ÎMPĂRĂȚIA PRUNDULUI

ÎMPĂRĂȚIA  PRUNDULUI

Dumitru Ichim – Ahmed Hamid Senouci Berksi – Puși Dinulescu – Lili Hanganu – Ioan Aurel Pop – Thilo Sarazin – Katya Kelaro

DUMITRU  ICHIM

Împărăția prundului 

Numai copiii
și cocorii cerului
au cunoscut tărâmul
împărăției prundului.
Pe acolo
nu era durere,
nici întristare,
nici suspinului poartă,
ci liman cu verdeață.
Împărăția prundului
era numai a noastră
a copiilor,
a pietrelor,câinilor vagabonzi
și-a îngerilor
cu câteva coșuri pe față.
Eram îmbrăcați
cu haine de lună purtate cândva,
cu toții la fel –
copii,
pietre,
sălcii,
îngeri,
broaște
și iarăși sălcii,
rădăcini citite pe dos,
păsări cu pene de scai,
răchita frântă de dor
cu racii zvârliți pe sub apă,
conuri de brad trimise de munte
și din loc în loc cocostârci.
Cu toții eram desculți,
fără sandale
și fără de cisme
pentru că-n împărăția prundului
nici soarele nu intra încălțat
că sfânt era locul
spre începutul mereu ne-nceput
al străfundului…
Cu noi era și cerșetorul de rouă.
Nu avea încă semnul de cuie în palmă,
ci o traistă ca lumânărica țesută,
plină
cu soare
și toate bunătățile pământului,
care gustau tot a soare pe-atunci…
Cerșetorul –
întotdeauna cu fața de lumină,
iar glasul unduindu-i vântului
întreaga primăvară.
Îi miroseau mâinile
ca pâinea când o înmoi în vin,
și lâna din bundiță
ca livada
în care se ruga sub măslin.
Dar într-o seară,
după ce a dat de mâncare
puilor din cuibul păsării albastre,
Fetița cu Chibrituri
a dispărut din hotarele
împărăției noastre,
din străfundul lumii
și început al străfundului…
Păsările care-o aleseseră
împărăteasa prundului
au stat până noaptea târziu
pe sârmele de telegraf,
și-n cele din urmă
au pornit după ea
drum fără ape,
drum fără praf,
pe unde n-o ajuns nici norul.
Cerșetorul
seninurilor calme,
cu aurul oprit în icoane,
încă mai strigă prin noi
după Fetița cu Chibrituri
pe-adevăratul ei nume
ce numai lumina l-a purtat,
o singură dată
prin împărăția pierdută
a prundului nostru.

ABDELHAMID SENOUCI BEREKSI

After more than seven weeks of steps of dignity, the algerian people first found themselves, found in its values and principles. This is an extremely important acquis!
At the regional and international levels, the algerian people have fundamentally changed the negative, truncated and wrong perception we wanted to impose on us.
This is another extremely important acquis!
These acquis have been possible thanks to the strategic choice of the algerian people, the choice of non-violence.
Silmiya est le qualificatif miracle de notre révolution.
He reminds me of the resistance and revolt of the slaves against the Pharaoh, LED by sidna moussa.
This reminds me of the revolutions and non-violent resistances of Mahatma Gandhi, Martin Luther King, of Mandela..
The Algerian people, fed by the great figures of the millennium history of our country, is writing another page of the glorious epics of humanity.
Sachons préserver ces acquis par plus de Silmiya , plus d'intelligence et plus de clairvoyance pour déjouer tous les pièges et pour comprendre et saisir les opportunités pour enfin graver en lettres d'or le mot "SILMIYA "
Let's give thanks to God!

PUȘI DINULESCU

Procesul revoluţiei

Că revoluţiile obişnuiesc să-şi halească proprii copii, e o chestiune cu care istoria ne-a învăţat încă de demult.
Şi s-a recurs de multe ori la procese. Care au fost, cu tot tacâmul, ditamai procese politice.
Dar acum, aici, la noi, la aproape de 30 de ani de la revoluţie, vrem să facem un proces curat, de crimă, fără să ne murdărim cu nu ştiu ce implicaţii politice, care, chipurile, după 30 de ani, s-ar fi şters. 
Să zicem că-i aşa. Şi, hai, să vedem cine sunt criminalii! Cine a tras şi cine a dat ordin să se tragă. Pentru că toţi care au murit la revoluţie, au murit de glonţ.
Cum au murit circa o mie de oameni după ce dictatorul a fost eliminat?. Sunt mai multe variante de lucru. O variantă ar fi haosul creat, dar haosul nu apasă pe trăgaci, doar crează nişte condiţii pentru cei care apasă, într-adevăr, pe trăgaci. Altă variantă ar fi că Iliescu şi cu ai săi ar fi ordonat masacrul. Dar cine a executat acest masacru? Armata? Doamne, fereşte! Securitatea? Vai, de mine! Atunci? Sovieticii? Libienii? Palestinienii? Teroriştii? Sau să fi acţionat unii din ăştia cu de la sine putere?
Ia, stai, puţin! Teroriştii ăştia cine puteau fi?
De la început s-a acreditat ideea că ar fi fost nişte formaţiuni pregătite să-l apere pe Ceauşescu în caz de revoltă populară şi nu ştiu de ce cu timpul s-a renunţat la acestă idee, mai ales că n-a fost prins şi inculpat niciun membru al acestor formaţiuni!
Păi, cine să-l prindă?
Hai, să nu ne mai jucăm de-a baba oarba! Formaţiunile au existat, numai că ele s-au pus în slujba noii puteri, care nu mai lupta acum contra lui Ceauşescu, ci contra Revoluţiei! Noua putere nu era, însă, Revoluţia, care era în stradă, ci o gaşcă de aşa-zişi emanaţi cocoţaţi, care au dezlănţuit teroarea, folosindu-de de aceste formaţiuni ale lui Ceauşescu!
Dar aceste formaţiuni de cine erau conduse şi cum s-au pus ele în slujba emanaţilor? Nu cumva s-a întâmplat invers? Că gloanţele şi armele nu erau la emanaţi, ci la forrmaţiunile astea!
Oricum, emanatul-şef era un foarte bun actor şi era, deci, extrem de folositor unor aşa-zişi regizori şi dramaturgi, care preferă să stea prin culise, pentru că poate că nici nu sunt aşa frumoşi la chip şi nici nu ştiu să recite în public.
Ei preferă să nu participe la alegeri şi să se supună moriştii electorale. Ei au şi trecutul, poate încărcat cu schelete, care oricând pot ţipa de prin mormintele lor, uneori insuficient securizate!
Şi acum, la procesul ăsta, credeţi că o să apară şi cei din culise şi de dedesubt şi care sunt de fapt ei cei de sus?
Mira-m-aş!

Nimeni nu i-a spus pe nume
A-nceput iar să se vorbească intens de momentul de la 22 decembrie 1989 şi observ că, în fine, încpe să i se spună pe nume.
Am zis numai că „începe“, adică văd că începe să nu mai vorbească nimeni de prostia aia cu „lovitura de stat“.

Ceea ce era o inepţie.

Dar aşa credea Ceauşescu la proces, cred, care poate n-ar fi recunoscut nici chiar în forul lui interior că izbucnise, într-adevăr , o revoluţie. Numai că el nu era judecat de revoluţie, ci de o copie a ei trucată, dar care şi ea îi vroia pielea , ca să se împăuneze cu acest trofeu de preţ! Care le asigura bandiţilor ăştia legitimitatea după care tânjeau.

În goană după legitimitate, îl omorâseră sanchiloţii pe Ludovic şi bolşevicii pe ţar!

Pe Ceauşescu l-a dărâmat atunci la prânz o revoluţie. Numai că pe seară s-a declanşat şi contrarevoluţia.

Sărmanul Ceauşescu a fost zdrobit de ambele forţe, care s-au luat la bătaie într-o confruntare inegală.

Revoluţia era pe faţă, iar contrarevoluţia i-a-nfipt cuţitul în spate şi a aruncat în ghearele morţii peste o mie de oameni, revoluţionari şi chibiţi de-ai ai lor, de-a valma, care treceau întâmplător, pe stradă. Numai să fie oameni morţi, ca să-i credem cum ne mai apără ei de terorişti… Dar teroriştii erau ei!

Tot revoluţia pierduse nişte sute de oameni, iar contrarevoluţi a venit intactă, elegantă, cu puloverele alea de firmă, pregătite, desigur, din vreme, şi cu irozii ăia aruncaţi înainte, ca să urle ei că revoluţia a învins. Dar revoluţia erau liceenii călcaţi de tancuri la Dalles, eroii baricadei de la Inter, veghea din Piaţa Universităţii, de sângele cărora s-a spălat caldarâmul, ca să nu mai vorbim de jertfele efluviului pornit de la Timişoara şi de-acolo în toată ţara…

Programul contrarevoluţiei a fost să ia pielea revoluţiei şi să şi-o tragă peste cap ca lupul, care s-a travestit în oaie.

Dar programul emanaţilor era unul băieţesc. Iar „băieţii“ ştiau ce le făcuseră alor lor în 1956 în Ungaria revoluţionarii şi n-aveau niciun chef să se dea pe mâna celor de-acum...

Şi-atunci s-au pregătit din vreme pentru ceeea ce ştiau că n-are cum să nu vină şi s-au organizat pentru ceea ce în limbajul lor consacrat se numeşte „gestionarea unei situaţii de criză“.

Lor, însă, obişnuiţi să lucreze în tenebrele conspirative, nu le-a convenit să iasă la lumină şi mai ales de ce să se expună cumva unui vot popular, care, vrând-nevrând, n-avea cum să fie evitat…

Şi l-au ales atunci pe domnul Iliescu, om de încredere şi având şi o carismă de gang, foarte folositoare, cu zâmbetul ăla de primadonă kaghebistă, înflorind ca o zambilă, mirosind însă ca morţii de sub ea.

Restul e tăcere şi probabil că dincolo de ea nici nu se va putea pătrunde, atâta timp cât primadona din Moliere va mai trăi şi care dac-ar fi strânsă cu uşa prea ar avea multe de povestit.

 

LILI  HANGANU

Despre îngeri

Cum vă spusei, fusei la Paris. Am plecat bouleană și m-am întors o zînă, dar nu le Paris, ci de la Pelago, via Dusseldorf-Bologna-Firenze, adicătelea, Florența, pre limba noas*.

La Paris a fost frumos. Oraș mare, cu bulevarde largi și cimitire imense. Prima impresie contează, nu? Am aflat de la gazda mea - chiar de la venire, în aeroport - că *cei care stau mai mult la Paris, se recunosc*, se vede pe ei asta. Au așa, un *quelque chose*, civilizație veche și civilitate pur-sînge. Vorba proverbului african: Cultura e ca erecția; dacă o ai, se vede. Pentru că în propoziție (recte, frază) nu e vorba despre doamne, nici măcar nu mă formalizez, cu explicații fără echivoc.

În prima dimineață, am aflat de la gazda mea că a avut un vizitator nocturn. - Un înger? - Nu. Din celălalt. Nu a mai venit demult... - Nu cred că l-am adus eu. Nu le am cu... (Sincer, habar nu am cu ce nu le am! Am presupus că a avut un coșmar.) Ei, vise de noapte... Dă-le la spate.

Nu voi povesti despre cele văzute sau vizitate. Pînă aranjez pozele, mai durează. Noroc cu fiul meu, că le-a salvat de pe card.
Voi povesti despre unii oameni întîlniți în hălăduirile mele prin Paris. Cînd îți e mai greu, se întîmplă ca cineva să îți dea semn. Eu i-am numit îngeri.
...............
La un semafor, întreb o doamnă, despre Châtelet, de unde urma să iau RER (un tren, pentru suburbii). - De unde sînteți? - Din România. - O, ce bine! Și eu la fel. Din Piatra... Stau aproape de stație. Vă arăt...
Și așa am vorbit de una, de alta. Locuia și muncea la Paris, de mai bine de cincisprezece ani. Îi era dor de casă și de cîmpuri...
................
Venisem din Pădurea Vert Galant (voi căuta notițele, pentru denumirea corectă), unde am stat cîteva ore în lotus, pe o bancă la soare. M-au vizitat albine, o veveriță și o coțofană (- Scuze, fiincă v-am confundat cu o codobatură...). Mă așezasem pe o altă bancă, în apropierea gării. Un tînăr de culoare mi-a cerut o țigară. - Aveți vîrsta necesară? - Da. - Bine, dar eu fumez doar rulate. - Nu-i nimic.
Vorbeam în engleză. Era pasionat de fotbal. Îi știa pe Adrian Mutu, Lobonț, pe Răzvan Lucescu. I-am spus despre Mircea Lucescu. A spus pe litere prenumele, pentru a căuta mai tîrziu. Mi-a mulțumit pentru țigară. După cîțiva pași s-a întors și mi-a făcut o poză, discret. I-am zîmbit și i-am urat *Bon chance*!
................
În metrou, stau lîngă o doamnă, care, cu o voce caldă, lăuda politețea unui tip ce se ridicase, pentru a-i oferi locul. - În țara mea, acest lucru se întîmplă frecvent. - Și în a mea, uneori. De unde sînteți? - Din Polonia. Dumneavoastră? - Eu din România.
După ceva timp, îmi spune că a fost infirmiera Monicăi Lovinescu: - Une très grand dame! Grand dame!
Se pregătea de coborîre. Se deschiseseră ușile. S-a întors și mi-a dat mîna. Am petrecut-o cu privirea și după închiderea ușilor...
- Ce mică e lumea. - Da.
................
Eu cred că sînt semne. Semne delicate, diafane, despre acea comunicare umană simplă, firească, decentă. Cea care îți spune *are să fie bine*. Și mergi mai departe...

IOAN AUREL POP

Coreea de Sud – o scurtă privire

O călătorie în Coreea de Sud este pentru orice european o aventură, mai ales pentru unul din Europa Central-Răsăriteană. După două schimbări de avion, la München și la Doha, după o modificare radicală de fus orar și după multă oboseală adunată, am ajuns la Aeroportul Internațional Incheon, eu dornic de tihnă, ei, gazdele, plini de viață. Activitatea pe aeroport, impecabil organizată în ciuda formalităților, fișelor de completat și controalelor atente, a durat foarte puțin, bagajul a venit nesperat de repede și m-am trezit la ieșire, complet dezorientat. Nu nimerisem locul de întâlnire cu gazdele care mă așteptau pentru a fi condus la Songdo – un „orășel” cu 70 000 de locuitori, unde urma să aibă lor conferința organizației numite InterAcademy Partnership (IAP), care reunește aproape 150 de academii din toată lumea. Întrebând în dreapta și în stânga, m-am lămurit ce trebuia să fac, m-am întâlnit cu al meu coleg din Ungaria – și el rătăcit – și am găsit micul grup de călători din mai multe părți ale lumii care trebuia condus la hotelul unde urma să se desfășoare și reuniunea. După vreo 40 de minute petrecute în așteptarea altor colegi, mi-am dat seama că îmi uitasem un bagaj pe undeva, pe lângă unul dintre birourile de informații pe la care mă perindasem. Am început o investigație prin aeroport și, la vreo 500 de metri de locul în care eram, după ce întrebasem pe la vreo trei ghișee, mi se spune zâmbind că bagajul „este pus bine”, etichetat și bun de reluat. În cinci minute eram din nou în posesia sa, ca și cum s-ar fi petrecut lucrul cel mai firesc din lume. Era primul semn de bun augur, într-o țară în care – târziu mi-am dat seama – toată lumea zâmbea aproape tot timpul. Nimeni dintre gazde nu și-a putut închipui că un obiect uitat lângă un oficial coreean s-ar fi putut pierde sau „subtiliza”.
Congresul a fost unul obișnuit, cu rapoarte numeroase pe regiuni geografice (Europa, Asia-Pacific, Americile, Africa) și specialități (sănătate, educație pentru știință și alfabetizare în știință, biotehnologie și biosecuritate, decizie politică globală și regională), cu momente de plictiseală, cu alegeri de noi membri și de noi lideri în organismele de conducere. S-a văzut că academiile trec printr-o criză în toată lumea și că este necesară o nouă strategie de impunere a acestor organizații ale elitei intelectuale în viața publică. S-au și propus și aprobat decizii în acest sens, destinate decidenților politici.
Pe mine, ca specialist în prezentul oamenilor care au trăit în trecut, m-au interesat mult și localnicii și valorile lor perene. Mai fusesem în Asia și în Orientul îndepărtat, în China, în Kazahstan, în Japonia, dar nu în Coreea. Multe elemente sunt comune prin aceste locuri sau așa ne apar nouă, care le privim în mare, cu ochi îndepărtați și cu grile de valori mult diferite. Ceea ce mi-a atras atenția din prima clipă a fost ideea de nou. Toate erau sau păreau noi: aeroportul, autostrada, străzile, uriașii zgârie-nori, hotelul. Nu am văzut, inițial, „case pe pământ”, nici edificii vechi, nici locuri părăsite, lăsate în paragină. La o privire mai atentă, am descoperit și câteva edificii tradiționale, în mare parte din lemn, dar erau restaurante, facilități pentru turiști, cluburi, toate strălucitoare, lustruite și, de fapt, construite recent. Oamenii de pe stradă, care nu aveau treburi cu publicul și, mai ales, cu publicul străin, nu mai râdeau, nici nu mai zâmbeau măcar, decât dacă încercai să intri în vorbă cu ei. Altminteri, erau foarte serioși, chiar încruntați, ca și cum ar fi fost bătuți de gânduri negre. De la etajul al 12-lea al hotelului unde mă găzduiseră, oamenii păreau furnici, poate unde toate clădirile din jurul lor erau imense, cu zeci de etaje, străzile largi, cu câte șase benzi pe sens. În acest „orășel” din conurbația Seulului, se vedea în centru un parc cu un lac artificial în mijloc, numit chiar Central Park. Am văzut apoi, dincolo de simbolurile specifice scrierii lor (care mie mi se păreau chinezești, dar am aflat că erau diferite), multe denumiri în engleză, care ar fi trebuit să fie traduceri ale numelor lor tradiționale. De fapt, era invers, fiindcă toate numele proprii (restaurante, străzi, magazine) erau americane, redate și cu semnele coreene. Din America, era translatat aproape totul, de la arhitectura masivă până la denumiri. Așa am văzut McDonalds, KFC, Macy’s, Broadway, Ann’s Store și multe altele. Pe ici pe colo, mai apăreau câte o stradă a Paradisului, câte un bar al Lunii, câte un loc dedicat Dimineților Liniștite, ceea ce mai aducea a iz asiatic. Nu găseam nicăieri tradiția despre care citisem atâtea. La cina de rămas bun, totuși, două fete îmbrăcate în costume tradiționale, oarecum ca ale gheișelor (deși mi s-a spus că nu au nimic în comun), ne-au spus câte ceva despre trecut, deși ne-am fi așteptat mai mult, după costumație, să cânte muzică locală. Tradiția, adică trecutul, se mai află numai în muzee, în arhive, în memoriale. Coreenii se mândresc cu trecutul, dar în forme care mi s-au părut artificiale. Așa am aflat că tiparul cu litere mobile a fost inventat nu de Guttenberg, ci de anonimii meșteri coreeni, cu sute de ani înainte de germanul nostru. Am văzut un clopot imens, de pe la 1300, care, dincolo de forma ușor ovoidală, nu avea nimic în comun cu „suratele” lui chineze sau japoneze, pentru că sunetul său era unic în lume. Erau apoi artefacte surprinzător de frumoase, de gracile, de neobișnuite, care păreau originale, deși nimic nu este sigur. S-a lucrat, evident, și în metal, dar materia preferată de construcție a fost lemnul. Arhitectura veche de piatră aproape că nu există. Iar lemnul este perisabil și nu s-a păstrat. Același lucru s-a petrecut – cu excepția Marelui Zid și a câtorva clădiri – și în China. Palatul Interzis, așa de căutat de turiști, este o îngrămădire ce construcții de lemn, cu baze de piatră, garnisite rar cu elemente de metal, mai ales de bronz și de fontă.
Altminteri intelectualii se mândresc cu „lumina eternă a Coreei”, care trăiește de cinci mii de ani. Este, totuși, ceva în sistemul lor de educație care trece de cunoștințele disparate și care ajunge la valori, precum dragostea filială, prietenia, consecvența, recunoștința față de aproapele tău, ajutorarea sărmanilor sau viața în comunitate. Sunt sigur că nu toți coreenii cunosc istoria țării și poporului lor, dar nu vor să arate nicidecum această ignoranță. Respectul pentru țara și poporul cărora le aparțin este aidoma devoțiunii față de părinți. Pe hărțile pe care le dau turiștilor, oficialii nici nu marchează clar granița cu cealaltă Coree, nu vorbesc despre separație și nici despre dezbinări, ci despre unitate, despre armonie, despre viața împreună. Cazurile de hoție sunt rarisime, iar crimele aproape că nu există. Cum va fi reușit acest popor să-și păstreze cumpătul? Seva istoriei nu este de ajuns pentru așa ceva. Evident, conștiința vechimii și a dăinuirii rămâne importantă, ca și în cazul familiilor cu arbore genealogic uriaș. Adesea se mai forțează și nota, deoarece coreenii de acum cinci milenii nu au aproape nimic în comun cu cei de azi, ca și grecii din poemele homerice cu grecii pătrunși în Uniunea Europeană astăzi. Dar acestea sunt exagerări admise, pe care le fac elitele tuturor popoarelor. Se știe că poporul coreean a suferit mult de-a lungul ultimului mileniu mai ales și cu precădere în secolul al XX-lea. Este de ajuns să ne referim numai la ocupația japoneză din vremea ultimului război mondial și la așa-numitul „Război al Coreei” (1950-1953), în care s-au bătut, de fapt, China cu Statele Unite, făcând să pătimească milioanele de coreeni. La unii, suferința atroce naște letargie și resemnare, la alții ambiție și acțiune. Coreenii fac parte din ultima categorie. A fost o vreme, prin anii ’50 ai secolului trecut, când nu dispuneau de nimic altceva decât de foame endemică, boli, orfani și văduve, sărăcie lucie. Nimeni nu avea cum să prevadă spectaculoasa revenire, regenerarea, dezvoltarea și încadrarea între „Tigrii Asiatici”. Ca să se poată încadra între popoarele ambițioase și active, coreenii au avut nevoie – după secolele lungi de haos și de anarhie – de disciplină și de ordine. Educați în acest spirit, ei au știut să impună (inclusiv prin măsuri coercitive) disciplina și ordinea. Mi-am dat seama din sumarele și puținele discuții purtate cu unii intelectuali coreeni, dar și cu oamenii care erau în preajma noastră (cei care ne aduceau felurile de mâncare, ne ajutau să proiectăm imagini pe ecrane sau să votăm în adunarea generală a IAP), că dădeau sens deplin cuvintelor pe care le rosteau. Cuvintele aveau acoperire în idei, iar ideile erau născute din convingeri. Veți spune că în Nord nu este așa, că acolo comunismul a spălat mințile oamenilor, care au ajuns ca niște roboți comuniști. Se poate să fie așa, dar în Sud s-a respectat personalitatea coreenilor de aproape trei generații, s-a sedimentat o anumită conduită, generatoare de demnitate, de onoare, de respect. Coreenii sărmani nu cerșesc fiindcă au demnitate, iar cerșitul se situează sub demnitatea lor.
Filosofia de viață li se inoculează din leagăn, iar când încep să priceapă li se explică ce este „Taegeuk”, simbolul sau o diagrama coreeană, aflată în centrul steagului național. „Taegeuk” a fost preluat din chineză – ei recunosc acest fapt – și este tradus ca „Marea Polaritate” sau „Marele Fundament”. Simbolul este legat de tradiția filosofiei daoiste și a șamanismului coreean și este cunoscut și ca simbol Yin-Yang. Partea superioară a „virgulei”, simbolizând elementul masculin, figurează lumina, cerul, forțele active, iar cea de dedesubt, reprezentând elementul feminin, marchează întunericul, pământul, forțele reactive. Coreenii cred că cercul compus din aceste semne exprimă mișcarea infinită, legea cauzei și efectului, lucrurile care încep și se sfârșesc. Înțelepții văd în aceste „virgule”, reunite sub forma figurii perfecte care este cercul, forțele universului și sursele vieții omenești.
Îmi pare rău că nu am avut vreme de dialoguri esențiale, de sondări ale sufletelor, de confesiuni. Pentru astfel de lucruri este, însă, nevoie de liniște, de vreme tihnită și destulă, de veghere și de priveghere, de cunoaștere reciprocă adâncă, iar de așa ceva nu am putut avea parte în cele cam patru zile petrecute printre coreeni. Chiar și acolo unde credem că vedem perfecțiunea, oamenii nu sunt perfecți și nici fericiți. Dar vederea Coreei și a locuitorilor săi m-a revigorat cumva și mi-a dat noi speranțe. Ei au fost, după Al Doilea Război Mondial, mai săraci și mai distruși decât românii și au ajuns astăzi între țările dezvoltate. Dezvoltarea aceasta rapidă nu le-a dus fericirea, dar i-a scos din necazurile fizice, fără să-i afunde neapărat în cele ale sufletului. Ceea ce este mare lucru! Nici pentru noi nu este totul pierdut, dacă știm să luăm aminte. Iar această luare aminte trebuie să înceapă cu educația și cu învățătura, care ne pot rândui mintea și viața. Dacă nu pentru binele nostru, atunci măcar pentru binele următorilor noștri. Avem datoria să facem acest efort, ca să ne merităm numele de oameni și de locuitori ai unui colț binecuvântat de Dumnezeu pe această lume și chemat așa de frumos Țara Românească.

THILO SARAZIN

“Germania se desființează”

Lucrarea lui Thilo Sarrazin – “Germania se desființează” (“Deutschland schafft sich ab”), publicată în 2010, a provocat un adevărat șoc în Germania, mai ales că o astfel de abordare a problemei migrației și situației demografice venea din partea unui politician social-democrat.

După nouă ani de la apariția cărții, afirmațiile lui mai par atât de radicale, cu excepția unor aspecte disputabile.

Autorul abordează patru probleme esențiale: degradarea sistemului de învățământ, sistemul protecției sociale, criza demografică și fenomenul migrației. Toate cele patru nu sunt privite separat, ci întrețesut.

Drept fundament teoretic servește teoria darwinistă, care reprezintă în același timp un bun instrument argumentativ și în același timp punctul cel mai vulnerabil. Totuși, merită de menționat că în pofida predominării unui determinism biologic, el recunoaște rolul major al religiei.

 Proști, dar mulți…

Sarrazin utilizează de-a lungul pledoariei lui teza eredității nivelului intelectual atunci când încearcă să demonstreze că problema nu constă atât în numărul scăzut al nașterilor în întreaga societatea germană, cât al diminuării ratei natalității în rândul segmentului cultivat. Autorul este preocupat de faptul că toate calitățile intelectuale nu se mai transmit (din cauza refuzului celor cu educație înaltă de a mai face copii), în timp ce categoriile sociale cu nivel de educație scăzut sunt mai fertile.

Cu alte cuvinte, incultura se multiplică biologic, în timp ce categoriile care ar trebui să dea naștere unor cadre de calitate scad numeric. De altfel, e o teză abordată destul de nostim în comedia americană “Idiocracy” (“Idiocrație”). Vă recomand să priviți acest film pentru a înțelege încotro bate Sarrazin.

Printre aceste categoriile sunt incluși imigranții din lumea musulmană, care nu doar refuză să se integreze în societate, beneficiază de ajutoare sociale, dar și multiplică indivizi cu un IQ scăzut.

Odată ce pentru Sarrazin nivelul IQ este legat de moștenirea genetică, pentru el imigrații musulmani reprezintă din start o categorie care este condamnată la alienare.

 Degenerarea învățământului german

Mai mult decât atât, el observă că în măsura în care în unele regiuni predomină imigranții, scade calitatea învățământului. Sarrazin deplânge scăderea rezultatelor testelor la PISA și faptul că Germania nu este în stare de ceva ani buni să producă specialiști de înaltă calificare, fapt care se răsfrânge negativ asupra dezvoltării economice a țării.

Germania în perspectivă își pierde capacitatea de a fi competitivă pe plan global și aceste lucru ar fi cauzat de modelul vicios al educației incluzive care nu stimulează dorința de formare, afirmare, de muncă, preferându-se scăderea nivelului de evaluare a cunoștințelor de dragul principiului egalității.

 Sistemul parazitismului social

Colac peste pupăză – ajutoarele sociale oferite de sistemul Hartz IV alimentează parazitismul social nu doar a celor cu un nivel scăzut de calificare al tinerilor germani, care aleg să trăiască fără muncă, dar și atrage o mulțime de imigranți care formează o societate paralelă, completând rândurile acelor segmente care nu au nici capacitatea, nici voința de a contribui la prosperarea țării.

Emiratele Germane Unite

Elementul esențial al înfloririi Germaniei, după Sarrazin, este cultura și etica germană. Islamul, potrivit lui Sarrazin, reprezintă o piedică esențială pentru integrarea și asimilarea veniticilor. Totuși, autorul ne asigură că nu este deloc xenofob – salută contribuția pe care o au cei veniți din Europa de Est, din China, Vietnam sau India, care dau dovadă de rezultate bune la învățătură și muncă.

Musulmanii în schimb, numărul cărora sporește în fiecare an prin noi veniți și fertilitate înaltă, și care refuză categoric să accepte cultura țării-gazdă, riscă să transforme Germania în echivalentul țărilor de origine – Asia sau Africa de Nord.

Verdictul lui Sarrazin este destul de sumbru – în cazul în care nemții nu vor lua niște măsuri radicale, în 2050 sau 2100 națiunea germană va înceta să mai existe, transformându-se într-o replică a ceea ce reprezintă astăzi lumea a treia.

Thilo Sarrazin nu este un pionier și nici un deschizător de drumuri. Analizele și concluziile lui nu reprezintă ceva cu totul original și revoluționar.

În schimb, o valoare importantă o reprezintă factologia la care face referință de-a lungul lucrării, iar cifrele nu mint.

KATYA KELARO

Mironosițele din Zabadani

Luca, 12, 32: Nu te teme, turmă mică, pentru că
Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăția.

Cu două zile în urmă, la vremea vecerniei, când oasele risipite ale celor plecați se întorc acasă și aprind focul în vatră, lăsând și o candelă de veghe, luminile rugăciunii s-au reaprins printre ruinele Bisericii ,,Adormirea Maicii Domnului” din Zabadani, de pe valea Baradei, Fluviului de Aur, pe înălțimile muntoase ale Siriei, în apropierea graniței cu Libanul. O delegație patriarhală, condusă de Prea Fericirea Sa Ioan al X lea Yazigi, Patriarhul Antiohiei și al Întregului Răsărit, s-a aflat câteva ceasuri în rugăciune, alături de ceea ce a rămas din comunitatea ortodoxă a orașului, cândva un loc liniștit, căutat pentru aerul său curat și pentru clima blândă din timpul verilor toride, acolo unde versanții lăsau să se vadă case de vacanță și de agrement, Zabadani fiind înainte de război stațiune climaterică, coloniștii străini atribuindu-i apelativul de hill station, reședința dintre dealuri, din înălțimi.
Dacă la recensământul din 2004, Zabadani avea 26 285 de locuitori, în urma bătăliilor din 2012 și a sângeroasei confruntări armate din 2015, când orașul a fost spulberat, fiind distrus în totalitate, oamenii s-au refugiat, lăsând în urmă un peisaj selenar, apocaliptic. Dezastrul de la Zabadani a fost citat și în Parlamentul European în luarea unor decizii privind protecția civilor și a unor măsuri de securitate pentru refugiați, problemă care se agravase în timp, avându-și epicentrul conflagrației și al distrugerilor umane la Alep, fiind citat în ,,Rezoluția Parlamentului European din 24 noiembrie 2016 privind situația din Siria”, ca punct de hotar în aducerea la masa dialogului a forțelor beligerante, întrucât a fost unul din cazurile în care viața a fost smulsă cu totul din pământ, combatanții mărturisind că s-au detonat nu mai puțin de 600 de bombe în oraș, iar zona sa istorică a fost cartierul general al rebelilor care, în retragere, au minat tot centrul vechi, precum și celelalte puncte strategice controlate de ei, lăsând în urmă un potop de explozii. Supus unor bombardamente aeriene serioase, precum și unor lupte stradale amintind de un Stalingrad sirian, Zabadani a fost recucerit palmă cu palmă de guvern în aprilie 2017, însă civilii care s-au întors în oraș au făcut primii pași pentru repatriere abia în 2018. Aflat la SV Siriei, este predominant sunnit, creștinii, reprezentativi prin ortodoxie având propria lor biserică și mănăstire sub patronajul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, ocrotitoarea celor cu inima zdrobită.
Presa internațională a menționat cap de pod al bătăliilor de la Zabadani din 2012 și 2015 ca repere pentru genocid și sacrificarea populației de către rebelii fundamentalismului islamic, fiind dramatice încercările armatei de a găsi și prelua controlul nu numai al orașului, ci și asupra tunelului de aproximativ 360 m care lega Zabadani de Madaya și prin care se efectua alimentarea și comunicarea rebelilor cu alte puncte implicate în luptă. Multe din aceste confruntări au fost descrise prin ultimatumul ,,a se preda ori a muri versus a lupta ori a pleca”, dar plecarea lor nu a fost una de bunăvoie, nu a fost deloc una blândă, ci printr-o confruntare care a năruit orașul.
Cei prezenți la fața locului joi, 4 aprilie 2019, obișnuiți de altfel cu imaginea distrugerilor masive ale civilizației din Orientul Mijlociu, au avut totuși puterea să zâmbească printre lacrimi și să-și unească mâinile, glasurile și inima într-un imn de mulțumire adus lui Dumnezeu. Am remarcat, undeva aproape de altar, o bătrână, sprijinindu-și cartea de psalmi în bastonul care o ajută să meargă, purtându-și suferințele sufletești, alături de durerea fizică, în mod demn, boala nefiind un obstacol pentru ca ea să fie prezentă în biserică. Mame cu prunci și bunici cu nepoți în brațe, copii de școală care n-au mai mers la școală, străduindu-se să descifreze rugăciunile cu glasul lor pur și încercănat, oprit din joacă, bărbați cu chipul tras, pe obrazul cărora se citea determinarea de a aduce izvorul vieții înapoi acasă, la Zabadani, murmurând în sinea lor că, uneori, după omega, adică după ultima literă, după moarte, după final, e din nou alfa, un semn de început. Nu i-a alungat peisajul dezolant, nici instalațiile de iluminare și aerisire topite de deflagrații, ei vor să repare Biserica, iar Patriarhia Ortodoxă a Antiohiei sprijină din plin eforturile de reconstrucție și trimite momentan, de două ori pe săptămână, un preot să slujească, până când locașul de cult va fi din nou funcțional.
După vecernie, comunitatea s-a adunat la sfat într-o sală unde se pot zări în fundal oale și rafturi cu alimente, etichetate minuțios de o mână de femeie. Inițial, am crezut că e trapeza, ori cămara bisericii, apoi am aflat că doamnele din parohie vând mâncare, cu banii strânși din ceea ce gătesc peste zi contribuind la repararea bisericii.
E impresionant efortul lor, aparent minuscul, dar cu rădăcini adânci în istoria biblică a femeilor care au împodobit cu jertfa lor chipul matern al Bisericii, amintind simbolic de femeia din Sarepta Sidonului din vremea lui Ilie Tesviteanul, unde L-a trimis Domnul pe Ilie. Când Ilie a cerut apă și o bucată de pâine, femeia i-a răspuns cu toată sinceritatea ,,Viu este Domnul Dumnezeul tău, n-am nicio fărâmitură de pâine, ci numai o mână de făină într-un vas și puțin untdelemn într-un ulcior. Și mă duc să o gătesc pentru mine și fiul meu și apoi să mâncăm și să murim!” iar la îndemnul lui Ilie ,,nu te teme, ci du-te și fă cum ai zis; dar fă mai întâi de acolo o turtă pentru mine și adu-mi-o, iar pentru tine și pentru fiul tău vei face mai pe urmă. Căci așa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: Făina din vas nu va scădea și untdelemnul din urcior nu se va împuțina până în ziua când nu va da Domnul ploaie pe pământ!”(III Regi 17, 7-16). Și făcând întocmai, femeia din Sarepta Sidonului l-a hrănit pe prooroc, înmulțind talantul binefacerii și al compasiunii, al pâinii hrănitoare de străini spre ajutorul familiei mici dar și spre folosul familiei celei mari, a Bisericii. Îmbolnăvindu-se mai apoi fiul femeii și murind, la rugăciunea proorocului, e readus la viață, iar pilda ei, urmată de femeile creștine de peste veacuri, e amintită de Însuși Mântuitorul în pildele Sale ,,Multe văduve erau în zilele lui Ilie, în Israel, când s-a închis cerul trei ani și șase luni, încât a fost foamete mare peste întreg pământul. Și la niciuna din ele n-a fost trimis Ilie, decât în Sarepta Sidonului, la o femeie văduvă” (Luca 4, 25-26).
A găti e lucrul cel mai firesc pentru o femeie, a asigura pâinea casei peste zi, înmulțind cu lacrimi, răbdare și pricepere puținul din cămară spre a potoli foamea bărbatului și a copiilor, oferind bucuria pâinii și unei mese calde și celor străini, bătrânilor, celor aflați în nevoi materiale, suferinzilor, amintind de vasele de untdelemn ale văduvei din vremea proorocului Elisei, înmulțind, cu ajutorul Domnului, vasele de untdelemn, evocând totodată grija și stăruința cu care femeia sunamiteancă și-a convins soțul să construiască un foișor bătrânului profet, în care să se odihnească în trecerile sale prin locul acela și a cărei credință a fost atât de puternică încât la moartea copilului său a alergat la prooroc pentru ca, în numele Domnului, să îi învieze fiul, și pe care mai apoi a pus-o la adăpost de foamete și lipsuri cu întreaga familie spunându-i să meargă în ținutul filistinienilor (IV Regi 8,1). Puterea exemplului e grăitoare, sunamiteanca din Vechiul Testament devenind model de viețuire, împreună lucrare și puternic rugătoare pentru femeile care poartă de grijă oamenilor lui Dumnezeu.
După cum pâinea binecuvântată cu semnul crucii crește mai spornic în cuptor și se rumenește fără să se ardă, astfel lucrul în folosul Bisericii e mereu rezultatul rugăciunii mâinilor cu rugăciunea sufletului, prezența femeilor în număr mare la vecernia din Postul Mare aducându-ne înaintea ochilor rugăciunea atât de frumoasă a Esterei către Dumnezeu pentru salvarea poporului evreu, în Vechiul Testament: ,,Doamne al meu, doar Tu ești Impăratul nostru; ajută-mă pe mine cea singură, cea care nu am alt ajutor decât numai la Tine; că pieirea mea îmi stă înainte; Dumnezeule, Cel ce ai putere peste toate, auzi glasul celei fără nădejde și izbăvește-ne din mâna celor ce caută să ne facă rău și eliberează-mă de frica mea!”( Estera 4,17). La fel se înalță la cer și rugăciunile femeilor creștine din Zabadani, pentru ca familiile lor să se reunească, pentru liniștea orașelor și a satelor, stropind toiagul rugăciunii cu lacrimile lor, pentru ca udat, pământul ars de secetă și bombe, să înverzească din nou, întrucât rugăciunea e un murmur, o chemare, strigăt pornit de jos în sus, șiragul cheilor potrivite care descuie lacătele din inima celor răi, dar și ușile raiului și porțile binelui se revarsă, e ,,expresia setei după dreptate și adevăr a celor surghiuniți și al luptei cu nedreptatea și minciuna, e expresia efortului mental de a transcede caracterul criptic al simbolurilor și icoanelor, un noian de poteci care converg spre acel inefabil miez care e Dumnezeu, e un mijloc, e scara, e străpungerea necontenită a crustelor ce ascund inefabilul miez, e luntre, corabie, vâslă, pânză și cârmă, e Steaua Nordului celor ce călătoresc pe uscat, pe apă și în văzduh, e căldură, fierbințeală și incandescență; e undă, vibrație și rază, izvor, fluviu și ocean, mugure, floare și fruct; e candelă, făclie, vâlvătaie, căci meditația e untdelemnul iar focul sacru e desprins din cuvântul rugăciunii.”(Veronica și George Vasii, Nunțile necesare, 1978).
La Zabadani, nu se repară doar o biserică, ci e resuscitat un plămân al creștinismului răsăritean, aflat mereu în chingile istoriei, sub jarurile mocnite ale luptei. Cine nu a aflat despre viața cuiburilor de rândunică, a cocoarelor care se întorc să repare cuiburile distruse? Oamenii sunt niște păsări capabile să-și construiască o noua casă pe temeliile cuibului distrus, lăsând doar să treacă o vreme după eliberare pentru a crește o iarbă necălcată, neîncepută, semn că pe acolo n-au mai fost lupte și că natura a așternut un covor de bun venit celor care și-au luat inima în dinți să se întoarcă acasă.
Pacea e un cuvânt sacru în Orientul Mijlociu, un cuvânt purtat cu sfială în suflete și pe buze, șoptit cu prudență pentru ca nu cumva, rostit din tot pieptul, cu bucurie, să stârnească pe urmele lui ulii și să-i sfâșie carnea de porumbiță cu ghearele și ciocul lor hulpav. Imaginea orașelor unde s-au dat lupte e selenară, au scos viscerele clădirilor, au năruit, au smuls din rădăcini, au dislocat populația. Au spart, au jefuit, au ucis iar acum, când oamenii se întorc acasă, șocați de imaginea dezastrului absolut, undeva, departe, în fundal, sunt mâinile pătate de sânge care au ordonat acest măcel, autorii dezastrului își împart fără remușcare prada și beneficiile pe termen lung.
Efortul de a plămădi o stare de spirit, care e dincolo de cărămida brută a unui edificiu, e ceea ce definește efortul femeilor ortodoxe din Zabadani, liantul interetnic, suflul pierdut al unui orașului de odinioară, ieșirea din blocajul emoțional, refacerea fotografiei color de pe retina memoriei marcate de schimbătorul val al istoriei, reconvertirea griului nivelator al războiului la paleta cromatică vie, bogată, a păcii, zâmbetul de a-ți afla vecinul sau colegul de școală în viață, când te bucuri să știi că omul mai viu. Femeile din Zabadani sunt conștiente că pietrele se pot lipi din nou, dar oamenii rămân înlăuntrul lor găuriți, ciuruiți sufletește pentru totdeauna. Sunt oameni care rămân mutilați, neîmpăcați cu ideea că puținul agonisit a fost luat de vânt, confiscat, că fiii și nepoții lor nu se mai îmbogățesc nici în ani, și nici în cunoaștere, singura care crește peste capetele lor coborâte în mormânturi fiind iarba, când nu mai recunoști nimic din drumul spre casă și privești bulversat căminul în ruină, când lacrimile sunt și ele prea șocate pentru a țâșni din văile ochilor, secate demult de prea mult plâns, având cactuși prăfuiți în loc de gene de o parte și alta a cadranului ocular, când în iris nu ți se mai reflectă imaginea cunoscută, când decorul e hiroșimic iar tinerii care vor să te ajute la zidit au palmele deprinse cu patul puștii și s-au dezobișnuit de muzica liniștii. Cu toate astea, e acasă.
Pasărea care cântă prea frumos stârnește invidia pădurii, glasul ei trebuie smuls, iar cântecul topit. Dacă în 2010, părinții se întrebau ce facultate vor urma fiii, astăzi, părinții sunt fericiți dacă fiii lor mai sunt în viață iar ai lor copii, când se vor reconstrui școlile, vor merge din nou să studieze. Pe chipul lor nu se citește resemnarea, ci determinarea unui început. Cât timp mai există oameni, gata de sacrificiu, vasele goale se vor umple biblic de untdelemn, speranța va pătrunde prin crăpăturile caselor și a Bisericii, va aduce mângâiere prin razele de lumină, prin bucuria mamelor ai căror copii se vor întoarce la învățătură și ai căror pași se vor îndrepta spre rugăciune, copiii care se vor juca și de-acum înainte alături de vecinii lor de altă religie, lăsând porțile deschide unui alt dialog. Se vor ruga în taină pentru ca Domnul să fie în preajma lor, întărindu-i la ceasul încercării.
Grecii antici spuneau…armele au vorbit, e pace! Doar Domnul știe cât de mult se pot înălța oamenii sub voia Lui, din ascultările cele sfințitoare și bineplăcute cerului, puterea de a face ca pulberile ce se ridicaseră până la cer amenințătoare să reintre în matcă, valul nomad al mercenarilor să își strângă cortul. Ce rămâne în urma unui război e lupta de zi cu zi pentru o viață demnă.
În fața dezastrului, sunt oameni care au făcut infarct, alții au înnebunit, dar alții și-au adus aminte de înțelepciune și, îmbrăcând haina cernită a aducerii aminte, s-au smerit. Cu obrazul ca o hartă a șanțurilor amărăciunii, prin care lacrimile să poată iriga mai ușor fața, omul, care privește decorul sfâșiat, îngenunchiază înaintea Domnului, răscolind cenușa din sufletul său după cărbunele speranței. La flacăra lui întoarsă din stingere își va încălzi brațele obosite de muncă, privind spectacolul istoriei cu detașare, protejând adevăratul său bazin de supraviețuire, izvorul de unde îi curge prin vene viața ca un mister: credința în Dumnezeu.
În creștinism nu există agonie, există martiriu. Războiul e o formă specială de asuprire, care unește și oțelește oamenii, ascuțindu-le sensibilitatea. Iminența morții despoaie omul de măști, îl apropie de esența lui de adevăr, îl îmbracă în simplitate, în ființial, în formele vitale ale existenței, dincolo de supraviețuire iar întrezărirea păcii aduce în prim plan, dincolo de efortul de a construi fortul omenesc, puterea de a restaura forul sufletesc, cetatea cea mai devastată de seismul beligerant. De unde vine forța acestor ființe fragile, aparent vulnerabile dar cu sufletul de granit înrourat? Din icoana Maicii Domnului și exemplul femeilor mironosițe din Noul Testament, cărora iubirea divină le-a purificat viața, le-a înviat sufletul, le-a transfigurat existența ,,le-a făcut din femei slabe, fricoase, mai tari ca moartea de care nu se mai temeau”. Ele sunt asemeni văduvei din Evanghelia lui Luca 21,1-4 care din puținul ei lumesc a umplut vistieria cerească cu daruri, semn al mărimilor sufletești nebănuite la care aduce Dumnezeu pe om

Înainte de plecare, părintele patriarh Ioan al X lea a ținut un cuvânt de îmbărbătare tuturor sufletelor adunate, brațelor bărbătești care vor înălța, pline de curaj, crucea Mântuitorului pe acoperișul ce va fi reparat, îndemnând cu înțelepciune la philautia duhovnicească, filiația duhovnicească, ușa iubirii de apropele, pornind de la cuvintele Sfântului Antonie cel Mare: Cel ce se cunoaște pe sine făpturile toate le cunoaște, îndemnând comunitatea a avea în cugetul ei bunătatea samarineanului milostiv, după cuvintele Sf.Ioan Gură de Aur care spune că ,,Dumnezeu a poruncit milostenie, nu atât pentru ajutorarea nevoiașilor, cât pentru folosul duhovnicesc al celor ce o fac.”(Omilii I Corinteni 21, 6).
Poate că lucrul cel mai greu la care îndeamnă modelul hristic la finalul acestui război, după ce Biserica din Zabadani va străluci cu smerenia unei fecioare în soarele rugăciunii, va fi ca fiii și fiicele acestui pământ să transmită fiilor lor că milostenia nu este activism, ci este virtute, o bineplăcută cerului deprindere sufletească, ale cărei rădăcini vin din grecescul eleemosune ce semnifică atât fapta bună, cât și mila, compasiunea, fiind expresia exteriorizată a unui angajament personal. Caritatea femeilor din Zabadani vine din învățătura Sfinților Părinți care ne spun că orice operă caritabilă e fundamentată pe iubire, pe dăruirea de sine, de cuvântul Mântuitorului de la Luca 11, 41, acel ,,Dați milostenie întâi pe cele dinlăuntru”, dovedind bunătate, bunăvoință, răbdare, compătimire, binefacere. Praxisul milosteniei aduce cu sine întărire duhovnicească, liniște, bucuria de a dărui din puținul avut, căutând în tot timpul asemănarea lui Dumnezeu. Frumos definește Jean Claude Larchet această asemănare a comportamentului omenesc față de semeni cu purtarea Persoanelor Sfintei Treimi una față de cealaltă. Precum M-a iubit pe mine Tatăl, așa v-am iubit și Eu (Ioan 15, 9), iar în acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că ,,prietenii lui Hristos iubesc din inimă pe toți” (Capete despre dragoste, IV, 98), purtându-se ,,de parcă neamul omenesc n-ar fi decât o singură făptură”(Ioan Gură de Aur, Tâlcuire la Psalmul 9), creând o ,,solidaritate ontologică” cu aproapele și departele, iubind pentru Dumnezeu și în numele lui Dumnezeu (Matei 18,5, Luca 9,48).
Răsplata acestui comportament îngeresc va fi pe măsură, căci ale Domnului sunt cuvintele acestea ,,Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut (…) întrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut.” (Matei 25,34-45). Greul e să vezi în cel ce te urăște chipul lui Hristos, după cum îndeamnă Simeon Noul Teolog, desființând legea talionului, a răzbunării, a judecății lumești ochi pentru ochi, dinte pentru dinte…arsură pentru arsură, rană pentru rană. (Ieșire 21, 24-25).
Porunca Mântuitorului e clară și valabilă pentru toate timpurile ,,iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blesteamă, faceți bine celor care vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă prigonesc, ca să fiți fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele și peste cei buni și peste cei răi și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți. (Matei 5,38-39, 43-45). Poate că aceasta este esența învățăturii creștine și cea mai abisală dintre porunci, cea mai grea, dar singura prin care poate veni desăvârșirea. Ea se obține parcurgând mai multe trepte: de la a nu face primii răul, a nu răsplăti răul în același mod, a căuta nerăzbunarea, lipsa mâniei pe lucrarea vrăjmașului, îndurând răbdător după chipul fericiților prigoniți pentru dreptate, a căuta păstrarea sufletului departe de întristare, a socoti ocara ca o binefacere, încercare din care să ieși mai bun și mai călit, cel pornit asupra sufletului nostru având valoarea unui medic trimis de Dumnezeu a ne vindeca sufletul de boala mândriei ori slavei deșarte. Urcând duhovnicește în iubirea pentru departele, a nu urî pe cei ce ne urăsc e o treaptă, a nu ține minte răul, a nu osândi vrăjmașii, a nu-i disprețui, a nu-i judeca, a ierta din toată inima pentru a dobândi noi înșine iertare, a fi milostivi, ne ruga pentru ,,cei ce ne vatămă și ne prigonesc” Matei 5,44, a aduce rugăciune cu lacrimi pentru paza și iertarea greșiților, a le dori binele și a le face binele după evanghelia de la I Corinteni 4,12 Ocărâți fiind, binecuvântăm. Undeva, acolo sus, aproape de îngeri, mari sunt oamenii care după pilda străbunilor lumii din Pateric, urmau pilda monahilor din Schete care făceau chiar mai mult decât porunceau Scripturile ,,iubindu-și vrăjmașii mai mult decât pe sine”.
De ce departele e aproapele nostru, chiar dacă ne-a zdrobit? De unde puterea ca, iertând, să îi iubim? Poate din faptul că vedem în ei chipul Domnului, ofilit ca o floare pe care n-a udat-o până atunci nimeni, care a așteptat în întuneric chemarea la lumină, iar creștinismul cultivă flori duhovnicești în pustiul social, irigă deșertul sufletesc, înverzindu-l. Creștinii din Zabadani au înțeles această lecție a durerii. În memoriile sale de călătorie, Sever Noran spune că aici a existat un episcopat, apoi o mare mănăstire, cu mii de călugări. Sultanul Selim i-a măcelărit însă pe toți într-o singură zi. Un masacru care a intrat în istorie. (Noran Sever - Siria, drumuri de legendă, Editura Sport Turism, 1980)
A duce cu demnitate povara acestor suferințe înseamnă înțelegerea Crucii, a cărei putere o mărim în perioada Postului Mare și despre care sfântul Apostol Pavel spunea ,,Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda decât în crucea Domnului nostru Iisus Hristos”, iar valoarea purtării Sf. Cruci e tălmăcită de Sf.Teofan Zăvorâtul astfel ,,au înțeles bărbații cei înțelepțiți de Dumnezeu adânca semnificație a crucii, au prețuit-o profund și se lăudau că s-au învrednicit să o poarte. Ei vedeau în cruce, în loc de strâmtorare, deschidere, în loc de amărăciune, dulceață, în loc de umilire, înălțare, în loc de necinste, slavă; și se lăudau cu ea, așa cum se laudă alții cu vreo podoabă minunată sau cu vreo distincție.”(Sf.Teofan Zăvorâtul-Viața lăuntrică, Editura Sofia, 2004, p.107)
Lăsând în urmă ruinele din Al-Zabadani, pelerinul cu sufletul prăfuit de rănile războiului se îndreaptă spre nord cu flacăra rugăciunii drept călăuză, spre Damasc, acolo unde după căderea soarelui, când începe cu adevărat ziua în Orient, prin ferestrele deschise ale locuințelor, ale vegetației de primăvară și ale oamenilor, auzi un sunet coborând parcă din Adagio din Concierto Aranjuez de Juaquin Rodriguez, când chitara sub mâinile unui Paco de Lucia se îmbină armonios cu broderiile maure ale oboiului și cu ecourile cornului englez, scoțând în evidență împletirea a două fluvii, creștin și musulman care, deși nu se vor uni, pot străbate lumea precum râurile Oronte și Eufrat care irigă Siria, vezi cum din turlele bisericilor și minaretele moscheilor hulubi străbat uneori aerul dând semn păsărilor că e vremea să revină acasă, să clădească un nou cuib pentru alți pui de vulturi cu sânge bizantin și sarazinic. Tema concertului Aranjuez o regăsim atât de sensibil metamorfozată de vocea lui Fairuz într-un cânt de legendă, Le Beirut.
Acolo, acasă, va crește o altă generație căreia nu trebuie să-i mai explice nimeni cât de prețios e pământul roșu sirian, ca o pulbere de mărgeanuri, islamul moderat care toarce timpul după îndemnul din Coran ,,Cel ce va fi făcut binele cât greutatea unui fir de colb, îl va vedea, Cel ce va fi făcut răul cât greutatea unui fir de colb, îl va vedea” (Coran, XCIX, 7-8) și creștinismul cu al său ,,Iubește pe aproapele ca pe tine însuți”, iar liniștea va îmbrăca din nou straie albe, lăsând în urmă însângeratul veșmânt purtat în război, va contempla de pe băncile apusului de soare deplinătatea vieții care se revarsă fără a inunda. Cred că Pacea de curând venită e darul cel mai frumos pentru Înviere în Siria!