MIRAREA REÎNCARNĂRII

MIRAREA  REÎNCARNĂRII

George Anca – Sibiu – Sfântul Tihon – Salvina Pașcu – Lili Hanganu – Ioan Miclău – Secretul finlandezilor – Daniel Ioniță – Alexandrina Giugaru

GEORGE ANCA

Mirarea reîncarnării 

Primus lector cum auctore. Nu aveam acorduri cu India pe anii noştri. Vreau să ştiu dacă eşti în Roma. Femeia e din Aachen, fugise în 76, cand a murit Lupeasca. Regele în portbagajul lui Ribeiro. Uitare agendată în caffe Amnezia. Nu m-am culcat pe lulea. Vezi cum te-mpinge pasul.

Nu aşa des, că-l devalorizăm. Se învecinează cu cine vrea ea. De ce (nu) l-aş arde pe Gorki? Successful failure, improbale dreams, class(room) killers, rhizoms of knowledge. Alerg după coada unui iepure de la Paris. Knocking at our own door. Azi e marţi şi mâine miercuri.

Şi Pestalozzi a trecut printr-o şcoală tehnică. Yoga la cosmonauţi. Nu orice lege e morală. Căţeaua Geea alungată. Publish or perish. Empty figure on an empty stage (Beckett). Fundamentalism vs irony. Să se vorbească în orice secundă a planetei despre ei.

Inscripţia se văruise şi numai care ştiam scrisul mai descifram îngânat mesajul de ieri. Fascism aestheticizes politics, while communism politicizes art (Walter Benjamin). Îi place să povestească în germană. Viaţa e făcută să te bucuri de ea. Ne urmăresc aceşti elveţieni.

Horiana Arghira Boterez îşi sună ceasul oprit la ora fixă în fiinţă. La Rohia, am 40.000 volume. Maria Tereza, catolică înfocată. Generalul Bukov a demolat 1700 biserici şi mănăstiri. Cum e cu reconvertirea lui Giovanni Papini, de la ce la ce, ateu, a paralizat.

Am Odobleja original, cu semnătura lui. Inima albă de supărare. Curajul a slăbit. Anahoretie, inacţiune. Se merge pe secvenţe. Măcel ideologic. Ne-a târât la comunişti. Cenzura Marelui Anonim. Limbajul ăsta polemic nu se potriveşte în filosofie, e din politică. Stalin ne-a salvat.

La Focşani ne-am înfundat. Am ochit un tren de poştă + adăpost deasupra capului – am scris pe el Arad cu de la mine putere – ne-am dus, încet, încet, până la Arad – la prefectura judeţului, ce cautaţi aici – Paşcanii îs resortaţi (?) - îmi caut tatăl. Galbenul nu poate strica omenirii.

Să tăiaţi plicul să se vadă că e imprimat, nu cerere. Unde era înainte securitatea. În sală, dacă se dă termen, tăcere, dacă nu, prezent. Dosarul de la amânări nu-l cereţi, lăsaţi-l în pace. Vă dă cuvântul dacă sunteţi prezent(ă). Acceptaţi cererea. Francisca era, cu scuze că e răguşită.

Chiar dacă s-ar pune-n unghii, la primul termen orice parte are dreptul să ceară amânare. Flavius (blond), plavus, plăvan. Nevrită retrobulbară. Sunt ataşat de vite. Omul primeşte palme, pumni. Psihiatru informator. Numai pacienţi speciali. Îi cunosc scrisul.

Nu se poate articula nimic. Urdia înaintează. Sfioşi de sărbători. 34, subliminal 43, fund dublu, 45-54. Oraş alimănit. Te-am visat, fugeai de mine. Regăţenii sunt mai orientali. Un om adevărat simte în inima lui cum stau lucrurile. Dulfu, o etică. Ziar antropologic româno-indian.

Îţi mai dau fiinţă. Punctualitate nemţească. Domnilor, astăzi nu putem face lecţiunea. Indoeuropeni. Cum se poate ajunge lord. Cursuri din plictis. Lasă-l şi pe el, săracul, că nu are vedere de artă modernă cum au tinerii acum. N-am nicio drojdie în cap, poate de bere.

Mi-am schimbat stilul de când cu Brâncuşi, caut miezul. Cum dai banii pentru locul de veci? Mă duc după omul cu maşină. Adeverinţă că are un defect. Ştiţi gotica? Nu ştiu, da' am s-o-nvăţ. Fiecare se crede deşteptul deştepţilor. Vitezomanie. Decât să mă arunce la dobermani.

Conflict cognitiv, punct de iniţiere. Ionică pe moarte în Darwin. Ce de irlandeze. Nu că e unguroaică. A intrat în labirint. Nimic, taină. Ceea ce nu e nu se numără. Lucrez cu oala acoperită. Am vrut să văd casa lui Perpessicius. M-am îmbătat un pic de Jung. Mă lichidau.

Acest domn Grama nu a vrut să-mi dea aceste scrisori, că nu trebuie să le citesc, am plâns după scrisorile acelea, le-a aruncat, mi-a dat patru, erau numerotate, a protejat-o sau s-a protejat, mama l-a iubit pe Leon Pantev, o cruzime la început, prieteni, o iubesc mulţi dar tac.

(2003 / 2010)

Decarația de la Sibiu

"Noi, liderii Uniunii Europene, ne-am intrunit la Sibiu pentru a discuta si a privi inainte spre viitorul nostru comun.

Peste cateva saptamani, cetatenii europeni isi vor alege reprezentantii in Parlamentul European, la patruzeci de ani dupa exercitarea, pentru prima data, a acestui drept fundamental. O Europa reunita in pace si democratie este doar una dintre numeroasele realizari. Inca de la inceputurile sale, Uniunea Europeana, cu valorile si libertatile sale ca forta motrice, a oferit stabilitate si prosperitate in intreaga Europa, in interiorul granitelor Uniunii si dincolo de ele.

De-a lungul anilor, a capatat un rol important pe scena internationala. Cu o populatie care se ridica la aproximativ jumatate de miliard de cetateni si o piata unica competitiva, Uniunea Europeana este un lider in comertul international si contureaza politica mondiala.

Ne reafirmam convingerea ca, uniti, suntem mai puternici in aceasta lume tot mai nelinistita si care prezinta tot mai multe provocari. Recunoastem ca avem responsabilitatea, ca lideri, de a face Uniunea noastra mai puternica si de a ne crea un viitor mai bun, recunoscand totodata perspectiva europeana a altor state europene. De aceea, convenim astazi in unanimitate asupra a zece angajamente care ne vor ajuta sa ne ridicam la inaltimea acestei responsabilitati:

1. Vom apara o singura Europa - de la est la vest si de la nord la sud. In urma cu treizeci de ani, milioane de oameni s-au luptat pentru unitate si pentru a fi liberi si au doborat Cortina de fier care a impartit Europa in doua timp de mai multe decenii. Nu vom lasa loc de diviziuni care vin in contra interesului nostru colectiv.

2. Vom ramane uniti, la bine si la greu. Vom da dovada de solidaritate in vremuri dificile si vom sta intotdeauna alaturi unii de ceilalti. Putem sa ne exprimam si ne vom exprima la unison.

3. Vom cauta intotdeauna solutii comune, ascultandu-ne unii pe ceilalti intr-un spirit de intelegere si respect.

4. Vom continua sa protejam modul nostru de viata, democratia si statul de drept. Drepturile inalienabile si libertatile fundamentale ale tuturor cetatenilor europeni au fost dobandite cu mari greutati si le vom pretui intotdeauna cum se cuvine. Vom apara valorile si principiile noastre comune consacrate in tratate.

5. Vom obtine rezultate acolo unde conteaza cel mai mult. Europa va continua sa fie un actor important in chestiunile importante. Vom continua sa acordam atentie preocuparilor si sperantelor tuturor cetatenilor europeni, aducand Uniunea mai aproape de cetatenii nostri, si vom actiona ca atare, cu ambitie si hotarare.

6. Vom respecta intotdeauna principiul echitatii, nu doar pe piata muncii, ci si in serviciile sociale, in economie sau in transformarea digitala. Vom reduce intr-o mai mare masura diferentele dintre noi si ii vom ajuta intotdeauna pe cei mai vulnerabili din Europa, punand oamenii pe primul loc, si nu politica.

7. Ne vom inzestra cu mijloacele potrivite ambitiilor pe care le avem. Vom oferi Uniunii mijloacele necesare pentru a-si realiza obiectivele si a-si duce la indeplinire politicile.

8. Vom proteja viitorul urmatoarelor generatii de europeni. Vom investi in tineri si vom construi o Uniune pregatita pentru viitor, capabila sa reziste celor mai presante provocari ale secolului XXI.

9. Ne vom proteja cetatenii si le vom oferi siguranta investind in puterea pasnica si in puterea coercitiva si colaborand cu partenerii nostri internationali.

10. Europa va fi un lider mondial responsabil. Provocarile cu care ne confruntam astazi ne afecteaza pe noi toti. Vom continua sa colaboram cu partenerii nostri la nivel international pentru a mentine si a dezvolta ordinea internationala bazata pe norme, pentru a valorifica pe deplin noile oportunitati comerciale si pentru a aborda impreuna probleme globale, cum ar fi conservarea mediului si combaterea schimbarilor climatice.

Deciziile pe care le luam vor urma spiritul si litera acestor zece angajamente. Uniunea de astazi este mai puternica decat cea de ieri si dorim sa continuam sa o facem tot mai puternica pentru ziua de maine. Acesta este angajamentul nostru pentru generatiile viitoare. Acesta este spiritul de la Sibiu si spiritul unei noi Uniuni in 27 pregatita sa isi imbratiseze viitorul ca un corp unitar".

SFÂNTUL TIHON DIN ZADONSK

Roadele limbii şi ale inimii nestăpânite, neîngrădite de frica de Dumnezeu

Judecarea, clevetirea, vorbirea de rău sunt patimi înrudite şi roade ale limbii şi ale inimii nestăpânite şi neîngrădite de frica de Dumnezeu. Judecarea aproapelui nu se poate face doar prin limbă, ci şi prin gând, gest, clătinat din cap, suspin, râs şi prin alte moduri.

Cauzele acestor patimi sunt diferite:

1) Apar din pricina mândriei: cel mândru, înălţându-se pe sine şi nerăbdând ca altul să fie egal cu el, îl judecă şi îl umileşte pe aproapele sau, voind să îşi ascundă propriile păcate, îi vorbeşte de rău şi îi cleveteşte pe alţii, ca ascultătorii să creadă că el nu are păcatele pe care le judecă la aproapele.

2) Uneori, aceste patimi apar din cauza invidiei: întrucât cel invidios nu vrea să-l vadă pe aproapele său în cinste şi în slavă, se şi străduieşte să îi păteze bunul nume şi să îl discrediteze.

3) Uneori, ele apar şi din cauza furiei: cel furios, ne- având prin ce să se răzbune împotriva celui pe care îl urăşte, se străduieşte să îi afecteze bunul nume prin vorbire de rău şi clevetire.

4) Se mai întâmplă ca aceste patimi să apară din pricina unei obişnuinţe rele, din cauza geloziei, a lipsei de răbdare şi a altor păcate.

Remedii pentru aceste patimi

1) Dumnezeu ne-a interzis cu desăvârşire să-l judecăm şi să-l osândim pe aproapele nostru: „Nu judecaţi", spune Domnul, „ca să nu fiţi judecaţi" (Mt. 7,1). „Dar tu, de ce judeci pe fratele tău? Sau şi tu, de ce dis- preţuieşti pe fratele tău? Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea judecăţii lui Dumnezeu" (Rom. 14,10), ne spune Apostolul. Prin urmare, cei care îl osândesc pe aproapele nu ascultă de această poruncă a lui Dumnezeu şi se împotrivesc voinţei Lui, de aceea şi greşesc mult.

2) Avem un singur Judecător - Hristos, Fiul lui Dumnezeu, „Aceluia, Tatăl Cel ceresc l-a dat toată judecata" (cf. In 5, 22). Acela îi va judeca pe toţi fără făţărnicie. Nici cei ce judecă, nici cei ce sunt judecaţi nu vor scăpa de judecata Sa dreaptă şi vor fi răsplătiţi după faptele lor. „Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău" (II Cor. 5,10) - ne spune Sfântul Apostol. Prin urmare, cel care îl judecă nebuneşte pe aproapele răpeşte demnitatea lui FIristos, un lucru de asemenea greu şi înfricoşător.

Nu îţi este poruncit ţie, o, omule, să îi judeci pe alţii, ci să gândeşti aşa despre tine însuţi: de ce răpeşti demnitatea Domnului tău? Lui I se cuvine să judece, iar nu ţie" - ne învaţă Sfântul loan Gură de Aur. „Orice păcătos îşi are judecătorul: nu trebuie să răpeşti cinstea Fiului lui Dumnezeu Unul-Născut, Lui I-a fost lăsat scaunul de judecată", ne spune acelaşi Sfânt Părinte în alt loc.

3) Unui stăpân pământesc îi este neplăcut atunci când robul său este judecat şi vorbit de rău de un străin înaintea sa, dar fără aprobarea sa. Orice om este robul lui Dumnezeu - cât de neplăcut Ii este lui Dumnezeu atunci când robul Său este judecat şi vorbit de rău în faţa ochilor Săi! Vă spun că îl judecăm în faţa ochilor lui Dumnezeu, căci Dumnezeu este pretutindeni şi le vede pe toate.

4) Aproapele nostru este robul lui Dumnezeu, pentru Domnul său stă sau cade, de aceea, pentru om este un păcat greu să îl judece şi să îl vorbească de rău pe robul lui Dumnezeu. Ba chiar nu avem nici un folos din aceasta: „Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere să-l facă să stea" (Rom. 14, 4), ne învaţă Apostolul.

5) Cu toţii suntem păcătoşi în faţa lui Dumnezeu. Dacă nu te afli într-un păcat, probabil că l-ai şi făcut; dacă nu l-ai făcut, îl poţi face; ai putea să greşeşti chiar mai rău decât aproapele pe care îl judeci. Cu toţii avem aceeaşi soartă nefericită, căci înăuntrul nostru se ascunde răul. Duşmanii noştri se află în casele noastre - patimile noastre. Toţi suntem supuşi aceloraşi legi. Fratele tău a greşit astăzi, iar tu ai putea să greşeşti mâine, chiar dacă nu prin faptă, măcar prin cuvânt sau prin gând. Nu putem face nimic fără harul lui Dumnezeu, decât numai răul. Experienţa ne demonstrează acest lucru.

6) Adesea se întâmplă ca mulţi să fie în ochii noştri nişte păcătoşi, iar în interior să fie drepţi; pentru lume nebuni, dar pentru Hristos înţelepţi. Precum şi, dimpotrivă, mulţi ni se par drepţi, iar în interior sunt păcătoşi şi de aceea făţarnici; pentru lume sunt înţelepţi, iar pentru Hristos neînţelepţi.

7) De multe ori un zvon rău apare din pricina oamenilor răi, invidioşi şi mândri, astfel încât cel osândit adesea suferă pe nedrept.

8) Cel care osândeşte va fi el însuşi osândit, după cuvântul lui Hristos: „Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi" (vezi Lc. 6, 37).

9) Ii provocăm o mare suferinţă aproapelui prin aceste fapte, nu mai puţin dacă l-am fi bătut cu un toiag; ba chiar îi provocăm o suferinţă mai mare. Căci rănile trupeşti se vindecă mai repede decât cele sufleteşti. Trupul poate fi rănit cu fier, iar duhul prin cuvânt de ponegrire. Această rănire aduce cu sine întristarea, întristarea generează neputinţa, iar neputinţa moartea. Cu cât mai mare este ponegrirea, cu atât mai mare va fi rănirea şi întristarea provocată sufletului lor. Dacă omul este însetat după onoruri, ar prefera mai bine să se lipsească de bogăţie decât de bunul său nume: rămânând fără bogăţie, o poate aduna din nou, dar numele bun este extrem de greu de refăcut.

10) Cu cât mai cinstită şi mai înaltă este persoana ponegrită, cu atât mai mare este rana provocată, iar pentru autorul acestei fapte rele, cu atât mai mare este păcatul pe care l-a făcut.

11) Atunci când vreun superior este judecat şi vorbit de rău, scade respectul subordonaţilor faţă de el; iar lipsa de respect este urmată de dispreţ, dispreţul de neascultare, iar neascultarea aduce cu sine orice neorânduială şi haos, precum poate oricine să înţeleagă acestea. De aceea, deşi este păcat să judecăm pe cineva, este şi un păcat greu. Dar este un păcat şi mai mare să-l judecăm pe mai-marele nostru.

12) Adesea se întâmplă ca cineva într-adevăr să fi greşit, însă să se şi fi pocăit, iar pe cel ce s-a pocăit, Dumnezeu îl iartă. De aceea este înfricoşător pentru om să-l judece pe cel pe care Dumnezeu l-a iertat şi l-a îndreptat. Gândiţi-vă la acestea voi, cei vorbitori de rău, care nu consideraţi că păcătuiţi atunci când îl răniţi pe aproapele prin vorbire de rău şi prin clevetire.

Cum să evităm aceste patimi

Ca să evităm aceste patimi, trebuie să ţinem cont de următoarele:

1) Fiecare să se uite la el însuşi şi să-şi pună în faţa ochilor propriile patimi şi păcate, străduindu-se să le dezrădăcineze din sine: căci pentru ele va fi judecat la judecata lui Dumnezeu dacă nu se va pocăi. O astfel de analiză a propriilor păcate nu va îngădui ca omul să caute la patimile altora. Ca un neputincios, văzându-şi neputinţa, să aibă grijă de el însuşi, iar nu de alţii, întrucât cel care îşi vede rana sufletească se străduieşte să o vindece şi mai întâi să se îndrepte pe sine, nu pe alţii; mai întâi îşi scoate bârna din ochiul său, nu paiul din ochiul aproapelui său.

2) Să ţinem minte că vom fi şi noi judecaţi pentru osândirea altora.

3) Să ne ferim de discuţii nefolositoare în care oamenii adesea doar îi judecă pe alţii, stricându-le bunul nume.

4) Să ne îndepărtăm de cei care au această obişnuinţă proastă, ca de nişte leproşi, care prin mirosul urât le fac rău altora.

5) Să îl compătimim prin duhul dragostei pe fratele căzut; uitându-ne la căderea sa, noi înşine să păşim cu mai multă grijă, iar pentru el să ne rugăm lui Dumnezeu cel Milostiv ca să-l ridice, iar nouă să nu ne îngăduie să cădem în acelaşi păcat.

6) Cei care au această obişnuinţă rea trebuie să se roage împreună cu psalmistul: „Pune, Doamne, strajă gurii mele" (Ps. 140, 3), şi să ţină minte cele scrise mai sus.

SALVINA PAȘCA

Râsete verzi

Verde,verde primăvară,
sunet verde,undă clară,
tu îndemni la veselie
lumea ce din somn învie.

Iarba,râset de smarald,
din pământul reavăn,cald,
se ridică înviorată și curată.
Nu e iarba,e o fată !

Pomii ,verde,râd prin ramuri,
florile sunt mândre flamuri,
păsările cântă verde,
cerul,tot verzui, se crede.

Codrul,un altfel de verde,
hohotește ștrengărește și îl pierde,
între mișcătoare falduri,pe cel cuc
care cântă verde și năuc.

Râde în mătase verde
tot ce ochiul astăzi vede.
Primăvară,verde zână,
râset verde de păgână !

LILI HANGANU

Sînt ceva daruri pe lumea asta

Putința să întrezărești. Dorința să simți. Voința să traversezi.
Născut sau făcut. Educat sau format. Într-un cuvînt, capacitat. Sună tare didactic, știu. Însă, există o concentrare a ființei, pe care o resimțim peste tot. Noi sîntem această concentrare. Devenind relaxare și avînt, spre înalt. Muzica, poezia, deci, sunetele și cuvintele. Pictura, fotografia, deci, imaginile. Visele și visurile, așadar, relaxarea și idealurile. Proiecții și proiecte. Planurile de viitor.
Am spus, adeseori, o butadă veche: Dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să rîdă, povestește-i planurile tale de viitor.
Păi, de ce nu? De ce să nu-l facem să rîdă? La urma urmei, e destulă încrîncenare în lumea asta...

Sînt ceva haruri pe lumea asta. Iar unul dintre ele este acela de a veghea. Veghea aceea, fără legătură cu insomnia, ci, cu dorința de a fi viu.

Noapte bună, copii!

 IOAN MICLĂU-GEPIANU

  Înțeleptul si țânțarul Zumzăilă

                     Dragi copii și oameni mari, țânțarul din această poveste era un țânțar ca oricare altul,  doar că era atât de mic încât nu putea fi văzut nicidecum!

Numai după zumzăitul lui necontenit știau oamenii că a venit țânțarul. Tot după zumzăitul lui știau dacă  este prin aproapiere sau mai departe, zboară undeva spre zarea numai de el văzută,  ori se învârte în jurul lor așa cum fac țânțarii în acele seri călduroase de vară. Năcazul mare este numai că acest țânțar din poveste, numit de oameni Zumzăilă, găsea orice gleznă de la picior, degete de la mâini, urechi,  gâtul neacoperit al oamenilor de se așeza  nevăzut. Imediat își scotea Zumzăilă acul său de înțepa pielea oamenilor. Înțepătura lui era neplăcută, așa că într-o bună zi un băiețel, desi era voinic, s-a îmbolnavit de înțepăturile țânțarului Zumzăilă.  Mama băiatului la dus imediat la un înțelept al casei, care nu era altul decât bunicul băiatului. Așa dar, înțeleptul casei bunicul, le dădu cel mai înțelept sfat, să-l ducă pe nepoțelul lui imediat la un doctor. Zis și făcut.

                 Manuel, căci așa îl chema pe băiat, făcea așa o alergie încât, numai dacă îl auzea pe Zumzăilă zumzăind prin jurul său, devenea bolnav de făcea și temperatură.

Minune, chiar și acum pe drumul lor către doctor, țânțarul era prin apropiere căci  îl auzea cum zumzăe.

   “Auzi, mami, Zumzăilă vine dupa noi, zise speriat Manuel mamei sale!”

   “Foarte bine, acum are sa-i dea doctorul și lui leacul să nu mai vină după  tine!”

   “Dar dacă nu-l  poate vedea…,se miră băiatul în gândul lui!

Ajunși la doctorul din orășelul lor, intrară degrabă, iar acesta auzind despre ce este vorba, îi pregati lui Manuel o injectie, pe care trebuia neapărat s-o primească.

Cât era baiatul mamii de voinic, o oarecare frica începu să-l cuprindă, astfel îi zise mamei sale sughițând:

     “Mami, nu mai sunt bolnav, să mergem repede acasă de aici!”

Ca să nu sperie pacientul, doctorul se îndreptă spre geam pregătindu-și seringa, deschise și geamul să vină puțin aer, apoi  reveni zâmbind la pacientul său care tremura in brațele mamei sale. Ii făcu injecția, și cât ai clipi totul s-a terminat cu bine.

      Cum  se termină cu injecția însă, Manuel incepu să țipe: “Mami, mami, îl auzi pe

Zumzăilă? A venit pe fereastră, și n-are frică de nimeni!” “Acum să nu-ți mai fie frică de Zumzăilă” îi zisea ea!

Între timp doctorul le spuse să se ducă liniștiți acasă, deoarece totul va fi bine!

      Dar după frica de injecție și alergia ce o făcea  la zumzăitul de țânțari, Manuel ajunse acasă mai bolnav decât fusese înainte de a merge la doctor!

Mama sa povesti bunicului toate cu de-amănuntul, iar acesta zise: “Știu ce trebuie făcut, îi vin eu de hac lui Zumzăilă, și așezândul pe nepoțel pe genunchii săi, îl asigură că de azi înainte el nu va mai face alergie. Știa bunicul ce știa! Doar nu degeaba era el supranumit înțeleptul  familiei!

Așadar, după ce se gândi și iar se gândi, porni la treabă. Își adună de prin gospodărie tot felul de scândurele și bocanci abandonati de ani de zile, adună ierburile și putregaiurile de frunze adunate de vremi și furtuni pe lângă gardurile ce împrejmuiau gospodăria lor, curății cum s-ar zice totul în jur, și în final avu o oarecare grămadă de gunoaie, dar pentru care bunicul avea un plan precis. De îndată ce soarele  porni spre asfințit, când țanțarul Zumzăilă apărea cu mare zarvă în jur dar fără a fi văzut, bunicul aduse cu multă grijă un jeratic cu care făcu un fumegar din  cele adunate, cum se făcea pe vremuri de Sf.Toader pentru a trata pomii fructiferi de omizi. Un fum dens acoperi  curtea și grădina lor, iar țânțarul zbură ca dus de streche  fara  a mai fi vazut vreodata prin partea locului. Manuel s-a vindecat și el de alergie, iar bunicul a devenit mai înțelept, dovedind că întotdeauna țânțarii trag unde nu se face curățenie, sfătui dar pe toți din jur să țină mare curățenie peste tot, altfel se reântoarce țânțarul Zumzăilă cu acul său!

Doctorii, zicea bunicul, trebuie să-i îndrume pe oameni și la curățenia gospodăriilor,

nu numai la medicamentele farmaciilor.

Secretul Finlandezilor

De ce este atit de obisnuit, ca in Finlanda, un adolescent normal, sa termine primele 12 clase cu medii excelente, vorbind o engleza perfecta si citind o carte pe saptamina?

- Saili (15 ani) asteapta autobuzul urban, care il va lasa la poarta scolii (nu exista autobuze scolare). Autobuzul trece la fiecare 5 minute.

Biletul este subventionat de catre municipalitate.

Finlandezii incearca sa-i faca pe fiii lor sa fie independenti de mici.
Pe foarte putini dintre ei, parintii lor îi duc cu masina pina la scoala.
Conform legii, niciun elev nu poate locui la mai mult de 5 km de scoala. In exterior, instalatiile scolii dau o impresie spartana. Niciun muc de tigara, nicio hirtie pe jos, niciun grafitti pe ziduri.
- Orele sunt de 45 de minute.
Finlandezii mizeaza pe studiile de limba materna, matematica si engleza. 75% dintre materii sunt comune in toata tara. Restul il alege scoala, in acord cu profesorii, parintii si elevii.
Orele sunt scurte, intense si mai ales, foarte participative. In interiorul scolii, curatenia este si mai evidenta.Totul pare recent dat in folosinta. Pe banci si pupitre nu sunt semne, si nu se scrijeleste nimic.
Scoala este publica si bineinteles gratuita, dar cu instalatii demne de un colegiu "scump" din Spania.
Salile de cursuri dispun de ecrane gigant de plasma, cu TV in circuit inchis, acvariu de 200 de litri cu pesti tropicali, bucatarie completa, dispozitive audiovizuale, aer conditionat, multe plante.
Fiecare doi elevi au cite un calculator.
O duzina de masini de cusut in sala de croitorie, aparate de sudura, scule de timplarie, schiuri... O sala de sport acoperita, un auditoriu pentru orele de teatru si o sala de mese cu autoservire. Cartile sunt gratuite, materialul scolar e gratuit.
- Mincare calda, nutritiva si gratuita.
Saili are o jumatate de ora pentru prinz, la restaurantul scolii.
Legea finlandeza obliga ca meniul sa fie gratuit, nutritiv si cu multe feluri de salate si fructe. Se bea apa sau lapte.

Costurile le plateste municipalitatea fiecarui oras. Daca orele se prelungesc pina dupa amiaza, scoala are obligatia de a oferi o gustare elevilor.
- Inapoi acasa, Saili joaca hockey cu fratele lui mai mic.
Nu exista delincventa, strazile sunt sigure.
Cind se lasa seara, Saili si fratele lui, care au invatat sa gateasca la scoala, pregatesc cina pentru parintii lor, daca acestia intirzie la serviciu.
- Cina si sauna (de 3 ori pe saptamina), sunt momentele in care familia se afla impreuna. Se converseaza mult, mai ales despre proiectele copiilor, dorintele, progresele si nevoile lor. Dar in aceeasi masura, se fac si planuri de vacanta pentru toata familia, in comun.
- Temele si la culcare.
Copiii finlandezi au foarte multe teme de casa. Saili le termina rapid, intr-o ora sau doua, pentru ca de-abia asteapta sa se urce in pat si sa citeasca Harry Potter in engleza. Pentru Saili, scoala este ca un serviciu.
- Daca un copil doreste sa studieze, poate sa ajunga medic sau judecator sau inginer, chiar daca familia sa este una saraca.
- Educatia fiecarui copil, costa statul finlandez 200.000 de euro, de la gradinita pina la absolvirea unei universitati. Sunt banii cel mai bine folositi din impozitele noastre.
- Studentii platesc doar cartile si mincarea (2.50 euro la restaurantul facultatii). Statul îi ajuta sa se emancipeze, dindu-le subventii pentru inchirierea unei locuinte si primul salariu.
- Elevii au un respect total fata de profesori si se vede in orice moment politetea in relatiile dintre ei. Nu poarta uniforme, dar sunt intotdeauna simplu si corect imbracati si pieptanati.
- Intr-o scoala din centrul capitalei - Helsinki sau dincolo de Cercul Polar, nivelul este acelasi.
Sistemul educational nu este elitist si nu urmareste producerea de genii, ci atingerea unui nivel general mediu cit mai inalt.
- Presedinta Finlandei, Tarja Halonen, licentiata in Drept si profesoara:
" Cind îi cert pe studentii mei, le spun ca irosesc banii contribuabililor ".
- Nu exista repetenti, desi nu exista decit o singura oportunitate de a lua un examen, " pentru simplul motiv ca viata insasi nu se traieste decit o singura data ".
Se studiaza pina cind se ia examenul, dar promovarea in anul urmator este automata.
- " Ziua de lucru " a lui Saili este intensa, de la 8 pina la 15.
Orele sunt insa scurte, de 45 de minute. Una dintre recreatii se petrece obligatoriu afara, in aer liber.
Se stimuleaza rationamentul critic, inaintea memorizarii mecanice.
Orele sunt relaxate, cum ar fi cursurile de dansuri de salon, teatru, arta digitala, coafura, arte martiale, hockey, schi de tura, gastronomie, primul ajutor, dulgherie, mecanica sau muzica.
Elevii cinta la vioara, chitara electrica sau la ce prefera.
Si, inca o data, se incurajeaza gindirea critica si se discuta.
- Saili inca nu s-a hotarit ce vrea sa faca mai incolo: chimie, medicina veterinara sau creatie de jocuri video.
Il intreb daca este fericit si fara sa clipeasca, imi raspunde " da."
Dar exista un secret - pe la anul 1600 s-a legiferat:

Cine nu stie sa scrie si sa citeasca, nu are voie sa faca copii !!!

DANIEL  IONIȚĂ

Cioran – între confuzie și deznădejde

Popularitatea crescândă a studiilor despre EMIL CIORAN în mediile academice din lumea vestică (Daniel Ioniță. Rășinari – Sibiu – 11 mai 2019)

De ce, parcă din senin, a devenit Emil Cioran – (1911-1995, filozof român stabilit la Paris după al doilea război mondial, promovator al disperării și nihilismului, al naturii umane fără speranță în opinia lui), scrierile lui, viziunea lui despre lume – atât de populară în cercurile academice ale vestului, în universități, în studiile doctorale din America, Australia, Canada, Marea Britanie – părți ale lumii anglo-saxone (cu care sunt familiar)? Pentru noi românii care trăim în afara țării, acest lucru este palpabil. Sunt cel puțin câteva lucrări de doctorat în Australia pe tema scrierilor lui Cioran în contextul geopolitic curent. In urmă cu 10 ani nu era nici una.

Pentru că numele meu și locul nașterii (București, România) se află în baza de date al uneia din universitățile australiene - fiind lector și conducător de lucrări (chiar dacă nu în domeniul filosofiei ci al Comerțului), am început să primesc întrebări despre Cioran… Și a trebuit să fac două lucruri

1. Să citesc Cioran. Să văd ce a vrut (plecat din Romania in 1980 la 20 de ani, nu fusesem expus la ideile lui, deși știam despre el.)

2. Să înțeleg de ce a devenit Cioran aproape peste noapte atât de interesant, pentru ca programe doctorale din universități din îndepărtata (de Europa) Australie, dar și USA și Marea Britanie, să dorească să-i cerceteze scrierile.

3. In mod mai specific, ce interes reprezintă Emil Cioran și viziunea lui în relație cu situația geopolitică din ultimii ani, care face ca studenți de doctorat in domeniul filosofiei, dar, și asta mi se pare interesant, al studiilor de politică internațională – să dorească să-l înțeleagă, să-l aprofundeze ?

Înainte de a răspunde la aceste întrebări, trebuie să distilez în sumar viziunea lui Cioran despre lume și viață, sau cel puțin înțelegerea mea. Îmi cer de la început iertare specialiștilor care i-au studiat lucrările în profunzime. În mod necesar – am încercat să ajung la ideile de bază, și sunt sigur că am unghiuri moarte – dar în contextul curent – nu asta e important. Fiindcă nu prezint aici viziunea mea, ci o explicație a interesului cadrelor universitare și studenților care-l caută acum pe Cioran.

In esență Emil Cioran nu este deloc convins că problemele, crizele esențiale ale omenirii în decursul istoriei, și mai ales cele contemporane cu care era familiar (WW2, Nazismul, Stalinismul, criza potențialei distrugeri planetare datorită bombei atomice etc) – Nu credea ca toate acestea se datoreaza vreunei ideologii sau a alteia, vreunor vederi politice sau filosofice X sau Y – cu alte cuvinte printr-o explicație sistemică. Mai degrabă, concluzionează Cioran, marele vinovat al relațiilor tensionate dintre oameni, diferite grupuri de interese, națiuni chiar, lipsa de empathie, de a lua în considerație în mod constant și interesele celuilalt – toate acestea se datorează în mod simplu naturii umane inerent îndreptate spre distrugerea de sine – egoiste, al unui „păcat originar” zice el , cu toate că nu era de loc religios.

Bomba atomică, scrie Cioran, nu este rezultatul primar al evoluției științifice. Este mai degrabă rezultatul normal, logic, al naturii umane, al faptului că omul se auto-distruge încă de la naștere. Cioran consideră societatea liberă, liberală, democratică – ca pe o aberație de scurtă durată, care curând se va transforma în echilibrul mult mai durabil al unei dictaturi, al unui totalitarianism, al „dictaturii sabiei”. Iar acum în 2019, cand vedem descreșterea rapidă a libertăților în lumea „progresivă” vestică e greu să argumentăm împotriva vederii cioraniene în acest domeniu (în ciuda motivelor raționalizante ce for fi date pentru această descreștere – drepturile minorităților, anti-discriminarea etc - motive pe care Cioran le-ar ataca în mod vehement).

Pentru Cioran problema nu sunt nici Comuniștii (pe care-i disprețuia), nici Naziștii, nici Mao, și nici pozițiile ideologice diferite ale acestora – acestea nu sunt decât prétexte. Nici liberalismul capitalist, sau „poziția progresistă” a stângii, nu prezintă, după Cioran, mai multă credibilitate pe termen lung. De ce? Fiindcă, după Cioran nu contează ceea ce credem, sau credem că credem – fie că suntem cu religie, fără religie, comuniști, capitaliști, social progresiști, naziști etc. Pentru el problema nu este una de sistem, nu este o problemă sistematică, de program sau de ideologie mai mult au mai puțin bine definită și/sau aplicată. Ci problema se află în interiorul fiecăruia din noi, în natura noastră umană – aplecată spre distrugerea de sine, thanatosul lui Freud.

Fast-forward la ultimile două decenii. După 11 Septembrie 2001, am avut războaiele din Golf, Ruanda și genocidul de acolo, avem acum Yemen (unde au murit deja aproape la fel de mulți ca-n Ruanda, dar nimănui nu-I pasă), avem Sudanul, avem problema Orientului Mijlociu (la care nimeni nu mai vede o soluție – o poziție foarte Cioraniană de altfel), avem distrugerea unor țări precum Siria, Egipt, Libia. Iar în minunatul Vest, luminat și plin de libertate, avem un sistem politic, cel America – cu Democrații, găunoși MORAL, și cu un președinte egomaniac și periculos, iar in Europa avem parte de o dezmembrare (BREXIT) de valuri uriașe de imigrare dinspre Africa și Asia – care au început să ducă la radicalizarea spre extrema dreaptă (foarte periculoasă) a unei părți crescânde a populațiilor europene – de la Ungaria, la dominația dreptei în Italia, la problemele din Austria, la Franța etc.

Apoi avem problema Chinei. Am lăsat-o la urmă pentru că este probabil cea ma gravă – ținând cont de escaladarea, tensionarea relațiilor Chinei cu vecinii, și în special cu cealaltă mare putere, Statele Unite, și de asemenea revenirea Chinei la un totalitarianism feroce cu persecuții drastice a oricărei forme de disidență, fie politică, etnică sau religioasă. China este convinsă că acest secol va fi, sau a început déjà să fie – secolul Chinez.

Dacă Cioran ar fi azi în viață ar fi exclamat poate „Păi nu v-am spus ?” Sau poate nu ar fi exclamat, ar fi fost de ajuns o privire penetrantă tipică a lui – ca să ne dăm seama ce gândește… În acest context – anumiți academici, ici și colo, au început să caute răspunsuri dincolo de dogme, de même și ideologii, de programe sociale, de teoria sistemelor– și l-au descoperit astel pe Emil Cioran – care, de pe paginile sumbre ale scrierilor sale - abordează problema din punctul de vedere al naturii omenești, și al propensității, dispoziției acesteia spre autodistrugere, pentru care nu vede o soluție.

Sigur, Cioran nu este primul care o face, dar este poate cel mai elocvent, și cel mai coerent. Textele sacre – Biblia ne spune că, citez „Inima omului este nespus de înșelătoare și de deznădăjduit de rea. Cine poate s-o cunoască?”. Ca o paranteză aici, fiindcă am amintit de Biblie, Cioran nu este religios, deși nu este nici pe de-a-ntregul ateu. Cioran nu abordează o soluție, fiindcă sincer fiind, nu vede o soluție. Din perspectiva noastră, a mea, cea creștină – eu văd o soluție. Tocmai datorită acestei naturi umane care este gata să apese butonul autodistrugerii (personale ca și la scară largă a planetei) în orice moment – Dumnezeu s-a întrupat și a devenit om, pentru a ne arăta calea divina a altruismului, a sacrificiului de sine, a iubirii adevărate față de aproapele, față de Dumnezeu, față de noi înșine. Închid paranteza.

Concluzia interesului academic crescând (și de la universități la politicieni și la media este numai un pas) pentru Cioran este tocmai această realizare că, e posibil ca Cioran să fi avut dreptate. Că problemele omenirii la nivel geopolitic se datorează în principal nu sistemelor și ideologiilor, ci a naturii umane.

Pentru Cioran, sistemele, ideologiile, partidele politice, guvernele – sunt simple elemente de raționalizare. Nu sunt raționale, ci simple raționalizări ale unor instincte egoiste, ale răului, ale auto distrugerii. Cel puțin aceasta este ceea ce am găsit, meditând la crescânda popularitate a studiilor scrierilor lui Emil Cioran în universitățile din lumea vestică, din țările dezvoltate.

***

WHY EMIL CIORAN?- Between Confusion and Despair - A FEW THOUGHTS ON CIORAN'S SUDDEN POPULARITY IN WESTERN GEO-POLITICAL AND PHILOSOPHICAL STUDIES - Daniel Ionita

(translation in Romanian is below the English version)

As if out of nowhere, the writings of Emil Cioran (Romanian philosopher 1911-1995, settled in Paris after WW2), student of despair and nihilism, of the hopeless (in his view) human nature – became quite popular, chic, a-la-mode, in the intellectual academic circles of the West, in universities offering doctoral studies on the man and his writings in America, Australia, Canada, Great Britain – Anglo-Saxon parts of the world with which I am familiar. Why?

For us, Romanians who live outside Romania, this attitude is palpable. There are at least a few doctoral studies in Australia on the theme of Cioran’s writings in the context of current geopolitics, where then years ago there were none! Because my name and birth place (Bucharest) which betrays my Romanian heritage, and is on the database (as a lecturer) on the database of a wel-known Australian university – even if in the Graduate Business School, and not in Philosophy or International Politics – I started receiving emails, questions, about Cioran, at an increasing rate. Not to make a fool of myself, I needed to do two things (I thought…):

1. To read Cioran. Having left Romania in 1980, when Cioran’s writings were banned by the Communist regime – I knew of his name, but not much else.

2. To understand the context of Cioran’s increasing popularity in the doctoral programs of universities around Europe, Australia, but also USA and the UK.

3. Specifically, why do Emil Cioran and his views present such interest now, in the current geopolitical context, which makes students of philosophy and international politics alike, wishing to study and delve into his writings?

Before answering these questions, I need to distil in summary, best I can, the vision of Cioran about the world and about live, or at least my best understanding of it. I seek forgiveness for the Cioran specialists – necessarily my understanding of his basic ideas contains blind spots. But this is not as important, as my question is about the interest of academia, who now seem to seek Cioran.

In essence… Cioran is not convinced that the essential crises of humanity throughout it history (he was familiar with WW2, Stalinism, Nazism, the potential destruction of the planet due to the atomic bomb etc) – he was not at all convinced that these issues can be explained by some ideology or another, some political view or another, philosophy X or Y – in other words through some systems theory or model.

Rather, concludes Cioran, the biggest culprit of tensioned relationships and rivalries between humans, various social groups and even nations, is lack of empathy, not considering constantly the interest of “the other” – in other words failed human nature, with a clear proclivity for self-destruction, self-centred, of an “original sin”, says he, though he was not at all religious.

For example on the atomic bomb, Cioran writes that this is not primarily the result of scientific evolution, of scientific logic, but rather inherent to the human nature, of the fact that humanity is bent of self-destruction from birth.

Cioran considers that even the liberal, “free”, democratic society, is a short-lived aberration, which will soon transcend into the more natural stasis of dictatorship and totalitarianism, of the “rule by the sword”. And right now, in 2019, it would be difficult to argue this view, considering the increasing curtailing of freedoms, especially freedom of speech (for various well rationalised reasons, of course – such as rights of minorities, discrimination etc… - each of which Ciroan will vehemently disagree with).

For Cioran the problem is not the Communists (whom he despised) or the Nazis, or Mao, nor their various ideological positions – these he regards as mere pretence. And as mentioned, nor does liberal-capitalism or the “progressive left”, present any credibility for Emil Cioran. Why?

Because for Cioran it matters not what we believe, or do not believe – whether we are religious or without religion, communist, capitalist, social progressives, nazis, etc. For him the main problem is not a systemic one, or a programmatic one, or one of ideology more or less well defined or applied. Rather the problem is inside each one of us, inside our human nature – bent on self-destruction, the Freudian thanatos.

Fast-forward to the last couple of decades. After 9/11, we had the Gulf wars, the Rwandan genocide, we have Yemen (with almost as many deaths as Rwanda about which nobody cares), we have the Sudan, we have the Middle East problem (which now everyone considers un-sovable – a very “Cioranian” view), we have the destruction of countries like Libya, Egypt, Syria. While in the wonderful West, enlightened and full of freedoms, we have the the morally bankrupt American Democratic party wrestling with an ego-maniacal, half-insane and thus very American President, we have a dismantling of the European Union (see Brexit), we have huge waves of migrations to Europe form Asia and Africa – causing a dangerous repositioning to the extreme-right of large swathes of the population – from Hungary and Poland to the Italian Right, to problems in Austria, France etc.

Then we have the China issue. I left this last because it is probably the gravest – taking into account the escalation of tensions with its neighbours, with the other great power the USA, and also the return of China to a ferocious totalitarian approach, including drastic persecution against any perceived dissidence, be it political, ethnic or religious. China is convinced that this century must be, and it already began to be, the Chinese century.

If Cioran would live today he could exclaim I told you so! Or maybe he would not have been so obvious, rather his typically penetrating gaze would have told us what he thinks.

In this context, some academics and doctoral programs and students here and there – have started to seek answers beyond ideology and social programs, beyond memes and systems theory – and they discovered Emil Cioran – who, from the somber pages of his writings – approached such issues from the perspective of humans’ propensity for self-destructions, for which he sees no cure.

Cioran is surely not the first to do so, but he is certainly the most eloquent, the most coherent. From days of old, sacred texts have told that “The (human) heart is deceitful above all things. Who can know it?” (Jeremiah 17:9).

As an aside, because we quoted from the Bible, Cioran, as mentioned, was not religious, though he was not an atheist either. He does not talk about a solution, because being authentic, he does not see one. From my Christian perspective – I do see one. And it is exactly because this propensity of human nature to push the self-destruct button (on a personal or planetary scale) at any given moment – that God became human, to show us the divine path of altruism, self-sacrifice, of true love for God, for our neighbour, for ourselves. Bracket closed.

In conclusion, the increased academic interest (and from universities to the media and the politicians there but one step) for Cioran it is exactly this realisation that he might be correct. That humanity’s problems at the geo-political level is not primarily due to ideologies and a systems, but mostly to failed human nature.|

For Cioran, systems, ideologies, political parties, governments – they are simply rationalizing elements. Not rational, but simple rationalisations of egotistical elements, of auto-destructive elements, of evil.

At least this is my take, studying this increase clamour for Cioran and his thoughts, in the universities of the Western, developed, world.

ALEXANDRINA GIUGARU

"Tata a avut nouă neveste iar eu am avut trei bărbaţi"

A fost desenator tehnic şi traducător pentru Ana Aslan, a fost bibliotecară la Biblioteca Centrală Universitară, actriţă la Botoşani, a lucrat la Academia Ştefan Gheorghiu – Relaţii Internaţionale, a fost lector universitar la Academia de Teatru şi Film, de unde şi-a dat demisia, fiindcă studenţii îi mâncau sufletul. Este fiica lui Alexandru Giugaru şi o cheamă Alexandrina. Ne-am întâlnit într-o după-amiază şi am stat la poveşti până când seara a căzut peste noi. Nu s-a sfiit să-mi vorbească despre tatăl ei, chiar dacă amintirile, unele, îi sunt destul de dureroase.

Alexandru Giugaru a devenit tată la 50 de ani?

Alexandrina Giugaru: Da. Tatăl meu şi tatăl mamei mele au fost colegi de bancă, la Huşi. Prin 1946, când a fost seceta aceea mare, mama îşi pierduse tatăl şi era crescută doar de mama ei. Au rămas trei fraţi, ea fiind cea mai mare. Copiii din Moldova au fost împărţiţi la familiile care puteau măcar să-i hrănească. Tata i-a spus colegului său: "Pe Maria o iau eu, că e cea mai mare şi o dau la şcoală". Şi a luat-o. Şi sora ei, şi fratele ei au fost daţi. Tata a adus-o la Bucureşti pe Maria şi peste un an m-am născut eu. Ea avea 17 ani... După mine, la un an şi ceva, a rămas din nou însărcinată, cu fratele meu. Atunci a luat-o oficial de nevastă.

Cât a durat căsnicia?

Nu mult. Maică-mea a întâlnit pe cineva mai tânăr, iar tatăl meu a divorţat. Mama avea dreptul la o cameră, să stea împreună cu noi. Însă ea a refuzat, căci îi era teamă de tata... Aşa mi-a spus, mai târziu. Cert este că, într-un an sau doi, ne-am trezit cu o mamă vitregă. Dumnezeu s-o ierte, dar chiar a fost vitregă. Semăn foarte mult cu tata, eu mă aprind repede şi uit la fel de repede. S-a îmbolnăvit şi a murit, dar am avut grijă de ea până în ultima clipă.

De unde a apărut această mamă?

Tata a cunoscut-o pe această cucoană în timpul filmărilor la "Directorul nostru", ea fiind şefă de montaj. Era cu vreo 30 de ani mai mică decât tata. Întotdeauna a avut femei mai tinere. Nici el nu mai ştia, la un moment dat, câte neveste avea. Din ceea ce mi-a povestit, legal, tata a avut nouă neveste. La un moment dat, uitând că nu e divorțat de una dintre ele - o tipă din Timişoara sau din Cluj – s-a însurat cu alta în Bucureşti. Şi s-a trezit că este bigam!

S-a schimbat după ce s-a însurat cu mama vitregă?

Da. De când ne-am pricopsit cu altă mamă, tata a început să ne bată pentru orice reclamaţie stupidă venită din partea celei vitrege. Omul cel mai drăgăstos din lume, care, dacă eu făceam febră, plângea şi se cutremura de suferinţă, ne bătea cu cureaua. El îşi trăia doar o altă tinereţe alături de cucoana respectivă... Nu am înţeles de ce ea ne ura în halul ăsta. Poate fiindcă nu eram ai ei. Ei şi? Nu incomodam cu nimic. Avea tot ceea ce îşi dorea, fiindcă tata o răsfăţa. Noi deveniserăm o cantitate neglijabilă. Tata ne-a iubit foarte mult, dar cred că mereu se dădea o luptă în el, să-i facă pe plac nevestei şi să-i pedepsească pe "ticăloşi".

Dar ce făceau "ticăloşii"?

De pildă: la noi venea în fiecare săptămână o spălătoreasă. Rufele le întindea şi în pod, şi în curte. Prăjinile susţineau funiile cu rufe. Într-o zi nenorocită, mă alergam cu fratele meu prin curte şi, nu ştiu cum s-a întâmplat, dar am dat peste o prăjină şi rufele au căzut. Tata era la spectacol şi, până a venit, în jur de ora 12 noaptea, cucoana vitregă nu ne-a primit în casă. Era o toamnă târzie şi cu temperaturi scăzute. Am îngheţat stând pe prag să-l aşteptăm pe tata. A ieşit cu bătaie. Când îmi aduc aminte, îmi vine să şi plâng, să şi râd. Ce crimă făcusem? Am dărâmat nişte rufe pe care mama vitregă nici măcar nu le spălase ea.

Cum s-a transformat în acel om rău? Provenea totuşi dintr-o familie modestă, de la ţară...

Aşa este. Părinţii, Maria şi Grigore, nu erau chiar pălmaşi. Pe lângă tata, au mai avut şase fete. Bunicul meu se fălea că este acar. Îl visa pe taică-miu şef de gară cu chipiu roşu. L-a trimis în Bucureşti, unde a fost şi jefuit... În fine, fugea de la internatul unei şcoli de meserii ca să dea cu mătura la teatru. Alexandru Giugaru îşi dorea să ajungă ca IONESCU – patronul vestit al unui teatru ambulant. În sinea lui s-a jurat că oriunde se duce Ionescu, el îl va urma.

Şi l-a găsit?

Se ducea pe la toate trupele ambulante să dea cu mătura, în speranţa că o să dea peste acest Ionescu. Când, în final, s-a angajat la un teatru, l-a chemat pe taică-su la Bucureşti, ca să-i arate ce domn a ajuns. Oricum, îl anunţase în scris, printr-o scrisoare, că se făcuse actor. Şi taică-su, bunicul meu, cu un umor absolut genial, i-a răspuns: "Sandule, aicea or venit unii cu bâlciu şi m-am uitat. Nu era nici unul ca tine pe sârmă!". Când juca la Revistă, tata se numea Giugaru Sandy Huşi. Era un tip fenomenal. Stau şi mă întreb dacă eu chiar sunt progenitura lui.

Din măturător a devenit artist!

Tata, dintr-un sărăntoc, a devenit un om bogat. Era adorat de publicul de revistă. La un moment dat, i-a spus un coleg că ar trebui să facă teatru serios. Cum adică, el nu făcea teatru serios? Colegul chiar s-a oferit să-l susţină să dea la Institut. "Înveţi nişte versuri şi mâine te duci la examen!", aşa l-a convins. A doua zi dimineaţă s-au oprit la o bodegă înainte de examen, să capete curaj. Şi a căpătat curaj până s-a prezentat în faţa comisiei în aşa hal încât mai lipsea să spună "hâc". În comisie, era şi doamna Bulandra. A picat. Peste o vreme se trezeşte chemat de doamna Bulandra. S-a dus ţanţoş la ea. Avea o insignă pe care scria artist şi pe care o ţinea la rever. El atunci era artist... de cartier! S-au întâlnit şi doamna Bulandra i-a spus: "Eşti o ruşine! Dar uite ce e, te iau la mine, la clasă, în anul II. Şi cum ziceai că te cheamă? «Sandy Huşi», i-a răspuns mândru Giugaru. «Dar ce, eşti fetiţă? Faci balet? Ce nume e ăsta pentru un bărbat?.» «Care e numele tău?» «Alexandru Giugaru.» «Aşa să te cheme! Şi scoate-ţi tinicheaua aia din piept, pentru mine nu eşti artist!»

Şi a urmat ascensiunea în teatrul adevărat.

Da, în cele din urmă a devenit artist. Şi cu bani, şi cu institutul terminat. Culmea culmilor, cea mai mică notă pe care a luat-o a fost la mimică. El, Giugaru!

V-a ajutat să vă urmaţi o carieră?

Eh îmi doream să mă fac balerină. Mi-a zis clar că nu e o meserie pentru o femeie, căci la 30 şi ceva de ani mă pensionez şi salutare! Plus că mai era vorba şi despre depravare. Aşa considera el. Dar m-a dat la balet şi am studiat cu Floria Capsali şi cu Oleg Danovski. Era o şcoală particulară pe vremea aceea, pe Elefterie, unde avea vilă şi Birlic. Era un cartier select. Mergeam la balet de două ori pe săptămână. Capsali i-a spus tatălui meu că sunt foarte talentată. Atât i-a trebuit! S-a terminat cu baletul! Apoi am făcut pian. Şi eu, şi frate-miu. Măcar el a terminat Conservatorul. Eu însă nu am vrut să fac pian, iar taică-miu a fost foarte supărat din cauza asta. Fusese însurat, la un moment dat, cu o mare pianistă care, din păcate, a murit tânără. Are ceva imprimări la radio, se numea Angela Stancu. Era o mare artistă, iar pe tata îl uimea cum se aşeza ea la pian la ora 8 dimineaţa şi se ridica seara la 8. Aşa s-a destrămat căsătoria lor, pentru că, totuşi, tăică-miu îşi dorea ca soţia lui să mai supravegheze şi oala cu sarmale.

Ce s-a întâmplat după ce aţi devenit majoră?

Eu, pentru tata, nu am devenit majoră niciodată! Nu am avut nicicând buletinul asupra mea. Aşa putea tata să deţină controlul. Odată a vrut să mă mărite cu un domn în vârstă pe care nici măcar el nu-l văzuse vreodată. Era un domn arhitect de la Constanţa, cu 30 de ani mai mare decât mine, nepotul unor prieteni de-ai tatei. Eram ca şi dată, prin poştă. Noroc că am scăpat...

Aţi vrut să faceţi teatru...

Da, dar tata a fost total împotrivă. El voia să intru la Conservatorul de muzică. Cu chiu, cu vai, după ce, zece zile, am ţinut greva foamei, s-a înduplecat şi m-a lăsat să dau examen la teatru. Şi m-a ajutat să nu intru. Nevastă-sa, mama noastră vitregă, m-a trimis la coafor, înainte de examen. Mi-au făcut un coc... Îmi dau seama acum cât de caraghioasă am fost când am apărut cu acel coc oribil. Era cocul mai mare decât mine... S-a aranjat, am picat, deşi ministerul mai suplimentase câteva locuri. Puteam să intru, dar tata s-a dus şi l-a susţinut pe Ghiţă Calboreanu, băiatul lui George Calboreanu.

Ce-aţi făcut? V-aţi angajat?

Da, altfel înnebuneam. M-am angajat ca desenator tehnic, apoi ca traducător pentru doamna Ana Aslan. La doamna Aslan mai făceam ceva interesant. Mă ocupam de soţiile medicilor care veneau la congrese. Bavardam! Mergeam cu doamnele de colo-colo.

Aţi reuşit să deveniţi independentă?

Am reuşit să scap de acasă, unde viaţa îmi devenise un infern. Era ceva de spaimă! Nu aveam voie să primesc nici un telefon. Eu n-am ştiut ce era acela un ceai, nu aveam voie să am o prietenă, servitoarea era mereu pe urmele mele. Dacă tramvaiul 14 întârzia zece minute, luam bătaie... La 22 de ani, m-am măritat cu un coleg de liceu. Îl cunoşteam din clasa a VIII-a.

Şi tatăl v-a dat buletinul?

Da, l-am căpătat. Nimeni din familie nu a venit la nunta mea. Tata i-a interzis şi fratelui meu să vină. Timp de şapte ani nu a vorbit deloc cu mine. Îl întrebau colegii lui de la teatru ce mai face fata, iar el le răspundea: „E moartă!”

Şapte ani de tăcere, doar pentru că v-aţi măritat?

Da, şi mă măritasem cu un student la teatru! Îl chema Adrian Vişanu. A murit acum 20 de ani, a făcut un atac cerebral. Eu mă măritasem doar pentru a scăpa de acasă. Era foarte frumos, semăna chiar foarte bine cu Florin Piersic. A fost coleg cu George Mihăiţă, Vali Găitan, prieten cu Alexa Visarion. Pe cei care au terminat cu bine institutul i-au trimis la Botoşani. Eu lucram la geriatrie, el era la Botoşani. Făceam naveta o dată pe săptămână. Împlinisem vreo şapte ani de căsătorie, totul era foarte bine. Într-o noapte, primesc un telefon de la soţul meu. Îmi spunea să mă duc la mama lui, la Colţea, unde era doctoriţă, ca să-mi dea o reţetă pentru nişte antibiotice. Mi-a spus că are o viroză. M-am dus la mama soacră şi i-am zis de reţetă. A vrut să mergem împreună la farmacie. Eu eram abătută, iar ea mi-a spus: "Nu mai fi tristă, că nu eşti prima nevastă înşelată!". Ce proastă fusesem! Atunci mi-am dat seama despre ce boală era vorba.

V-aţi despărţit de soţ şi v-aţi împăcat cu tata!

Da, când el a împlinit 80 de ani. Eu, între timp, am dat la Facultatea de Limbi Străine. Cât am jucat teatru, la Botoşani, un an, am întrerupt facultatea. Am vrut totuşi să-i demonstrez că nu-i nici o scofală să ai studii. În ziua în care am luat diploma, el împlinea 80 de ani. Mă aflam şi în divorţ, iar bărbatul pentru care el n-a vrut să mă mai vadă dispăruse din peisaj. Apăruse altcineva... Ăsta-i stilul: fata lui Giugaru a avut trei soţi absolut fenomenali!

Cum a fost împăcarea?

Ce a mai plâns! Ce s-a mai zgâlţâit! Ce şi-a cerut iertare! Mi-a spus ce actriţă bună aş fi putut fi! Mai bine nu-mi mai zicea.

Aţi lucrat şi la Biblioteca Centrală Universitară...

Da, însă nu am stat foarte mult. Îmi place foarte mult limba franceză şi am citit în ziar că se dă concurs pentru translatori la "Ştefan Gheorghiu". Am reuşit să mă înscriu. A fost examen scris şi oral. Eu nu mai făcusem translaţie simultană. M-au băgat la cabină, cu căşti. M-am cam speriat, dar am luat notă maximă. În schimb, la scris mi-a picat să scriu, în româneşte, directivele nu ştiu cărui congres... Şi am scris despre cum s-au înmulţit becurile. Contracandidatele mele scoteau, de sub bancă, lucrarea scrisă. Una era nepoata lui Pacepa, alta provenea tot dintr-o familie mare... Şi ele nu luaseră notă maximă la cască. Am picat. Tata s-a simţit totuşi vinovat de ceea ce făcuse până atunci şi a vorbit cu rectorul de la "Ştefan Gheorghiu", cu Leonte Răutu, care venea mereu la spectacolele lui. Voiam să ştiu de ce picasem. Mi se rătăcise voit dosarul... Pe singurul loc de translator intraseră doi concurenţi, iar mie, de teama scandalului, mi-au făcut un post la Relaţii Internaţionale. Am lucrat acolo vreo opt ani, până când fratele meu a fost declarat transfug. Bătuse tot globul cu Filarmonica Română şi, hodoronc-tronc, a rămas în Franţa. Şi-a lăsat soţia şi băiatul în ţară. Apoi, după o perioadă, i-a luat la el. Fratele meu este, de 30 de ani, în Franţa şi nu-l mai interesează nimic din România. A renunţat la tot. Iar eu am primit transferul la Facultatea de Medicină...

Al doilea soţ când a apărut?

Când mă tot duceam la BCU pentru a-mi pregăti examenele. Am cunoscut acolo un cititor fidel, care venea în fiecare zi să studieze. Mai târziu a ajuns cercetător ştiinţific... Tatei i-a plăcut foarte mult de el. Era cu 11 ani şi jumătate mai mare decât mine. Era inginer, cercetător, deci era altceva! Ne-am căsătorit. Altă căsătorie care a durat şapte ani!

Cifră magică?

Da (râde). Şi cea de-a treia căsătorie, tot şapte ani a durat.

Să revenim la soţul numărul 2.

A fost o capacitate! A mers şi în Elveţia, la specialitate, a predat şi la Cambridge. De acolo mi-a adus cadou un Ford 2000. Nu prea exista în România o asemenea maşină, la vremea aceea. Taică-miu era cel mai fericit! Venea ginere-su să-l ia, în fiecare seară, de la spectacol. Soţul meu, din dorinţa de a-mi oferi totul, muncea îngrozitor de mult. Iar eu eram veşnic singură...

Până a apărut soţul cu numărul 3.

Da, Duru Costea, translator de limbă arabă şi limbă engleză. Cu "Ştefan Gheorghiu" am străbătut toată ţara în nişte condiţii fabuloase. Aşa m-am apropiat de cel de-al treilea soţ. Cel de-al doilea s-a dus la tatăl meu şi i-a spus să nu fie supărat că ne despărţim, pentru că Duru este un băiat extraordinar, că mă iubeşte. Şi dacă eu sunt mulţumită... În orice caz al treilea soţ a stat cu tata l-a spital, l-a îngrijit. El mi-a spus că tata a fost cu ochii după femei până îl ultima clipă. O asistentă a mărturisit chiar că domnul Giugaru e tare scump, că o ciupise de fund într-o dimineaţă...

Şi totuşi v-aţi despărţit şi de acesta.

Da. În 2001 soţul meu, cel de-al treilea, a fost numit ambasadorul României în Kuweit. Era imediat după Războiul din Golf şi nu a vrut să mă ia cu el acolo. Cunoşteam toţi piloţii de pe cursa România – Kuweit... După cinci ani tot nu se limpeziseră lucrurile. Cred că mult discutatul sindrom al Golfului pusese stăpânire şi pe el. Diferenţa de vârstă - de data asta, el era cu 11 ani mai mic decât mine - s-a văzut... Toţi soţii mei au fost prieteni între ei. Îşi spuneau unul celuilalt să aibă grijă de mine. Am fost tare iubită...

Acum sunteţi singură?

Nu sunt singură niciodată, deşi îmi sunt suficientă. Locuiesc cu un domn pe nume Hurmuz, în casa lui. Am avut grijă de el cât a fost bolnav şi nu mă mai lasă să plec la mine acasă, unde nu mai am nici chiriaşi. E foarte important să ai pe cineva lângă tine. Îmi este bine...

De ce nu vă căsătoriţi?

Asta mi-ar mai trebui! Între mine şi domnul Hurmuz este o diferenţă de 20 de ani (râde).

Cine are mai mult?

El. Are 84. Am avut mai mare, am avut mai mic, acum el e mai mare... În orice caz domnul Hurmuz are doi băieţi care nu sunt însuraţi. Cum ar fi să se însoare tatăl lor?!

Coleg de bancă cu Zelea Codreanu

Multe lucruri nu se ştiu despre Alexandru Giugaru. De pildă că avea o voce superbă, fiind, de altfel, unul dintre fondatorii Operei Române. Sau că a fost coleg de bancă cu Zelea Codreanu. Sau, şi mai spectaculos, faptul că Josephine Baker i-a propus să plece împreună cu ea, după ce s-au cunoscut la Teatrul "Tănase". Artista venise cu un număr la teatrul de revistă şi s-a îndrăgostit lulea de Alexandru Giugaru. A cerut-o de soţie pe Silvia Dumitrescu Timică, iar actriţa l-a refuzat, deşi ţinea foarte mult la el. Motivul: şi-a iubit foarte mult soţul, iar după moartea acestuia nu a putut să mai treacă pragul mariajului. Acasă şi-a botezat fiica, pe Alexandrina, abia când aceasta avea doi ani şi jumătate. Îi era frică să nu răcească în cristelniţă şi să nu o piardă.

„Era prost de bun şi credul”

„Tata se lua mereu în serios, deşi uneori nu era cazul. Era prost de bun şi credul. A avut de furcă cu rubedeniile, dar cu străinii se purta minunat. Cu propria-i fiică n-a vorbit şapte ani, pe una dintre surorile sale nu a vrut s-o vadă o viaţă întreagă, fiindcă l-a minţit o dată... Ziarele vremii au vuit cum a fost jefuit Giugaru. Taică-miu îl dăduse afară pe şofer, iar acesta ca să se răzbune l-a jefuit... L-au prins, dar tata l-a iertat şi n-a făcut puşcărie. Mi-e dor de tata în toate ipostazele în care mi-l amintesc: de tata care m-a bătut, de tata care se dădea de ceasul morţii că am temperatură, de tata care se mândrea

cu mine”

"Dacă eu mor, voi fi sănătos!"

„Tata era atât de cochet, încât nu mă lăsa să mă apropii, să am grijă de el. Pentru a nu-l şoca, nu i-am spus că-i murise soţia, de cancer. Nu a ţinut niciodată regim. A murit la 89 de ani, în urma unui blocaj renal.. De când eram mică mi-a spus: «Dacă eu mor, voi fi sănătos!». Şi, într-adevăr, e foarte sănătos acolo unde este. Mi-a mai zis să nu port doliu, să nu bocesc”.