George Anca: FIINȚĂ ȘI REVELAȚIE

Dumitru Drăghicescu – Ioan Groșescu – George Anca

DUMITRU DRĂGHICESCU

Adevăr și revelație

...

Ființă și devenire. - Atâta timp cât noi ne găsim în acest proces vertiginos de evoluție neîncetată și și de devenire nemăsurată, ni se pare dificil de a vedea ceea ce va fi reușita stabilă și repausul. Totuși, speciile zoologice astăzi fixate, și fixate de milioane de ani, traversară, și ele, o fază de devenire neîncetată și de mobilism ireductibil, în cursul cărora și prin care ele se constituiră așa cum sunt. Devenirea lor a fost deci încoronată printr-un repaus în ființă care durează, pentru cele mai multe, de milioane de ani. Devenirea lor a ajuns realmente la ființă. Nu se poate întâmpla altfel cu devenirea noastră. Acest provizoriu uman, care durează de milenii și care se va prelungi fără îndoială încă milenii, trebuie să ajungă într-o zi la definitiv.
    Este cert că, atât de lung timp de când noi ne găsim în turbionul devenirii, suntem puțin preparați să anvizajăm ființa, această etapă finală în care mobilismul și provizoriul nu vor mai avea rațiune, în care omul și activitatea sa spirituală vor fi epuizat forța lor creatoare și vor fi realizat formele împlinite, încheiate, definitive, ale tuturor acțiunilor umane posibile. Deja capodoperele artei, consacrate de secole, sunt lucruri definitive, imuabile. Arta și știința, în ceea ce ele au dat cu siguranță incontestabil și desăvârșit, au creat și creează definitiv. Capooperele artistice și veritățile științifice au valoarea și stabilitatea speciilor zoologice. De altfel, omul însuși, din punct de vedere morfologic și fiziologic, este fix ca toate celelalte specii. Mobilitatea noastră morală, instabilitatea spirituală, devenirea noastră psihică au la bază o fixitate psihologică aproape absolută.
    Dar si devenirea noastră trebuie să ajungă la ființă, dacă trebuie precis, printr-o serie infinită de încercări și forme provizorii, să realizeze formele definitive ale ființei, încă trebuie ca imaginea a ceea ce va fi ființa și definitivul și să-i servească de model. Imaginarul irațional al matematicienilor nu trebuie inserat în real? Or, precis aici este rolul și rațiunea de a fi a religiei, a lui Dumnezeu și a normelor creștine.
    Iehova biblic spunea: Eu sunt cel ce sunt. El dă aici veritabila sa definiție, căci Dumnezeu este ființa care trebuie să reușească devenirea umană. El ar fi de asemena fals de a lua devenirea și mobilismul prin care noi trecem ca singuri adevărați și ca veritate defnitivă și absolută, decât să creadă în existența reală și actuală a lui Dumnezeu. A erija devenirea în absolut, înseamnă precis a nega ființa și pe Dumnezeu, care sunt reușita devenirii, ființa pe care devenirea o implică și fără care nu are sens.
    Construcția marilor catedrale ale Europei, cea din Milan sau Cologne, de exemplu, cer mai multe secole. Zeci de generații au muncit la ele; cele care i-au pus fundațiile erau, de lung timp, în cenușă, când domul din Milano fu încheiat. Dar ele au muncit la el pentru că au crezut în existența viitoare, transcendentă a acestui edificiu, opera eforturilor și a credinței lor. Timp de trei secole, acest edificiu fu în devenire. Muncitorii, zidarii, arhitecții succesivi ar fi putut crede că el nu va fi niciodată terminat, pentru că desăvârșirea lui, ființa lui transcendea viața lor și viața mai multor generații și eforturile lor ar fi putut să pară imposibile sau inutile. Este aici puțin din atitudinea filosofilor devenirii, care îi văd veritatea, singurul adevăr absolut, și care resping ideea de ființă.
    Credincioșii într-un Dumnezeu real, existând actualmente sunt ceea ce ar fi fost uvrierii unei catedrale, care, la un moment dat, ar fi declarat că edificiul fusese terminat, și ar fi încetat să mai muncească la el, deși era foarte departe de a fi gata. Este aproape de ce s-a întâmplat în evul mediu, când credința oarbă într-un Dumnezeu real și actual a contribuit mult la încetinirea, dacă nu la paralizare științei și tehnicii.
    Aceasta ține de Dumnezeu și de dogmele esențiale ale creștinismului ca și de catedrala din Milano.Nenumăratele generații umane muncesc pentru a le realiza și a le verifica, prin ceea ce rămâne definitiv și fix prin curgerea și provizoriului acțiunilor lor. Dumnezeu și dogmele sunt ființa, și transcendența însăși, căci ele transcend scurtele limite ale fiecărei generații și a tuturor generațiilor care vor trăi în faza de a deveni realizator. Astfel, aceste generații sunt puțin preparate să înțeleagă ființa, să creadă în Dumnezeu și în dogme. Dar, că ele cred sau nu, ele nu încetează și nu vor înceta să muncească la ele și să fie inchietați, până ce omul, în fine, se repauzează în Dumnezeu. Explicația, sensul devenirii și al evoluției în general, cheia stării noastre actuale și a activității noastre, și a activității tuturor generațiilor prezent și viitoare, care este ființa noastră sub
forma sa definitivă.
    Teologia catolică era în profund adevăr postulând deificarea omului și Nietzsche și Dostoievski, împingând acest postulat până la termenul său extrem, puteau pretinde la deitate.
    Gândirea lui Nietzsche și a lui Dostoievski, a lui Guesde și a lui Engels nu descind ele în linie dreaptă și printr-o riguroasă logică din cea a lui Ireneus și a Sf. Augustin? (27)

(27) „Dumnezeu şi omul, scrie Aug. SABATIER - împingând până la capăt teza lui Ireneu şi a Sf. Augustin – opuşi unul altuia la originea vieţii conştiente pe terra, se penetrează reciproc până la a atinge unitatea morală a iubirii, în care Dumnezeu devine interior omului, în care omul devine interior lui Dumnezeu şi găseşte în Dumnezeu înflorirea întregii sale fiinţe... Această religie este un germen inepuizabil fecund, inserat ca o grefă în tija vieţii umane, pentru a o ridica la o formă superioară”. (Esquisse d'une Philosophie de la Religion, pp. 185-186). Dumnezeu se dezvoltă deci în tija umană, şi iată de ce Iisus este numit de asemenea Fiul Omului. Dumnezeu este copilul umanităţii; aceasta este adevărata mamă a lui Dumnezeu, Dii Mater, Demeter. Dacă monoteismul pune un abis între Dumnezeu şi om, creştinii umplu abisul şi umanizează pe Dumnezeu, unind omul cu Dumnezeu fără discontinuitate.

Verificarea existenței lui Dumnezeu. - Ideea nouă de Dumnezeu astfel concepută proiectează o lumină destul de vie asupra stării sufletști a umanității moderne și ne face posibil de a o înțelege, de a înțelege tendințele sale, tulburările, devierile și sublimele sale realizări. Noua idee de Dumnezeu ne face egalmente mai facilă comprehensiunea ideiii vechi de Dumnezeu și mai inteligibile geneza sa, originile sale și rolul său în viața umanității și în economia interioară a societăților. Aceasta va fi deja o serioasă justificare a ideii de Dumnezeu, dar nu suficientă pentru a o demonstra și a verifica bine fondată. Dumnezeu trebuie să explice totul, precizamente pentru că el pare inexplicabil și, pentru că el este iraționalul, trebuie să dea rațiunea oricărui lucru. Dar nu trebuie de asemenea să ne dea rațiunea lui însuși?
    Dacă noi putem arăta că noua idee de Dumnezeu poate concilia contradicțiile pe care le prezintă ideea tradițională, că ea poate eclera obscuritățile și misterele cu care aceasta se împodobește ca de predilecție și dacă ea dacă ea poate învinge obstacolele și dificultățile care fac penibil accesul la rațiunea existenței lui Dumnezeu tradițional, noi vom fi dat în această absență a contradicției proba cea mai bună a existenței lui Dumnezeu, și de care noi am văzut că matematicienii, în știința lor, se declară satisfăcuți.

...

Viitorul nu trebuie să excludă ființa. Distincția pe care M. Brunschwicg o face între unu al devenirii și ființă este logică; dar este la fel de logic de a nu nega total ființa. Căci, în fond, devenirea trebuie să ajungă la ființă; misiunea devenirii, ca să spunem așa, este de a ne procura ființa.

Se poate deci logic crede într-un Dumnezeu nu certamente real, dar realizabil; la o existență reală a spiritului și a lui Dumnezeu, dar proiectată la capătul procesului de creație, al devenirii. Dacă Spiritul și Dumnezeu nu sunt o ființă, aceasta vrea să spună că ei nu sunt reali, dar aceasta nu exlude ca ei să fie pe calea realizării, a devenirii; Ei sunt reali fiind realizabili. Aceasta nu exclude, dimpotrivă, presupune și cere ca Spiritul și Dumnezeu să fie, în fine, reali într-un interval de timp oarecare. Tot așa, dacă moartea și injustiția domnesc astăzi, aceasta nu este o probă că imortalitatea, resurecția, justiția cu sancțiunile finale ar fi imposibile pe totdeauna. M. Brunschwicg ne interzice el însuși acest pesimism când spune: „Dar omul este spirit; ceea ce este actualmente nu decide ceea ce va fi... căci viitorul său nu este înscris în trecutul său...”. Acest optimism, dacă era consecvent, ar fi trebuit să ne dea legitimitatea credinței și a imortalității, a justiției finale.

Că evoluția socială, morală și spirituală ar fi în curs, aceasta nu probează că acest ciclu evolutiv nu va fi niciodată epuizat. În timpul evoluției vieții biologice, care a creat speciile, s-ar fi putut spune egalmente că ea nu se va sfârși niciodată. Totuși, devenirea vieții, a formelor vitale, a ajuns la forma ființei speciilor invariabile, așa cum devenirea materiei a ajuns la ființa formelor și a legilor fizico-chimice relativ fixe.

Se poate concepe că doar evoluția socială și spirituală a umanității să facă excepție și să nu ajungă niciodată la ființe relativ stabile și prin urmare reale, concrete și materiale?

Incarnarea principiului spiritual și a unității sale într-o ființă, presupusă materială, existând real, ca și dogmele, ca expresie și determinare a lui Dumnezeu, sunt practic indispensabile, cel puțin ca model de imitat pentru educația și dezvoltarea umanității. Imaginea unui dumnezeu exterior și material este absolut necesară, precizamente pentru a trezi progresul intern, ascensiunea, pentru a-l ajuta și, la nevoie, a determina printr-un sort de constrângere exterioară avântul său. Aceasta nu este necesar pentru spiritul unui Sinoza, al unui Platon și al lui M. Brunschwicg, dar acesta este indispensabil pentru spiritul imensei majorități a oamenilor și de aceasta M. Brunschwicg pare să nu fi ținut cont. Cert, dogmele trebuie să fie continuu modificate și refăcute, pentru ca ele să nu imobilizeze spiritul și să nu distrugă acțiunea sa progresivă, ascensiunea sa. Dar, a le contesta și a le cere să facă proba rațională „virilă” a verității lor, înseamnă a nu fi înțeles nimic din rațiunea lor de a fi. M. Brunschwicg este ca și Ed. Hartmann dușman al antropomorfismului, dar fără a ajunge la panteismul acestuia.

Găsim la acești filosofi opinii deja puse în circulație de J. M. Guyau și de Renan. Pentru Renan, într-adevăr, Dumnezeu este o realitate care aparține viitorului. Ideea că omul a creat divinul precum păianjenul își toarce pânza este a lui. El vede în religie un sort de instinct comparabil celui al cuibăririi, ceva misterios, o voce a cerului elevându-se în noi. J. M. Guyau scrie aceasta:

„Vom iubi pe Dumnezeu mai mult decât o facem... Omul evoluției este într-adevăr omul Dumnezeu al Creștinismului”. „Ne-ar plăcea Dumnezeu în om, viitor în prezent, ideal în real”. (Irréligion de l'Avenir, p. 170). Și ceea ce M. Gentile exprimă de o manieră abstractă și seacă, spunând că Dumnezeu se generează în noi, Guyau exprimă astfel: „Dumnezeii noștri sunt ca aceste ființe misterioase care în legende se nasc dintr-o picătură de sânge generos, dintr-o lacrimă căzută pe pământ. Le hrănim cu propria noastră substanță” (p. 100). În ultima sa carte deja menționată (Problème de Dieu), M. Ed. Le Roy scrie aceasta: „Dumnezeu nu este încă dar devine și devenirea sa este progresul nostru. Noi cunoaștem pe Dumnezeu prin viața sa chiar în noi, în munca propriei noastre deificări”.

Rezumăm: A afirma pe Dumnezeu ca real înseamnă a-l nega, pentru că el aparține viitorului; a-l concepe exterior nouă înseamnă încă a-l nega, căci el nu poate exista decât în noi, pentru că în noi se generează și noi îl hrănim cu substanța noastră. El este cuvântul nostru suprem, persoana perfectă absolută. Invențiile și morala sunt cele mai bune mijloace de a comunia și a comunica cu Dumnezeu.

...

Lupta și concilierea dintre Devenire și Ființă. - Atâta timp cât noi suntem în devenire, înainte ca ciclul evoluției sociale și umane să se fi închis, cum să se evite războiul, să se pună în afara legii, cum să se depășească națiunea și să se nege patriile și cum în fine să se elimine proprietățile private fără a întrerupe devenirea și, precizamente, fără a împiedica chiar prin aceasta de a se ajunge la pace, la universalism internațional și la proprietatea în fine colectivă? Aceste probleme nu sunt deloc facile: tot tragicul epocii noastre este aici. Socialismul caută soluția problemei și S. N. pe cea a universalismului internațional și a păcii. În amândouă cazurile, cum bine a observat M. Bergson, se consideră rezolvată problema și soluția presupusă este punerea în fața faptelor. Se încearcă a o adapta faptelor, forțându-se să le plieze, modificându-le în sensul soluției concepute, singura posibilitate conceptibilă și practică pentru a realiza idealul. Dacă idealul nu este decât idealizarea progresivă a realului, realizarea progresivă a idealului nu va fi facilă dar nici imposibilă. Ființă și devenire. - Atâta timp cât noi ne găsim în acest proces vertiginos de evoluție neîncetată și și de devenire nemăsurată, ni se pare dificil de a vedea ceea ce va fi reușita stabilă și repausul. Totuși, speciile zoologice astăzi fixate, și fixate de milioane de ani, traversară, și ele, o fază de devenire neîncetată și de mobilism ireductibil, în cursul cărora și prin care ele se constituiră așa cum sunt. Devenirea lor a fost deci încoronată printr-un repaus în ființă care durează, pentru cele mai multe, de milioane de ani. Devenirea lor a ajuns realmente la ființă. Nu se poate întâmpla altfel cu devenirea noastră. Acest provizoriu uman, care durează de milenii și care se va prelungi fără îndoială încă milenii, trebuie să ajungă într-o zi la definitiv.
    Este cert că, atât de lung timp de când noi ne găsim în turbionul devenirii, suntem puțin preparați să anvizajăm ființa, această etapă finală în care mobilismul și provizoriul nu vor mai avea rațiune, în care omul și activitatea sa spirituală vor fi epuizat forța lor creatoare și vor fi realizat formele împlinite, încheiate, definitive, ale tuturor acțiunilor umane posibile. Deja capodoperele artei, consacrate de secole, sunt lucruri definitive, imuabile. Arta și știința, în ceea ce ele au dat cu siguranță incontestabil și desăvârșit, au creat și creează definitiv. Capooperele artistice și veritățile științifice au valoarea și stabilitatea speciilor zoologice. De altfel, omul însuși, din punct de vedere morfologic și fiziologic, este fix ca toate celelalte specii. Mobilitatea noastră morală, instabilitatea spirituală, devenirea noastră psihică au la bază o fixitate psihologică aproape absolută.
    Dar si devenirea noastră trebuie să ajungă la ființă, dacă trebuie precis, printr-o serie infinită de încercări și forme provizorii, să realizeze formele definitive ale ființei, încă trebuie ca imaginea a ceea ce va fi ființa și definitivul și să-i servească de model. Imaginarul irațional al matematicienilor nu trebuie inserat în real? Or, precis aici este rolul și rațiunea de a fi a religiei, a lui Dumnezeu și a normelor creștine.
    Iehova biblic spunea: Eu sunt cel ce sunt. El dă aici veritabila sa definiție, căci Dumnezeu este ființa care trebuie să reușească devenirea umană. El ar fi de asemena fals de a lua devenirea și mobilismul prin care noi trecem ca singuri adevărați și ca veritate defnitivă și absolută, decât să creadă în existența reală și actuală a lui Dumnezeu. A erija devenirea în absolut, înseamnă precis a nega ființa și pe Dumnezeu, care sunt reușita devenirii, ființa pe care devenirea o implică și fără care nu are sens.
    Construcția marilor catedrale ale Europei, cea din Milan sau Cologne, de exemplu, cer mai multe secole. Zeci de generații au muncit la ele; cele care i-au pus fundațiile erau, de lung timp, în cenușă, când domul din Milano fu încheiat. Dar ele au muncit la el pentru că au crezut în existența viitoare, transcendentă a acestui edificiu, opera eforturilor și a credinței lor. Timp de trei secole, acest edificiu fu în devenire. Muncitorii, zidarii, arhitecții succesivi ar fi putut crede că el nu va fi niciodată terminat, pentru că desăvârșirea lui, ființa lui transcendea viața lor și viața mai multor generații și eforturile lor ar fi putut să pară imposibile sau inutile. Este aici puțin din atitudinea filosofilor devenirii, care îi văd veritatea, singurul adevăr absolut, și care resping ideea de ființă.
    Credincioșii într-un Dumnezeu real, existând actualmente sunt ceea ce ar fi fost uvrierii unei catedrale, care, la un moment dat, ar fi declarat că edificiul fusese terminat, și ar fi încetat să mai muncească la el, deși era foarte departe de a fi gata. Este aproape de ce s-a întâmplat în evul mediu, când credința oarbă într-un Dumnezeu real și actual a contribuit mult la încetinirea, dacă nu la paralizare științei și tehnicii.
    Aceasta ține de Dumnezeu și de dogmele esențiale ale creștinismului ca și de catedrala din Milano.Nenumăratele generații umane muncesc pentru a le realiza și a le verifica, prin ceea ce rămâne definitiv și fix prin curgerea și provizoriului acțiunilor lor. Dumnezeu și dogmele sunt ființa, și transcendența însăși, căci ele transcend scurtele limite ale fiecărei generații și a tuturor generațiilor care vor trăi în faza de a deveni realizator. Astfel, aceste generații sunt puțin preparate să înțeleagă ființa, să creadă în Dumnezeu și în dogme. Dar, că ele cred sau nu, ele nu încetează și nu vor înceta să muncească la ele și să fie inchietați, până ce omul, în fine, se repauzează în Dumnezeu. Explicația, sensul devenirii și al evoluției în general, cheia stării noastre actuale și a activității noastre, și a activității tuturor generațiilor prezent și viitoare, care este ființa noastră sub
forma sa definitivă.
    Teologia catolică era în profund adevăr postulând deificarea omului și Nietzsche și Dostoievski, împingând acest postulat până la termenul său extrem, puteau pretinde la deitate.
    Gândirea lui Nietzsche și a lui Dostoievski, a lui Guesde și a lui Engels nu descind ele în linie dreaptă și printr-o riguroasă logică din cea a lui Ireneus și a Sf. Augustin? (27)

(27) „Dumnezeu şi omul, scrie Aug. SABATIER - împingând până la capăt teza lui Ireneu şi a Sf. Augustin – opuşi unul altuia la originea vieţii conştiente pe terra, se penetrează reciproc până la a atinge unitatea morală a iubirii, în care Dumnezeu devine interior omului, în care omul devine interior lui Dumnezeu şi găseşte în Dumnezeu înflorirea întregii sale fiinţe... Această religie este un germen inepuizabil fecund, inserat ca o grefă în tija vieţii umane, pentru a o ridica la o formă superioară”. (Esquisse d'une Philosophie de la Religion, pp. 185-186). Dumnezeu se dezvoltă deci în tija umană, şi iată de ce Iisus este numit de asemenea Fiul Omului. Dumnezeu este copilul umanităţii; aceasta este adevărata mamă a lui Dumnezeu, Dii Mater, Demeter. Dacă monoteismul pune un abis între Dumnezeu şi om, creştinii umplu abisul şi umanizează pe Dumnezeu, unind omul cu Dumnezeu fără discontinuitate.

Verificarea existenței lui Dumnezeu. - Ideea nouă de Dumnezeu astfel concepută proiectează o lumină destul de vie asupra stării sufletști a umanității moderne și ne face posibil de a o înțelege, de a înțelege tendințele sale, tulburările, devierile și sublimele sale realizări. Noua idee de Dumnezeu ne face egalmente mai facilă comprehensiunea ideiii vechi de Dumnezeu și mai inteligibile geneza sa, originile sale și rolul său în viața umanității și în economia interioară a societăților. Aceasta va fi deja o serioasă justificare a ideii de Dumnezeu, dar nu suficientă pentru a o demonstra și a verifica bine fondată. Dumnezeu trebuie să explice totul, precizamente pentru că el pare inexplicabil și, pentru că el este iraționalul, trebuie să dea rațiunea oricărui lucru. Dar nu trebuie de asemenea să ne dea rațiunea lui însuși?
    Dacă noi putem arăta că noua idee de Dumnezeu poate concilia contradicțiile pe care le prezintă ideea tradițională, că ea poate eclera obscuritățile și misterele cu care aceasta se împodobește ca de predilecție și dacă ea dacă ea poate învinge obstacolele și dificultățile care fac penibil accesul la rațiunea existenței lui Dumnezeu tradițional, noi vom fi dat în această absență a contradicției proba cea mai bună a existenței lui Dumnezeu, și de care noi am văzut că matematicienii, în știința lor, se declară satisfăcuți.

...

Se poate concepe că doar evoluția socială și spirituală a umanității să facă excepție și să nu ajungă niciodată la ființe relativ stabile și prin urmare reale, concrete și materiale?

...

IOAN GROȘESCU

Brovos, halal să-ţi fie! Salut. M-ai "teleportat" cu ceea ce mi-ai trimis despre Drăghicescu. F. interesant. Am pus şi pe Fb. ceea ce mi-ai trimis, să ştie cât mai mulţi. Eu unul am compătimit. Am folosit citate din el în volumul meu "Mahalalele Ploieştilor" (trimit extras) şi mi-am atras oprobriul unor tovarăşi, căci, vezi-doamne, aş critica poporul român.

De unde ni se trage felul de a fi?
Pentru că demersul meu are ca scop investigarea şi relevarea caracterului şi spiritului ploieşteanului, în împrejurările istorice trăite, socotesc că este potrivit să aduc în atenţia cititorului influenţele suferite de români, desigur, implicit de ploieşteni.

Ce schimbări au adus vremurile în sufletul etnic al românilor?

Căderea Ţărilor Române sub turci, începând cu secolul al XVI-lea până în secolul al XVIII-lea, a însemnat instituirea haraciului, controlul graniţelor, numirea domnitorilor etc., ceea ce a avut urmări dezastruoase prin profunzimea lor asupra spiritului şi caracterului românilor.

Elementul de căpetenie al caracterului românesc, voinţa simplă, incultă dar temeinică, încăpăţânată, îndărătnică, voinţa neînfrântă, neînfrânată, straşnică, [...] se slăbi, păli şi se topi în focul luptelor năpraznice cu turcii. În locul cura-jului şi îndrăznelii de altă dată, un fel de frică instinctivă pătrunse în sufletul românilor[1] Boierii privilegiaţi de domnitori, dăruiţi cu moşii pentru participarea lor la confruntările armate, au rămas cu privilegiile, fără să le mai merite pentru vreun serviciu. Căci de luptat, nu mai aveau cu cine. Mai mult, acum luptele se dădeau pentru slujbe şi dregătorii, după modelul de la Constantinopol. Astfel, s-au dezvoltat corupţia, intriga, decadenţa, trăda-rea; spiritul de independenţă manifestat de boieri în trecut faţă de puterile străine, a început să se manifeste faţă de domnitor, faţă de alţi boieri. Luând ca model boierul, nici cei simpli nu mai sufereau să aibă pe cineva deasupra lor. De aici, frecuşuri, chiar lupte.

Acapararea de către turci a venitului realizat din comerţ a făcut ca negustorii, de altfel foarte pricepuţi, să-şi piardă interesul pentru comerţ, pentru că foloasele nu mai erau motivante.

Pe de altă parte, jafurile turcilor şi tătarilor, autodistrugerea recoltelor şi caselor, pentru a nu cădea în mâna jefuitorilor, împreună cu jaful la care se dedau înşişi domnitorii – spre a-şi recupera repede peşcheşurile date Porţii pentru obţinerea firmanului – şi boierii – spre a-şi recupera mita dată pentru obţinerea de dregătorii, au făcut ca să se instaleze sen-timentul zădărniciei.

Îndrăzneala şi sentimentul de libertate s-au transformat, în două se-cole de dominaţie turcească (mai apăsătoare decât o ocupaţie), în însuşi-rea de a ascunde, de a apuca ce se poate, prin viclenie defensivă, în fă-ţărnicie şi amăgire.

Cu toate că teoriile susţinute de reputaţii istorici A. D. Xenopol şi Dimitrie Onciu, potrivit cărora boierii ar fi de origine slavo-bulgară (şi din acest motiv s-ar deosebi atât de mult de marea majoritate a românilor), au fost contrazise, chiar infirmate de Nicolae Iorga, P. P. Panaitescu şi alţii, eu - luând ca eşantion (atât cât mi-am putut da seama din sursele la care am ajuns) boierii ploieşteni - constat că destul de puţini erau de origine română.

Primii dintre români care s-au molipsit de caracterul oriental au fost boierii, după ei s-au luat slugile şi, îndeosebi, orăşenii. Aceştia din urmă nu numai că au împrumutat practicarea corupţiei, a intrigii, a fatalismului, de genul Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus! (vezi Coranul), trândăvia corpului şi pasiunile lascive, dar şi îmbrăcămintea, făcută parcă anume ca să împiedice mişcarea.

Imitând, şi-au pus pe cap uriaşe işlice - căciuli îmblănite, cilindrice sau pătrate - şi calpace – căciuli de cel puţin cinci picioare în circum-ferinţă, confecţionate din 7-8 piei de miel -[2], anterie largi şi grele pe trup; au preluat manelele tărăgănate, interpretate la cobză, nai, darabană, geamparale şi caval, au luat obiceiul să tragă tutun din narghilea, tolăniţi pe pat, între perne.

Istoricii demonstrează cu documente că, după moartea lui Mihai Viteazul, influenţa orientală a fost atotcuprinzătoare, la rândul ei fiind sufocată şi înlocuită (aşa ne-a fost scris!) de cea rusă.

Dacă turcii au subjugat prin forţa armată, influenţând caracterul românilor, grecii au subjugat şi influenţat pe cale paşnică, amprenta lăsată de ei fiind mai profundă (aproape două secole, din 1658, odată cu înscăunarea lui Mihnea al II-lea, până în 1821, când i-a pus capăt, oficial, nu şi de facto, răscoala lui Tudor Vladimirescu).

[...] încălecarea grecilor peste români n-a fost cu putinţă decât în clipa în care ţările române ajunseseră într-o stare de desăvârşită slăbiciune morală şi materială. [...] După ce turcii degradară aproape cu totul energia morală şi economică a ţărilor române, grecii veniră să desăvârşească opera lor de înjosire şi de distrugere[3]

Călugării răsăriteni, venind din părţi mai apropiate locului unde suferise Mântuitorul, erau priviţi nu ca oameni ci ca sfinţi de bigota poporaţie a ţărilor române, care se simţia prea fericită când putea să se despoaie în favoarea acestor obraze, ce ştiau aşa de bine să se folosească de prostia lumii. [...] În curând familiile boierilor români fură înţesate de nurori şi gineri greci, încât Ţarina mănoasă a strămoşilor noştri încăpu [...] pe mâinile acestor năvălitori subţiri şi pacinici.[4]

De aici, [...] deosebirea izbitoare [...] între spiritul oraşelor şi acela al satelor îşi trage obârşia de la această prăpastie pe care împrejurările istoriei noastre o trase stăruitor între popor şi boierime. Negreşit că boierimea, cum avea singură monopolul tuturor slujbelor în stat, trebuia să trăiască în oraşe, în capitală sau în capitalele judeţelor.

Iată una dintre cauzele care l-au determinat pe ţăran (în epocile mai recente şi pe orăşeanul defavorizat, cu acces extrem de limitat la cultură, din zonele de margine) să se acomodeze greu cu regulile şi standardele oraşului, obligându-l să treacă prin faza (din ce în ce mai scurtă, pe măsura înaintării în timp) de mahalagiu!

Referitor la influenţa greacă, D. Drăghicescu nota: Înrâurirea grecească modernă lasă în spiritul public, al oraşelor mai ales, ceva din duplicitatea, ceva din perfidia desbinătoare cu echivocul zavistnic şi corupt, cu lipsa de demnitate şi linguşirea dublată de un orgoliu bolnav.[5]

Aceste însuşiri s-au suprapus peste partea rea, existentă în caracterul românesc. Influenţa greacă a avut însă şi partea ei bună: sufletul şi mintea rudimentară a (sic!) românilor, îndeosebi a boierilor, începe a se cultiva, a se subţia şi a se rafina. [...] Cultura grecilor [...] era un nutriment mintal la care de mult râvnea sufletul nostru etnic.

Asimilându-şi limba grecească, care purta pecetea unei culturi mari, spiritul românilor din clasa superioară se ciopli.

Ceva din nobleţea, ceva din aristocraţia şi subţirimea moravurilor ce se văd la un popor crescut într-o civilizaţie veche s-a observat la boierimea noastră..

[...] Cu ajutorul influnţei greceşti scăpară strămoşii noştri de carapacea grosolană a limbii slavone.

În paranteză fie spus, grecii Coresi şi Dosoftei, cărora limba română le datorează enorm, au promovat-o cu scopul de a alunga limba slavă şi influenţa (culturală, materială, spirituală) slavonă, în favoarea grecilor, cu interese deosebite în comerţ, meşteşuguri etc., fiind conştienţi că, deşi ar fi vrut, n-ar fi putut să impună greaca, fiind prea puţin cunoscută.

Influenţa Bisericii

Ca să se înţeleagă mai bine caracterul şi mentalitatea românilor/ploieştenilor, este obligatoriu să se cunoască influenţa religiei şi a bisericii, pentru că: cele mai mari şi însemnate înrâuriri pe care le-a simţit neamul nostru [...] au venit în cea mai mare parte tocmai pe poarta şi pe căile bisericii[6]

Deşi religia creştină pătrunsese de timpuriu la daco-romani, anterior năvă-lirilor, biserica românească adevărată nu luă fiinţă decât la venirea noastră în atingere cu slavii şi sub înrâurirea directă a bulgarilor. Şapte-opt sute de ani, Dumnezeu se adresă românilor în limba slavonă veche şi aceştia îi răspunseră rugăciuni prin tălmaci slavişti.[7]

De ce limba slavonă, pentru care românii nu aveau nicio aplecare? Pentru că limba slavonă (folosită în biserică până în secolul al XVII-lea – scrierea cu alfabet chirilic a continuat chiar şi după înscăunarea lui Cuza – slavona a fost considerată limba sfântă a tuturor popoarelor din sud-estul Europei.[8]

Limba slavonă şi alfabetul chirilic au pătruns la români numai ca ele-mente constantinopolitane, pentru oficierea cultului ortodox şi organiza-rea cancelariei.[9]

În acest sens, să se reţină: Ritualul/canonul obliga preotul să ţină slujba în limba slavonă, aceasta însă nu-l împiedica să comunice cu eno-riaşii în limba română. La fel şi în cancelarii. Actele oficiale erau redac-tate cu litere chirilice, dar în limba română, iar comunicarea se făcea în limba română. Iar scrisul putea fi descifrat, fireşte, numai de cei (foarte puţini) care fuseseră învăţaţi s-o facă.

D. Drăghicescu consideră (şi realitatea îl confirmă) că Partea intelec-tuală superioară, metafizica creştinismului n-a fost nicicând înţeleasă, pătrun-să şi simţită la români (dar şi la toate popoarele neolatine de rit ortodox – n.m., I.G.) [...] lipsa fondului mistic şi metafizic este izbitoare. Ceea ce este de temelie în practica sa religioasă este cultul, ritualul, adică împlinirea tuturor formelor şi formulelor...

Chiar dacă în istoria recentă categoriile cultivate ale românilor, influ-enţate de cultura apuseană, au pătruns mai profund esenţa superioară a creştinismului (nu neapărat ortodox), majoritatea credincioşilor orto-docşi confirmă teza privind practica ortodoxă, demonstrată cu plasti-citate şi precizie de savantul Drăghicescu.

Referindu-se la actele botezului, cununiei, împărtăşaniei, înmormân-tării etc., acesta notează: Niciodată mintea lui (a românului – n. m., I.G.) nu va fi chinuită de întrebări asupra rostului acestor acte. În schimb însă, el va observa şi va îndeplini cu o adevărată sfinţenie toate micile gesturi, obiceiuri şi practice, care trebuie să se îndeplinească în asemenea împrejurări.

Pe de altă parte, observă cu acurateţe modul practic în care se în-dreaptă românul spre divinitate: Când are o trebuinţă (credinciosul român – nota mea) pe care o simte adânc, când i se îmbolnăveşte copilul, soţia, boul de la plug, vaca de lapte, oile, sau că îi mor păsările din curte, el îşi aminteşte de biserică şi adesea inconştient se îndreaptă către un sfânt, cu o lumânare sau îşi face cruce şi i se roagă pentru ca să stăruie pe lângă Dumnezeu pentru însănătoşirea copilului, boilor, oilor etc.

Acest caracter practic al religiozităţii majorităţii românilor, moştenire de la latini, are repercusiuni aupra caracterului, mentalităţii.

Rugăciunea fără dar moartă este, de aceea, la judecător, la zapciu, la ispravnic, la primar, la notar vin cu plocoane şi bacşişuri.

Observând că la inima Domnului, a boierului se ajunge prin cei mai mici, apropiaţi lor, mama, fratele, sora boierului, funcţionarii primarului etc., aşa au făcut şi cu Maica Domnului (Precista) şi cohorta de sfinţi (a se vedea şi proverbul: Până la Dumnezeu, te mănâncă sfinţii – n. m., I.G.), promiţând pomeni, colace, lumânări şi chiar [înălţarea de] biserici...

Istoria ploieştenilor, îndeosebi a celor mai puţin instruiţi, locuitori ai mahalalelor de margine, oferă îndeajuns de numeroase confirmări ale opiniilor savantului Drăghicescu, rezultat al studiului (realizat până în 1907, când şi-a tipărit cartea) atent şi îndelung al psihologiei românilor.

Evident, unele obiceiuri, mentalităţi s-au schimbat, altele nu.

[1] D. Drăghicescu, Din psihologia poporului român, Buc., 1907, reeditată în 1996, Editura Albatros, p. 208

[2] Lazăr Şăineanu, Influenţa Orientului, vol. II

[3] D. Drăghicescu, op. cit., p. 241

[4] A. D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, Iaşi, 1889

[5] D. Drăghicescu, op. cit., p. 248

[6] D. Drăghicescu, op. cit., p. 276

[7] D. Drăghicescu, op. cit., p. 283

[8] Nicolae Stoicescu, Continuitatea românilor, p. 155

[9] Lucian Chiriţescu, Permanenţă şi unitate în istoria poporului român în secolele III-IV, în Revista de istorie, tom 31, nr. 7, p. 1185; 1978

GEORGE ANCA

20.7. 16

Arheologia propriei apropieri de sanscrită nu se clatină – nimeni poate n-o primește în India, cum reiese finalmente, cum s-aruncă vreun rând cu invitații recente. Pe unde am conferențiat, unde am predat, nu mi s-a pierdut umbra. Să fac (iar) caz? Să-mi pice vreun story contors? Vreun balans elogiant? Și anexe: poeme – Eminescu, Blaga, Voiculescu, Gion -, AIME, discurs președintelui, structurarea corespunderilor, cum o da Dumnezeu din urmă, pe spiritual și întâmplător inspirat, pe vervă, de-acolo, adaptativ, enetrtaining, outdepression. N-am nimic cu nimeni, nici cu mine, încerc să știu să fac știut ce-am făcut eu, mai relaxat decât încercătorii predați. Chiar dacă are soarta literaturii mele, parcă n-am concurent în indianizare românească pe prea multă poliloghie de templu și cunoștințe karmice.

Nu mai iau ceasul că freacă cicatricea de la Petrici din gimnaziu, acoperită de un dul roșu care dă mâncărime labei – de unde-oi fi mângâiat prea mulți copaci, rupt frunzare, flori, deodată cobzărind senect. De-aș duce-o pe Plata la Râmnic, nu-i spun de Bărboi – văzând acolo. Întoarcerea n-o fi prea grea, dar amintire. Dacă o vrea, nu s-o înfuria, speria, renunța. Vedem și lansarea ei de marți. Păi să-i iau toate cărțile – să se bage poza-n desfășurător. Cum ne-am motiva. Ne-am uitat doar la poze, de la nuntă (una), din India (multe), părinție tardivă în vrie euforică.

17-31.8.16 Spre sfârșitul unui lucru, nu mă mai concentrez și dau chix. Recissive disorders.

Printre distanțe și abhijnana. Măcinat de ceapă. Trandafir roz printre nalbe.Aș traduce ori eseea, plus carnete, colocvii și Indie. Mâna și piciorul, vinetele și ardeii.

La muncă, trântorilor, bateți țăruși cu curu mai rău ca Țepeș. Gene perverse. Hormoni-neuroni. Am început să intru în pian. Știi de ce stau de vorbă cu tine, mai ești bărbat sau nu? Am momente. Ai voce calmă, inspiri liniște. Are proprietăți în Olt de la tată protopop. Poale de pădure. Mi-a cedat niște fotos, le-am dus la ghenă.

I-aș duce un trandafir alb. He who lived and died as the sinner's. Melania nu m-a lăsat să-l vizitez pe Liviu, desfigurat de cancer. Nu m-am mai dus nici la înmormântare.

Nana n-ajunse la Noana. Fie-vă grădinile fapt. Făcui India angelică, de la persoana Angelicăi. Apud balada persoanei. Mai vine și toamna. Ne-om duce pe la Nuța și cățeaua ei. Wir schaffen das.

Salbă Moale, dramă în dodii. Aflu mormântul lângă mama. Cu fluierul și nefiind eu, cine? Răfuială cu tata? Absolventul de rusă, că să fac un Oneghin, ăl cu engleza, care cu sanscrita. Mă descopăr serios – mă luasem cum m-au luat alții. Niciun teatru, tiradorilor și tiradonelor.

Tunete nu mai auzii, nu mai suferii repriza a doua. Synopsis-ul mă trage în părți contradictorii. Cum voi epura grosieritatea sentimental-livrescă? Am noduri de evazat. Editor n-am. Cititori, pe net, pe degete, salon. M-am apucat de teatru, Puși – de când te așteptam. Am tentat și în studenție, ba de când eram la primară, la școala Elisavetei tot satul.

Da, proza mai teatrală, ca-n Wallace. Urs nu face Momâia, ci un Topârceanu în proză-conferință. Lazăr vrea Ivireanu la noi, loin des homes. Geaba mă feresc să nu fiu lovit, nici de atât nu mai am parte.

Postul negru de ieri și etnologia subiectivă a Henrietei, ca și drămuțele în schiță, decavată păcănitor, mi-or fi priit măcar în discuția cu Puși, de l-a sunat, la aniversare și Coja, căruia i-a murit fratele doctor. Negrul mă mirosise pe întuneric, după luni, și m-a lătrat afabil. Iau pe jos iar tura și n-oi mai spune Gayatri înaintea Tatălui, trezit în Haridwar.

Nu țiui dreapto, du-te clepsidro. Ce mai procitind decât așteptăciune-tartoră? Dodii tragodii. Iubesc ploșnițele. Viermii frumuseții. Condamnat la Ahimsa. Astă-seară se joacă Noica. Violeta singură în Germania. Domnișoarele arcadiene. Hegel pe Gange.

A murit Nestor, nespovedit și neîmpărtășit. M-a sunat aseară Bebe. Îl înmormântează mâine la 12, la Bellu. Avea 98 de ani. Dumnezeu să-l ierte în capelă! Să-l pomenim. Ziariști de modă comunistă și post, cu amintiri studento-năiste. Peste ideologie și ziaristică, desenul falic îl proiecta într-o astfel ascunsă libertate, nici lui însuși gramofonată. De aproape 50 de ani ne întâlneam în respect și chat upanișadic din punctul meu.

V. Alecsandri – discurs în senat, 10 oct. 1879 – „evreofob” - art 7 - „a face din țeara întreagă o proprietate israelită” - de la 1842, când a început năvălirea evreiască – influența calomniei – de bonne guerre – servilitatea deghizată sub denumirea de deferență - „de cât recunoascerea unei independențe pătată cu umilire, mai bine o nerecunoascere ce o scutesce de stigmat”.

Sfântul Sinod nu mai lasă ONG-uri să aibă fundații religioase. Așa că ÎPS Varsanufie i-a interzis lui Lăzărică să țină sesiunea Ivireanu la București, și-i dă bani să-i aducă pe bucureșteni la Râmnic. Că să mă duc și eu. Păi voi l-ați adâncit. Eu tot cu didahiile filologizate. Colocviile mele sunt pe spectacol și poezie.

„Blestemat, ah, ochi de piatră în trup de apă!”.„56 de ani voi trăi, asemenea Colosului din Rhodos”. Nichita sau Kabir. Am onoarea să vă comunic permisiunea președintelui Indiei pentru publicarea cărții sale de Rostiri. Nirguna-absolut – ținta lui Kabir, bhakti – ferocity and improvisational energy – bhakti în comunism – Kabir tradus în engleză de Tagore.

Goya, Lundkvist, Munteanu, Eminescu 1982, de la Sofica, prin Vichi, fie-sa, de trecuse și alaltăieri-seară, s-o facă grasă pe fie-mea și că-i dă și ei vreo fantezie. „Ființe albe ca niște șoproane albe și derăpănate merg împleticindu-se și încep să prezinte la un moment dat fisuri negre” (Lundkvist).

Mergeam spre gară, jubilând între statuia lui Iancu și biserica unde se cotește spre gară, când m-am gândit la un poet. Nu-mi venea numele. Amnezie. Drumul oricum lung, nesfârșit, gara se numea Kabir. Să mă fi gândit, anamneză. „Casa mea, spune Kabir, / Este unde nu-i zi, nu noapte, / Nu sfântă carte la vedere”.

Arderea cărților în Arta refugii de Goma, o muncă politică sub tătari. Refugă-refugiu. Marta cu fantasmare freudian-gomistă. Avocatul că să-i fac legătura pentru Germania cu Tata – Re-Anglie-Brexit, mutarea firmelor în (!) România. Normal, „Selbst die Sachsen verdem from Dracula”.

Shuking (chino-hind). Chins of India (originea indiană a numelui China). Chins, pomeniți în Mahabharata. Sanatana Dharma is at the very core of Chinese civilization. Yama – Yanmo Wang.

”Ankh aa dhanya chhen” (These Eyes, Theyre Blessed).Narendra Modi, tradus în engleză de Ravi Mantha. Mereu Janata, Modi scrie după Atal Bihari Vajpayee.

La fix și mutarea Indo-Angliei în Ro. Mannaggia? Reset your passeword. De înălțarea crucii, biserica plină. Aprinsei și eu lumânări. Înveți sărbătorile, ce-ți mai trebuie? „Îl mulțumi neașteptat de mult sunetele acelea egale” (Nicolae Breban, Francisca, 1963, p.337).

Tatăl nostru, Gayatri (română, sanscrită), abisare ultracanonică. Taicu Dumitru gândind întâi la fiul mare Ion mort în război, apoi la fata lui divorțată, pierdută din ospiciu, iar viața zilnică – pentru Dumnezeu. Goală strecurătoarea păcatelor.

Ființă: (engleză) being, existence, creature, person, soul, thing, essence, substance, life (franceză) etant, exister (italiană) essere, esistere (spaniolă) ser, existir (germană) existieren, sein (rusă) yavlyanschiysya, sushchestovati (latină) quod, sunt. Devenire: hindi – nirmaan, latină – facere, spaniolă – fabricacion, germană – herrtellung, franceză – fabrication, engleză – making, becoming. „Și slăvească-mi-te pușcăriile” (Ștefan Vlădoianu).

Ce mi-e, ce-i sunt Indiei? Am ajuns eu anul trecut, după ani, acum, la un an, de ce-aș lipsi? Creștin oricâtor mantre. Marii oaspeți, Val și Nana, mirându-se că-mi place să merg cu avionul. ”Și mere dulci culese la lună” (Alecsandri, Fântâna Blanduziei).

Ce văd este. Deodată este. A tot fost. Va tot fi. Devenire – devenire întru ființă – devenire. Gata dasein-ul nicasian pe după-spre Dumitru. Urs a fost Topârceanu academic umorist satiric. Mihaela Cristescu din Sydney – cu el pe sofa – a adus flori și cărticele scoase la Ierarhul Nicolae, în Brăila (ea născută în București). Silvia Cinca se lansează și ea colocviul viitor, americănește. Am dat seara lui Speteanu, pe Dealul Spirii, și Doinei Ghițescu baritonând australianca.

Zeana preferase Mamaia, dar Gabi Tănase i-a citit Aletheia. Vali Pena, din Coșbuc. T.G. Mayer, din sine, spre 90. L-am lăsat afară pe Sata, doctorul neurolog, și n-am scăpat de două cărți ale lui. Puși mersese la doctor și a rămas acasă – fusese cu o seară înainte în pod și înjura. Nu Dănilă, nu Abăluță, nu Croitor. Nici Wienfried. Doamna Grandet întâlnește pe Leuwen. Lucien: „jertfesc orice scuccesului”.

GEORGE ANCA

Ovidiu Shakespeare Lawrence

tot mai aştept progeneraţia

daţi cu vizeta libertate ne împărţim leşinul comparaţiei atâta interdicţie lizibilităţii mannies nannies sfântul pământului focul jurământului Catullus morţii stază deochiului te lasă vatră vadră Almodovar cu încă un nume de circar şi dreptatea perversiunii stâlpi şuetei şi să stăm să se facă loc de mai păşisem scrisul lumea şi-o zice se văzuse indisponibilitatea spunerea de ce e cu exactitate plictisul românesc în lume furie muncă şi pedeapsă biserici înfipte în colivă n-am epic nu suspans flori de aşteptare greier acufen

cuptorul vânăt focul vedic

buşteni de plută dovleci

porumbi la capăt somn sfârâind

mătasea pe cânepă zile

discreţia topirii păstoase

de subacvatic dialect

pahari nemailimbă ca avhadi

mittili bojpuri folcloric

aţi prins o neovedă să trăiţi

în Guardian text aşezat

în versuri ce greu se merge

cu autobuzul englez pierzi bani

cunoaştem viciile ţărilor super

se vaită cu talentul imitabil

de talente incomparabile pe mizerie

apa gâldanului în cascadă imaginară

a lacului-şarpe gealăul

şi noi îl glisam pe banc

n-am mai povesti măsurarea

bărbăţiilor fără a observa

sfieli de mai târziu

casele dărâmate morţi înaintaşi

a nu-i plânge a nu-i încredinţa

de-o urâţenie pregetată

cultul morţilor respectuos

se întreţine cu desecratorii

învierea nu e o soluţie

cum am aflat numai din cărţi

întrebaţi-ne şi nu de unde

ape de uitare pe prundiş de haos

kojeviană pasmanterie

liberată şerpuire

caravana se Isaia

dănţuieşte general între patru ochi

castă culoare sociabilism

când mai treceţi prin Evatfer

apelativele ne trădau cum

s-o fi exprimat decidentul

pe îndelete sau brusc

vreo furie confuciană marţial

lingvism de dor pe

sărirea discriminării

şopârlele măcelărite ridicate căpiţă

n-ar fi încleftat nici mortarul din zidurile

tatei John Shakespeare n-am loc

tinerimea s-ar fi ramanestat

auzii şi uite-i pe creştinii

vizitând siriacii ucigând

se descrie grupul se caută voluntari

să trăiască printre ei pe faţă şi pe dos

lumina vieţii bătrânilor preamericani

stă coasa ba gresia pe cine

mai chemi învaţă de toate nu

ştii ce mai ştie nevoia

serializarea exagerării tematice

limitative în derâderea curentelor

dominante oricât de caduce

susţinerea partizană a

predicatorilor individualişti

spre totalitarism religios

datul în cap în bară în bobi

shehenai în asemănarea

sborurilor avionului corsar

şi ce mai comunicare fără

măsurarea retroversa(ti)lităţii

vă voi fi părând americobezat

atâta şi designul prescură obscură

te uiţi la covorul în drumul uşurării

expresia nu-ţi aparţine tot silă

s-au aşezat unii lângă alţii în

costume cu cravată ar fi

acultat şi până la moarte

mai trebuia sanstan

copii de crescut încotro

raci în toate părţile

neexistent înapoi înainte

vârfuri printate birocratic

scriere conscripţiei

nu mai adorm călcare

pe atragerea atenţiei

cu victime ăsta le e rostul

în vizită pe abţinere

cine vă aduse la apogeu

nu vă mai rămâne mâine

văzuşi şi româneasca

troscot pe neîmpăcate

păcate pe coate raclate

îmbrăcăminte frigului din oase

nerimată cristic pluralitatea

descriptivismului electronic

avem înţelegerea înapoiei

pe căutate oriunde a o

păstra şi treaba ei depeşa

aglomerate doze de gloată calabreză

flamenco pauză părinţii

din plictisită virginitate

mai inteligenţa crap-crăbească rac-drac

sărac de n-ai mai pledat spre juri

versificaţi vrânceneşte Soveja

Kojeve recunoaşte Coşvana

o jefuită sarajevă

safai inelar pe bancnote

hărţile chino-descoperitoare

pe ce tenacitate predatori silitori

cătarea suspinată glonţeşte

cronometrarea supunerii la masă

rotunde şi catolice Secundar

sundaram ceramică de Corund

agrafa o tandreţe cercelului puit

până-ntre-ale sufletului de cheltuială

paporniţe arătătoare de milenar

încarcă-le vegetarian până

o servi dumnezeu la masă

în contextul reneformei „sale”

nu ne-am fi permis recrudescenţa

asasinatului de fondator tăbăceam

piesele din tragismul pieselor copile

cine mai moare cine mai

trăieşte cu ocazia acestei

întrebări ce pricopseală Rick

avem scoarţe pentru câini jupuiţi

pe sub prunii ageni unul

cuptoarelor roşii în balanţă

pedepsiţi cu popă iarba de şanţ

păcatul să nu cadă adânc

o tăia să crească iertarea

paznic de-un verde viol

apei din cracii fântânii

şi ochitorii tasaţi tunel

căderea-n cer oprită de sufletele morţilor

contraste în conversaţia horă

spargem din vioară cotul domnului

pe drept neenervarea

crâmpoţirii parapanta voioşind

frigul când s-ar prea nălţa

prohod din pridvor cruci

scrise concomitenţă neaşteptată

comenzi postraţie

scapăre scăpare capsare

nu sare paisare chalisare

o regie şi prindem scena

se poate juca tracul dracul

ne convertim subconştientul

de câte ori pe secundă

separaţia părţilor în părţi

inegale pe omor uitat

retrăirii de vizigoţi

abstracţii cresteze memorialism

în onoarea lui Ogoranu

pozându-ne în bibliotecă

n-o s-o vedem din prima pe Mariza

poate niciodată şi din întâmplare

pe-o apăsată predestinare fado

într-un târziu nefătata vacă

avea să fie sacrificată c-o

împunsese pe fătătoare şi ea

mai plângi mai fugi în vârful părului

fantezie pe viaţă a picioarelor depărtate

şi aurul perelor reîntunecat

peste apă o noapte Palladi virtual

de gravură nudul pe greier

repetându-l potenţă lăuntrică

studioul districtual puţinul sânge

lumina săracă drumul mătăsii

de ne stătu zidul bătrâneţe

mai baltă ce-n Mahabharata

s-ar fi sărbătorit treacă

şi valurile lahari shakti

tu când ai zis de Urmila spune

drept Ramayana ori persoana

dintre noi ai spupus-o

lumina fereastra uşa

între şi nudul poetalei

în susul viziunii advaitine

pe-ale mele le luai mă mai

cafeleai sexualităţilor interval

numai icoane palladiene

pe frunzişul cepelor

în podul fluturilor

sub tremurul trupurilor

ţi-auzeam coapsele în Giurgiu

surâzătoare necoptului

far sub scara scorpiei Fux

ne-am sfiit şi deodată trăieşti

păturită desfăcută creastă

şi ce dacă doamne nu feri

iar altcui bombată codobatură

pe irepetabil onorariu

ba atunci canciul

rasă palisada roşu de Birmingham

răscrucea toridă sudoare

pe recunoaşterea inel

focul te profila pe

libidoul mării martore

unei uitări fiziologice

surcelele îmblânzite

în catifeaua worshipped

pe răspântia de-o viaţă

pustnica toropita nezisă

păduri din zilele zilelor

frunzele frunzelor pătrunzelor

rugul violat pe o înţelegere

de încercare aminte

şi capul cortizonului

elefantul fecundându-şi moarta pereche

tragi perdeaua maharajahului

înfigi cuţitul în caraulă

părinţi de iască amnar amar

să-i despotmolim răzoare

brazdă mama tată Rama

puşca laur spânzuraur parcă-n cearcăn

zânele izânele mândrele hâdele

ochi deschişi pe cel pântec

te uiţi nu te crede îmi rezum

puţinul multului tăvălit

într-o strânsură de trăsură

nisip arsura croncănind-o spargere

orbită la întrebare sora voastră

când şi deschise a fi fost cu un negru

de două ori din zece la 15 ani

dublu şi fantezii răpuse

cât mâţâirea postpuberelor

mortului meteor la vatră noaptea

beată mai perpetrată tartă

ligheanului deşertată corlată

fă-ţi de capul prostelei ne

bunia tratamentului cu

hormoni şi tot trece

mi te uiţi că nu fereastră

cum te ţii de îmbornată

şi napoi cu scaunul town-ul

baia pluta pe întuneric

o scufundare mormânt

conacul solar ibovniciei

cocaina pictatu-te-a pe

albăstrime shakespeariană

Guiness e bere nu vin

demenaja nu şi din fado

în întreirea ţipătului

cu îngheţată ureche

retractilă feştilă o filă

albirii lui Builă

Almorei Zambibilă

porumbul nalt crâng între

cuiburi poale-nfoiate

o mizerie de renunţare

chanson şiroite umbrare

de ascultare luminată

în târzia schizofrenie

urarea de zi foarte frumoasă

şi dumnezeu şi-o aduce

aminte păcatele oamenilor

rude nude apelor paparude

o înţelepţită despăturire

deasupra oceanelor zburate

la taina vorbei somnul bârfei

şi jaf de ochi cu mâna

revisatelor maternităţi

stazione ba Kogălniceanu te gândeai

te întinsesei cu tată şi fiu

în aceeaşi zi că de nebună

satul târgul capitalele praştie

de-o piatră cântărită penultim

pe nişte zaruri de nazuri

acum zigzagându-ne turbulenţa

dinspre aterizare o perdeluire

peste Fuji nesinuciderii încă

se prefăcea neauz cartof

crep franţuzesc de

China ne tăiarăm

verb în herb în ochi imberb

joaca pe insinuarea plasticităţii

aceluiaşi ovidianism sotto

lămurită lamură mălura

malurilor şi ce vorba

honolulueană auziţi-mi-o

zăpezile hawaiiene în floare

şi-n cleştele racului reculul

săracului fiertului pe dracului

păţaniei deposedate sedate

nu-mpărtăşesc îi desantez

creola creolină crin

n-am pran am îmi descojesc

parfumul bătrâneţii pe bete

scriituri încrustaţii taţii

patru scrise clasic

altădată nicio

de bozii amforă artă

ne şi bătătorim aerul rămas

caut candid mahakavi

Victoria Square pe nou

ihwwl valah toate limbile mor onomatopeea e metaforă râul chimist dublu standard la vioară nume zgâriate pe geamul lui Shakespeare codicologie poricologie rozmarinul nu respectă poruncile ceapa jură pe fratele usturoi nepotul ridiche şi cuscrul praz strugurele a minţit sentinţa târâş pe arac sătmărean râmnicean antimian tehnocratură medievistică la prânz şi tot va fi devreme să mă gândesc ce spun lui Strempel nemurirea distrugerii tărâţa târtiţei fervide a nu avea de ajuns la timp în târziul invitaţiei gerontice poricologos neporc devotamentul eficient numele se confundă cu opera tiraj topit liniştea asta mare biblioteca mirosea a brad Carpaţi linoleumul dat cu ceară înghesuiala anilor norma elementară o casă un copil o carte ne-am limitat mişcările a-mi scrie cosmologia eminesciană Sanatan fiul lui Brahma ardeleni masoni bibliotecari mazil azil razil vă salut de cicncizeci de ani şi nu-mi răspundeţi trandafir

decapolit în peştera liliecilor

fete călugăre răchitei arnotene

cine crede nu e niciodată singur

shakespearieni slujbaşi în Stratford

make the world go away

Brahma Vishnu Shiva

Rig Veda Voluspo Luceafărul

Strigoii Memento mori

devenirea nihilistă bhava vibhava

invagination hymen pharmakon

archetypal resonance astrohaiku

încă o săptămână nechinezească

leului de aur china town

altor supravieţuiri gondolă

Perseide Perseu’s mantle

astronomical arts Magellanic cloud

tot vorbim numai de morţi

numai în braţele lor

ne-am dezmărmuri solaritatea

sidi Aissa egal Vasile Lovinescu

mare întunecată haos ou

trup tăiat în cer şi pământ

archaic Sanskrit musical Nirvana

George Anca

miercuri, 3 aprilie 2019

FIINȚĂ ȘI REVELAȚIE

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhivă blog