridica la statura mea intelectuala sau morala, este prea tacut sau prea guraliv, este sarac sau bogat, are pielea alba sau neagra, doarme putin sau prea mult etc. Mai mult, aceste concluzii sunt adesea un rezultat al pacatului judecarii aproapelui.

Antipatia presupune adesea sentimente de neplacere, de aversiune, de sila fata de cineva, sentimente care netratate din punct de vedere duhovnicesc se transforma in dispret sau in ura. Asa se face ca, cu greu gasesti persoane care sa poata afirma deschis ca nu are persoane antipatice, ca pe toti oamenii se straduieste sa-i priveasca si sa-i accepte nu neaparat pentru ceea ce sunt, cu bune si cu rele, ci pentru ceea ce toti suntem chemati sa fim: mostenitori ai Imparatiei.

"Sa ne rabdam unii pe altii."

Inainte de a se rosti Crezul, auzim la Sfata Liturghie: "Sa ne iubim unii pe altii, ca intr-un gand sa marturisim”. A ne iubi deplin unii pe ceilalti, poate este un indemn prea inalt pentru multi dintre noi, dar putina noastra iubire pe care o pastram intru noi trebuie sa ne fie temelie spre a ne putea macar "rabda unii pe altii”.

De aceea, medicamentul duhovnicesc cel mai la-ndemana noua impotriva antipatiei este rabdarea. Exista insa o rabdare pur omeneasca si o rabdare duhovniceasca.

Rabdarea omeneasca se poate intemeia pe urmarirea atingerii unor anumite interese egoiste, rabdarea apare astfel mai degraba ca un compromis ("ma fac frate cu ... pana trec puntea", il rabd, cu alte cuvinte, pana imi ating scopul). Aceasta rabdare nu ne foloseste in realitate cu nimic, ba chiar ne vatama sufletul.

Rabdarea duhovniceasca strabate dincolo de acest orizont limitat pentru ca se naste din iubire, credinta, nadejde, smerenie. Rabdarea duhovniceasca le si hraneste si intareste pe acestea. Domnul Insusi, in chenoza Sa, a rabdat chinuri si moarte pentru noi, din iubire. Mucenicii au rabdat chinuri si moarte pentru Hristos, tot din iubire.

In ceea ce ne priveste, cu cat ne vom deschide si vom raspunde iubirii Sale, cu atat vom fi dispusi sa rabdam mai multe pentru si intru El. Situatiile, contextele, persoanele ce ni se par de nerabdat, se vor imputina, pana vor disparea cu totul.

De fapt, antipatia trebuie manifestata nu fata de celelalte persoane umane, ci fata de pacat si diavol. Cele doua realitati ne fac cunoscut chipul adevaratei suferinte, aceea a indepartarii de Dumnezeu, Izvorul vietii noastre.

In incheiere, antipatia fata de persoane nu este un drept al nostru si nu este un lucru marunt. Poate parea marunt, dar mult ne vatama sufletul lipsindu-ne de mari bunatati.

In lupta noastra impotriva acestui pacat sa avem mereu in minte si in inima cuvantul lui Hristos care, prin glasul Evangheliei, cheama la Cina Sa cea cereasca unde “tot mai este loc” (Luca 14:22).

Datori suntem si noi, sa chemam ca si El, pe tot omul la cina, in "imparatia inimii noastre”. Datori suntem sa pastram fiecarui semen al nostru "un loc numai al sau”. Nu se cuvine ca noi sa inchidem usile, atat timp cat Stapanul le  tine inca deschise. Nu se cuvine sa nu dam fiecarui semen sansa sa ne devina cu adevarat "aproape”.

IULIAN  BULAI

Biografie

M-am născut la început de decembrie 1987 la Roman. Suntem doi fraţi și două surori. Am copilărit la Tămăşeni. Cu toate acestea, pot spune pe bună dreptate că vin de pe Valea Siretului. Atât mama, Maria, cât şi tatăl, Ioachim, s-au născut în Tămăşeni. În schimb, bunicii sunt fie din Adjudeni, fie din Rotunda. Străbunicii la fel, sunt din Tămăşeni, Adjudeni şi Rotunda.

Am avut o copilărie foarte fericită chiar dacă a fost destul de simplă. Nu ne-a lipsit niciodată nimic din casă, dar provin din generaţia celor care au copilărit la sat şi au prins tranziţia din plin. Ţin minte cum noi, vecinii, ne împrumutam câte un pahar de ulei şi zahăr, ţin minte vag ultimul chioşc comunist din sat de unde cumpăram jeleuri şi cum, la un moment dat, în primii ani după revotuție, pe lângă bibelouri lumea expunea în geam ambalaje de ciocolată şi bomboane.

Părinţii mei, pe lângă faptul că erau mici fermieri, adică își cultivau bucata lor de pământ şi creşteau un porc, au fost mereu angajaţi. Mama a lucrat la agenţia CEC din localitate, care era chiar la noi acasă, unde CEC-ul convenise cu tata să închirieze o camera în casa proaspăt terminată. Tata a fost electrician toată viaţa şi a lucrat în fabrică.

Eram o familie ca toate celelate familii din sat, cu excepția faptului că aveam o firmă mare pe casă cu sigla CEC, iar camera închiriată băncii avea alarmă. Între ani 70′ şi 2003 au păşit la noi în casă mii de oameni de pe Valea Siretului care puneau deoparte micile lor economii. Aveam şi o mică bibliotecă într-o vitrină cu geam de sticlă. De acolo lua tata atlasul uneori şi se lămurea cu privire la nedumeriri legate de graniţe şi capitale. Până s-a stins în 2003, an în care mama a ieşit la pensie, iar eu am început Liceul Catolic “Sfântul Iosif” din Bucureşti.

În 2003 am plecat pentru prima dată în Norvegia, în vizită la cele două surori care lucrau acolo. În vara respectivă mi-am făcut bani de liceu. Din adunat sticle, dar mai ales din împletit baloane pe strada principală şi prin bâlciuri. Am fost mereu un tip cu spirit antreprenorial şi destul de creativ. În ianuarie 2004 m-am transferat la Liceul Franciscan din Roman. Am simţit că trebuia să fiu acolo. La liceu în Roman am intrat în contact cu profesori şi elevi zeloşi în a preda şi a învăţa. Era opusul unui liceu de fiţe. Principiul era: intră cine vrea, iar dacă doreşte oricine poate creşte. În cursul liceului am fost martorul capacităţii de transformare a educaţiei. Acolo am fost expus tainelor filosofiei, teologiei, sculpturii, literaturii, teatrului şi limbilor străine.

Între 2003 şi 2007 am călătorit în Scandinavia în fiecare vară. Făceam baloane pe stradă. Aşa reuşeam să îmi cumpăr cărţi şi să îmi susţin călătoriile prin Europa. În 2008 am fost admis la o şcoală de arte privată în Oslo. Eram admis fără să am posibilitatea de a putea să plătesc taxa şcolară de aproximativ 10.000 de euro pe an. Pentru că am fost înzestrat cu darul sculpturii, mi-am confecţionat mască şi un costum impecabil înfăţişându-l pe Henrik Ibsen şi în cursul a două luni de “performance” pe stradă am reuşit să adun aceşti bani plus banii de care aveam nevoie pentru întreţinere. În cursul acelei veri, Leonard Cohen a asistat la performence-ul meu artistic și m-a vorbit de bine în faţa a 10.000 de oameni.  

Începând cu ianuarie 2009, m-am încadrat cu jumătate de normă ca administrator şi clopotar la o biserică luterană din apropierea şcolii. Aşa am reuşit să termin anul universitar. Cursurile se ţineau în limba norvegiană, pe care mi-am însuşit-o în cursul a şapte luni. Între timp am aplicat şi am intrat la Academia Națională de Arte din Oslo. Interviul s-a desfăşurat în limba norvegiană. Am uitat să menţionez că plecând de pe băncile liceului stăpâneam bine limbile engleză şi franceză.

În cadrul secţiei de sculptură ceramică de la Academia din Oslo, după limbile norvegiană şi engleză, cea mai vorbită limbă era limba italiană. În vara lui 2010, am decis să învăţ intensiv limba italiană la Firenze. Acolo am consolidat cunoştiințele de limbă italiană acumulate imediat după liceu – am petrecut 4 luni la Huşi unde am studiat limba italiană şi cursuri de dezvoltare personală.

În ianuarie 2011 am plecat la Lisabona printr-un program Erasmus. Acolo am studiat limba portugheză în cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii din Lisabona şi am fost student al Academiei de Arte Frumoase. Reîntors din Portugalia mi-am pregătit licenţa şi am aplicat pentru un masterat în Norvegia şi China. Am fost admis atât la Oslo, cât şi la Beijing. În paralel cu pregătirea licenţei în arte vizuale la Oslo, în cursul primăverii lui 2012 am studiat limba chineză (mandarin) cu un fost profesor de la Universitatea din Oslo

În iunie 2012 terminam licenţa.

Cu toate că am fost plecat mulţi ani din România, nu am rupt legătura cu mediul şi valorile care mă formaseră. În 2012 am venit la Roman cu prima delegaţie de norvegieni care doreau să investească în antreprenoriat social în România. În perioda 2012-2016, prin intermediul Fundaţiei PACEA s-au derulat proiecte în valoare de aprox. 300.000 de euro. Beneficiarii proiectelor au fost în mare parte copii din medii defavorizate din Roman şi din jurul Romanului. Aceste proiecte se desfăşoară în continuare şi constau în investiţii în educaţie şi în incluziune pe piaţa muncii.

În august 2012 am primit bursă pentru a studia intensiv limba chineză la Beijing Language and Culture University. În septembrie 2012 începeam anul academic la China Central Academy of Fine Arts din Beijing. Am rămas un an în China. Şederea în China se datorează unei burse şi unui împrumut din partea statului norvegian.

În februarie 2013 m-am căsătorit cu Eva Marie în biserica Romano-Catolică Wangfujing din Beijing.

Al doilea an de master în arte vizuale l-am făcut la Oslo, continuând proiectele începute în China. În 2014 am început al doilea master în relaţii internaţionale şi diplomaţie culturală. Primul semestru l-am petrecut la Berlin, la Institutul de Diplomaţie Culturală, iar al doilea semestru la Siena, în Italia. Al doilea master a fost finanţat de asemenea dintr-o bursă şi un împrumut din partea statului norvegian. Bursa a inclus şi fondurile necesare pentru o perioadă de dezvoltare profesională şi inserare pe piaţa muncii. În primăvara anului 2015 am lucrat pentru Colegiul Universitar din Oslo, unde am tradus textele din norvegiană-română, română-norvegiană necesare primului examen autorizat pentru interpreţi de norvegiană-română. În urma studiilor efectuate cu împrumut de la statul norvegian am rămas dator cu aproximativ 28.000 euro, sumă pe care va trebui să o plătesc în următorii 25 – 30 de ani.

În august 2015, se naşte băiatul nostru, Ioachim.

Din octombrie 2015 până în aprilie 2016 am lucrat în Islanda şi Republica Capului Verde pentru delegaţiile Uniunii Europene din aceste două ţări.

După opt ani de experinţe academice şi profesionale am decis că a venit momentul să mă implic în viaţă comunităţii de unde am plecat. Am fost managerul de campanie al unei echipe de oameni tineri şi competenţi care în mai puţin de două luni a reuşit să trimită patru consilieri în cadrul Consiliului Local Tămăşeni.

Pur şi simplu am simţit că nu mai puteam să stau deoparte. În momentul de faţă, consilierii PACT pentru Tămășeni şi Adjudeni aduc plus valoare comunităţii locale şi demonstrează că oamenii implicaţi pot face diferenţa.

Uniunea Salvaţi România colaborează cu iniţiative locale din toată ţară. Exemplul clasic este cel de colaborare între exponenţi ai mişcărilor urbane. Iată că în USR este loc şi pentru oameni cu un istoric al iniţiativelor locale rurale. Sunt în USR pentru că toate aceste forţe noi ale vieţii civice şi politice din România simt că trebuie să se solidarizeze pentru a trimite oameni curaţi în Parlamentul României.

În octombrie 2016 am fost ales de către colegii mei din USR Neamţ să deschid lista pentru Camera Deputaţilor.
Cu ajutorul și susținerea dumneavoastră, la alegerile din 11 decembrie 2016 am fost ales deputat USR Neamț și am început deja, alături de colegii de grup parlamentar, să lupt împotriva abuzurilor Guvernului în exercițiu.

Vă mulțumesc pentru votul de încredere pe care mi l-ați oferit! Nu vă voi dezamăgi!

FIICA  LUI  FARAON

 ”…Peste câteva zile scribul Vebew avea să ajungă din nou la porțile

Cetății ON și al Universității unde îl așteptau discipolii săi. Dar după cum se știe

de când lumea, niciodată studenții nu se prea necăjeau dacă dascălul ar lipsi o zi

sau două, ba încă par a se simți usurați, prinzând un moment de libertate, ca să

nu îi zicem lenevire.

     Scribul Metchopos avea să țină linia Sudului, iar încă peste un număr bun de

zile, respectând sfaturile prietenului sau Vebew, ajunse cu bine la cetatea Teba.

     Favorizat dupa cum știm, de marile festivități ale Tebei, nu i-a fost deloc greu

să pătrundă în Cetate. El se alătură unui grup de cheflii așteptând momentul

potrivit pentru a se prezenta  împărătesei Hatshepsut.

   Între timp să-l urmărim pe scribul Vebew. Bătrânul scrib ajuns la Universitatea

din ON. Nu se întâmplase demult ca el să întârzie, dar și atunci când se întampla,

nu mai mult de ‘sfertul academic’. Obosit de nesomn si hurducăturile cămilei, el

totuși nu se retrage spre odihna binemeritată, ci se grăbi să-și întâlnească discipolii.

    Complexul universitar își avea clădirile grupate într-un sistem concentric, apoi,

alei lungi și îngrijite plecau întocmai razelor de soare, în toate direcțiile,

dinspre centru spre exterior. Intreaga arhitectură era o copie a zeului-Ra. La intra-

rea centrală, ancorate sus fluturau steagurile albastre și roșii.  Pe ambele părți ale

aleii se înșirau statuile Panteonului cosmogonic egiptean. Figurile lor erau severe,

amenintatoare chiar. Zeul-Crocodil, zeul-Muscă, zeul-Lacustă, erau de-adreptul

amenințători. Zeul-Broasca, zeul-Lup, erau  respectați. Dar cel mai respectat era

zeul-Soim, fiind de fapt înălțat deasupra arcadei de la intrare. Arcada zidită numai

din marmoră albă susținea deci pe cel ce era considerat stramoșul egipteanului - soimul. Alei/raze făcute din marmoră de Nubia, lucios slefuite, duceau înspre

templele de studii. Inconjurate cu flori multicolore se ridicau înalte obeliscuri,

statuile sfincșilor sculptați din granite de diferite colorații naturale.  Irigațiile erau

suspendate în aer purtând apa limpede în toate direcțiile.

       Dar, minunea ce avea să păstreze curiozitatea tuturor civilizațiilor o constituia

‘Izvorul Sfânt”. Acesta era așezat în centrul curții universitare. Se zicea că însăși

zeița Isis, când a adunat oasele soțului ei Osiris, ce erau împrăștiate pe câmp, cu

apa acestui izvor la readus la viață. Tot legenda spune că imediat după înviere,

Osiris a luat stăpânirea zeilor din adâncuri, de sub delta Nilului de unde se îngrijea

să trimită culturi roditoare câmpiilor Egiptului.

       Egiptenii erau atât de convinși în continuitatea vieții încât, în termenii  lor

filosofici acceptau idea vieții nemuritoare. Moartea cu viața se confundau, nefiind

sigur când suntem vii și când suntem morți. Asemenea zilelor și nopților. La acest

izvor sfânt veneau doctorii și magicienii vremii pentru a vindeca bolile nevăzute,

care de altfel erau de sorginți  sufletești, spiritual-psihologice.

       În momentul în care scribul Vebew intra, grupuri de studenți discutau aprins,

unii izbucneau in hohote de râs, iar alții furioși se apucau de gulerele hainelor,

probabil pentru ași impune fiecare punctul de vedere în cine știe ce chestiuni.

Pe alte alei/raze fete cu mainile înlănțuite după gâtul colegilor de studenție, râdeau

zgomotos, apoi pe soptite își spuneau cine știe ce!

    La apariția Scribului, o liniște desăvârșită acoperi întregul peisaj. La  un singur semn făcut cu mâna de acesta, tinerimea știa ce trebuia urmat; liniștiți și domol se

îndreptară spre templele de studii, ca de obicei însă mai și înghiontindu-se între ei.

Scribul Vebew avea întotdeauna metoda lui  de introducere, metodă pe care

studenții o aclamau prin râsetele lor tinerești, dar  și dascălul dorea tocmai

această stare de scoatere din somnolență a discipolilor săi. Ca apoi imediat

să anunțe deosebit de grav și hotărât tema învățăturii ce urmează a fi audiată

de ei. Așadar, de această dată scribul Vebew găsi potrivit a prezenta o anume

critică  asupra comportării discipolilor săi, desigur fără a da un nume direct,

dar fiind ceva foarte întristător: “Studentul umblă pe străzile orașului mirosind a 

bere, mai grav, el este atras de fusta femeilor oamenilor, fara a se gândi că in acest fel

intră sub dominația întunericului!” Discipolii cei tineri dintr-odată ciuleau urechile, întinzându-și colțurile gurii, semnul izbucnirii într-un râs zgomotos.”Discipolii mei cresc pentru zeul-Path si zeul-Ra în primul rând, apoi pentru zeul Amun, reveni cu

asprime Scribul; continuând:“Să trecem la experiment, și să pregătim de viața veșnică o mumie, pentru a nu se pierde această știință mare venită prin razele zeului-Ra.

Discipolii aduseră repede toate cele trebuincioase, inclusiv  un manechin pe seama

căruia să experimenteze lucrarea de mumifiere. Acestea erau studiile vremilor

respective și de care încă se minunează lumea de azi!”

Nota Poetul* din Carpati:

“Se-nserează, Nilul doarme și ies stelele din strungă,

Luna-n mare își aruncă chipul și prin nori le-alungă,

Cine-a deschis piramida și-năuntru a intrat?

Este regele. In haina de-aur ros și pietre scumpe,

El intra să vad-acolo tot trecutul. – I se rumpe

A lui suflet când privește peste-al vremurilor vad”.

(Memento mori – Panorama desertaciunilor- M.Eminescu)

      In Cetatea Luxor pregătirile festivităților de primire a zeului-Amun, urmau

cu aceeași febrilitate cu care se pregătea și Teba.

Zeița-Mut  patrona cea mai frumoasă cetate egipteană Luxor. Locuitorii locului erau

mândri până la extrem de situția lor privilegiată. Forfota era mare, steaguri și

flori curgeau ca un râu pe străzile cetății.

Nota Poetul din Carpați:
   ”In zidirea cea antică sus in frunte-i turnul maur,

Magul priivea pe ganduri în oglinda lui de aur,

Unde-a cerului mii stele ca-ntr-un centru se adun.

El in mic priveste-acolo căile lor tăinuite

Si c-un ac el zugravește cărăruile găsite –

A aflat sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos si bun”.

(Memento mori - Panorama desertaciunilor – M Eminescu)

          Zeitatea tebană-Amun se apropia de cetatea Luxor

înconjurată și purtată de locuitorii Tebei. În întâmpinarea lor ieșea zeița-Mut,

înconjurată și purtată de locuitorii din Luxor, înveșmântată în alb părea a fi vie.

În fața ei și a mulțimii formară o fațadă minunată oficialitățile ceății, preoții,

scribii si prezicătorii vremurilor, îmbrăcați cu toții numai în alb cu brațele încărcate de flori de sicomor. Momentul suprem al festivităților  îl reprezenta tocmai această așezare împreună a celor două zeități ale panteonului egiptean.

       Luat de pe soclul său de la Karnak, zeitatea-Amun avea să stea 24 de zile lângă

zeița-Mut din Luxor, timp în care sărbătoririle erau fără sfârșit.

      Din nou se întâlneau între ele  populațiile hamite in ceremonia și  supravegherea

zeiăților lor protectoare. Faraonul Tutmes II și soția sa Hatshepsut intrară cu tot

alaiul mulțimilor în cetatea Luxor. Ei erau asemenea zeilor pe care îi reprezenta

în fiecare an, și când entuziasmul mulțimilor se manifesta atât pentru  faraon cât

si pentru zeiățile lor, bineințeles cât și pentru destindere, satisfacție și relaxare

publică. Altele erau însă căile  afacerilor de suveranitate dintre  cetățile celor două

Pământuri egiptene, odata cu aparitia Dinastiei a 18-a  și a unificării zeităților

Amun-Ra.  Uneori însăși graiul omenesc este folosit ca o forma de afacere a

gândirii celei reale!

    Scribul Metchopos se prezintă Fiicei lui Faraon – Hatshepsut.

Ioan Miclău-Gepianu

GRIGORE STAMATE/  Mihai Hodorogea-Bătăliile MAREŞALULUI

                                 PREZAN între autoritate şi modestie.

                                                    GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

    „Eroismul este o componentă fundamentală a sufletului etnic

    românesc. Este un element al esenţei spirituale româneşti.

    Fenomenul istoric, naţional, social şi cultural românesc nu

    poate fi înţeles fără să ne raportăm la esenţa sa spirituală.”

              (MIHAIL DIACONESCU-Apologet al Ortodoxiei)

   Unul dintre autorii  trilogiei bravului Erou-Mareşal Constantin Prezan, Generalul-locotenent dr. Grigore Stamate este mugurele erudit, înmugurit în pârga creaţiei, ţâşnit din rodul jertfelniciei modelului său-MARELE PATRIOT ROMÂN.

   Cu evlavie, cu echilibru, cu emoţie, cu echitate, cu erudiţie, cu entuziasm, cu empatie, cu energie, cu elevaţie, cu eficacitate, cu elocvenţă, cu efervescenţă, cu spirit epopeic, cu o acrivie stringentă în elaborare, cu ascendenţă elitistă, cu tendinţă emblematică, cu reflexie emergentă, cu eminentă evidenţă, cu cenuşie eminenţă, cu profunzime enciclopedică, cu heraldică estetică, cu o introspecţie etică, cu o efuziune euristică, cu o profundă expresivitate, cu o aleasă expunere, cu un licăr de exuberanţă, Ucenicul-General dr. Grigore Stamate s-a străduit şi a reuşit cu brio să redea cea mai fidelă Efigie, a vieţii, ca fiinţă, persoană şi personalitate a Eroului între Eroi, Mareşalul Reîntregirii Neamului Dacoromân-CONSTANTIN PREZAN.

   Latura esenţială a Destinului unui Neam hărăzit de Dumnezeu întru Vatra Străbună a veşniciei pe care i-a dăruit-o întru comuniune harică este PATRIOTISMUL, doar cel întrupat spiritului religios ce se încarcă cu o semantică divină, proniatoare, devenind astfel un autentic Naţionalism creştin ortodox, adică Puntea dintre Neam şi Dumnezeu, rezemată întru Trecut, Prezent şi Viitor. 

   Călcând pe urmele marelui său Înaintaş, al nostru şi al Ţării, Generalul-locotenent dr. Grigore Stamate, în urzeala aleasă a Cuvântului său, de deschidere a lobarioasei lucrări se sprijină pe toiagul patriotismului, toiag care desparte apele limpezi de cele tulburi, toiag care înmugureşte lemnul uscat readus la fiinţă, toiag care desprinde izvorul din stâncă dătător de viaţă celor însetaţi de frumuseţea iubirii .

   „Un termen de o rară excelenţă, care incumbă în conţinutul său un complex de manifestări, de o intensă trăire socială. Pentru că, dincolo de orice conotaţie originară, precum: tărâm părintesc, tărâm al taţilor, linie de filiaţie paternă etc., noţiunea în sine, implică un atribut dumnezeiesc de fundamental: iubirea. Sublima iubire pentru ţară, ca şi pentru toţi locuitorii săi; grija părintească pentru promovarea unui neam, printre celelalte neamuri, fără nici un fel de excluderi xenofobe. Un drept real principal, care priveşte naţiunile prin apartenenţa la acelaşi teritoriu şi constitue statele, pe aceeaşi bază teritorială, indiferent de origini, credinţă şi limbă.” (pag. 5)

  Volumul al II-lea al trilogiei: Bătăliile MAREŞALULUI reliefează Aura marelui OŞTEAN, marelui STRATEG, marelui EROU,  marelui CREŞTIN, marelui ROMÂN.

   Personalitatea vie, măreaţă, austeră, generoasă, aspră, aristocrată, demnă, autoritară, iubitoare, hărăzită Neamului dacoromân, parcă din genealogia Cavalerului Trac ori a Marelui Biruitor creştin Sfântul Mare Mucenic Gheorghe s-a întrupat filiaţiei noastre mai presus de cea paternă franceză, astfel încât posteritatea şi Divinul şi-au dat mâna, s-au îmbrăţişat şi i-au înnobilat măreţele bătălii ale Reîntregirii Patriei ca fiind de fapt ale Neamului său, ale Neamului nostru cel Mare şi Nemuritor.

   Arborele vieţii domniei sale a odrăslit din încrengătura, din dospitura sacră de martiriu şi os voievodal prin jertfa Domnului Moldovei Grigore Ghica al III-lea (1764-1767, 1774-1777) şi al Ţării Româneşti (1768-1769), omorât din porunca împăratului Joseph al II-lea (1765-1790) şi a aprinsei spre alte ispite, împărăteasa Maria Tereza, fiica sa, fiindcă s-a opus anexării Frumoasei şi Nobilei Bucovine, ucis, deci la 1 Septembrie 1777. Frumoasa crăiasă CASSANDRA înfiată de Ghica, a devenit fiica adoptivă, iar ulterior în plină corolă a vieţii, soţia Vicontelui regal Georges de Presen.

   Din acest fir genealogic, brodat pe nobleţe, eroism şi martiriu s-a împletit destinul marelui Erou-Întregitorul Mareşal al României Mari - Constantin Prezan.

   Principatele Dacoromâne i-au dăruit Franţei monarhice, fiica unui Voievod martir, iar Franţa le-a dăruit Principatelor Carpato-Danubiene, un nobil şi brav fiu, din care a odrăslit Mlădiţa cea mai aleasă a Oştirii Române, ce poate sta alături cu cinste lângă Marii Căpitani ai Oştirilor lumeşti: Hanibal, Spartacus, Antonius, Belizarie, Heraclius, Ioana D’Arc, Skanderbeg, Cromwell, Urdăreanu, Baba Novac, Radu Buzescu, Kutuzov, Ney, Murat, Bonaparte, Jose de San Martin, Tudor Vladimirescu, Gheorghe Cantacuzino, Rommel, Foch, Lunderdolf, Mannerheim, Alfred Mahan ş.a.

   Botezul „focului” l-a prins pe generalul de brigadă Constantin Prezan în fruntea Diviziei a 7-a Infanterie, din sânul Corpului IV Armată, condusă de inimosul şi bravul Alexandru Lambrino, general de divizie, în campania celui de-al doilea război Balcanic din 20 Iunie/ 3 Iulie 1913, răsfrânt ca un „război româno-bulgar”, unde comandantul Diviziei a 7-a, Prezan a confirmat „structură organizatorică, dotare, pregătire a corpului ofiţeresc, instruire a trupei, asigurare materială etc.”  (Colonel (r) prof. univ. dr. Petre Otu, Primul Război Mondial, evenimentul fondator al întregului secol al XX-lea ne marchează şi astăzi, în Viaţa Militară, nr.2 (50)/ 2016, p. 4, 42)

   Pentru eliberarea Provinciilor româneşti şi Întregirea României Mari, patria noastră s-a alăturat Antantei împotriva Puterilor Centrale în Primul Război Mondial, la 14/ 27 August 1916. Motivaţia intrării noastre în război o subliniază premierul Ionel Brătianu: „România nu cere de fapt decât o restituţio in integrum; ea nu are ambiţia unor cuceriri aiurea.” (Journal de Geneve, articol cu I.I.C.Brătianu, apud Mircea Muşat, Ion Ardelean, România după Marea Unire, vol. II, Ed. Ştiinţiică şi Pedagogică, Bucureşti, 1986, p. 478)

   Preliminar intrării în război, generalul Prezan conducea Corpul IV Armată în sprijinul trupelor de grăniceri. La decretarea mobilizării generale Corpul IV Armată a devenit Armata a IV-a, respectiv „Armata de Nord”, condusă de Constantin Prezan între 15 August-9 Noiembrie 1916, cu un efectiv de 41.000 de militari. Între colaboratorii apropiaţi s-au remarcat: col. Zadik, maiorul Sorescu şi căpitanii Corvin şi Ion Antonescu.

   Zelul, îmbărbătarea, impulsul, căldura, grija camaraderească a Comandantului Prezan i-a îmbrăţişat părinteşte, unindu-i în spirit, în literă de lege, în slovă evanghelică: „Scopul general al războiului, ce vom întreprinde, este realizarea idealului nostru naţional, adică întregirea neamului. Cucerirea teritoriilor locuite de Români, ce se găsesc astăzi înglobate în monarhia austro-ungară, trebuie să fie fructul războiului.” (Arhive diverse şi monografii, Arhiva Serviciului Istoric, mapa 16, nr. de inventar 151)

   Scopul intrării României în război a fost just: eliberarea provinciilor româneşti subjugate samavolnic de habsburgi şi aducerea lor în Sânul matern al Daciei, nu cum greşit a sesizat şi marele teolog, naţionalist, omul de cultură, mitropolitul sârb, sfântul Nicolae Velimirovici: „România a intrat în război târziu, şi atunci cu socoteala să câştige, iar nu pentru dreptate şi pentru slava lui Dumnezeu. De aceea a fost lovită şi înfrântă fulgerător de către vrăjmaş, care i-a ocupat şi capitala. Asta s-a întâmplat din pricina depravării şi vieţii uşuratice a bogaţilor ei boieri, care făceau ce este rău înaintea Domnului. Dar în cele din urmă România a intrat în rândul învingătorilor şi mult pământ a câştigat. Şi asta datorită poporului ei pătimitor şi iubitor de osteneală, precum şi datorită dreptăţii aliatului ei, Serbia.” (Sfântul Nicolae Velimirovici, Războiul şi Biblia. Traducere din limba sârbă de Adrian Tănăsecu-Vlas. Tipărită cu binecuvântarea P.S. Galaction, Ed. Sofia, Bucureşti-2010, p. 175)

   Dacă tăcea înaltul sârb, filosof rămânea. Uneori însă, mai greşesc şi unii sfinţi.

   Poporul nostru nu este „iubitor de osteneală”, căci asta însemnă sclavie, ci iubitor de eroism, de martiriu, de sfinţenie, de cultură, de vatra străbună, de cer şi strămoşi.

   Cât priveşte însă „dreptatea aliatului ei, Serbia”, s-a văzut în răpirea necuvenită şi nedreaptă a jumătate din Banatul nostru valah.

   Şi din Proclamaţia de Război a regelui Ferdinand răzbăteau pe deasupra tuturor Ostaşilor, îndemnuri cordiale, avânturi zeloase, fioruri de mândrie, sclipiri legendare:

 ”  Români,

   Războiul... Pentru neamul nostru el a adus ziua aşteptată de veacuri de conştiinţă naţională, Ziua Unirii lui.

   După vremuri îndelungate de nenorociri şi de grele încercări, înaintaşii noştri au reuşit să întemeieze Statul Român prin Unirea Principatelor, prin războiul Independenţei, prin munca lor neobosită pentru renaşterea naţională.

   Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor încheind pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă: Unirea Românilor de pe cele două părţi ale Carpaţilor.

   De noi atârnă astăzi să scăpăm de sub stăpânirea străină pe fraţii noştri de peste munţi şi din plaiurile Bucovinei unde Ştefan cel Mare doarme somnul lui de veci.

   În noi, în virtuţiile, în vitejia noastră stă putinţa de a le reda dreptul ca într-o Românie întregită şi liberă, de la Tisa la Mare, să propăşească în pace potrivit datinilor şi aspiraţiunilor gintei noastre.

   Români,

   Însufleţiţi de datoria sfântă ce ni se impune, hotărâţi să înfruntăm cu bărbăţie toate jertfele legate de un crâncen război, pornim la luptă cu avântul puternic al unui popor care are credinţă neclintită în menirea lui.

   Ne vor răsplăti roadele glorioase ale isbândei.

   Cu Dumnezeu înainte! ”

   Trei zile de foc i-au trebuit Comandantului Prezan şi Armatei sale de Nord să îndeplinească cu succes misiunea încredinţată, dar grija faţă de toţi militarii săi, copiii săi, deşi îl bucura, îl apăsa însă necontenit.

   - „Pentru mine, ostaşii mei sunt prietenii mei. Sunt copiii mei, sunt rudele mele de sânge, sunt fraţii mei şi nimic din ceea ce lor li se poate întâmpla nu-mi poate fi indiferent!” (Grigore Stamate/  Mihai Hodorogea-Bătăliile MAREŞALULUI

PREZAN între autoritate şi modestie. Ed. Axioma Print, Bucureşti-2016, p. 111)

   După atingerea tuturor obiectivelor ordonate de M.C.G., în plină ofensivă de eliberare, când Armata de Nord şi comandantul ei Prezan atinseseră aliniamentul Topliţa-Vârful Bătrâna-Pasul Bucin-Muntele Ciucului-Bixad, au primit ordin să treacă în defensivă, în 26 August/ 8 Septembrie 1916, graţie înfrângerii armatelor româno-ruse de pe frontul Dobrogei la Turtucaia.

   La eliberarea Miercurei Ciuc şi-a pus pecetea şi martirul-poet oltean, „Cântăreţul luptelor şi al biruinţelor”, căpitanul Nicolae Vulcovici, comandant de companie-Regimentul 15 Infanterie „Războieni”, un apropiat al generalului Prezan, căruia-i oferise volumele: „Vitejeşte” şi „Stihuri oţelite”.

   Ofiţerul-poet îşi anticipase sacrificiul suprem cu câteva minute mai devereme: „De-o fi să mor, Tu, Doamne, dă-mi o moarte vitejească,/ Un glonţ-n floarea din chipiu în luptă mă izbească!/ Nu voi să mor pe căpătâi, cum mor toţi nevoiaşii,/ Pe-oţele ori pe-un muşuroi, adorm pe veci ostaşii!/ Schilavu-mi trup înfăşurat în pânză tricoloră/ Mi-l plângă trâmbiţaşii mei, nu mamă, nu suroră.” (Fragment din poezia „Sub drapel de luptă Tricolor”. Apud, Colonel (r) Gheorghe Şerban, în „Eroica”-revistă de cultură istorică şi de cinstire a eroilor neamului, Anul XIV, Nr. 3-4 (35-36), 2011, p. 36)

   În cele trei etape ale ofensivei Armatei de Nord în Ardeal s-a reuşit eliberarea a 12.000 de km pătraţi de sub ocupaţia habsburgică. Izbânda însă a fost umbrită de alt ordin al M.C.G., care a cerut dislocarea de trupe din Armata de Nord, pentru a se reface ceva pe frontul de sud. Era pur şi simplu o cedare în faţa inamicului învins.

.Ce intervenise de s-a oprit ofensiva şi inamicul avea toate şansele să fie biruit?

   Aliaţii care nu interveniseră şi ingerinţele politicului care interveniseră.

   La 29 August 1916, generalul Prezan şi Armata de Nord, încheiau ultima etapă ofensivă stăpânind aliniamentul Slatina-Deda-Reghin-Cristuru Secuiesc, după cum relata şi generalul de brigadă, drag inimii mele, Nicolae Ciobanu: „Operaţia ofensivă s-a caracterizat prin: lărgimea fâşiei până la 200 km, ritmul ofensivei 3-5 km în 24 de ore. Diviziile au acţionat în fâşii de ofensivă variabile, între 40-80 km Divizia 14, 30-90 km la Divizia 7 Infanterie etc.” (Nicolae Ciobanu, Istoria Artei Militare, Ed. Academia Tehnică, Bucureşti-1998, p. 122)  

   Armata de Nord pe frontul ofensiv din Ardeal i-a adus generalului de divizie Constantin Prezan, prima mare victorie. „Capacitatea generalului Prezan de a şti cum şi cât să folosească oportunităţile locale, îndeosebi sprijinul populaţiei locale, îndeosebi sprijinul populaţiei de pe teatrul de operaţii al diviziei, a sporit încrederea în forţa armatei române şi a accentuat speranţa, că victoria asupra inamicului nu este un simplu deziderat. Forţa armatei române era ceva atât de real, de amplu şi de ocrotitor, cum nu mai văzuseră vreodată.”  (Grigore Stamate..., op. cit., p. 150)

   Bravul general a fost chemat în Capitală la întrevederea cu regele şi premierul, în care şi-a susţinut punctul de vedere privind continuarea campaniei din Transilvania, totodată explicând foarte corect eşecul de la Turtucaia. Consiliul de război de la Periş i-au adus generalului prima luptă pierdută, dar nu cu duşmanul ci cu prietenii politici.

   Ceea ce ilustrul general susţinea prin continuarea ofensivei din Ardeal, avea să constate patru ani mai târziu omologul său din tabăra adversă generalul Erich Ludendorff, astfel, că: „drumul ar fi devenit liber pentru a merge către inima Ungariei şi împotriva comunicaţiilor cu Peninsula Balcanică”  şi cu siguranţă moştenitorul arhiduce Carol cu armatele sale „ar fi fost învăluit şi învins”. (Erich von Ludendorff, Souvenirs de guerre, tome I, Paris, 1920. Apud Istoria militară a pporului român, vol. V, Ed. Militară, Bucureşti-1988, p. 415)

   Suferinţa viitorului mareşal se răspândea peste toţi copiii săi dragi, aşa cum lăcrimau şi filele Jurnalului soldatului necunoscut: „Feţe triste, ochi înlăcrimaţi, muşchi contractaţi de atâta durere... Se pregătesc lupte mari... Capitala e ameninţată, armata de la Orşova încercuită, armata din Dragoslave e în retragere, Piteşti şi Câmpul Lung ocupat; ni se cer sacrificii şi mai ales suflete care să fie la înălţimea momentelor grele prin care trecem. Sfârşitul nu poate fi decât cum îl dorim de vom avea şi sufletul înalt, şi inimile tari.”

  Toamna anului 1916 a adus norii cei mai grei şi mai negri peste soarta cernită a ţării noastre, peste mândra Armată română care a părăsit silită Cetatea Carpaţilor, retrăgându-se dincolo de Siret şi de Prut, sfâşiată de cei doi agresori: inamicul german şi aliatul rus, care prăda aproape la fel de avar ca ocupantul vrăjmaş.

   „Campania îmotriva României era acum privită ca o afacere rentabilă; expediţia de pedeapsă (Straffexpedition), devenea o campanie de pardă (Bentefelzug)”. (Constantin Kiriţescu, Istoria Războiului pentru întregirea neamului 1916-1919, vol. I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti-1989, p. 393)

   Pentru câteva clipe generoase, Românul cu sufletul frumos ca al Patriei noastre hărăzită de Dumnezeu întru nemurire, generalul-locotenent dr. Grigore Stamate îşi smulge tristul şi marele Erou din braţele reci cu veşmintele ude, şifonate ale mohorâtei Toamne care tăbărâse ca o năpastă peste ţară, peste el, peste armata sa, peste cealaltă armată română, şi-l aproprie de şemineul conacului de la Schinetea, lângă dogoarea inimii lui, distinsa şi eleganta sa Doamnă, una „dintre cele mai frumoase femei ale timpului său: Olga-Elena.” (Grigore Stamate..., op. cit., p. 165)

   Cu sufletul împărtăşit acum, viitorul mareşal s-a îndreptat, oarecum refăcut spre chemarea sa ostăşească, cu pasul apăsat în cadenţă spre apriga bătălie de la Oituz, ridicând în inimile bravilor săi soldaţi-copii un zid viu, spiritual: „Pe aici nu se trece!” 

   Avea alături pe Nicolae Sinescu, general de brigadă şi pe neînfricatul erou, devenit martir, generalul Eremia Grigorescu, „părintele” <<Diviziei de fier!>>.

   Copiii aceia minunaţi, Fiii de daci neînfricaţi, frumoşi, inimoşi, dârzi, înflăcăraţi, cu pieptul larg cât Carpaţii Daciei Mari, pe care i-au dat Neamul nostru creştin, aristocrat, omenos, Măicuţa Domnului şi Dumnezeu-Atotcreatorul, călcau pe moarte ca odinioară Hristosul lor şi al nostru, au declanşat cea mai teribilă Cavalerie pedestră din istoria lumii, în cămăşi rupte, sfâşiate şi apretate de purpuriul sângelui jertfelnic, mulţi desculţi chiar, cu schije în picioare, în trup, pe braţe, însă cu inima cât ţara. Au luptat cu baioneta la armă fără cartuş, dar în mâinile lor calde ca pâinea pe care Străbunii noştri au frânt-o permanent tuturor celor care ne-au trecut pragul fără fariseism, fără meschinărie, fără mişelie, a devenit armă înfiorătoare. Acei Copii-Eroi-Martiri, nemuritorii Daci străluceau încrezători sub clarul de lună care pălea sub flamura vitejiei lor fulgerătoare.

   Generalul stăpânea cu graţie armata sa, îşi iubea copiii, dar era destul de intransigent cu ofiţerii superiori educaţi în salon, care tratau uneori lucrurile ca la o pensiune oarecare, îndrumându-i să-l consulte pe apropiatul său din Statul Major:

   „Aveţi în atenţie următoarele... Consultaţi-vă şi cu domnul căpitan Antonescu, aici, de faţă. Este un specialist de înaltă clasă.” (Grigore Stamate..., op. cit., p. 196)

   Bătălia Capitalei, deşi a debutat promiţător sub sabia de foc a generalului Prezan, avea să se transforme într-un dezastru. Factorii interni şi externi şi-au dat mâna pentru înfrângerea Armatei române: iresponsabilitatea, dezertarea, trădarea, colaborarea cu inamicul a unor ofiţeri ca: generalii Socec, Zottu, colonelul Cataraş, Lt. colonel Crăiniceanu, maiorul Gerota, căpitanul Popescu, locotenentul Savin, sublocotenentul Ciuleiu, Sniezecu; căpitanii Iepure şi Barcan care s-au rătăcit, au căzut prizonieri cu ordinul şi planul de operaţii; inconsecvenţa, mândria exagerată, chiar infatuarea continuă a generalului Averescu, vinovatul de la Turtucaia.

   Regina Maria a fost inspirată când l-a convins pe „Nando” al ei să-l numească pe generalul Prezan, Şeful Marelui Cartier General, căruia Bunul Dumnezeu i-a pus în mână sceptru Biruinţei înaintemergătoare Marii Uniri. Singurul cătrănit dintre toţi ofiţerii şi militarii români a fost desigur orgoliosul Averescu.

   Anul 1917, pe lângă vechea prietenie a premierului Brătianu, i-au adus preţuirea generalilor Berthelot şi Şcerbacev, dar în egală măsură şi invidia adversarilor.

   Dincolo de multiplele sale calităţi aristocrate: iubirea de ţară, dragostea de Dumnezeu, nobleţea, mărinimia, remarcabila strategie, cordialitatea cu ofiţerii, veneraţia faţă de copiii-militari, complexitatea înaltei pregătiri militare, fineţea atitudinii, spiritul de jertfă, aprofunzimea detaliilor, modestia, corectitudinea, demnitatea, a adăugat harul inspiraţiei de a folosi Cavaleria montană, organizarea modernă a trupelor terestre, datoria cinstirii cultului religios, „datoriile religioase ale fiecărui creştin, în toate timpurile, în timp de pace şi mai ales în timp de războiu. Li s-a spus prin acest ordin că religiunea în toate timpurile şi la toate neamurile a fost temelia pe care s-a clădit educaţiunea şi dezvoltarea oamenilor. La noi religiunea a fost adăpostul în vremurile de cumplită furtună şi susţinătorul graiului nostru...S’a luat dispoziţii ca în fiecare regiment sau unitate să se facă servicii religioase în fiecare Duminică, la care să asiste ofiţerii şi soldaţii.” (Colonel-medic dr. Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Tomul I, De la mobilizare până la pacea de la Bucureşti, Institutul de Arte Grafice, „Ardealul”, Cluj-1926, p. 89)

   După asumarea cinstei şi datoriei de creştin ortodox, trăitor, generalul Prezan a trecut la bagheta orchestrării tradiţiilor sacre ale poporului drept măritor creştin, punând în valoare toate virtuţiile bravului, inimosului şi neînfricatului oştean creştin, corelate într-un ansamblu al spiritului, într-o simfonie a tuturor acţiunilor şi manifestărilor lui religioase, cum relevant este Crezul Soldatului român, ţesut în pânza etnicităţii sale binefăcătoare a lui Petre Florea din Batalionul de Specialităţi:

  „I. Puterea voinţei mele este mare: pot să mă stăpânesc pe mine, pot stăpâni şi pe alţii.

   II. Sunt un brav ostaş român. Nu mă tem de nimic: nu mă tem nici de duşmanul cel mai aprig, nici de suferinţa cea mai grozavă, nici de moarte nu  mă tem, voi învinge!

   III. Pot să îndur foamea, gerul şi orice primejdii şi chinuri, oricât de mari ar fi ele.

   IV. Nu voi face rău nimănui, nu voi fura avutul altuia, nu voi înjura, nu voi batjocori pe nimeni; îmi voi stăpâni orice poftă lumească. Voiu face numai fapte bune. Nu-mi voiu uita, niciodată camarazii, le voiu alerga întotdeauna într’ajutor.

   V. Îmi iubesc Patria, Neamul şi Regele. Mă supun legilor şi sunt gata să ajut Patria apărând’o; sunt gata în orice clipă a-mi jertfi viaţa pentru ea. Cred în Dumnezeu Atotputernicul. Sunt învingător!”( Colonel-medic dr. Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Tomul I, De la mobilizare până la pacea de la Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, Cluj, 1926, p. 92)     

   Eşecul militar de la Bucureşti a determinat trupele Generalului Prezan să se retragă înspre Moldova, iar pe comandantul lor să elaboreze planul celor mai mari strategii pentru celebrele victorii din vara anului 1917, de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, în care s-au remarcat eroic şi martiric mari Comandanţi, Ostaşi şi Bravul nostru popor.

   La cina oferită în seara zilei de 11/ 24 iulie 1917, de generalul Prezan, camarazilor Berhelot şi Şcerbacev, între alte reflecţii s-au oprit şi asupra Tezaurului României oferit recent Moscovei de ministrul de Finanţe Nicolae Titulescu. Rusul l-a întrebat:

   „-Spune-mi, Constantine! Tu chiar crezi ce afirma Henri, în legătură cu tezaurul vostru?

   -Adică?!

   -Adică, în legătură cu aşa-zisul sechestru.

   -Sincer!

   -Sincer.

   -Mda. Eu am rezervele mele. După cum ştii, am fost unul dintre cei care s-au opus acestei acţiuni. Am boicotat-o chiar. Aveam destule locuri, în care putea fi depozitat  în ascuns şi aici. Dar, hotărârea nu mi-a aparţinut. Aşa, că m-am retras.” (p. 286)

   Kerenski, premierul probolşevic nu s-a mulţumit doar cu Tezaurul, ci, cum era de aşteptat a ordonat retragerea armatei ţariste din alianţa cu Armata Română.

   În timp ce întreaga Armată Română cu toţi Comandanţii ei era concentrată, era înrolată, era încorporată în misiunea jertfei sale supreme pentru Neam şi Dumnezeu, generalul Averescu se ocupa doar de gloria sa personală.

   Retragerea mişelească a ruşilor a pus în mare pericol frontul român de la Mărăşeşti, doar pentru o clipă însă, căci intuiţia l-a determinat „pe generalul Christescu, comandantul Armatei I române să ia o măsură pe care noi o socotim de cel mai înalt eroism militar. Acest ostaş de înaltă conştiinţă civică pe umerii căruia apăsa greaua răspundere, în faţa istoriei, a pierderii şi a ultimului colţ din pământul ţării rămas necotropit de lifta păgână, văzând că toate rugăminţile, insistenţele, ordinele ori argumentele sale, nu pot determina pe soldaţii ruşi a nu părăsi frontul, cel puţin până la sosirea trupelor noastre, n-a ezitat a pune mitralierele noastre în spatele trupelor fugare ale generalului Ragoza şi a trage în toţi cei ce refuzau de a rămâne pe front.” (Popovici, Andrei, general, „Bătălia de la Mărăşeşti”, emisiune la „Universitatea radio” din 6 August 1936)

   La pasul uriaş făcut de generalul Christescu, trebuia marşul, marelui general Eremia Grigorescu, care a refuzat motivat să execute ordinul lui Ragoza, căruia îi închide telefonul, căci: „retragerea Armatelor I română şi a IV-a rusă pe Siret şi Trotuş, înseamnă – nici mai mult nici mai puţin – ruperea contactului cu stânga armatei Averescu, rămânerea acesteia în vânt şi tăierea oricărui drum de retragere al ei, deci aproape toată prizonieră în mâinile duşmanului, într-o zonă lipsită de comunicaţii cum este cea cuprinsă între Panciu şi Tg. Ocna. În aceste condiţii nu pot executa ordinul.” (Popovici, Andrei, general, Armata şi mass-media, p. 175)

   Decizia Consiliului de Război a fost categorică: luarea comenzii lui Ragoza şi trecerea ei generalului Grigorescu care va deveni „Eroul de la Mărăşeşti.”

   „Aceasta a fost bătălia de la Mărăşeşti. Nu planuri şi combinaţii tactice ori strategice, nu teorii de cabinet şi cursuri de catedră, ci doar:

   - eroica hotărâre a generalului Christescu de a opri fuga aliaţilor nostri de pe front;

   - refuzul generalului Grigorescu de a executa ordinul generalului Ragoza;

   - marea înţelepciune şi adânca perspicacitate a regelui Ferdinand, a generalului Prezan şi generalului Scherbatcheff şi mai presus de toate:

   - pieptul de oţel al soldatului român care înţelegând că este în joc cea mai grea carte pe care o jucase vreodată Neamul Românesc, nu a mai cunoscut niciun alt simţământ.” (ibid., p. 175)

   Concluzia celebrei Bătălii unde Românii au devenit legendari ne-o relevă Constantin Kiriţescu: „ Bătălia de la Mărăşeşti a fost prin durata, proporţiile şi intensitatea ei, cea mai mare bătălie care s-a dat pe frontul românesc în decursul războiului mondial...” (Constantin Kiriţescu, Istoria Războiului pentru întregirea României 1916-1919, vol. I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 132)

   Bătălia de la Oituz, desfăşurată pe parcursul a trei săptămâni, cele de la Varniţa, Muncelu şi Cireşoaia, la aceeaşi intensitate cu cele de la Mărăşti şi Mărăşeşti, a adăugat un plus de demnitate, de eroism şi de martiriu comandanţilor şi oştenilor.

   Lângă aura generalului Constantin Prezan, regele Ferdinand a pus Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a II-a, instituindu-l apoi cu comanda supremă a Armatei Române, întreruptă la trecerea forţată în rezervă (Aprilie 1918), reluată în (Octombrie 1918), şefia Marelui Cartier General acordată generalului Prezan prin decret regal, la propunerea şi rugămintea reginei Maria.

   Între Aura Armatei Române şi biruinţa finală s-au interpus: Armistiţiul de la Focşani 26 Noiembrie/ 9 Decembrie 1917, intrarea unităţilor militare ale Armatei generalului Prezan în Bucovina, prin Divizia a 8-a Infanterie a generalului Zadik, în 20 Ianuarie / 2 Februarie 1918, numirea lui Averescu în funcţia de premier la 8 Februarie 1918, Tratatul preliminar de la Buftea în 5 Martie 1918, cu cele mai tragice consecinţe, culminând apoi cu Pacea ruşinoasă de la Bucureşti din 7 Mai 1918.

   În finalul acestui periplu istoric de marcă al spiritualităţii noastre româneşti am ales câteva ipostaze inedite, de referinţă: M. Sadoveanu, Ion Grămadă, Alecu Mateevici, Gorjenii de Aur, generalii: Culcer, Dragalina, Ecaterina Teodoroiu, Şeicaru, Foch.

   O primă pagină înroşită a războiului o descrie „la cald”, Mihail Sadoveanu, participant pe front: „Am trăit în acest război, fără îndoială, cele mai mari zile ale istoriei universale şi cele mai dramatice ale neamului nostru... Din palatul regal şi până la cea mai umilă colibă omul s-a mişcat, cu braţul, cu inteligenţa, cu întreaga conştiinţă. Suferinţa cumplită s-a întins pretutindeni, uniformă ca o apă... La această minunată refacere au luat parte toţi fiii patriei: şi ofiţeri şi admirabilul nostru soldat şi toată populaţia civilă în măsura mijloacelor de care dispunea... Suntem mândri de ce am făcut. Suntem mulţumiţi că, în nenorocirea obştească, am fost puşi la locul nostru.” (Mihail Sadoveanu, ziarul „România”, organ al Apărării Naţionale, anul II. nr. 332/ 2 Februarie 1918)

   Pe frontul de la Cireşoaia a fost rănit şi fiul premierului, Gheorghe Brătianu, şi s-a adăugat şirului martiric scriitorul şi savantul bucovinean Ion Grămadă.

   În aprigele şi crâncenele bătălii de la Porţile Moldovei oştenii s-au întrecut pe sine, eroii au fost mai presus de ei, iar martirii mulţi, foarte mulţi au consfiinţit Trupul şi Sufletul Naţiei noastre creştin-ortodoxe. Între ei strălucind şi preotul-poet român-basarabean Alecu Mateevici: „Poetul Al. Mateevici a murit în războiul cel mare ca preot militar în armata română.” Mare patriot român, datorită căruia <<Limba noastră>> este cel mai frumos cântec despre graiul străvechi al românilor (...). În cântecul său a fost strâns tot dorul românilor basarabeni pentru ţară şi graiul românesc în vreme ce stăteau sub robia străină.” (Santinela, p. 2)

   Între generalul Prezan şi premierul Brătianu s-a ţesut o prietenie vie, reală, de preţuire aleasă, reciprocă. Într-un anume moment convorbirea lor s-a oprit asupra bravilor OLTENI, asupra martirei Cătălina, evocată de ofiţerul Mănoiu: „Pământul Gorjului, obârşie nesecată de energii româneşti, a zămislit sufletul minunat al fetei erou, amestec de duioşie feminină şi de vigoare bărbătească.”  (p. 332)

   Pierderea minunatei Ecaterina Teodoroiu, care putea să devină o Ioana d’Arc a Gorjului, a României, i-au întristat profund şi pe general şi pe premier:

.Foarte trist!, remarca premierul. O fată atât de curajoasă, cum, personal, n-am mai întâlnit. Este un martir al neamului, despre care se va pomeni multă vreme... Ce ostaşi neînfricaţi oltenii ăştia!

.M-a impresionat, adaugă generalul Prezan, curajul şi unitatea în acţiune ale luptătorilor din Regimentul 18 Gorj. La fel, cei din regimentele Dolj şi Mehedinţi. Pe ei, Gorjeni!... Cinste regretatului general Dragalina, care a crescut asemenea viteji!

.De fapt, reia Ionel Brătianu, cei din Regimentul 18 sunt conjudeţenii generalului gorjean Ioan Culcer, căci Ion Dragalina era de loc din Caransebeş... Cel mai frumos general al armatei române – cum îi spuneau contemporanii – se stinge din viaţă în 24 octombrie/ 9 noiembrie 1916.” (p. 330, 334)

  

     

   Părinţii generalului Culcer erau ilustrul doctor Dumitru şi domniţa Ana descendentă din marii boieri Otetelieşeni. Nobililor gorjeni li se alătura boierul Nicolae Pleşoianu, vărul mamei boierului Ionel Brătianu, iar Maria soţia lui Pleşoianu venea din stirpea lui Zamfir Broşteanu şi Porfira Urdăreanu, cu moşie la Urdari, dăruită de Vlad Voievod Călugărul (1482-1495), căpitanului său Stanciu Urdăreanu în iunie 1495.

   „Ce minunaţi sunt gorjenii aceştia! Atât de demni în mândria simplităţii lor materiale şi atât de risipitori în bogăţia lor sufletească.

.Ce fel de ţinut este Gorjul acesta, domnule Prim-ministru, de vorbiţi cu atâta patos de oamenii lui?!

.Unul încărcat de profundă istorie: în Gorj îşi are obârşia neamul ilustru al Basarabilor. În Gorj s-a născut Doamna Maria, muma lui Ştefan cel Mare; în Gorj s-a născut Pătraşcu, taica lui Mihai Viteazul; în Gorj s-a născut marele paharnic Barbu Urdăreanu, şi, tot aici, s-a născut Tudor din Vladimiri...(p. 331)

    La fel sunt şi celebrii :Constantin Brâncuşi, Maria Lătăreţu ş.a.

   Tot Gorjean de aur este şi Generalul-locotenent dr. GRIGORE STAMATE din satul Fântânele (fost Stejarul) din Urdari-Gorj, scriitorul şi omul cult de cultură.

   Acum înţeleg mirabila fascinaţie pe care mi-o transmite GORJEANUL-VALAH!

   Aprecierea faimosului publicist Pamfil Şeicaru, privitoare la funestul Război, dar mai cu seamă la actorii săi este demnă de precizat: „N-are nici o importanţă că Nicolae al II-lea era un cretin habotnic, că Franz Joseph al Austriei era complet ramolit, iar Wilhelm al II-lea un megaloman imbecil, războiul din 1914 tot izbucnea. Aşa cerea Fatalitatea istorică.” („Universul” nr. 235-236, 29-30 august 1943)

   Soarta Războiului Mondial a stat pentru o clipă în braţele aripei drepte a armatei germane, care înconjurase Parisul, iar Capitala începuse să se evacueze, când din senin, cineva a ordonat dislocarea unui corp de armată şi transferat în flancul stâng, frângându-i astfel aripa dreaptă. „Acest lucru a încetinit acţiunea de război germană, fapt care a dat timp Angliei şi celorlalţi aliaţi – ceea ce a fost, după părerea gloriosului Foch, factorul decisiv în înfrângerea definitivă a armatei germane.” (Sfântul Nicolae Velimirovici, op. cit., p. 180)

   Ar fi avut dreptate Mareşalul Foch, dacă n-ar fi fost celebrele victorii ale Armatei Române de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, care chiar au salvat Franţa de capitulare.

   Pe sfintele oase ale Eroilor şi Martirilor Neamului nostru creştin ortodox, pulsează Trupul României Întregite!

Obiectivitatea cercetătorului istoric avizat implică şi un mare grad de subiectivitate.

   Spiritul analist, cutezanţa, prestanţa, reprezentarea fidelă a tabloului istoric, flacăra ingeniozităţii care ilustrează tipul cercetătorului, fenomenologia narativă, intuiţia vizionară, îmbinarea dintre artă şi erudiţie, preocupările profund riguroase, marea forţă de plăsmuire a discipolului, situarea între hotarele ştiinţei aflată sub cupola Adevărului, pledează, probează, mărturisesc creaţia generalului-Locotenent dr. Grigore Stamate, ca un prinos de cultură ce luminează conştiinţa de sine a unei naţiuni care încă tinde şi se încăpăţânează să rămână creştină după datină străbună.