Despre Baudelaire şi poeţii români. Corespondenţe
ale spiritului poetic.
Teză de doctorat prezentată de
Gheorghe Anca. Conducător ştiinţific: prof. dr.doc.
Zoe Dumitrescu-Buşulenga.
R E F E R A T
În teza prezentată Gheorghe Anca adânceşte un
subiect care nu este străin omului de cultură din ţara noastră, împins deseori
să se întrebe asupra resorturilor de comunitate spirituală între Baudelaire şi
poeţii români. Ca orice temă de difuziune şi corespondenţă culturală,
întrebarea se înscrie în zona preocupărilor actuale, care dezbat asemenea teme
cu mijloace plurale şi interdisciplinare.
O vastă şi erudită documentaţie răsplăteşte
prima aşteptările. Mai presus de ea stă o mobilitate a raţionamentului fertil
în asociaţii noi, surprinzătoare. Limbajul cu totul original ne dezvăluie
resursele logicii poetice ca instrument de analiză a poeziei însăşi. Evident că
abordarea poetică îşi adaugă capacităţile ei complementare, ce nu fac
“double-emploi”, cu mijloacele clasice ale criticii literare, în surprinderea
esenţei unui fenomen de emisiune şi recepţie culturală.
Departe de a fraterniza cu misticismul, partea
neagră, blasfemică şi ezoterică caracteristică pentru Baudelaire şi
identificabilă în poezia noastră, chiar la poeţii preeminescieni, are rădăcini
păgâne şi efecte protestattare, revoluţionare.
Teza ne intimează acest adevăr.
Prof.
Mircea Maliţa
27.II.1975.
S C R I S O R I
ca
încurajări – de principiu, dar şi în ceea ce priveşte abordarea poetică;
scrisori primite de la Mihail Celariu, Stephan Roll, Teodor Scarlat, Camil
Baltazar, Vasile Nicolescu, Mihai Ursachi. Alături de mulţumiri, fragmentale
care urmează:
Stimate
Domnule Anca
Foarte interesante pe cât de plăcuta dv.
scrisoare mi-a sosit cu o zi după plecarea mea la Predeal, de unde m-am întors
pe 28 august. Aşa se explică întârzierea acestui răspuns care s-ar fi grăbit să
vă sosească chiar şi cu ceea ce mi-ar fi trecut imediat prin minte în momentul
acela.
Despre Baudelaire ca format al unor literaturi
naţionale care cred că va fi scris, deşi subiectul, descoperit de dv., este mai
mult decât interesant. În ceea ce vă priveşte, trebuia să spun că deşi
prietenia mea pentru el a fost cronică, nu l-am privit niciodată cu ochii
mişoraţi – a cântărire şi studiere – ci, la fiecare apropiere, cu o nestăvilită
pasiune, ca o îmbrăţişare frăţească, în personalitatea lui integrală aflând un
ecou pe măsura afecţiunii pe care i-am purtat-o. Amiciţia lui, de altfel, şi-n
poezie şi-n viaţă are particularitatea de a se oferi fără nici o rezervă, ba
chiar fierbinte, hotărâtă şi radicală, infinitele-i adâncimi neconstituind aici
o piedică în calea unei tumultoase spovediri integrale. Grava-i inteligenţă -
una dintre marile-i frenezii sclipitor personale – nu s-a sfiit nicicând de
situaţii diverse şi de riscurile
împrejurărilor. Iar asupra favoarei unui temperament (aici se află cheia)
năpraznic, orice aspect al vieţii din afară a căzut într-un clocot şi-o zarvă
ce nu se dovedea nici chiar în contemplarea operelor celor două saloane care,
fără geniul lui, n-ar fi devenit imediat şi pentru noi geniale.
După trepidaţia fără pace ce i-a frământat
viaţa, nu putem să nu ne gândim la un demon de gardă. Dar acesta îşi înceta
autoritatea în clipa când, aşezându-se la scris, acel demon răscolitor al
vieţii şi al morţii, devenea chiar poetul: un artist solidar, stăpânându-şi
mijloacele, dominând şi ordonând pandemoniul infernului. El lucrează prin intermediul sclipitor şi
la flacăra umbrelor îmblânzite.
Frământă, cum spune Gautier, forme noi şi
cuvinte pe care nimeni nu le-a mai auzit pân-la el, şi, dacă vânzolirea
tenebrelor separă coloritul, atmosfera şi muzica şi-ntrupează un glas nou.
În ţara românească, marele Macedonski a
înălţat primul Imn la Satan, uriaşul
Arghezi nu s-a tras s-a tras la o parte din flacără, iar Bacovia şi-a cules şi
el câteva rămurele gingaş încenuşate, cum iese cositorul turnat la bobotează.
Pe mine m-ar fi ispitit mai anemic vâlvătăile
dragostei. Dar sper că n-am trecut chiar de porţile în faţa cărora orice
speranţă trebuie lepădată.
Vă rog fiţi amabil să-mi răspundeţi de
primire.
Mihail
Celarian
(1972,
1 septembrie)
Ştefan
Roll
(Bucureşti,
17 august1972)
Iubite
Domnule Anca,
În primul rând vă doresc izbutire la teza de
doctorat pe care o pregătiţi. Tema e interesantă, dificilă puţin poate, dar
necesară a-l avea, temerară, Bravo!
Desigur că aproape toţi poeţii, scriitorii
contemporani l-au citit, admirat pe Baudelaire, care – cred – le-a aurit
harnaşamentul scrisului lor propriu. Poate că pe aceşti trubaduri celeşti îi
citim, nu ca să-i imităm pe ei, ci, cât “să ne imităm pe noi. L-am citit şi eu
la tinereţea mea lirică şi-l mai răsfoiesc şi astăzi ca pe un zefir “maudit”.
Şi am trecut oprindu-mă la continuatorii lui în lirica şi investigaţia poeziei
franceze. Rimbaud, care, deşi înaintea lui, l-a devansat, ca şi Lautreamont,
Verlaine. Apoi au venit Eduard, Antonin Artaud, Robert Desnos, Reverdy, cu care
am mai rămas. Umbre de zuavi frenetici. la noi Urmuz, Voronca, Fundoianu,
claude Gernat, Barbu, Vinea. Descoperisem şi pictura, poeţii ei: Victor Brauner,
Marcel Iancu, Hedda Stern, Saul Steinberg, Picasso, Ernst, Tanguy, Valentino
Hugo, Margarite, Brâncuşi, Masson, Picabia... Cu Baudelaire mergeam precum cu o
manta de odăjdii pe mână. Poposeam cu el.
Iată o evocare, două.
Acum, cu vreo trei decenii înapoi, într-un
ajun de an nou, am rămas, eu cu Philippide, cu care sunt prieten, fără program
de Revelion, ca să zic aşa.
Îl vom petrece amândoi, poate mai boem. Şi
ne-am dus la locanta numită “La rai”, din subsolul unei clădiri din spatele
Palatului. Era umblată de scriitori, artişti, de vagabonzi ai stelelor.
Cânta acolo o rusoaică Galia şi un chitarist,
tot rus. Ca şi patronul localului.
În seara aceea era pustiu. Toţi se aranjaseră
se vede în altfel. Ne-am aşezat la o masă. A venit şi Galia. Avea textele ei la
unele şansonete uşoare pe care le cânta, cântece franţuzeşti. Ştia bine
franţuzeşte, literatura acestei limbi şi mare admiratoare a li Baudelaire.
Phillippide era şi el unul din admiratorii albatrosului şi traducătorul lui –
dintre cei mai buni, cel mai bun.
Paharele cu vin erau cu noi. Menu-ul era
rusesc. Borş, blânii, curcan cu varză călită. Atmosfera era “dostoievschiană”,
deci adecvată cu Baudelaire.
Galia a început să ne recite din versurile
lui, pe care le ştia pe dinafară, Philippide, la fel. Cele traduse de el,
altele în versiune originală. Era parcă o întrecere, un “turnois” diavolesc.
Chitaristul cânta încet, poate pentru el, cântece de pierzanie ruseşti. Eu
tăceam. Patronii îi vedeam cum înfulecă în dosul unei tejghele.
Aşa ne-au apucat zorile, ziua noului an.
Ieşisem beţi de Baudelaire, de vin, de melodie blestemată.
Acum trei ani eram la Paris. Într-o înserare,
plimbându-mă printr-un cartier, remarc pe faţada unei clădiri din rue
Bauttefeuilles, o inscripţie: “Aici a locuit şi a scris Charles Baudelaire, în
anii...” M-am oprit. O casă oarecare a burgheziei medii franceze. M-am dus la
bistroul de prin apropiere şi am luat o sticluţă cu absinthe, m-am aşezat pe
pragul unei case de peste drum şi am privit ferestrele închipuindu-mi că
Charles stă sub pălăria unei lămpi şi scrie. Am recitat tăcut din cât ştiam din
versurile lui. Care din ele o fi fost scrise după acea fereastră care avea
îndărătul ei un linţoliu alb?
Tot la Paris m-am dus să văd prietenii rămaşi
etern acolo, în cimitirul din Montparnasse. Aici e Brâncuşi, alte gropi şi,
ştiam aceia a lui Baudelaire. Am căutat-o. Nu am găsit-o uşor. E înmormântat
împreună cu socrul său care i-a cam făcut viaţa acră. Deci, nici aici nu a
scăpat de el!... Am pus o floare. Am mai rătăcit printre celelalte morminte,
aninime pentru mine. Ceea ce m-a mirat a fost numeroasele pisici vagabonde care
umblau colo-colo, speriate.
-
Ce-s cu astea – am întrebat intendentul?
-
Toţi cei care pleacă din Paris neavând cui
să lase anumalul, îl aduce aici, unde vin alţi amatori de feline să-şi
aleagă.Ştiam că lui Baudelaire îi plăceau şi avea pisici.Deci avea şi aici
vizitatorii lui iubiţi.
Camil
Baltazar
(15
august 1972)
.......................................................................................................................
iată
impresiile sale despre tema ce vă interesează:
Cu Baudelaire s-a-ntâmplat, fiindcă cel mai
agreat şi mai tradus poet francez la noi, să fie cunoscut, cum e cazul meu şi
nu numai al meu din tălmăcire, înainte de a fi fost gustat în limba originală,
deoarece eram la vârsta când abia buchiseam sloavele limbilor străine. Ce m-a
apropiat de Baudelaire? Faptul că, asemenea lui Goethe şi Eminescu, era un poet
gânditor care dezbătea temele majore ale omenirii – dragostea, subjugarea către
păcat, înfăţişarea, cu interes, a oamenilor din straturile de jos, cât şi
tinderea lui către salvarea din rău şi cultivarea purităţii şi elevaţiei. Apoi
poetul francez avea curajul deplinei sincerităţi, una din calităţile de seamă
ale liricii autentice, a rostit adevărul, a spune lucrurilor pe nume, a scoate,
cu iscusinţă, lucrând prin contraste, din mâlul şi dejecţiunile existenţei,
floarea rară de nufăr a poeziei, ca în La Chevelure, ca Un Charogne. În poezia
baudelairiană se-nbină demonismul cu angelismul, dar substanţa ei este una de
superioară ţinută şi esenţă morală, prin umanismul funciar care o străbate,
prin aceea că poetul se alătură umulinţei vieţii, cântând declasaţii săi,
învederând afecţiune pentru orbi, cerşetoare, pentru bătrâni şi bătrâne.
Profund religios, - nu s-a observat de către
cei ce l-au tradus, caracterul teologal al poeziei sale, nu numai prin
arsenalul de cuvinte folosite: cădelniţă, altar, jertfelnic, candele, aghiasmă,
dar un Charogne, nimeni din cei ce au tradus poema, n-au remarcat caracterul ei
teologic, adică n-au descoperit că poema e de fapt un ceremonial funebru,
folosit nu numai în cadrul religiei creştine, ci şi în alte religii la
înmormântări, - ceea ce a subliniat unul din cei mai noi şi mai pricepuţi tălmăcitori
ai săi – AL CERNA RADULESCU, care a transpus exemplar un ciclu de poeme din
Baudelaire în revista “Viaţa românească” şi acesta e şi un excelent exeget al
poeziei baudelairiene a publicat din Baudelaire şi în revista “Argeş” pe iunie, 1972. Baudelaire nu e atrăgător doar prin
abordarea temerilor damnate, el poate intona şi seninul imn evocator al doicei
sale, plin de duioşie şi al unui om împăcat cu sine şi poate compune madrigale
pline de suaevitate ca Semper Eadem, fiind un captivant şi neîntrerupt rapsod
al iubirii. Nu numai al celei telurice, diavoleşti, ci şi al celei
purificatoare, înălţătoare, prin căutarea candorii, nu degeaba a scris el un
poem al inocenţii şi prin aceasta o literatură de un cuceritor umanism ca în Le
Flambeau vivante şi Raversibil, adică proslăvitor fidel al dragostei, fiind şi
un pictor nuanţat şi amănunţit al frumuseţilor carnale ale semenei noastre. Dar
el e şi un cântăreţ al dramelor sufleteşti, ca în Le beau navire şi alte poeme.
Apoi poezia lui a determinat pe scriitorii români să-l traducă pentru că ea
conţine o dramatică şi continuă confesiune. Arghezi ca şi Bacovia au fost,
primul la-nceputurile sale, influenţat de Baudelaire. Poezia lui Arghezi –
Litanii: “în depărtarea noastră, lio, îmi zboară gândul ca un corb în ploaia
unei toamne sure, în solitudini de pădure”... e-arîurită de Baudelaire. Aşa dar
sub aparenţa laudei tulurice a .....ca şi a laturei abjecte din viaţă, el
râvneşte mereu ostrovul candorii, el caută tărâmul inocenţei, o dovadă că sub
blesteme şi altercaţiile cu accente acide, râvneşte frumuseţea pură, cea
eternă. Fire complexă, el se complace-n descrierea leneviei, fecundă pentru
creaţia sa, în executarea iadului, dar arată compasiune pentru orbi şi
cerşetori, adică se-apleacă asupra lumii în mizerie şi sfâşiată de sărăcie, în
contrast cu cea trăind în luxură. Acel ca a rostit: sufletul meu e o navă spre
Utopii “era natural să afle ecou în inimile confraţilor săi de la noi, aşa se
explică de ce B. e, pe lângă cel mai tradus poet şi de o seamă de poeţi de frunte,
dar şi cel mai comentat scriitor, faţă de opera sa, redusă cantitativ, în
raport cu valoarea-i artistică, enormă. Toată poezia noastră modernă se află,
prin Arghezi, influenţată de Baudelaire. Nu s-a subliniat destul ca în
poeziile-i, zugrăvind cu expresivitate desfrâul şi cupiditatea, el le condamnă
şi-n-fierează. Recitirea lui Baudelaire evidenţiază alte aspecte sociale, adică
felul cum prin instrumentele sale de expresie, el a atacat răul social cu
virulenţă şi a exultat binele. Geo Dumitrescu în antologia sa din 1967 nu a
introdus şi poemul unui f.bun traducător, un bucovinean, ce le-a tipărit în
Revista fundaţiilor şi pe care eu le-am menţionat, dându-i şi numele în
articolul publicat în UNIVERSUL LITERAR condus de perpessicius, am impresia că
a apărut în 1945, care nu numai că a publicat aproape tot Baudelaire în
tămăcirea sa, dar mi s-a părut unul din cei mai fideli şi mai pasionaţi
traducători ai marelui şi nefericitului poet.
Rugându-vă a-mi confirma primirea
comentariului meu. În articolul din .. ... enumeram toţi traducătorii lui
Baudelaire în româneşte.
Teodor
Scarlat
(13
septembrie, 1972)
Am luat cunoştinţă de poezia lui Baudelaire,
cu mult înainte ca versurile mele să devină cunoscute public.
Nu împlinisem cred 18 ani când, ca elev de liceu,
întâmplarea mi-a scos în cale pe Hilda Grünspaun – apreciata compozitoare Hilda
Jerea de azi. Mă aflam în vacanţa de vară, într-un sat din marginea Bărăganului
– sat, în care tatăl Hildei îşi gospodărea unele afaceri comerciale şi în care
ascultam seara până târziu, acordurile pianului la care exersa Hilda, elevă şi
ea. Am cunoscut-o prin intermediul fratelui său, azi medic reputat în Capitală.
Primele noastre discuţii s-au purtat, în lipsă de alte subiecte, în legătură cu
ultimele cărţi citite. La un moment dat am rămas surprins şi ruşinat, în
acelaşi timp: interlocutoarea mea adusese în discuţie numele unui poet francez
destul de necunoscut mie – Baudelaire! Ca să nu-mi lase ipresia că ar fi să mă
umilească, Hilda a scos imediat din poşetă un volumaş: “Citeşte-l şi pe urmă să
discutăm:. Era “Les fleurs du Mal”. Aşa am cunoscut pr Baudelaire! Am cunoscut,
e un fel de a spune, pentru cî anii mei de atunci de limbă franceză, ca şi
versurile lui Baudelaire aveau pentru mine secrete greu de pătruns. Abia mai
târziu mi-am dat seama că Baudelaire era unul din marii lirici ai lumii şi că
era destul de firesc să nu-l fi putut înţelege, în anii adolescenţei mele. Când
mult mai târziu am devenit oarecum cunoscut şi am încercat, ca şi mulţi alţi
confraţi , să traduc din “Les fleurs du Mal”, mi-am dat seama că opera poetică
a lui Baudelaire este, în esenţă, confesiunea unui spirit în permanentă
efervescenţă a unui ins torturat de propria nelinişte, a unui egoist l-aş putea
numi, care nu vede nimic dincolo de el, care nu vrea să vadă, socotindu-se - probabil – pe sine însuşi, măsura
tuturor lucrurilor. M-a mai derutat apoi şi acel “satanism” al poetului, cum şi
extravaganţa peisagiilor sale sentimentale, fierbând de miresme exotice şi
soare tropical. Toate acestea, deşi mă dureau aproape – eu ni le puteam trăi sufleteşte, aşa cum trăiau
bunăoară, aproape totalitatea ei, poezia eminesciană. Baudelaire era, pentru
mine, aşa.....într-o zonă care depăşea viaţa sufletească, a unui biet ţăran din
marginea Bărăganului. Iată pentru ce n-am îndrăznit sî traduc din Baudelaire!
Ei şi totuşi, poezia lui Baudelaire – mai corect spus – spiritul acestei
poezii, şi-a infiltrat pe nesimţite, ecoul, în universul meu liric. Poemele
“Plecare spre Cyters” (vol. “Ora de zbor” Ed. Cartea Românească” Buc. 1940) şi
“Invitaţie la vis” (ciclul inedit din “Poeme”, E.P.L.1969) sunt cred
semnificative din acest punct de vedere. Şi nu-mi pasă rău!
În ceea ce priveşte aprecierea de care poezia
lui Baudelaire s-a bucurat şi continuă să se bucure în ţara noastră - şi nu
numai printre literaţi! – ediţia bilingvă, a lui Geo Dumitrescu o mărturiseşte
fără alte comentarii.
Mihai
Ursachi
(13
august, 1972)
Ne întâlnim, în viaţa spirituală, numai cu
acei oameni, puţini, cu care trebuia să
ne întâlnim; momentul însuşi al întâlnirii poartă în sine ceva eseţial şi adânc
semnificativ pentru destinul nostru.
Baudelaire ete unul din acele spirite
neliniştitoare, de care odată contagiat, te resimţi pentru totdeauna, cu sau
fără voie, conştient sau nu.
trăiesc faţă de el toată gama sentimentelor ce
le pot avea pentru un om viu şi prezent: de la repulsie şi oroare, până la
spaimă şi dragoste, compasiune şi gelozie...
În formaţia mea a însemnat revelaţie, după
Eminescu: el domină şi astăzi sufletul acele zone ce nu s-au limpezit încă prin
experienţe superioare, aducîtoare de seninătate. Am zis după ce l-am citi pe
Baudelaire: nimic din ce-i uman nu e străin poeziei.
Scriu aceste cuvinte simţindu-i ochii
halucinanţi, arşi de o cuprinzătoare febră şi totuşi răceala hipnotică a
şarpelui tutelar; mi-l imaginez, în câmpiile veşnice, numai în tovărăşia lui
E.A.Poe.
Prezenţa lui mi se pare atât de imediată,
uneori aproape insuportabilă, şi mereu subânţeleasă; sfâşierea lui – atât de
grăitoare pentru felul cum condiţia umană îşi construieşte din propria-i jale
paradisul, adică poezia.
R E F E R A T
despre
Baudelaire şi poeţii români.
Corespondenţe ale spiritului poetic. Teză de doctorat prezentată de
Gheorghe Anca. Conducător ştiinţific: prof.dr.doc. Zoe Dumitrescu-Buşulenga.
Teza lui Gheorghe Anca uimeşte prin bogăţia şi
multiralitatea informaţiei. Dacă uneori forma informativă şi pathosul
investigator o iau înaintea spiritului de discernământ şi cumpătului axiologic,
faptul este a se datora temperamentului vulcanic al candidatului şi inclinaţiei
discursive, proprie demersului său intelectual.
Până la lectura acestui studiu, de poezie sau
de literatură comparată dacă vreţi, îl cunoşteam pe tânărul Gheorghe Anca în
ipostasa de poet şi de prozator, cu sunet pur şi cu accent de originalitate în
generaţia sa. De azi înainte, vastitatea şi adâncimea cunoştinţelor sale în
materie de poezie, de critică literară şi de estetică a poeziei ne obligă să
luăm act - şi o facem cu toată bucuria – de cea de-a treia ipostază a lui Gheorghe
Anca, anume de ipostaza omului de cultură, a omului de ştiinţă, a criticului şi
a istoricului literar. Personal, n-am considerat niciodată şi nu considerăm
nici astăzi critica literară ca un gen aparte, de sine stătător şi viabil prin
sine. Oricât de virtuos ar fi, criticul, după părerea noastră, rămâne toată
viaţa la statutul de redactor şef adjunct al unui redactor şef deplin, poet sau
scriitor. Am deschis această paranteză pentru a sublinia faptul că, datorită
său de poet, Gheorghe Anca, prin prezentul exerciţiu critic, izbuteşte să
scoată criticul – fie şi numai odată - din minoratul menţionat. A bon
entendeus, salut!
Revenind la ceea ce ne interesează, în primul
rând, ne permitem a atrage luarea aminte că aşa cum este formulată în titlu şi
elaborată în structură, lucrarea lui Gheorghe Anca ar putea constitui două
teze: una, alcătuită din primele două capitole şi numită “Baudelaire şi critica
românească”, a doua formată din capitolul al III-lea – “Corespondenţe ale
spiritului poetic”, cu sau fără Baudelaire ca punct central de referinţă. Dacă
autorul menţine totuşi poezia baudelairiană ca pivot al întregii construcţii
arhitectonice, lucrul acesta se cere a fi evidenţiat cu mai apăsat accent mai
ales în partea a III-a a studiului, care aşa cum ni se înfăţişează în
redactarea pe care o avem în faţă poate constitui o altă lucrare, fără
raportare la Baudelaire.
Şi într-un caz şi în celălalt, însă, dat fiind
că ne găsim pe un teritoriu de literatură comparată, în care problemele de
graniţă şi situaţiile deosebit de complexe se confruntă, se decantează unele
prin altele, se străluminează unele cu ajutorul altora, păstrându-şi oricum
fiecare propriul ei relief ontologic, socotim că ar fi fost bine – asta în
primul rând pentru a uşura efortul de comprehensiune al cititorului – dacă
Gheorghe Anca definea următoarele concepte de bază: “corespondenţe” analogie;
afinitate; influenţă.
O mai clară desluşire a conţinuturilor şi
articulaţiilor dialectice ale acestora ar fi dat o transparenţă de altă
calitate întregii lucrări, evitându-se unele redundanţă, divagaţii sau
cutezanţe de exprimare ca, de pildă cea pe care o desprindem de la pagina 89:
“Poetul, artist prin excelenţă, ignorându-şi firea, aflat în căutarea acelui
altul din sine, devorându-şi opera emană poezia cu taina acesteia închisă în
ea, concomitent proiectându-se el însuşi ca o creaţie graalică a poeziei.
Axiomatica Poezie suficientă sieşi se aproximează conjunctural a fiinţă
esenţial dar involuntar filozofică, naivă, supranaturalistă, adică absolut adevărată
decât în altă lume, afirmată cea dântîi între arte, rod al sensibilităţii
imaginaţiei, efect total de răpire a sufletului într-un ton etern, o magie
evocatoare”.
În vederea unei eventuale publicări a
lucrării, pentru a se garanta densitatea şi economicitatea ei verbală, se
impune reducerea citatelor, atât din româneşte, cât şi din alte limbi. De
asemenea, pentru a se înlătura caracterul pestriţ al textului, s-ar cuveni ca
citatele din limbi străine să fie traduse.
La sfârşitul acestor gânduri, ne facem o
plăcută datorie din a sublinia unele calităţi de o rară frumuseţe morală ale
candidatului.
Gheorghe Anca este un generos, care se
dăruieşte cu entuziasm şi pasiune problemei pe care o tratează, aplicând
tuturor autorilor citaţi măsura înţeleptei sentinţe latineşti “...suum cuique tribuare”.
Probitatea ştiinţifică a lui Gheorghe Anca se
resfrânge deopotrivă la autorii români şi străini.
Spiritul de modernitate şi contemporaneitate a
lui Gheorghe Anca nu-l împiedică să aprecieze şi să valorifice trecutul pe
temeiul unor ferme criterii axiologice.
Grigore
Popa
Bucureşti,
3 decembrie 1974.
R ~ S P U N S
(Lui Gh. Anca)
.................................................................................................................
Nu
mă pot amesteca într-o discuţie despre Baudelaire întrucât nu-l cunosc deloc.
Bănuiesc că nici nu mă poate atrage şi din ce cauză - fiindcă-mi pun întrebarea
grozavă: dacă tot conţinutul ideatic al operei lui Baudelaire se sprijină în
sensurile lui pe o busolă, care e aceea? Ori eu nu ştiu ce să spun despre tema
în care m-ai implicat oarecum. N-o cunosc, dar o miros cu aproximaţie din ce am
auzit, din care deduc că nu pot garanta soliditatea oricărei opinii pe care aş
îndrăzni s-o emit cu privire la valoarea operei lui Baudelaire din punctul de
vedere al problemei de supremă importanţă pentru mine relativ la principiul
busolei, de care nici un artist nu poate face abstracţie.
Personal, mă bazez pe adevărul că nimic nu
poate avea valoare ori temeinicie decât în confruntare cu contrariul său. Nu
pot proceda astfel decât principial, pentru că în acest sens am parcurs aproape
totalitatea vieţii mele, la care Baudelaire şi mulţi alţi valoroşi oameni de
cultură nu au putut participa, tocmai din cauza specificului lor.
.................................................................................................................
Nu cred că se cere numaidecît să inventezi, să
creezi, şi numai să cunoşti. Fiind vorba de creaţie, invenţie, acestea nu sunt
absolut necesare într-o oricât de valoroasă operă de culturalizare, deşi pot fi
binevenite dacă, în timp, sau acum, se întâmplă să se ivească.
Dimitrie
Cuclin
Octombrie
– martie
1974
- 1975
Gheorghe
Anca: Baudelaire şi poeţii români.
Corespondenţa ale spiritului poetic
(Referat)
Gheorghe Anca a întreprins o lucrare de
poetică şi de literatură comparată care se impune prin structurarea ei, prin
informaţie critică bogată, prin interpretări de profunzime. De la primele
pagini ale tezei, se conturează câteva calităţi ale autorului: un spirit
corelativ şi o inteligenţă a anologiilor. Acestor calităţi îl vor ajuta în
primul rând să pătrundă în universul poeziei lui Baudelaire, şi în al doilea
rând, să observe unele răsfrângeri ale acestuia asupra poeziei române. Ca reper
necesar al lucrării, constatăm cunoaşterea resortului psihologic al
“influenţelor”; Gh.Anca notează: influenţa şi originalitatea pot apărea, până
la urmă, direct proporţionale, când avem de-a face cu afinităţi elective”.
Iniţierea autorului în tendinţe actuale ale poeticii, filosofiei, psihologiei
(semiotică, existenţialism, structuralism, psihanaliză) îi serveşte în
abordarea prismatică a lui Baudelaire, tentând o viziune “integrală” a creaţiei
acestuia, cum sugerează prima parte a tezei, Poezia în Baudelaire.
Partea a doua a cercetării, Recepţia critică, urmăreşte “destinul”
lui Baudelaire în România. Se trec în revistă atitudini critice româneşti cu
privire la Baudelaire. Pe lângă metoda istorică, pe lângă repertorierea
sistematică şi evaluarea reacţiilor critice, Gh.Anca nu abandonează nici în
acest capitol metoda comparatistă. Bogata bibliografie adusă în discuţie nu
este nici un moment greoaie, ci accentuează impresia de densitate.
Centrul de greutate al lucrării e dat de
partea a III-a:
Corespondenţe ale spiritului poetic. Este
impresionantă aici informaţia bibliografică (română şi străină) adună în
discuţie şi puterea de a extrage, din aceasta, argumentele lucrării. Ingenioasă
ni se paredefinirea spaţiului larin, ca teren spiritual omogen. Corespondenţele
poetice primesc, în acest fel, un suport cultural, de asamblu; se observă, la
fel de ingenios, ramificaţiile distincte în cadrul acestui spaţiu omogen.
Vom găsi în această lucrare o apropiere şi o distanţare necesare, mereu în mişcare, între Baudelaire şi poeţii
români, între singularitate şi totalitate, între poezie şi ambianţa
socio-lingvistică la care se raportează creaţia. Analizând fertila noţiune a
corespondenţelor, autorul distinge cadrul mare al corespondenţei “interlatină
ortodoxă”; particularizând, el distinge corespondenţa eminesciană, macedoniană,
bacoviană, argheziană, corespondenţe simboliste. Departe de a admite
predominarea “influenţelor”, Gh.Anca demonstrează existenţa unor “rădăcini
universale româneşti necondiţionate”, care asigură originalitatea poeziei
române.
Apreciem dispunerea tematică a părţilor
lucrării, multiplele corelaţii cu literatura universală, vădind din partea
autorului lecturi solide, dar şi metodă de cercetare, o vocaţie a construcţiei,
a sistematizării şi a continuei interpretări personale; în acelaşi timp, un
simţ al nuanţelor, o respiraţie poetică vastă.
Căci erudiţia sa nu este rece; limbajul
filozofic, abstract, este potenţat de unul plastic, poetic (şi aici, experienţa
de poet al lui Gh.Anca se face văzută, în capacitatea de apropiere sensibilă,
nu doar raţională, a subiectului). Extragem, în încheiere, câteva fraze care
ating concentrarea plastică a aforismului: “Ironia intervine adesea ca schiţă a
secretului tragic”; “Ochiul cititor se solidarizează cu versul, cu coloanele
iambului, cadenţându-se pentru primirea armoniilor de substanţă, cântului
străbătător abisurilor”; “Promisiunea salvării individuale prin poezie”;
“Individualităţile fac să pălească valoarea dogmei estetice, în timp ce aceasta
se autosimbolizează în chip particular în opera fiecărui adept al ei”; Simbolul
este poate cea mai puternică monedă de schimb în literatură” etc.
O bună fundamentare estetică, un punct de
vedere “perspectivist” în considerarea valorilor, originalitatea interpretării,
arhitectura lucrării şi, cu o notă aparte, impresionanta referinţă critică,
conferă tezei de doctorat de faţă o certă valoare ştiinţifică.
Vasile
Andru
-
scriitor –
3
martie 1975
OBSERVAŢII
REFERITOARE
la
teza de doctorat:
Gheorghe
ANCA,
BAUDELAIRE ŞI POEŢII ROMANI –
CORESPONDENŢE
ALE SPIRITULUI POETIC
Conducător
ştiinţific prof.dr.doc. Zoe Dumitrescu Buşulenga
Bucureşti
1974
Teza de doctorat a tov. Gheorghe Anca
intitulată: Baudelaire şi poeţii români –
Corespondenţe ale spiritului poetic, am avut deosebita cinste şi plăcere să
o citesc în extenso.
Susţinătorul ei, un tânăr remarcabil, cu un
talent viguros şi o putere de sugestie impresionantă, prezintă prima sinteză
asupra baudelaireianismului românesc, pornind de la retrospecţia conţinutului polivalent
al poeziei lui Baudelaire, la recepţia poetică şi critică a operei acestui mare
creator modern pe plan european, cu referinţe speciale la reverberaţiile
creaţiei lui în lirica românească, şi încheind cu corespondenţele universului
spiritual în arta poeţilor de esenţă baudelairiană.
Primul capitol consacrat vastei experienţe
poetice a lui Baudelaire în Les fleurs du
mal este de fapt o exegeză a condiţiilor, premizelor, structurii şi
evoluţiei acestei experienţe de-a lungul întregei lui creaţii. În acest capitol
Gheorghe Anca expune gradat rezultatele cercetării lui teoretice:
-
ordonanţa tematică, în părţile ei
constitutive şi reprezentative, din care reiese că poetul a regândit această
experienţă, până la limitele ei, în lumina unei reintegrări complete în
concepţia şi viziunea lui poetică;
-
transpunerea visului poetic în experienţa
creaţiei lirice şi a experienţei visului în realitatea poetică creatoare
unitară şi indestructibilă în articulaţiile ei intime;
-
viziunea dialectică a unui paradis pierdut
treptat paralel cu un infern câştigat în contratimp, a unei stări de
beautitudine spirituală în contrapondere cu o stare de decreptudine fizică, a
unei vieţi arhaice fără dureri şi lamentaţii care cedează locul unei vieţi
citadine turmentate şi în permanente căutări;
-
interpretarea categoriilor estetice
clasice, contrariilor lor aparent anticategoriale, în meditaţii filosofice de
un profund umanism modern;
-
şi, în fine, confesiunea amar-corozivă,
provocată de scandalurile şi revoltele contemporanilor, în care denunţă
pseudovirtuţiile morale ale unui public restrâns, infatuat şi ipocrit, ce
dezgustă pedant timbrul sensitiv şi sonorităţile interioare ale adevăratei
poezii fără să-i sesizeze profunzimile crepusculare.
În
aceste condiţii critice, capitolul “Poezia în Baudelaire” reprezintă o
contribuţie profundă la modul cum trebuie privită în timp substanţa creaţiei
baudelairiene. Baudelaire poetul plenar este reflexul lui Baudelaire omul
integral al unei umanităţi în devenire; Baudelaire judecătorul intransigent al
propriei lui conştiinţe creatoare este alt ego-ul judecătorilor lui întru
creaţie şi recepţie literară. Aceasta pentru că după investigaţiile de
psihologie creatoare ale candidatului, orice operă poetică se reduce la
experienţa de viaţă, la trăirea polivalentă, globală, fără reziduri etice, ale
poetului ca atare. Poezia motivează pe poet, universul lui de ideaţii şi
sensibilităţi, de contradicţii şi armonii, de probleme creatoare insolubile şi
solubile, de subtilităţi estetice, de implicaţii gnoseologice şi etică
profesională.
Baudelaire văzut de poeţii reprezentativi ai
şcolii simboliste franceze, şi, în cazul nostru, de cei al şcolii simboliste
româneşti, înfăţişează un model de creaţie lirică reversibil numai în propria
lui operă.
Capitolul consacrat “receptării critice” a lui
Baudelaire este o excelentă introducere la istoria criticei româneşti a operei
baudelairiene. Se referă pe de-o parte la analiza traducerilor din Baudelaire,
la afinităţile selective ale traducătorilor şi la clişeele pozitive sau
negative ale temelor traduse, iar pe de altă parte, se referă la structura
ideoplastică a traducerilor, la caracterul estompat sau marcat al
baudelaireanismului lor, la ponderea influenţei lor tematice sau stilistice în
poetica românească a secolului ce succede publicarea operei poetice a lui
Baudelaire.
Susţinătorul tezei constată pe bună dreptate
că baudelaireanismului major a fost uneori receptat critic printr-un
baudelairianism minor, pentru că modalităţile tematice şi stilistice au fost
confundate cu ideosincrasiile lor, pentru că viziunea poetică de esenţa
baudelairiană a fost interpretată prin optica personală refractară la
conţinutul acestei viziuni; importurile literare şi practicile parţial
asimilate cu aspectele rutinare ale unei anumite poetici româneşti ce mergea
alături de vocaţia poetică autentică. Poezia considerată utopică şi artificială
se impunea celor neiniţiaţi în poezia lui Baudelaire, prin contradicţiile ei
aparente, prin originalităţile ei exterioare, printr-un univers non-reprezentativ.
Gheorghe Anca trece în revistă, într-o
peregrinare progresivă, originalitatea autentică şi organică, a creaţiei de tip
baudelairian, integrată şi transilbolizată în poetica românească. Expunerea
părţii viabile din baudelaireanismului românesc, la cei mai reprezentativi
dintre creatorii ei în lirica noastră ( nu insist asupra numelor) creşte
simfonic până la demonstraţia copleşitoare. Capitolul acesta pune pe planul
istoriei comprehensiunii axilogice a baudelaireanismului românesc premizele
unei reconsiderări în perspectiva vremurilor noi ale istoriei literare
româneşti.
În fine, capitolul final, consacrat
“corespondenţelor spiritului poetic” aduce o lumină nouă, substanţială, de
intensităţi critice, la determinarea conţinutului, fabulaţiei, simbolurilor şi
transimbolurilor poeziei baudelairiene în general şi a celei româneşti în
special. Candidatul descoperă şi subliniază corelaţiile adânci între lucrurile
lumii acesteia, relevate adesea prin contradicţii implicite, prin deosebiri şi
contraste ontice, care însă nu sunt irezolvabile în universul creator al
poetului. Ceea ce îl preocupă însă constant este arta corespondenţelor poetice
în creaţia lirică a lui Baudelaire, ca şi în lirica de esenţă sau presupusă
baudelairiană. Uneori aceste corespondenţe sunt modeste şi insignifiante,
alteori spectaculoase şi semnificative.
Capitolul reia în lumina exegezei de înaltă
ţinută teoretică la care ne-am referit până acum, filosofia sincerităţii
brutale şi dureroase a experienţei poetului cu viaţa interioară şi publică,
reflectată în poemul “Correspondaces” şi calificată drept “legea analogiei
universale”. Pentru Baudelaire susţine Gheorghe Anca, analogia între vis şi
realitate, întru creaţia poetică şi creaţia universală, între ideaţia morală şi
expresia lirică, nu vizează invenţia artificioasă, ci miracolul invenţiei. Ceea
ce omului în general îi pare analogie este de fapt condiţia umană a oricărei
creaţii autentice.
Legea analogiei universale explică astfel pe
lângă formele plenare şi simfonice ale oricărei creaţii lirice şi pe cele
epigonice şi desuete, ale creaţiilor ocazionale, pentru că, în esenţa lor
corespondenţele spiritului poetic se întrevăd şi în raporturile analogice
discrete dintre temperamentele oscilant-creatoare şi servituţiile poetice,
între consonanţele unui estetism contingent marilor efluvii lirice şi
reverberaţiile creaţiei în umbra unor coloşi. În alţi termeni Gheorghe Anca
studiază în paralel baudelaireanizarea şi debaudelairianizarea unei anumite
poezii româneşti, ajunse pe culmile creaţiei.
În concluzie, teza de doctorat a lui Gheorghe
Anca răspunde prin conţinutul ei tematic cerinţelor istoriei literare actuale
române, prin abordarea baudelaireanismului de pe o poziţie ştiinţifică nouă şi
corespunde prin elevaţia ei teoretică şi expunerea ei patetică unei pledoarii
critice de valoare academică.
O parte din meritele tezei de doctorat se
resfrâng şi asupra conducătorului ştiinţific prof.dr. Zoe Dumitrescu Buşulenga,
care a descoperit şi valorificat astfel o potenţă creatoare nouă în domeniul
istoriei literare româneşti.
Prof.dr.
Romulus Vulcănescu
Secretar
ştiinţific al Comisiei de antropologie
şi
etnologie a Academiei Române
R E F E R A T
la
lucrarea de doctorat
“Baudelaire
şi poeţii români”,
de
Gheorghe Anca,
de Ion Badea
Era
imposibilă o incursiune în universul baudelairian şi în consecinţele generate
de el, cu un aparat rece, clasic, sau modern, stringent ştiinţific în felul în
care înţelegem în unanimitate (fără să credem cu toţi), ştiinţa astăzi.
Baudelaire desparte universul estetic de cel
afectiv, de cel ontologic, dar numai pentru a plăti tribut unui blestem pe care
îl suportă cu greu aproape toţi latinii, dar îndărătul formei, meşteşugite cu
abilitate de bijutier, stă o ţară de conţinut mare şi greu, un univers înţesat cu
spleenuri şi deci imposibil de explicat logic.
Gh. Anca pătrunde în acest univers înarmat cu
două calităţi necesare: competenţă şi smerenie, necesară pentru a trece poarta
care sparge hotarul ţării baudelairiene. Odată ajuns înlăuntru redevine poet,
aşa cum era din totdeauna, tulburat în aparenţă şi tulburător în esenţă,
vibrând la orice mesaj adresat sufletului. Aşa a ajuns să-l cunoască pe
Baudelaire, urmând de altfel singurul drum. Toţi “savanţii” s-au pierdut într-o
pădure de cuvinte atunci când busola lor n-a fost inima. Numai un poet putea
ajunge la Baudelaire, numai un poet.
Gheorghe Anca onorează noţiunea de doctorat,
îmbogăţind-o cu un poem plin de decenţă, prin informaţie, ritm, formă şi
consecvenţă, dar şi plin de libertate.
Gheorghe Anca atrage atenţia asupra unui fapt:
critica literară, poetică, artistică, nu poate fi făcută de către poeţi rataţi
care îşi zic savanţi! Critica poetică se face doar de către poeţii în viaţă şi
în vigoare.
R E F E R A T
asupra
tezei “Baudelaire şi poeţii români.
Corespondenţeale
spiritului poetic”
prezentată
de Gheorghe Anca
Din capul locului, faptul că - într-o primă
parte a studiului său – autorul vorbeşte, nu despre Poezia lui Baudelaire, ci despre poezie în Baudelaire (care rămâne, totuşi, un loc privilegiat de
încorporare concret istorică a ceea ce, fără a putea vreodată dispune de o definiţie stringentă care să ne asigure
posesiunea fiinţei ei de miraj, ne-am obişnuit a numi Poezie)) transformă
lucrarea prezentată azi spre examinare într-o încercare de estetică a poeziei,
de a cărei consistenţă nu ne putem asigura prin recursul exclusiv la metodele
istoriei literare, - deşi un fir de istorie literară străbate de la un capăt la
altul, fără licenţe de metodă şi fără erori faptice, studiul despre Baudelaire şi poeţii români.
Tipul de limbaj (neunivocizat, puternic
conotativ) şi de logică (nelinearizată) cu care atacă Gheorghe Anca subiectul
ales impune comentariului să adopte şi el aceleaşi demers, să-şi facă drum cu
curaj printre polisemii, să nu se piardă bogăţia sugestiilor ce-l întâmpină la
tot pasul, dar nici să se piardă pe sine printre ele, pierzându-şi calea spre
ţintă.
Desigur, Poezia nu există nicăieri ca stare. Singura ei existenţă reală
este aceea (proteică) a diverselor ei incorporări. Câtă vreme o gândim cu
majusculă, X-ul pe care îl reprezintă nu e decât o sursă în planul posibilului
(şi de aceea u-topic şi a-cronic). Metodele reductive
de aproximare a acestui X nu ne permit să înaintăm prea mult în direcţia lui;
iar dacă sunt luate prea în serios, ceea ce se găseşte la capătul investiţiei
este cu totul altceva decât X-ul căutat.
Iată de ce cred că e posibil (şi, aş spune,
uneori recomandabil, ba chiar necesar) să ne angajăm – cu riscurile de rigoare
- şi pe celălalt drum: al dezvăluirii
lui X, al “investirii”, al încercuirii lui atente şi pline de solicitudine pe
terenul însuşi, cu un relief de o mare diversitate, pe care (sau prin care, sau
în care) el s-a manifestat. Va trebui, în acest scop, să recurgem la toate
instrumentele de apucare şi de prindere (aparent întâmplătoare, dar în fapt mai
riguroase, pentru că mai adecvate la obiect, decât metrul-etalon de platină
menit a-l măsura) pe care, de la caz la caz, ni le va impune însăşi
configuraţia, extrem de accidentată, a terenului pe care înaintăm. Gheorghe
Anca a ales această cale.
Dear cum limbajele “riguroase” îşi iau avântul
din sânul umilului şi fecundului, minunatului şi mereu surprinzătorului,
inepuizabilului limbaj de toate zilele ale omului de rând şi al poeţilor celor
mai mari, limbaj mustind de conotaţii şi cu o denotaţie relativ .... şi autorul
tezei de faţă recurge la ambele tipuri de limbaj, ceea ce-i uşurează tratarea
istorico-literară, îi permite să acumuleze material bogat, până la maănunte
neaşteptate, să treacă în mod util în revistă examinările anterioare ale
problematicii examinate, la rându-i, şi de el, - dar cu o precizare: ancheta
lui schiţează soluţii “deschise”, ea nu conturează concluzii definitive şi
irevocabile, participând de la masivitatea indiscutabilă, convingătoare a
faptului brut. Iată, de pildă, termenul – baudelairian, aici – de
“corespondenţă”. Într-o logică de tip linear-reductiv,i se putea prefera
termenul de “izomorfirm”; într-o inductivă, model pozitivist, i se putea
prefera acela de “influenţă”. În primul caz, părăseam ţara unduioasă a
similitudinii, ca să ne angajăm în imperiul sever al identităţii; în cel de-al
doilea, ca să ne pierdem în lipsa de consistenţă interioară a multiplicităţii
amorfe.
Limbajul “corespondenţelor” este pretenţios,
în sensul că pretinde mult de la cel ce-l practică: în primul rând, îi pretinde
să nu se lase de furat de limbaj, ci să stea mereu cu ochii aţintiţi pe, hai să
spunem, “corelatul obiectal” al limbajului singurul loc care-i e limbajului
temei şi în care limbajul îşi găseşte rigoarea. Şi mai e ceva: ca orice limbaj
de tip nelinear, limbajul “corespondenţelor” are o limită: comunicarea nu se
poate realiza oricum; ea presupune co-naturalitate şi este de tipul comuniunii
(nu al simplei translaţii).
Teza lui Gheorghe Anca este, deci, şi o
invitaţie la comuniune. Ea nu poate fi, în materie de teze de doctorat, decât o
“excepţie”. Numai unui poet îi sunt rezervate uneltele poetului, solidare cu un
anumit mers înţelegător printre lucrurile lumii.
Dar un poet care ştie ireductibilei lui rigori
vizionere, să-i alieze vrigoarea comună a investigatorului corect, şi izbuteşte
să facă lucrul acesta cu graţie, ca Gheorghe Anca, merită să fie încununat cu
titlul ştiinţific pe care “ştiinţa lui de carte”, evidentă în lucrarea de faţă,
îl justifică.
Mihai
Şora
“Gheorghe
Anca pare un ermetic ce-şi ignoră cifrul”
Nicolae
Baltag (“Contemporanul 11.X.
“Poemul
de ambiţie al poetului mi se pare a fi Cântec
despre tatăl fratelui, cu totul antologic, excepţional prin îmbinarea
dintre interiorizare şi detaşare, şi, dincolo de asta, prin potrivirea totală a
formei peste ideea poetică”.
Laurenţiu
Ulici (“Scânteia tineretului”, 29.VIII,1968)
“Se
poate descifra în versurile lui Gheorghe Anca un fel de exaltare în faţa
rostirilor esoterice, a delirului imagistic insolit, fascinaţia unui joc “în
dodii”, din care tinde să facă, de altfel, un fel de estetică personală”.
Dana
Dumitriu (“România literară”, 10.VI.1976)
“Scriind
o poezie a intelectului, mereu la marginea creaţiei poetice populare, Gheorghe
Anca îşi conturează un teritoriu liric propriu, personal”.
Petru
Romoşan (“Tribuna”, 7.X. 1976)
“10 poeme indiene (de Gheorghe Anca) îmi
primenesc amintirile curate de pe calea laptelui, din zilele când şi în ochii
mei lumea are tânără şi minunată”.
Mulk
Raj Anand (“The Milky Way”, martie 1979)
“Localnicii
din Indore sunt mândri că au întâlnit un român, sosit de foarte departe, care
iubeşte mult acest oraş. Poate vă mai amintiţi cu puţine luni în urmă am
publicat un reportaj despre vizita aici a dr.Anca. El a venit pe urmele
sculptorului Constantin Brâncuşi care a fost în Indore în 1937, oaspete al
Maharajahului Yeshwant Rao pentru a construi un templu: în locul templului, el
a creat două păsări. După întoarcerea din Indore, Anca i-a dedicat numeroase
poeme – cum altfel s-ar preţui mai frumos oraşul? Într-un articol publicat în
revista “România literară”, dr. G.Anca menţionează, de asemenea, vizita sa la
Indore. Într-un alt articol, “Sanskrit Romanien Poetics”, dr.G.Anca arată
corespondenţele între poezia sanscrită şi cea română: este vorba de influenţă
străvechilor epopei, a miturilor şi filozofiei sanscrite asupra unor poeţi
români a căror listă este foarte lungă şi care include multe nume proeminente”
Rajendra
Mathur (“Nai Dunia”, 17.VII.1978)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu