DIMITRIE GRAMA
Dialoguri
Da, dragul meu,
Totul simplu
si mai simplu
decat simplul!
Nu cautare
Nuaventuri
Nu pericol!
Ci pasi mici
si siguri
Privire sigura
atintita inainte
doar sus
si inainte!
Dar, totusi,
adu-ti aminte
ca, de la
un capat
la altul,
pasesti si Tu
peste un abis
si peste
un intuneric
Pe o coarda
intinsa de altcineva,
un necunoscut,
O coarda intinsa
deasupra Raiului
si deasupra Iadului…
Paseste cu grija
caci odata
si odata
Coarda si
pasul tau
se vor sfarsi
si indiferent
de orisice plan
Tu vei cadea!
Si eu voi cadea
cu tine!
Dimitrie Decembrie 2016
BEN TODICĂ
When I was free, I was a
child!
“The ultimate truth lays
in the unspoken!” says Terence McKenna and I believe him because when I was
born I knew nothing about rules and restrictions, I was naïve and ignorant
about fear and courage, and this means I was truly free. Freedom was the price
I have paid to enter this life. I started learning and grooming myself with
information to survive in this world, losing my innocence, losing my freedom. You
can conclude that ignorance is freedom. The less you know, the freer you are of
worries. Information and knowledge are slavery; they help understand how less
free you are to became part of a civilization, part of a society, part of the
planet Earth. To survive here you begin to enroll into an infinite chain of
fewer freedoms. You turn into a prisoner of other people’s knowledge, you
change into their marionette. They pull the strings. When people realized this,
to continue living they invented God. God will never humiliate them, will never
laugh at them, but will give them hope and freedom. It is a false freedom but
we cannot live without it! He must be there!!!
Freedom is an idea which
does not exist!
When you don’t know, you
are free, but you cannot exist without losing freedom.
These are the rules of
our civilization.
Freedom does not exist,
It is only an idea! It is the key to control
life. Don’t waste your life dreaming about it!
Ben Todica
ION COJA
Stimați prieteni,
Am reușit să scot al
doilea tiraj al trilogiei ȘEITANII. Încerc să-l difuzez prin prieteni și
cunoscuți, așa cum am procedat și cu primul tiraj.
Mi-am făcut următorul
calcul pentru dumneavoastră: se apropie Crăciunul și Anul Nou, când fiecare are
de rezolvat problema delicată a cadourilor. Vă invit să luați în calcul și
varianta / posibilitatea de a oferi cadou celor dragi trilogia ȘEITANII.
O puteți procura contra
sumei de 60 de lei, la jumătate din prețul de librărie. Mi se pare un cadou cu
care veți rămâne în casa destinatarului ani mulți! Poate chiar și în suflet!...
Iar mie îmi faceți un mare serviciu prietenesc.
Puteți intra în posesia
trilogiei în felul următor:
- Dacă sunteți din București sau aveți drum prin Capitală, mă sunați la telefonul 0744 90 38 90 și ne întâlnim la cafeneaua NEWS CAFE, pe colțul din stânga primăriei Banu Manta, sector 1. Vă dau și autografe dacă doriți, mai schimbăm o vorbă. Sunt disponibil la orice oră doriți. Convenim prin telefon. Dacă doriți, puteți obține trilogia prin fan courier, la domiciliu, cu plata curieratului.
- Dacă nu sunteți din București, vă trimit cărțile prin fan courier la adresa pe care mi-o indicați printr-un E MAIL de răspuns, în care precizați exact câte exemplare doriți, adresa poștală, dar adăugați și un nr de telefon. Plata se face la courier. Firește, prin fan courier putem trimite și la adrese din București. În E Mail puteți preciza dacă doriți autografe, pe ce nume.
Apelez la acest sistem
de difuzare ad hoc imaginat pentru a evita rețeaua de librării care încarcă
mult prețul, practic dublându-l. În plus, returnarea banilor se face extrem de
anevoios. Cu speranța că veți avea înțelegere pentru motivele care mă fac să
procedez în acest fel, vă fac și cuvenitele urări!
La Mulți Ani Frumoși!
Al dumneavoastră,
Ion Coja
3 noiembrie 2016
*
Pentru edificare și
corecta informare adaug două păreri avizate, ale unor scriitori, un fost
student și un fost coleg, persoane remarcabil de onorabile în lumea literară:
domnii DAN CEACHIR și NICOLAE PÂRVULESCU.
DAN CEACHIR: „Șeitanii
este un roman frescă în care – și prin asta autorul a fost foarte
inspirat, personajele apar cu numele lor real. Petre Țuțea, protagonistul, este
remarcabil redat în dimensiunea sa de personaj teatral și în toată splendoare
sa unică. Nu pot uita fraza rostită de Marieta Sadova după ce personajul
Cicerone Poghirc a dat mâna cu Petre Țuțea: „ai strâns mâna celui mai înțelept
român, după Nae Ionescu.”
Nu lipsește din frescă
nici Nea Nae, chelnerul de la Athenee Pallace, anticomunist convins, pe care am
avut și eu prilejul să-l cunosc, admirator al lui Petre Țuțea și al atâtor
oameni de valoare care au făcut fala României și pe care acest om simplu îi
trata cu deferență și respect.
După Petru Dumitriu, Ion
Coja pune în lumină un loc mitic: holul de la Athenee Pallace. După cum pune în
valoare și specificul Bucureștiului din epoca vîntului de liberalizare al
anilor 60!”
.
NICOLAE PĂRVULESCU:
„Imagine a societății românești proiectate pe fundalul întregii lumi, cu
aspirațiile de dinaintea înfăptuirii României Mari, entuziasmul și frământările
de după Marea Unire, suferințele din timpul celui de-al doilea Război Mondial,
războiul rece care i-a urmat, deschiderea (dătătoare de mari speranțe) din
anii ''60, reînghețul, mult trâmbițatul post-comunism, adevăratele
relații dintre români și evrei, norocul de a fi avut personalități precum
Corneliu Zelea Codreanu, Ion Antonescu și Petre Țuțea, multiplele virtuți ale
iubirii, nimic semnificativ din ultima perioadă mai lungă de un veac nu
lipsește din aceasta construcție romanescă pe cât de impunătoare, pe atât de
nuanțată, comparabilă - din literatura română postbelică - numai cu Cronica
de familie de Petru Dumitriu și Cel mai iubit dintre pământeni
de Marin Preda.”
Iată și două vorbe din
partea autorului subsemnat: Șeitanii este un roman în mare parte
autobiografic, despre mocanii veniți din Ardeal în Dobrogea, despre
constănțeni, despre lumea universitară, despre Petre Țuțea și camarazii săi,
despre primejdiile și provocările pe care azi ni le pune în cale condiția de
român, despre temeiurile îndreptățirii noastre ca națiune și stat în fața lui
Dumnezeu și a Istoriei. Multe personaje sunt persoane reale, publice, incluse
în trama romanului cu numele lor real și, parțial, cu faptele lor, reale. Multe
dintre aceste fapte reale, până azi necunoscute, vor părea incredibile. Altele,
desigur, sunt imaginate. În termeni tehnici, genul proxim este romanul de
„auto-ficțiune”…
Am ținut și cred că am
reușit să dau narațiunii o desfășurare captivantă, palpitantă, după regula
supremă a literaturii: să nu plictisească!…
i.c.
Cine a luat puterea in dec. 89
DACICUS
01.08.2014 la 2:58 am
Vom prezenta, pe scurt, pe
autorii loviturii de stat şi ai preluării puterii, începând cu ziua de 22
decembrie 1989. Sunt şi omisiuni.
 |
| Iulian Vlad |
1. Iulian Vlad.
Evreu. General. Şef al Departamentului Securităţii Statului, din timpul
regimului Ceauşescu, până pe 31 decembrie 1989.
 |
| Silviu Brucan |
2. Silviu Brucan
(Brukner). Evreu bolşevic care prin presa vremii de după 23 august 1944
întreţinea cultul dictatorial al Anei Pauker şi a trimis în puşcării şi la
Canal elitele românilor. Ataşat atât bolşevicilor evrei aduşi în România pe
tancurile Armatei Roşii, cât şi urmaşilor acestora, fapt ce reiese cu uşurinţa
din activitatea sa de coordonator în procesul de preluare a puterii politice,
în luna decembrie 1989, de către aceştia şi în cadrul Guvernului Petre Roman.
“Mie mi s-a părut, mărturiseşte Mihail Şora, ministrul învăţământului,
1989-1990, că întotdeauna, Brucan a avut mai multe orientări, în funcţie de
interes. Când am ajuns eu ministru, Brucan era, oficial, doar un fel de
consilier. De fapt avea o influenţă imensă, făcea figura unei eminenţe cenuşii”
(Toma Roman-jr., Mihai Şora, Roşu de Paris(II), www.plai-cu-boi ,
10/31/05).
 |
| Victor Stănculescu |
3. Victor Stănculescu.
(Absolvent al liceului evreiesc?). General în regimul Ceauşescu. Numit de
Ceauşescu la conducerea Ministerului Apărării în locul ministrului Milea, care
încetase din viaţa, în condiţii încă neelucidate. Până la 27 decembrie, 1989,
prim-adjunct al ministrului apărării naţionale. Ministru al economiei
naţionale, 1989-1990. Ministrul Apărării, în 1990-1991.
 |
| Teodor Brateș |
4. Teodor Brateş. “-
La Televiziune a apărut Teodor Brateş, ginerele călăului Nicolschi din perioada
dictaturii urmaşilor lui Cain, alături de Petre Popescu şi George Marinescu,
transmiţând o stare de groază în toată ţara. Potrivit acestora, în Bucureşti nu
erau decât terorişti şi securişti, care atacau şi ucideau, arabi plătiţi ca să
ucidă, erau otrăvite apele, aruncate în aer uzinele termice şi barajul de la
Dâmbul Morii, etc.” (Ieronim Hristea, De la steaua lu David la steaua lui
Rothschild, Editura Ţara Noastră, Bucureşti 2004). Numai neadevaruri, dar care
erau de natură să provoace un razboi civil. Şi alţii, de la Televiziune, pe
care îi ştim cu toţii.
 |
| Cazimir Ionescu |
5. Cazimir Ionescu.
Evreu. Pe 22 decembrie la Televiziunea Româna: “O coloana blindată motorizată
se îndreaptă spre Piteşti, pentru a ocupa punctul atomic, rafinăria, rezervele
de cianură, barajul de la Curtea de Argeş. Odată cu căderea acestor puncte,
oraşul Piteşti poate să dispară complet de pe harta lumii.” In pragul haosului,
panicii şi a războiului civil.
 |
| Cico Dumitrecu |
6. Cico Dumitrescu,
contraamiral. Evreu. Tot pe 22 decembrie, tot de la televiziune, panica pe
români, cu acţiunile teroriştilor.
 |
| Ion Iliescu |
7. Ion Iliescu.
Bunicul după tată a fost Vasili Ivanovici (botezat Ilici), evreu rus, bolşevic,
puşcăriaş, fugit din Rusia, urmărit de poliţia ţaristă. Şi-a schimbat numele în
Iliescu, probabil pe la 1900. Alexandru Iliescu (tatăl lui Ion Iliescu),
băiatul cel mare al lui Vasili, s-a căsătorit în anul 1929 cu Maricica, o
ţigancă bulgăroaică, din neamul căldărarilor, analfabetă, care vorbea prost
româneşte şi care este adevărata mamă a lui Ilici.
Ilici s-a născut la
Olteniţa, la 3 martie 1930, an în care Alexandru Iliescu a fugit în Rusia, unde
a stat până în 1935-1936.
Maricica, mama adevărată a
lui Ilici, moare n 1932, fiind înmormântată la Olteniţa (atenţie la diversiunea
cu Maria Ivănuş din Bucureşti, care nu era mama lui Ilici).
În 1940 Alexandru Iliescu
s-a căsătorit cu Mariţa, ţigancă din Maramureş, soră bună a mamei lui Ion
Cioabă din Sibiu, bulibaşa ţiganilor, cu care a avut doi băieţi, fraţi vitregi
ai lui Ilici (Mircea şi Crişan, veri primari ai lui Cioabă). Unul a fost ataşat
militar al României la Moscova, iar celălalt director adjunct la IRSOP.
Însuşi Ion Cioabă a
recunoscut, într-un interviu dat cu puţin timp înainte de a muri, că el şi
preşedintele Iliescu erau veri.
Ilici Iliescu, la
recepţiile lui Ceauşescu, nu se ducea cu soţia sa, Nina Bercovici, ci cu
Mariţa, mama vitregă. (Ieronim Hristea, De la steaua lui David la steaua lui
Rothschild, Editura Ţara Noastră, Bucureşti, 2004, p. 454. Ieronim Hristea a
preluat frazele de mai înainte din cartea lui Vladimir Alexe, Ion Iliescu -
biografie secretă).
Nu punem în discuţie
dragostea unor tineri, indiferent de originea lor etnică, ci evidenţiem
originea bolşevică a lui Ion Iliescu. Dar pentru că bolşevicii la care ne
referim sunt evrei, se impune şi precizarea apartenenţei lor etnice. Aşa cum
există pe lumea aceasta români, francezi, englezi, germani, italieni, ruşi,
etc. şi atunci când sunt corecţi şi când au săvârşit fapte reprobabile, tot aşa
există şi evrei. Numai că oculta evreiască acţionează cu ameninţări, atunci când
se precizează cuvântul evrei pentru cei care au săvârşit fapte reprobabile.
Revenind la Ion Iliescu, se
poate constata că se trage dintr-o familie de evrei din Rusia şi că din cei
cinci bărbaţi, patru au trăit mai mulţi sau mai puţini ani în Rusia, respectiv,
în URSS. Ion Iliescu şi-a făcut studiile universitare la Moscova, unde ajunge
cu sprijinul Anei Pauker.
Unul din fraţii lui după
tată, a fost ataşatul militar al României la Moscova.
Tatăl lui Ion Iliescu,
Alexandru Iliescu, kominternist, a participat la Congresul Partidului Comunist
din România, din 1931, din localitatea Goricova, de lângă Moscova. Rezoluţia
acestui congres cerea dezmembrarea României. La acest congres tatăl său devine
membru al Comitetului Central. Ion Iliescu nu şi-a dezamăgit tatăl,
contribuind, în 1990, la blocarea Reîntregirii României.
Eftimie Iliescu, fratele
lui Alexandru Iliescu, unchiul lui Ion Iliescu, ofiţer de securitate, a
participat la crimele împotriva poporului roman, ca adjunct al lui Alexandru
Drăghici, ministrul de interne.
Soţia lui Ion Iliescu este
evreică. Alături de cei patru bărbaţi, a fost al cincelea element de siguranţa,
pentru cei care au investit din punct de vedere politic în Ion Iliescu.
Ion Iliescu a avut strânse
legături cu familia Valter Roman.
A fost numit, la 26
decembrie 1989, preşedinte al Frontului Salvării Naţionale, la 13 februarie
1990 preşedinte al CPUN. Din 20 mai 1990, preşedinte al Republicii.
 |
| Petre Roman |
8. Petre Roman.
Evreu. Tatăl său, Valter Roman, adus pe tancurile sovietice, pentru implantarea
bolşevismului în România. Petre Roman a fost numit prim-ministru, 26 decembrie
1989-28 iunie 1990, apoi, după alegeri, tot prim - ministru, 20 mai 1990-26
septembrie 1991. Petre Roman se plânge că Parlamentul nu i-a fost favorabil la
toate legile depuse în legătură cu agricultura. Constată că în urma acestui
fapt agricultura arată jalnic, neproductivă-prin parcelarea pământului, prin
abandonarea, nelucrarea terenurilor agricole, care au ajuns în paragină, de
izbelişte, prin desfiinţarea unor unităţi viabile, aşa, asociaţiile agricole -
Cooperativele agricole de producţie, fostele Gospodării agricole colective.
Vicleană ocolire. Nu faptul că ţăranii şi-au primit pământul confiscat de
regimul comunist înapoi, desigur în suprafeţe mai mici sau mai mari, după cum
le-au avut, a dus la un dezastru absolut în agricultură, ci confiscarea
mijloacelor de producţie. Ţăranii, când au fost obligaţi să intre în
gospodăriile agricole de producţie, au fost obligaţi să predea acestor unităţi
socialiste şi animalele, plugurile, tractoarele, batozele şi alte mijloace de
producţie. In 1990, pe lângă pământ, le reveneau de drept şi mijloacele de
producţie. Nu li s-au restituit. Ţăranul român s-a văzut în faţa pământului
doar cu braţele. Lovitură criminală. Sărmanul şi-a cumpărat cazmale şi a
început să lucreze. Şi-a cumpărat câte un măgar, şi-a cumpărat un mânz şi a
lucrat tot cu braţele, până mânzul s-a făcut cal de tracţiune. Ca să are cu
tehnica moderna agricolă, care nu i s-a restituit, de fapt i s-a confiscat a
doua oră, plătea cu produse agricole şi rămânea flămând. Dar nici atunci nu i
se ara tot pământul şi se striga împotriva lui că nu e în stare să fie ţăran,
să-şi lucreze tot pământul. Dar el dovedise cu vârf fi îndesat, de mii de ani,
că el este ţăran, agricultor. Iar până la 23 august 1944, a fost factor de luat
în seamă la stabilirea preţului grâului în Europa, uneori chiar el făcea preţul
grâului european. A trebuit să vina o mâna de bolşevici evrei din Rusia, după
23 august 1944, la putere în România, să lovească de moarte ţărănimea româna,
iar urmaşii lor, din decembrie 1989, să lovească iar, tot de moarte, aceeaşi
ţărănimea română. Nerestituirea uneltelor agricole şi în consecinţă
incapacitatea ţărănimii române de a-şi lucra pământul, pentru prima data în
existenţa ei multimilenară, a fost programată. A apărut pământ nelucrat şi
foametea în mediul ţărănesc şi în toată ţara. Cumpărătorii străini, dar şi
politicienii profund certaţi cu moralitatea faţă de propria ţară, după un timp,
au invadat satele României, cumpărând pământ pe sume de nimica. Probabil şi
finanţarea, din exterior, a unor cetăţeni români de alta etnie, pentru a
cumpăra cât mai mult pământ. Tot acest pământ va fi naţionalizat, fără
despăgubiri. Noii proprietari şi-au scos cu vârf şi îndesat preţul dat. Dacă
ţăranilor li s-ar fi restituit mijloacele de producţie, cu acestea ar fi arat,
semănat şi recoltat tot pământul, ca pe vremea gospodăriilor socialiste de
producţie şi fiecare ţăran ar fi beneficiat proporţional cu suprafaţa
pământului său. Întreaga agricultură a ţării era mecanizată şi irigată.
Politicieni pentru care nici o pedeapsa nu ar fi fost prea mare, ziarişti,
reporteri TV se întreceau să râdă de agricultorul român. Fabrica de tractoare
ar fi fost subvenţionată de către toţi ţăranii din România, cu o mică parte din
veniturile lor şi nu ar fi fost falimentată din lipsă de cumpărători de
tractoare. Localităţile rurale, cele mai multe, de la câmpie, în câţiva ani îşi
vor fi împrospătat utilajele mai vechi cu altele noi, fenomen normal, într-o
ţară condusă pentru binele ţării. In felul acesta România nu ar fi fost
depopulată, tot programat, tinerii locuitori ai satelor având de lucru la ei
acasă. Şi la drept vorbind, Fabrica de tractoare din Braşov şi Semănătoarea -
de combine, din Bucureşti, ar fi trebuit să devină proprietatea ţărănimii
române, reprezentată printr-o asociaţie pe ţară.Soluţii pentru progresul
României au fost, dar nu s-a vrut aşa ceva.
România a fost jefuită şi
de finanţele sale, a fost lovită şi pe plan industrial, negându-i-se orice
capacitate performantă industrială, ceea ce s-a văzut că nu e adevărat.
Complexele industriale, din clipa vânzării lor, au funcţionat la parametri
concurenţionali internaţionali. Modernizarea a fost si este un proces continuu.
Industria petrolului, cu toate fabricile aferente, complexele energetice
nucleare, cu toată capacitatea industriei româneşti de a fabrica în ţară
utilajele necesare, producerea de apa grea, industria de elicoptere,
construirea de nave maritime şi altele si altele.
În legătură cu alcătuirea
Guvernului provizoriu, Petre Roman scrie: „...eu n-am propus decât două persoane,
pe Gelu Voican şi pe Mihai Drăgănescu, numiţi amndoi viceprim-miniştri, aşadar
colaboratorii mei cei mai apropiaţi. Cât despre Mihai Drăgănescu, el era
prieten cu tatăl meu”. (Petre Roman, Libertatea ca datorie, Editura Paideia,
2000, p. 112).
 |
| Gelu Voican Voiculescu |
9. Gelu Voican
Voiculescu. Evreu. Viceprim - ministru, din 26 decembrie 1989, iar din 31
decembrie are şi funcţia de Comandant al Departamentului Securităţii Statului.
 |
| Mihai Drăgănescu |
10. Mihai Drăgănescu.
Evreu. Viceprim-ministru, din 26 decembrie 1989.
 |
| Mugur Isărescu |
11. Mugur Isărescu.
Evreu. După Revoluţia din decembrie 1989, a fost titularizat la Ministerul
Afacerilor Externe. Trimis diplomat la Ambasada României în Statele Unite ale
Americii. Din septembrie 1990, Guvernatorul Băncii Naţionale a României.
 |
| Ioan Aurel Stoica |
12. Ioan Aurel Stoica.
Evreu. Ministru al industriei construcţiilor de maşini,
 |
| Nicolae Militaru |
13. Nicolae Militaru.
Evreu. General. Ministrul Apărarii, 1989-1990.
 |
| Sergiu Celac |
14. Sergiu Celac.
Evreu. De reţinut informaţia: „în arhive se descoperise că tatăl lui Celac,
angajat la Consiliul de Stat al Planificării în anii 50, furnizase jenente
pentru şeful DIE, în Gardianul, 15 informaţii strategice consilierilor
sovietici. Sergiu Celac era. translatorul lui Ceauşescu” (Emil Berdeli,
Microfoanele din dormitor au dezvăluit şi situaţii aprilie, 2004). Ministru de
externe, 26 decembrie 1989-28 iunie 1990. Ambasador la Londra, 1990-1996, din
1991 acreditat şi la Dublin, cu reşedinţa tot la Londra. Guvernul Petre Roman
şi preşdintele Ion iliescu, au blocat Reîntregirea Romaniei. Poziţia Guvernului
Petre Roman a fost exprimată public, fără echivoc, de ministrul de externe
Sergiu Celac: „Ministrul de externe de atunci, al României, declară Agenţiei
FRACE PRESS că Podul de flori constituie o iniţiativă particulară. Adică e
problema lui Gheorghe Gavrilă Copil şi atât? Cutremurătoare opinie, din partea
unui membru al guvernului!” (Gheorghe Gavrilă Copil, Societatea Culturală
Bucureşti-Chişinău, Editura Dacia Eternă, Bucureşti, 1999, p.33. Cartea
deconspiră, pe bază de documente, anexarea Revoluţiei Române şi a Podului de
flori, de către casnicii Moscovei. Poate fi accesată pe internet la http://www.agero, la
rubrica Istoria României, în cadrul titlului Dragi romani din R. Moldova veniţi
cu noi în Uniunea Europeană, lawww.curaj.net şi la http://www.miscarea.com, la
rubrica De peste Prut.
 |
| Mihai Chițac |
15. Mihai Chiţac.
Evreu. General-locotenent. Ministru de interne, 1989-1990.
 |
| Moldoveanu Ioan Jean |
16. Moldoveanu Ioan Jean.
Evreu. General-locotenent. Adjunct al ministrului de interne şi şef al
Inspectoratului General al Poliţiei, 1989-1990.
 |
| Dan Marţian |
17. Dan Marţian.
Evreu. Studii superioare la Moscova. Lector la Ştefan Gheorghiu. Apropiat al
lui Ion Iliescu.
În 1990, preşedintele
Camerei Deputaţilor.
 |
| Alexandru Bârlădeanu |
18. Alexandru Bârlădeanu.
Evreu. Impus de Moscova, la Bucureşti, în 1947, ca secretar general al
guvernului de atunci.
În 1990, preşedintele
Senatului.
 |
| Adrian Severin |
19. Adrian Severin.
Evreu. Ministru de stat pentru reformă şi relaţiile cu Parlamentul, 1990-1991,
Preşedintele Agenţiei Naţionale pentru privatizarea şi Dezvoltarea
întreprinderilor Mici şi Mijlocii, 1991-1992.
 |
| Corneliu Bogdan |
 |
| Teodor Stolojan |
21. Teodor Stolojan.
Tatăl său, la studii în URSS, a venit însurat cu o cetăţeană sovietică.
(evreu,numele adevărat - STOLL )
Ministru de finanţe,
1990-1991. Prim-ministru, 1991-1992.
 |
| Eugen Dijmărescu |
22. Eugen Dijmărescu.
Evreu. Ministru al economiei şi finanţelor, 1991.
 |
| Mihai Şora |
23. Mihai Şora.
Prieten din tinereţe cu Miron Constantinescu, cu Benno Hechter, fratele lui
Mihai Sebastian s.a. La studii în Franţa, unde, în 1938 devine membru al
partidului comunist francez, partid membru al Kominternului. Angajat, în 1948,
de către Ana Pauker, la Ministerul de Externe. Admiraţia pentru Ana Pauker nu a
reuşit să şi-o disimuleze nici in anul 2005: ,,Ministrul de externe nu era Ana
Pauker? Ba da, am cunoscut-o personal. Era o persoană dură, puternică, dar bine
mobilată intelectual. Cred că era singura din conducerea PCR din acel timp,
care putea vorbi coerent şi, relativ, logic, bineînţeles după „logica” lor.
Cunoştea foarte bine limba română, vorbea foarte corect, spre deosebire de alţi
activişti, mai ales că mulţi erau de „import”, ajunşi în MAE” (www.plai-cu-boi ),
10/31/05, Toma Roman jr., Mihai Şora, Roşu de Paris, II, p. 1). Din 26
decembrie 1989, ministrul învăţământului.
 |
| Victor Babiuc |
24. Victor Babiuc.
Evreu. Expert la Comisia Constituţională, 1990. Ministru de justiţie, 1990. Ministru
de interne 1991-1992.
Dacă vreunul din cei
nominalizaţi ca evrei, nu este evreu, în locul lui se pot aduce zece nume de
evrei din înaltele structuri guvernamentale şi din alte instituţii. Si chiar de
sub directa sa conducere. Sau condus de către aceştia şi de către alţii.
 |
| Sergiu Nicolaescu |
25. Sergiu Nicolaescu.
Dar acesta este român, cu o creaţie cinematografica de excepţie, de autentic
patriotism. Exista o explicaţie. Sergiu Nicolaescu este nepotul generalului
Cambrea, comandantul Diviziei Tudor Vladimirescu, formată şi instruită în URSS
de Ana Pauker. Beneficiarul regimului Ana Pauker-Silviu Brucan? Sergiu
Nicolaescu. În anul 1947 era în prag de absolvire a Şcolii de Ofiţeri de
Marina! Acum are loc un moment periculos pentru destinul tânărului Sergiu
Nicolaescu. Tatăl sau e arestat, ajunge la Canal. Intreaga securitate română
căzuse în mâna evreilor. In urma arestării tatălui său, este sfătuit să se
interneze în spital şi neprezentându-se la examene, a rămas fără Şcoala de
Ofiţeri de Marină. Securiştii evrei nu-l abandonează, dar nici Sergiu
Nicolaescu nu-i va părăsi niciodată. Termină o facultate tehnica şi ajunge
inginer. A lucrat nu oriunde, ci în întreprinderile Ministerului Apărării, în
Departamentul Special, în 1954 fiind director la una din acestea. Nu a fost
invitat să fie si ofiţer de securitate, nici nu a solicitat aşa ceva, dar trăia
în chiar mediile inteligenţei şi puterii politice evreieşti. Cu aceştia ajunge
să acţioneze în Decembrie 1989 la înlăturarea şi împuşcarea lui Nicolae
Ceauşescu şi la consolidarea regimului iudaic post decembrist. KGB-iştii
bolşevici de după 23 august 1944, rudeniile, urmaşii acestora, preiau din
Decembrie 1989, toate frâiele puterii politice, precum cei de după 23 august.
Jocul la doua capete,
KGB-MOSAD, sau, mai cuprinzător spus, KGB-evreimea internaţionala, este de
notorietate publica.
Pentru Sergiu Nicolaescu,
cel mai mare om politic este Silviu Brucan. Această opinie şi-a exprimat-o cu
claritate, în ultimii ani, de mai multe ori.
Addendum la cazul Anei
Pauker
Terorism evreiesc în România
,,În 1915 (în timpul
neutralităţii noastre), agentul CĂTĂRĂU, basarabean, organizează faimosul
atentat cu bombe împotriva Episcopiei ungare de la Hajdudoros (catolică), cu
scopul de a provoca un conflict cu Austro-Ungaria, forţând România să iasă din
neutralitate. Ana Rabinsohn organizează, împreună cu GOLDSTEIN, atentatul de la
Senat (1920), ucigând pe Dimitrie GRECEANU, preşedintele Senatului şi pe un
episcop ardelean. GOLDSTEIN e prins şi condamnat la ocnă, iar Ana scapă şi se
refugiază în Elveţia. După reluarea relaţiilor diplomatice cu Sovietele (1934),
Ana PAUKER revine în România, unde întreprinde o intensă agitaţie bolşevică.
Este judecată şi condamnată la zece ani închisoare, de unde este eliberată în
urma intervenţiei ministrului Germaniei la Bucureşti, FABRICIUS (alianţa
germano-rusă, după pactul din 23 august 1939), şi, de ochii lumii, schimbată cu
Moş Ion Codreanu, pe care îl luaseră ruşii, la ocuparea Basarabiei. Ana PAUKER
este lipsită de cultură, n-are nici talent oratoric nici aparenţă fizică
atrăgătoare; este însă un agent de execuţie extraordinar, ca o maşină
infernală. Este vanitoasă, de o ambiţie fără limite, luxoasă, de o cruzime
animalică, isterică şi imită pe Caterina a II-a chiar în aventurile amoroase.
Putea demonstra prin politica sa, faptul că era înainte de toate patriotă
sovietică şi că URSS-ul şi expansiunea acesteia erau mai importante decât
teoriile comuniste şi mai ales decât aspiraţiile românilor, pe care îi ura în
mod deschis, fapt pe care nu căuta să-l ascundă. Sentimentul care a dominat
intrigile sale politice a fost ura, acea ură care servea atât de bine
scopurilor politice de expansiune prin forţă care îi plăcea atât de mult, în
calitate de „dictator delegat” (Gh. Buzatu, România cu şi fără Antonescu, Iaşi,
Editura Moldova, 1991, p. 291-292, 296).
Gheorghe Gavrilă Copil
GABRIEL LIICEANU
Lucian
Boia și glonțul dulce al patrei
Gabriel Liiceanu
noiembrie 27, 2016 Cultura, Opinie, Societate/Life
Duminică,
în ultima zi a Târgului de Carte „Gaudeamus”, terminasem lansarea la volumul
recent apărut al lui Lucian Boia, Un joc fără reguli. Despre
imprevizibilitatea istoriei și mă retrăsesem la o masă la care se dădeau
autografe, nu departe de scena unde lansările Humanitas ale zilei își urmau
cursul. În timp ce scriam dedicații, mai trăgeam din când în când cu urechea la
vorbitori. Și, la un moment dat, îmi rețin atenția – era prezentat volumul
Hertei Müller Patria mea era un sâmbure de măr – câteva propoziții
rostite răspicat de unul dintre vorbitori, agentul literar al Hertei Müller în
România, Simona Kessler:
„M-am
apucat să citesc acest volum, recunosc, fără mare tragere de inimă și cu o
oarecare groază: iar Securitate, iar persecuție, dictatură, suferință, chin,
mizerie… Vreau să uit, să dau la spate, să îngrop adânc atât ce am trăit eu,
cât și oroarea colectivă. E ceva ca dintr-o altă viață, iar viața furată nu-mi
mai aparține. Și totuși… Scriind despre frica, spaima și chinul îndurate, Herta
te împinge să simți oroarea pe care ai trăit-o pentru că ea te privește nu doar
dinăuntru, ci și din afara ei. Și nu e vorba doar de faptul că cititorul
se confruntă vrând-nevrând cu propriul lui trecut. Aici e vorba de ceva cu mult
mai amplu și, după 26 de ani, de ceva cât se poate de actual, social și
politic vorbind.”
Dar despre
ce anume este vorba? Ce este acest „cât se poate de actual”? Ca să ne
lămurească, doamna Simona Kessler dă un citat din carte:
„Nici un
securist – nici tânăr, nici bătrân – n-a trebuit până acum să dea socoteală
pentru crimele Securității. Iar puterea instituției nu a dispărut, căci mulți
securiști tineri au fost preluați în noul serviciu secret. Bătrânii ieșiți din
serviciu primesc azi pensii mai mari decât media pe țară. (…) Un fost securist
poate exercita azi în România orice fel de meserie. Acești oameni n-au dispărut
nicidecum, prin influență și funcții s-au servit de proprietatea de stat,
ajungând niște «democrați » bogați și aroganți.”
Nu termin bine de ascultat citatul din
Herta Müller, că se-apropie de mine un colaborator de la editură,
punându-mi sub ochi pe smartphone-ul său următorul print-screen
Așadar, sub anunțul de pe facebook-ul Humanitas al lansării cărții lui Lucian Boia, venea primul comentariu.
Autorul: Radu Tinu. „Ce dulce ar fi glonțul patriei pentru individul ăsta…”, suna comentariul.
Culmea ironiei e că Radu Tinu, fost maior de Securitate, fusese anchetatorul Hertei Müller.
„Acești oameni n-au dispărut
nicidecum…” Nu numai că nu dispăruseră, dar iată, în urmă cu câteva
zile, unul dintre ei, devenit instanță de judecată ad hoc,
hotărâse că Lucian Boia trebuie să moară. În zilele noastre, după cum se
vede, condamnarea la moarte poate veni și pe facebook. Nu era clar cine
urma să tragă „dulcele glonț al patriei”. Dar sentința el o dăduse,
„bătrânul securist ieșit din serviciu”.
Pesemne că securiștilor le plăcuse
în epocă titlul romanului lui Petru Popescu. Apăruse în 1971. Îi
cucerise sintagma cu iz oximoronic: Dulce ca mierea e glonțul patriei.
În mintea lor, „glonțul dulce” nu era, ca-n roman, cel primit de
luptătorul din linia întâi, ci cel pe care-l puteai trage cu conștiința
împăcată „în numele poporului” și spre binele lui. (E bine întotdeauna
să iei ca aliat poporul pentru crimele tale.) Sfințit în dulceața
iubirii de neam, glonțul devenea o mângâiere, un alint. Glonțul tras în
numele patriei e un glonț cu gust bun. Oricum, altfel se strecoară în
ceafa „dușmanilor poporului” un glonț dulce. El capătă o justificare.
Iar acum, ieșiți la pensie, securiștii constatau că „dușmanii” nu dispăruseră. Nici n-aveau cum: dușmanii există atâta vreme cât există securiști. Căci orice securist adevărat are mereu nevoie, prin chiar esența lui de securist, de dușmani.
Iar acum, ieșiți la pensie, securiștii constatau că „dușmanii” nu dispăruseră. Nici n-aveau cum: dușmanii există atâta vreme cât există securiști. Căci orice securist adevărat are mereu nevoie, prin chiar esența lui de securist, de dușmani.
Prin dușman își justifică
el existența pe acest pământ. Dispare dușmanul, dispare securistul.
Dușmanul e alibiul lui, rațiunea lui de-a fi. Când nu există, dușmanul
trebuie inventat. Ce searbădă e pentru securiști o lume fără dușmani!
Orice securist adevărat a fost crescut în cultul dușmanului și, mai
ales, al dușmanului intern. Care de obicei complotează, fiind
plătit de dușmanul extern, gata, acesta, oricând să ne fure țara. Ceea
ce pe vremuri însemna: „realizărili socialismului”. Iar acum: Ardealul,
dezmembrarea țării, federalizarea, înfeudarea.
Dușmanul intern, în vremea tinereții securiștilor noștri, fusese îndeosebi intelectualul, mai cu seamă scriitorul și filozoful. În zilele noastre, acestora li se adăugase istoricul, dar nu orișice istoric, ci doar istoricul care susținea că istoria nu o scriu patrioții de serviciu, ci doar istoricii-oameni-de-știință; că istoria adevărată caută adevărul, nu adevărurile convenabile la un moment sau altul al istoriei noastre; că Facultatea de Istorie nu este o facultate de patriotism; că militarii nu au fost și nu sunt de profesie istorici, ci doar militari. Istoricul acesta adevărat care-și iubea țara scriindu-i istoria adevărată, nu măgulind sentimente și vindecând frustrări, avea și un nume: Lucian Boia. El trebuia condamnat. Iar Radu Tinu dăduse sentința.
Dușmanul intern, în vremea tinereții securiștilor noștri, fusese îndeosebi intelectualul, mai cu seamă scriitorul și filozoful. În zilele noastre, acestora li se adăugase istoricul, dar nu orișice istoric, ci doar istoricul care susținea că istoria nu o scriu patrioții de serviciu, ci doar istoricii-oameni-de-știință; că istoria adevărată caută adevărul, nu adevărurile convenabile la un moment sau altul al istoriei noastre; că Facultatea de Istorie nu este o facultate de patriotism; că militarii nu au fost și nu sunt de profesie istorici, ci doar militari. Istoricul acesta adevărat care-și iubea țara scriindu-i istoria adevărată, nu măgulind sentimente și vindecând frustrări, avea și un nume: Lucian Boia. El trebuia condamnat. Iar Radu Tinu dăduse sentința.
De unde își luase el dreptul acesta?
Nu era un drept. Era o secvență dintr-un rol în care se distribuiseră
singuri odată intrați în „tranziție”. Să ne punem o clipă în locul
securiștilor după 1989. Ce-ați fi vrut să facă? Să iasă la rampă, de la
mare la mic, punându-și cenușă în cap? La o adică, dacă n-ar fi avut
încotro, ar fi făcut-o. Dar n-a fost nevoie. Au bătut repede palma cu
noul regim. N-a fost nevoie să-și ceară iertare în fața românilor că,
pentru un pumn de privilegii și pentru voluptatea de-a umili, îi
terorizaseră, le puseseră turnători pe urme și microfoane în casă, îi
aruncaseră în închisori, îi omorâseră când Partidul le-o ceruse, pe
scurt că slujiseră un regim „ilegitim și criminal”, cel mai mare dușman
pe care-l avusese vreodată poporul român.
În loc să facă asta, și-au inventat peste noapte un rol pozitiv. Ei bine, făcuseră cele mai ticăloase lucruri din lume nu pentru că reprezentau Maleficul și Abjecția pe pământ. Nu. Le făcuseră, dacă nu știați, din iubire de patrie. Asta a fost marea lor găselniță după ᾽89: fuseseră toți patrioți. Terorizaseră, anchetaseră, schingiuiseră, montaseră microfoane, întocmiseră tone de dosare (însăși arhiva Securității este un monument al abjecției lor), ne citiseră corespondența, ne transformaseră colegii în turnători, ne uciseseră elitele – toate astea din patriotism. Drept care s-au bulucit cu toții în brațele primitoare ale acelui sentiment pe care e de-ajuns să îl declari ca să existe. L-au proclamat în gura mare și au luat în primire „interesul național”. L-au luat bătându-se cu pumnii în piept, rămânând încremeniți în poziția de veghe și luptă. Căci cu iubirea de patrie nu te joci! Trebuia să existe cineva care să stârnească la momentul oportun furia maselor, descoperindu-l în timp util pe denigrator, pe trădător, pe vânzătorul de țară.
În loc să facă asta, și-au inventat peste noapte un rol pozitiv. Ei bine, făcuseră cele mai ticăloase lucruri din lume nu pentru că reprezentau Maleficul și Abjecția pe pământ. Nu. Le făcuseră, dacă nu știați, din iubire de patrie. Asta a fost marea lor găselniță după ᾽89: fuseseră toți patrioți. Terorizaseră, anchetaseră, schingiuiseră, montaseră microfoane, întocmiseră tone de dosare (însăși arhiva Securității este un monument al abjecției lor), ne citiseră corespondența, ne transformaseră colegii în turnători, ne uciseseră elitele – toate astea din patriotism. Drept care s-au bulucit cu toții în brațele primitoare ale acelui sentiment pe care e de-ajuns să îl declari ca să existe. L-au proclamat în gura mare și au luat în primire „interesul național”. L-au luat bătându-se cu pumnii în piept, rămânând încremeniți în poziția de veghe și luptă. Căci cu iubirea de patrie nu te joci! Trebuia să existe cineva care să stârnească la momentul oportun furia maselor, descoperindu-l în timp util pe denigrator, pe trădător, pe vânzătorul de țară.
Știind că „patriot de serviciu”
reprezintă o funcție inconturnabilă în nomenclatorul patriei,
pensionarii Securității s-au pus pavăză între iubirea de țară și noi;
noi ăștilați, care nu știam cum să ne iubim țara și care-i așteptaserăm
pe securiști să ne învețe. S-au declarat așadar apărătorii ei. Nu le
ceruse nimeni s-o facă, dar au știut că sentimentul ăsta, care te face
să lăcrimezi când vezi tricolorul, e cel mai sigur adăpost. Mai mult. E
cel mai sigur capital. Înainte de a deveni capitaliști peste noapte și a
devaliza țara ca „oameni de afaceri”, au pus monopol pe iubirea de
patrie. Și pe stilistica ei. Au ajuns să stabilească scenografia acestui
sentiment. Și, pe urmele ei, au confiscat disciplina istoriei. Și au
predat-o așa cum o învățaseră de la Ceaușescu: au devenit agenți ai
istoriei la nivelul unui om cu patru clase, introducător de versuri
proprii în imnul național, amator de spectacole cu voievozi călare. În
această istorie, locul adevărului îl iau ideologiile și mitologiile. Un
istoric de onestitatea și profesionalismul lui Boia, autor a 30 de
volume strălucite, care a împins disciplina istoriei pe altă orbită
teoretică și care, în orice țară în care ar fi existat o Academie, ar fi
fost de mult membru al ei, primește lecții de istorie de la indivizi
care și-au petrecut viața spionându-și compatrioții și legând kilometri
de dosare cu sfoară.
Având toate astea în minte, iau scurt
microfonul de la standul Humanitas (lansarea cărții Hertei Müller nu se
terminase) și ilustrez citatul pe care tocmai îl dăduse Simona Kessler
cu comentariul pus pe facebook de securistul la pensie Radu Tinu: „Ce
dulce ar fi glonțul patriei pentru individul ăsta…”.
Chiar așa! Apoi, odată ajuns acasă, dau căutare pe Google, citesc, sub titlul Spovedania unui securist, interviul din Adevărul al lui Radu Tinu și alte câteva texte care-l privesc.
Apoi dau peste revista Vitralii,
publicația oficială a foștilor veterani din Securitate… Apoi peste
„Asociația cadrelor militare în rezervă și în retragere din Serviciul
Român de Informații. Filiala Timiș”… Asociația tocmai lansase luna
trecută o carte publicată la editura Compania (România în spirala conspirațiilor), avându-l ca guest star pe Iulian Vlad, ultimul șef al Securității sub Ceaușescu. Pe afiș există și un text mobilizator:
„O stafie bântuie prin România. Stafia
antipatriotismului deșănțat și a trădării naționale. Nimeni nu se unește
într-o sfântă hăituială împotriva cozilor de topor.”
Rică Venturiano trecut prin filtrul
Securității. Te întrebi în treacăt de ce pentru acești oameni hăituiala e
„sfântă”. O deformație profesională, neîndoielnic. Să ai totuși atât de
acut conștiința propriei identități și să-ți declari atât de candid
idealul de viață: apartenența la o haită care hăituiește! Iar întrunirea
„haitei” unite prin „sfânta hăituială” are loc – unde altundeva? – în
aula Academiei Române.
Cândva, Lucian Boia a publicat o carte-dialog intitulată frumos Istoriile mele
(Humanitas, 2012). Și-acolo explică extrem de clar care este raportul
dintre istoria patrioților și istoria istoricilor de profesie:
„Eu nu mă consider mai puțin patriot
decât istoricii care fac exces de naționalism. Nu vreau să spun nici că
sunt mai patriot, pentru că nu fac acum o scară a patriotismului. Dar
vreau să spun, și o spun foarte clar, că o istorie făcută cu adevărat de
profesioniști nu ar trebui să aibă nimic de-a face cu patriotismul. (…)
Noi facem istorie. Încercăm să facem o istorie cât mai corectă, așezată
pe baze cât mai sigure și care să se apropie cât mai mult de
adevărurile trecutului.”
L-a auzit cineva? Oricum, chiar dacă
l-a auzit, securiștii nu pot dialoga. Îmi vine în minte o notație
făcută de Alexandru Dragomir într-un carnet al său: „Nedialogabili (inventar)
– clerul de orice religie, dar sigur cel ortodox; – comuniştii şi
extrema dreaptă; – posesorii adevărului; – fanaticii de orice fel; –
proştii care se cred deştepţi; – mincinoşii.”
În dialogul cu comuniștii ajunși la
putere, din clipa în care nu ești de acord cu ei, cuvintele ies din joc
și lasă loc glonțului. Cine îl trage? „Brațul lung al Partidului”:
Securitatea. Crima e felul cel mai rapid de a închide gura cuiva,
modalitatea cea mai sigură de a încheia dialogul și de-a dovedi că ai
avut dreptate. Povestea spune că, la începutul anilor ᾽50, șeful
Securității, Alexandru Drăghici, venind să stea de vorbă cu locuitorii
unui sat care nu voia să se colectivizeze, a realizat cel mai scurt
dialog. I-a adunat pe țărani în mijocul satului. „E cineva împotriva
colectivizării?”, a întrebat ministrul de Interne al lui Gheorghiu Dej.
Din grupul de săteni s-a desprins cel mai curajos și mai isteț dintre
ei. „Eu, domnule ministru. Și am să vă spun de ce cred eu că nu e bine.”
N-a apucat. Drăghici a scos pistolul și l-a împușcat. Dialogul se
încheiase și țăranii s-au risipit, îngroziți, pe la casele lor.
Alexandru Draghici
Au trecut
de atunci 75 de ani. Dar glonțul ca replică, pentru un securist, se pare că
face parte în chip firesc, până în ziua de azi, din recuzita dialogului. Altfel
cum să declari că ți-ai făcut un job din „sfânta hăituială” și din apărarea
țării de „cozile de topor”? Încurajator e că se vor găsi și câțiva istorici
care să ți se-alăture. Căci e omenește, nu?, ca pentru sacra misiune a
hăituielii să ai parte de înțelegerea câtorva colegi de breaslă, istorici și
patrioți deopotrivă, pe care tirajul de 400.000 de mii de exemplare al cărților
lui Lucian Boia (băgate, desigur, cu sila pe gâtul cumpărătorilor) îi umilește
și le strică somnul. Fapt este că patriotismul celor care se simt lezați
de istoria lui Boia și ale căror minți sunt extrem de sensibile la teoria
conspirațiilor planetare a aglutinat și rostogolit resentimentele până în
punctul în care, iată, un fost maior de Securitate și-a asumat în luna
noiembrie a acestui an, rostirea sentinței: pentru acest „individ”, singurul
argument valid rămâne „glonțul dulce al patriei”. Dar, după cum spuneam, mai
rămâne o problemă: cine, azi, ar urma să execute sentința? Deocamdată nimeni.
Deocamdată nu poate fi vorba decât de incitarea la crimă.
Nu am însă nici o îndoială că, dacă s-ar ivi iar „ocazia istorică”, maiorul pensionar Tinu și colegii lui s-ar grăbi să ducă la capăt ceea ce azi e doar obiect al instigării. Ar face-o cu voluptate. Și nu numai în cazul lui Boia, ci al tuturor celor care se aflau pe lista lor încă de dinainte de ᾽89. O astfel de listă făcuse deja Vadim Tudor în toamna lui 1990. O publicase în ziar. Conținea zece nume. Zece inși ar fi trebuit împușcați pe un stadion „ca să fie liniște în țară”.
Dar, mai știi, vorba lui Lucian Boia: „Istoria e imprevizibilă…” Se poate din nou răsturna. Iată un motiv pentru care cei din „Asociație” ar trebui să-l simpatizeze pe insuportabilul nostru istoric hipnotizat de căutarea adevărului. Teza imprevizibilității istoriei din ultima lui carte le dă o speranță.
Nu am însă nici o îndoială că, dacă s-ar ivi iar „ocazia istorică”, maiorul pensionar Tinu și colegii lui s-ar grăbi să ducă la capăt ceea ce azi e doar obiect al instigării. Ar face-o cu voluptate. Și nu numai în cazul lui Boia, ci al tuturor celor care se aflau pe lista lor încă de dinainte de ᾽89. O astfel de listă făcuse deja Vadim Tudor în toamna lui 1990. O publicase în ziar. Conținea zece nume. Zece inși ar fi trebuit împușcați pe un stadion „ca să fie liniște în țară”.
Dar, mai știi, vorba lui Lucian Boia: „Istoria e imprevizibilă…” Se poate din nou răsturna. Iată un motiv pentru care cei din „Asociație” ar trebui să-l simpatizeze pe insuportabilul nostru istoric hipnotizat de căutarea adevărului. Teza imprevizibilității istoriei din ultima lui carte le dă o speranță.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu