POSTMODERN

RODICA ANCA

POSTMODERN

Colocviile de Marți 25 februarie – George Anca  - Rodica Anca – Sorana Georgescu-Gorjan - Marius Baltă – Ecaterina Petrescu Botoncea – Lili Hanganu – Corina Dașoveanu - Dimitrie Grama – Nicolae Grigore Mărășanu – Adelina Fleva – Daniel Vorona – Lora Levițchi – Moș Neluțu G -Ramona Miller – Vasile Menzel – Gheorghe Apetroae – Gheorghe Constantin Nistoroiu

COLOCVIILE DE MARȚI

Piața Valter Mărăcineanu 1-3, IDEAL.ro

25 februarie 2020, 5 pm 

Anul XI  nr. 2 (116)

Tema:                             EMINESCU  POST MODERN

         

Mioara și Viniciu Moroianu

interpretează

Sonata pentru vioară și pian de Felix Mendelssohn-Bartholdy

Intervenții:

Beatrice Marinescu: Restaurare

George Anca: Eminescu în India 

Bianca  Michi:  Elemente brancusiene in cosmogonia stanesciana si cea indiana

Mircea Coloșenco: Marian Popa versus scriitor postmodern

Cristian Moțiu: Teatralitatea lui Puși Dinulescu  

Vasile Menzel:  E primăvară în ianuarie 

Streche Nicolae Florentin: Eliade în conștiința alterității    

Viorel Speteanu: Proclamația dela Padeș, 23 ianuarie 1821

   

Teatru de poezie :   Liliana Popa, Gabriela Tănase,  Bianca Michi Nema, Adelina Fleva, Elena Armenescu, Antoaneta Bagdasarian, Doina Boriceanu, Agache Catinca, Vasile Menzel, Cristian Moțiu, Daniel Vorona, Corneliu Zeana, Luca Nicolae, Vladimir Udrescu, Adrian Bucurescu, Victor Homescu, Dragoș Vișan, Alexandru Leu, Ioan Rațiu

Lansare de carte 

Alexandru Surdu, Cristian Radu Nema: București, capitala eroilor patriei, 1916-1919,           Integral, 1919

Nicolae Grigore Mărășanu: Comedia Valahă, trei volume, Editura Istros 2018

Dimitrie Grama: Marea secretă, Conta, 2019

Corneliu Zeana:  Trezirea dragonului, Editura Europeana, 2019 

Ecaterina Petrescu Botoncea:  Anunnaki,  Eikon 2019

Romeo Săndulescu: Aproape sau cât mai departe, Editura Mușetinii

Ioan Rațiu: Misiunea întâmplării, Fast editing 2019

Cristian Gabriel Moraru: Scriitorii timpului meu, Ecreator 2019

Coordonator: Dr. George Anca

 George Anca

Lectură la Casa Arghezi, 23 februarie

FIRMA INTERNAŢIONALĂ. Corina, stresată de traducerea statistică la care tot lucrează, pare a-l auzi, confesându-se, pe bărbosul fabulos pictat de Cumpăna, peste care se suprapune capul lui V.G.Paleolog, dacă nu al lui Brâncuşi.

BĂTRÂNUL (DIN TABLOU)

Am istovit studiile. Am fost eliminat din toate şcolile din ţară. Am plecat atunci în lume şi mi-am schimbat destinul.

CORINA: mai ştim şi pe alţii.

BĂTRÂNUL (continuare)

Singur Brâncuşi poate să angajeze arta în cel de-al treilea ev. Picasso e mort, s-a isprăvit cu el.

CORINA o sună pe VIRGINICA, aşa cum fac amândouă, mai des fata, de mai multe ori pe zi.

CORINA

Mamă, ţie-ţi mai place Picasso?

VIRGINICA

Nu mă omor după el.

CORINA

Da' Brâncuşi?

VIRGINICA

Brâncuşi citea din Milarepa.

13. INT. TEATRUL FENOMEN. Iată cam ce citea Brâncuşi:

MILA

 Cu trupul de acum nu voi dobândi doctrina, mă duc să mă omor.

GNOPA

Dacă mori înainte de vreme, comiţi crima de a ucide un zeu. De aceea sinuciderea e o atât de grea crimă.

MARPA

Cu toate că acel ce-a minţit odată este bănuit de minciună şi mai apoi, trec peste această regulă comună. Te numesc Mila-Trofeu-de-Diamant. Fiul meu, ai fost din primul ceas un discipol capabil de instrucţie. În noaptea venirii tale aici, un vis mi-a arătat că tu erai destinat servirii doctrinei lui Buddha. Soţia, într-un vis asemănător şi încă mai grăitor, zări o fată tânără, păzitoare într-un templu, şi zeii pontifi ai religiei”.

Milarepa intră în meditaţie, în prezenţa maestrului – zi şi noapte, cu o lampă deasupra capului. Marpa trece sufletul fiului său – Dharma-dode – mort, în cadavrul unei porumbiţe care zboară în India. Visează un stâlp cu un vultur zburându-i deasupra.

Îşi face un pat peste oasele mamei şi, netulburat de corp, de cuvânt şi de gândire, cade în contemplaţie.

MILAREPA

Nu ştiu decât să meditez şi nu voi face nimic altceva. Acolo unde nu găseşti nimic în plină zi, încearcă să găseşti ceva în toiul nopţii. Acest corp greu de obţinut, uşor de distrus. Oamenii mă văd zburând în aer.

14. INT. FIRMA.

BĂTRÂNUL (continuare)

Himera, Eva, Regele Regilor. Adam e mai bătrân, Eva e  mai bătrână. decât Adam.  Adam-ul a vrut să devină stăpân, că el îl avea scos în afară. Ea s-a redus, săraca. Dar îşi ia revanşa. Ai văzut-o pe Eva, ce frumoasă e, cum calcă înainte?

CORINA (către Virginica, la telefon)

Eva e mai bătrână ca Adam?

VIRGINICA

Tot pe-acolo.

CORINA

Ca tine cu tata.

BĂTRÂNUL (continuare)

Nevastă-mea credea că vom pierde războiul din 1914, că nemţii vor câştiga. S-a întâmplat numai un singur lucru – generalul, şef de armată, a pierdut noţiunea timpului dedându-se, 36 de ore, la vânat de cerbi într-un parc naţional. Iar Galiani (corsican), observând că s-a creat un fel de hău între armate, a aruncat 300.000 de oameni în acest gol care desfăcea armata. Armatele germane n-au avansat, iar la Marna s-a schimbat soarta războiului.

CORINA (către Virginica, la telefon)

Am pierdut noţiunea timpului. Tataia în ce război a fost?

VIRGINICA

În al doilea.

BĂTRÂNUL (continuare)

Aşa s-a schimbat şi soarta mea, septembrie 1914. M-am dus voluntar în armata franceză. Bine că nu m-am prezentat să-mi iau haine - pentru că unii mi-au lăsat impresia că pot ajunge la un potou de trădător. Mulţi voluntari isprăveau la potou. Aşa că am înţeles istoria lumii. Războiul care trebuia să fie blitz a devenit război de poziţii, să ne batem în noroiul tranşeelor.

15. INT. FIRMA. N-ar strica un CEAI. La fapte, în compania Bătrânului POVESTITOR hermeneut. Se pot preumbla oricând şeful secund, american, care s-a întâlnit cu Madelaine Albright, aici în oraş, şeful nr. 1, olandez, homosexual, neamţul român cu istoria din portretele de pe bancnote, afişată la el în birou, dar şi itinerată prin firmă. Care trece, e întrebat: Tea?

BĂTRÂNUL (continuare)

Revoluţia din '917 a fost făcută cu material de război românesc. Au jefuit depozitele noastre de arme. Noi am fost înarmaţi de franţuji, au venit să ne reorganizeze, am făcut parte din misiunea militară română. Ruşii umblau cu balalaica. N-am pus piciorul în Rusia. Numai în Murmansk. N-am făcut decât să beau ceai. Stam în bordeie îngheţate. Dacă trecea câinele cu coada în sus, băţ, nu ne ridicam de la ceai, dacă era lăsată coada, atunci ne aventuram. Ruşii doar au venit cu balalaici şi se plimbau, mâine-i batem.

16. INT. FIRMA. Pe uşă intră un bărbat elegant, semănând cu ION ŢIRIAC. Corina se ridică şi-l salută, DA, sună la şef, americanul îşi face apariţia şi-l preia.

BĂTRÂNUL (continuare)

Altceva e a trăi şi altceva e a crea. Acum nu facem decât să creăm. Fiecare moment al vieţii ne e o creaţie. Se petrec minuni în fiecare zi, pentru orişice om sensibil la neprevăzut (l'imprevu). A mai mare minune e aia a lui Joyce. Minune a fost cu vipera cornută, Brâncuşi trebuia să-i fie victimă dacă nu i-ar fi determinat atenţia câinele, se deştepta meduzat, lăsa să-i scape pietroiul din mână.

17. INT. FIRMA. CORINA se duce după apă, udă florile, începând cu cele de sub tablou. Chiar, unde vrea să ajungă?

BĂTRÂNUL (continuare)

La ce vreau eu să ajung? Să conştientizez dodia.Ce mă obsedează cel mai mult, ce i-a apărut lui Daniel pe zid la ospăţul lui Sardanapal. Când oi putea să înţelegi rolul Dodonei, atunci o să-ţi dai seama cum noi putem să facem saltul ăsta nemaipomenit în inconştient. În fond, ce este, mă, ce se cade să cauţi este sinea. Tâmpitu' de neamţ, ein siech, sinea, restul e fenomenul, dă-l dracu'. Îmi închipui că voi reuşi, uite atâta, cât e într-o unghie, din conştient în inconştient. Adică să-l validez, mă, dă-l dracu'. A valida inconştientul este extraordinar. N-a făcut-o Joyce.

CORINA (la telefon, către Vizante)

Tată, dodia e sinea?

VIZANTE

Depinde.

BĂTRÂNUL (continuare)

Dodia mumă e bătrână. Poţi să te duci cu ea la sciţi. Cea mai nouă dodie, aceste cuvinte magice, care au apărut pe zid. Nabucodonosor. Şi ce i-a apărut şi lui bietu' Kant când a văzut sinea, ein siech. Ce e mai mare decât sinea noastră?

Sorana Georgescu-Gorjan

ARTISTUL, INGINERUL ȘI MAHARADJAHUL

Se cunosc două mari proiecte arhitecturale ale lui Constantin Brâncuși pentru anii 1937-1938, din care unul s-a realizat – ansamblul monumental de la Târgu Jiu, menit să omagieze eroismul ostașilor gorjeni, căzuți în timpul războiului de întregire –, iar celălalt –  mausoleul pe care urma să-l ridice în memoria soției maharadjahului de Indore – a rămas în stadiul de  vis. Este momentul de apogeu al creației artistului, după care au urmat 20 de ani de sterilitate.

Mircea Eliade se întreba dacă misterul acelei sterilități se explica prin faptul că, după ce a construit Coloana ce duce la cer, Brâncuși nu mai avea nimic de făcut pe pământ, sau dacă se datora profundei lui părere de rău că împrejurările îl împiedicaseră să se depășească prin crearea mausoleului din Indore.

Este interesant că, pentru ambele proiecte, sculptorul s-a bucurat de deplina înțelegere a unor comanditari cu vederi largi – soții Tătărăscu și conducerea Societății Petroșani, în primul caz, și maharadjahul Yeshwant Rao Holkar de Indore, în al doilea. În ambele proiecte artistul a implicat și colaborarea unui  tânăr inginer român, Ștefan Georgescu-Gorjan, fiul unui bun prieten al său din tinerețe.

Comanda pentru monumentul din țară a mijlocit-o sculptorița Milița Petrașcu, fosta elevă a sculptorului, care a declinat cu modestie oferta de a-l realiza ea.

Contactul  cu maharadjahul l-a prilejuit Henri-Pierre Roché, om de aleasă cultură, care-l cunoscuse pe Holkar în timpul studiilor la Oxford.

Informații despre cele două proiecte le găsim atât în arhiva și scrierile inginerului Gorjan cât și în arhiva artistului, recent intrată în domeniul public, cuprinzând schițe de monumente și interesanta corespondență cu Holkar, prin intermediul lui Roché.

La 26 decembrie 1934, inginerul le scria din Paris părinților:  „Am fost la Brâncuși, cu care am stat mult de vorbă. E un adevărat artist, de geniu.” În atelier admirase coloanele fără sfârșit din lemn, care, spre deosebire de cele clasice, cu capitel și bază, erau alcătuite din succesiunea pe verticală a unor elemente identice, având la capete semielemente. Un element constă din două trunchiuri de piramidă, unite prin baza mare, în care se respectă legea armoniei plastice, stabilită de sculptor, raportul (1): (2): (4) între latura mică, latura mare și înălțimea unui element.

La o nouă vizită, la cererea sculptorului, inginerul a schițat concepția tehnică a realizării unei coloane din metal, de mari dimensiuni. Data de 7 ianuarie 1935 este înscrisă sub dedicația notată pe frumosul catalog al expoziției din 1926 de la Galeria Brummer, dăruit inginerului. Soluția propusă era:

“Să se încastreze în beton baza unui stâlp solid de oțel, pe care să se tragă suprapunându-se, ca niște mărgele uriașe, goale în interior, elementele spațiale  identice ale coloanei, îmbinate perfect la rosturi.”

Mulțumit de soluție, sculptorul l-a invitat pe inginer să-l secondeze în realizarea monumentului pentru Târgu-Jiu. Ca inginer-șef la Atelierele Centrale Petroșani, Gorjan putea supraveghea și coordona operațiile de construcție și montare a operei.

La 11 februarie 1935 Brâncuși îi scrie Miliței Petrașcu:

“Nu vă pot spune cât de fericit aș fi să pot face ceva la noi în țară. Vă mulțumesc și de asemenea Doamnei Tătărăscu pentru privileg[i]ul ce vrea să[-]mi dea.

În prezent toate lucrurile începute de atâta vreme sunt spre sfârșit și eu sunt ca un ucenic în ajunul de a deveni calfă – așa că propunerea nu putea să cadă mai bine.”

Sculptorul și inginerul se întâlnesc iar la Paris  în 1936, când artistul stabilește ca lucrarea să fie realizată din oțel și fontă alămită.

La 7 decembrie 1936, inginerul le scrie din nou părinților:

“Am fost azi pe la Brâncuși – am luat masa cu el și am povestit de multe lucruri. A îmbătrânit săracul, e cam bolnăvicios și are de lucru în India și America dar nu se poate duce momentan din cauza sănătății.”

Este momentul când sculptorul îi propune tânărului să-l însoțească la Indore anul următor, invitație care-l entuziasmează. Va fi încunoștințat și maharajahul.

În iunie-iulie 1937 Brâncuși se află în țară și alege la Târgu-Jiu amplasamentul viitoarelor opere – Coloana din metal și Portalul din piatră.  În august este găzduit de inginerul

Gorjan la Petroșani și stabilesc împreună dimensiunile coloanei monumentale, ținând seama de resursele financiare, de posibilitățile tehnice și de legea armoniei plastice. Elementul va respecta proporția, având 45:90:180 cm. Numărul de elemente va fi ½+15+1/2, iar înălțimea totală  29,33 m. Sub pământ se vor afla 3 metri de stâlp, înfipt într-o fundație solidă de beton.

          Sculptorul cioplise în 1926 o coloană fără sfârșit într-un plop din grădina prietenului Steichen din Voulangis. Avea peste 7 metri și sub pământ se sprijinea într-un mic bloc de beton. Nu pot să nu mă gândesc la faimosul stâlp din fier forjat din Delhi, care de 1600 de ani nu ruginește. Și acesta are peste 7 metri și sub pământ se află 93 cm. În arhiva Gorjan se găsesc fotografii primite de la Steichen, din timpul ridicării coloanei de la Voulangis, dar și o imagine a celebrei Qutb Minar, aflată în apropierea stâlpului de fier. Într-un manual de hindustană, aflat în biblioteca Gorjan, am găsit subliniate cuvinte asemănătoare cu cele din română – terezie, mahala – dar și cuvântul zang = rugină.

          La Petroșani, Brâncuși a cioplit el însuși o fațetă a unui model din lemn de tei pentru un element, asigurându-i curbura dorită. A plecat la 2 septembrie la Paris, lăsând în grija inginerului restul operațiilor. A revenit la Târgu-Jiu între 27 octombrie și 9 noiembrie, asistând la tragerea pe stâlp a primelor elemente, apoi a plecat la București și la 14 noiembrie a părăsit țara. Va reveni vara următoare la Târgu-Jiu pentru a supraveghea metalizarea coloanei și definitivarea monumentelor din piatră.Nu a participat la inaugurare.

Din corespondența sculptorului cu inginerul, ca și din fotografiile realizate de acesta urmărind principalele etape de lucru, avem azi la îndemână un jurnal complet al felului în care o echipă de lucrători admirabili au înălțat în doar trei luni un monument unic, apreciat de UNESCO drept o capodoperă de artă dar și de tehnică. Scrierile și documentele inginerului se află în expunere permanentă la Muzeul Universității Politehnica și, o parte, la Muzeul Național Tehnic Dimitrie Leonida.

În timpul sejurului la Petroșani din august, sculptorul i-a împărtășit inginerului ce intenționa să facă la Indore. A repetat informația și în noiembrie, în ajunul plecării:

“Un ou imens, replica monumentală a Începutului lumii, trebuia să dea impresia că este depus pe iarba unei pajiști întinse, în fața palatului maharadjahului, ca și cum o pasăre misterioasă l-ar fi depus acolo, dispărând apoi spre înălțimile Himalaiei.”

Inginerul urma să asigure asistența tehnică în problemele puse de construcția lucrării care să aibă contact cu pământul pe o îngustă zonă de tangență, dar să se sprijine pe o fundație în formă de puț care să asigure legătura subterană cu palatul.

Prins de problemele monumentului din Târgu-Jiu, ca și de probleme personale, inginerul nu a putut pleca la Indore cu Brâncuși. Urma să-l însoțească la o dată ulterioară.

În arhiva Gorjan se află corespondența cu Societatea Anonimă Română pentru Întreprinderi Maritime, reprezentanta companiei de navigație Lloyd Triestino, în legătură cu tarifele și itinerariile călătoriei în India. Sculptorul s-a îmbarcat la 18 decembrie 1937 la Genova pe vaporul Conte Biancamano, cu destinația Bombay, unde a sosit la 30 decembrie. La 27 ianuarie 1938 a plecat din Bombay spre Genova, cu o escală în Egipt. A revenit în Europa la 8 februarie. Din păcate, sejurul la Indore nu a adus realizarea proiectului, iar templul a rămas în stadiul de vis.  

  Din arhiva sculptorului, care a intrat în domeniul public în 2003, prin Centrul Georges Pompidou, din amintirile lui Henri-Pierre Roché publicate în 1957, ca și din materiale din Internet, ne putem face azi o imagine mai exactă despre cele întâmplate.

Știm astfel că Yeshwant Rao Holkar s-a născut la 6 septembrie 1908, la Indore,  ca prim fiu al maharadjahului Tukoji Rao. A beneficiat de cea mai bună educație tradițională și occidentală. A învățat în Anglia la școlile particulare Cheam și Charterhouse (1920-1923), apoi în India cu Dr Bhandarkar. În 1926, tatăl său a abdicat și  el a devenit cel de al 14-lea maharajah al dinastiei Holkar. A urmat cursurile la Christ Church College din Oxford (1926-1929), s-a întors în India și s-a încoronat la 9 mai 1930. În 1924 se căsătorise cu Sanyogita Raje Ghatge, n. 1913. Cei doi tineri împărtășeau dragostea pentru cultură și artă, cunoșteau  multe limbi străine și călătoriseră mult. La 20 octombrie 1933 li s-a născut fiica, Usha Devi, la Paris.

La Oxford, Yeshwant se împrietenise cu arhitectul Eckhart Muthesius, pe care l-a însărcinat cu construcția palatului său, Manik Bagh (Grădina cu rubine). În perioada 1930-1933 acesta a realizat cea mai modernă reședință din India, dotată cu aer condiționat, mobilier art nouveau și tehnologie de ultimă oră. Tot la Oxford Holkar l-a cunoscut și pe Roché, care l-a pus în legătură cu Brâncuși.

Nu cunoaștem data exactă a primei vizite la atelier. Iată ce-și amintește Roché:

“Vizitatorul a privit toate operele cu o încetineală și un calm de basm. N-avea pe atunci prea mulți bani. Și-a scos carnețelul din buzunar și a început să socotească cu grijă.” Dorea să cumpere “un Trio unic în lume – o Pasăre în spațiu din marmură neagră, una din marmură albă și una din bronz polisat. Vroia și ca mai târziu să le construiască un templu de către Brâncuși.”

Roché îi scria lui Brâncuși din Oxford la 5 mai 1931: “Sperăm că ați început deja Pasărea”, iar la 23 noiembrie 1931: “fondurile vă stau la dispoziție, când veți termina Pasărea.” Pe Pasărea din bronz există inscripția  “Paris,     1931”. Este data terminării lucrării, prima achiziționată de maharajah.

În mai 1936 Brâncuși și maharajahul încheie un contract pentru păsările de marmură, pentru suma globală de 6000 lire sterline. Se precizează că Pasărea în spațiu din marmură neagră are 1.94 m, iar cea din marmură albă 1.84 m. Plata se va face în cinci rate: la semnare; la livrare, în ianuarie sau februarie 1937; în noiembrie 1937; în ianuarie 1938.

Brâncuși i-a scris maharadjahului în primăvara lui 1936:

“Înălțimea Păsării nu spune în sine nimic (e ca lungimea unei piese muzicale). Proporțiile lăuntrice ale obiectului fac totul. [...] Ultimele mele Păsări, cea neagră și cea albă, sunt cele în care m-am apropiat cel mai mult de dreapta măsură și m-am apropiat de această măsură treptat, pe măsură ce am fost în stare să mă lepăd de mine însumi.”

Încă din 25 aprilie 1936, maharajahul îi comunica lui Brâncuși prin Roché, că dorește o incintă sacră, înconjurată de un gard viu înalt și, la distanță, de un zid. În centru,  o oglindă de apă dreptunghiulară sau alungită, având pe două laturi Păsările de marmură și, pe celelalte două, pasărea de bronz și un mic templu al zeului indian. În timpul celor trei luni ploioase, nișele ar trebui închise, iar păsările să fie mutate în fund. Se vor scoate în timpul celor 9 luni bune, ca să se oglindească în apă. La un anumit moment al zilei, lumina soarelui va fi reflectată de pasărea de bronz către zeul Indian. Păsările vor fi asemeni unor duhuri, lângă templu. Va fi un loc de reculegere.

În arhiva sculptorului se găsesc numeroase variante de schițe, cu păsările în nișe, în jurul unui mic bazin, având pe o latură un mic templu, dar și un desen de stupa.

La 7 mai, o nouă scrisoare a lui Roché, de la vila Usha din Villefranche-sur-mer, sugerează o schimbare a proiectului. Păsările urmau să fie plasate într-o clădire cu un orificiu circular în plafon, tip Panteon. Maharajahul sugerează ca trei fante să concentreze lumina naturală asupra păsărilor, în special asupra celei de bronz. Se va folosi și iluminatul electric, în special noaptea. Nu va fi un templu pentru public, ci templul particular al palatului. 

La 9 august, prin altă scrisoare, Roché anunță că proiectul lui Brâncuși este aprobat fără rezerve de maharadjah. Va fi un loc de meditație și reculegere. Cu cât mai simplu, cu atât mai bine – simplitate fără limite.  Maharadjahul preferă să existe o oglindă de apă, la nivelul solului. Primul lucru pe care îl vezi când intri să fie Pasărea de bronz. 

La 12 martie 1937, Roché anunță că trimite o publicație despre India, care să-i servească sculptorului. În biblioteca brâncușiană se găsesc astăzi un atlas al Indiei din 1936, un ghid al căilor ferate din India și Birmania, dar și lucrarea lui Sylvain Levi – Aux Indes: sanctuaires. Probabil e vorba de cea din urmă lucrare.

La 13 iulie 1937, maharani Sanyogita moare la Paris, într-un accident de mașină.

Proiectul templului se va schimba iar, urna cu cenușa maharani-ei urmând să transforme lucrarea într-un mausoleu.

Inginerul va afla acest lucru de la sculptor, care i-a împărtășit în august 1937 ideile sale despre exteriorul monumentului.

 Se pare că moartea soției sale l-a afectat enorm pe maharajah, care a pierdut orice interes în noi lucrări. Se poate explica astfel eșecul proiectului de templu. Starea de sănătate i se deteriorează, după cum reiese din relatările lui Roché din 19 martie și 2 august 1938.

 Holkar se va căsători la 19 septembrie 1938 cu guvernanta fiicei sale, Margaret Branyen Lawler, de care va divorța în 1942, când îi va ceda Pasărea de bronz. Aceasta se afla azi la Simon Norton Museum din Pasadena.

Din a  treia sa căsătorie, cu Euphemia Fay Watt ( 6 iulie 1943),  a rezultat un fiu, Richard, născut la 18 mai 1944.

Yeshwant Rao Holkar a decedat la 5 decembrie 1961, la Bombay.

Păsările de marmură au fost moștenite de Usha Devi, care le-a vândut în 1973 Muzeului național de artă din Canberra.

Cele trei lucrări au mai fost reunite o dată, cu ocazia Retrospectivei din 1995 la Philadelphia.

Mobilele moderne ale palatului Manik Bagh au fost                        vândute la o mare licitație în 1980 și se află în colecții particulare.

Palatul adăpostește azi sediul Centralei de accize și impozite din orașul Indore.

Despre proiectul templului s-a scris mult.

 Roché preciza în revista “L’Oeil” din mai  1957 că acesta urma să aibă “doisprezece pași pe doisprezece, să fie așezat pe peluza de lângă palat, căzut din cer, fără uși sau ferestre, cu o intrare subterană, un templu pentru meditație, deschis tuturor, dar doar câte unuia o dată. La interior se va afla o oglindă de apă, pătrată, cu cele trei păsări pe trei laturi și o înaltă statuie din lemn, Spiritul lui Buddha, de Brâncuși, pe cea de-a patra latură. Pasărea de aur urma să fie luminată pe de-a întregul de soarele de amiază, prin deschizătura circulară din plafon, într-o anumită zi sfântă a anului.”

Inginerul Gorjan a publicat informațiile deținute direct de la artist în articole din “Ramuri” (1964) sau “Arta” (1978), precum și în manuscrisul Am lucrat cu Brâncuși, apărut parțial în 1996 (Templul din Indor) și integral în 2004.

Cercetările continuă...

Rodica Anca

R U G Ă C I U N E 1966

O, Părinte,

Caută-mi inima în răsuflarea gheţarilor

închişi de veşnicii în negurile peşterilor;

Caută-mi gândurile în crucea văzduhului

unde se lovesc toate stihiile împărăţiei Tale;

Caută-mi trupul umflat şi murdar sub

rădăcinile păcatelor ce cresc ca sălciile

găunoase lângă apa vieţii;

Găseşte-mi-le, Doamne, şi adună-le dinaintea

bunătăţii Tale, spală-mi-le cu lacrimile Tale

de Părinte iertător şi purifică-mi-le cu

flacăra puterii Tale divine de tot ce e rugină

şi putreziciune în ele şi lasă din mine, doar

un pumn de cenuşă curată;

Amestec-o cu sângele din rănile palmelor

Tale şi plămădeşte din ea un nou Adam,

purificat, iar pe mine nu mă mai scoate

din coasta lui, ci lasă-mă să trăiesc în el

şi prin el, până la sfârşitul lumii.

Marius Baltă

Reprezentări ale divinităților în poemele homerice și în opera lui Hesiod (I)

Structura politeistă a panteonului grec este o formă de religie care presupune existența concomitentă a mai multor zei. Fiecare zeu are un nume, o funcție, o anumită putere, care reflectă o ierarhie în cetatea cerească, în corelație cu ordinea și ierarhia cetății terestre. Cei mai importanți zei sunt legați de fenomene ale naturii sau de domenii sociale care au avut un rol major în activitatea economică.

Pe plan istoric, politeismul corespunde trecerii societății de la orânduirea gentilică la uniunea de triburi, la statul și la societatea sclavagistă. Oamenii încep să nu mai creadă și să mai venereze un animal, un râu, un fenomen natural sau spiritul acestuia, ci zeul cerului, însoțit de simbolul puterii și înălțimii. Zeus, cu simbolul vulturului și al fulgerului, Atena, cu simbolul înțelepciunii (bufnița), Apollo, cu simbolul Soarelui – toți și toate își au originea în forme religioase primitive. Cea mai importantă trăsătură a fiecărui membru al panteonului olimpic este caracterul lui transcendent, deoarece se află pe înălțimi, este aproape de cer și, în consecință, este învestit cu o putere cerească.

Comparativ cu alte civilizații, culturi și religii antice de aceeași mărime, izvoarele scrise privind religia Greciei antice sunt relativ sărace. Cele mai importante dintre acestea sunt, în primul rând, Iliada și Odiseea, scrise de Homer prin secolul al VIII-lea î.Hr. Ambele sunt poeme epice, în cel dintâi relatându-ni-se ultima parte a luptelor pentru cucerirea cetății Troia, iar în cel de-al doilea, peripețiile lui Ulise la înapoierea în patrie, după războiul troian. În ambele poeme se găsesc, însă, elementele necesare reconstituirii religiei grecești din perioada aceea, cel puțin din perspectiva aristocrației vremii.

Prin Homer și prin opera lui s-a produs o schimbare fundamentală a concepției despre divinitate în istoria religioasă a Greciei antice, schimbare care avea să marcheze secolele următoare. Preluând o serie de divinități deja formate, cărora li s-a șters amintirea originii, Homer pune bazele teogoniei grecești, le dă nume noi zeilor și face din ei personajele unei drame divine, în care primesc onorurile cuvenite. Luat în întregul său, panteonul grec este un sistem bine ordonat, cu o structură ierarhică bine așezată. Zeii se află în relații de familie unii cu ceilalți. Ideea călăuzitoare este cea patriarhală, toți fiind sub conducerea lui Zeus, „părintele” zeilor și al oamenilor. Locuința lor este undeva în cer, formând un fel de Acropole, o cetate, Olimpul, cel mai înalt munte din Grecia.

Caracteristica fundamentală a religiei grecilor din perioada homerică este antropomorfismul; acum are loc convertirea treptată a religiei naturiste, din perioada anterioară, într-o religie cu un pronunțat caracter antropomorfic. Acum, zeii primesc atribute omenești, cu unele deosebiri esențiale față de oameni – nemurirea, de exemplu. Homer le atribuie însușiri umane idealizate. De pildă, zeii au trupuri omenești, dar, firește, mai fine și mai puternice decât ale oamenilor obișnuiți. Ei se deplasează cu ușurință; apar și dispar ori de câte ori își propun lucrul acesta. În poemele homerice, contradicția era evidentă: „în spatele unui zeu frumos din punct de vedere fizic se ascundeau nenumărate comportamente nedemne, uneori mai josnice decât ale oamenilor de la periferia societății” (a se vedea Nicolae Achimescu, Istoria și filosofia religiei la popoarele antice).

În operele lui Hesiod, viața zeilor capătă alte accente, deosebindu-se de cea prezentată în poemele homerice printr-o pronunțată tendință spre moralizare. Dacă în Iliada și Odiseea, zeii erau reprezentați ducând viața comodă și opulentă a nobililor bogați, cruzi și neînduplecați în fața necazurilor și a nenorocirilor omenești, în lucrările lui Hesiod se reflectă mai degrabă frământările societății din perioada respectivă, în evoluția ei spre o organizare democratică. Hesiod îi asigură pe greci că zeii îi vor pedepsi pe cei ce-i oprimă, fiind mai apropiați de popor, de cei nevoiași și de săraci.

Hesiod subliniază că zeii au luat naștere unii din alții, la fel ca oamenii. La început exista doar Chaos-ul. Din Chaos s-au născut Erebus, întunericul primordial, și Nix, Noaptea, iar din aceștia Eterul și Ziua. Tot din Chaos s-au născut Geea, Pământul-Mamă, și Eros, Dorința. Din Geea s-a născut Uranos, Cerul, încununat cu stele, iar apoi, munții înalți și Pontos, simbolizând marea. Din Uranos și Geea au apărut titanii, în număr de doisprezece: Oceanul, Coeus, Hyperion, Iapet, Cronos (bărbați) și Theia, Rhea, Mnemosyne, Phoebe, Thetys și Themis (femei). Tot în această scară genealogică, din Ocean și Tethys s-au născut trei mii de fii, simbolizând râurile și trei mii de fiice. Hyperion și Theia au dat naștere lui Helios – Soarele, lui Selene – Luna și lui Eos – Aurora. Tot la fel, între altele, Cronos și Rhea au dat naștere zeițelor Hestia, Demeter și Hera și zeilor Hades, Poseidon și Zeus.

 

Ecaterina Petrescu Botoncea

Zăpadă iernii se topise.
Aveam patru ani, la prima întâlnire, si nu L-am recunoscut.
Se intampla in Bucureștiul de altădată , pe B-dul Magheru, cu piatră cubică, tranvaie intr-un singur vagon, pornite la manivelă, câteva limuzine negre dar, mai ales, răslețe calești trase de uimitori armăsari albi si vitrine scăldate in ape curgătoare .
Fascinată de reclame si beculețe multicolore, m-am rătacit de părinți, dar am ajuns acasă, in cartierul Dorobanți, printr-un instinct natural, pierzând pe drum fularul, o mănușă, alta mănușă, repere bune pentru cei care mă căutau cu disperare.
N-am știut să le spun alor mei cine m-a adus de mână , pentru că nu am văzut PE NIMENI!
Jumătate de an mai târziu, m-am rătăcit la o strânsură de Sfântul Ilie, serbare câmpenească ce avea loc pe o toloacă, in apropierea satului bunicilor mei din Bucovina.
Cerul s-a umplut brusc de săgeți si trăsnete, hora s-a spart iar eu am rămas uitata de verii mei mai mari, printre baracile abandonate. N-am plâns. M-am adăpostit de torenții de apă, după care, pe inserat, am luat-o incet la vale, nimerind, spre surprinderea tuturor, cărările potrivite. Desi udă până la os, dupa câteva ore de stat in ploaie, nu am pățit nimic. O mirare si o bucurie lăuntrică la intalnirea cu ploaia am păstrat-o in mine toata viața, ceea ce înseamnă că în stropii de apă ședea cineva coborât din cer, cu care ma împrietenisem, daca nu eram cumca prieteni dinainte de a ne cunoaște ...

Aceste întâmplări vechi, si multe altele, mă fac să mă gândesc la necredința noastră profundă de acum, la necolaborarea noastră cu Universul, cu care nu mai facem priză, pierzând astfel inscrisul genetic.Pe EL l-am scos dintre noi!

Astăzi este Sâmbăta Morților! Poate vom ști să privim Cerul!

Lili Hanganu  

Zilele astea m-am dat cu tramvaiul, pe Pantelimon. Am luat de la Brico un fierăstrău electric circular. Ca orice femeie care se respectă și care are de toate la casa ei! Îmi mai trebe un flex și o mașină a timpului...

Buun! Pe Pantelimon, firme luminate la parterul unui singur bloc, cu mai multe scări. Sunt: trei case de pariuri, două magazine de amanet, un magazin de oglinzi și geamuri și un Mega - Shop & Go. Acest bloc este pe stânga, cum mergi spre capătul liniei, imediat după Biserica Sf. Ioan Botezătorul Pantelimon.

Nu am mai numărat și farmaciile sau alte alea... Ca să nu mai spun despre sex-shop-urile, aflate tot lângă biserici. Sau istoricele case de toleranță, despre care autoritățile nu au cum să nu știe... Vis-a-vis de biserici.

Nu există oare niște reguli, la nivel de administrație urbană? Nu există niște cutume, provenite din bun-simț? Sau există doar niște parveniți cocoțați pe scaune, precum maimuța în bananier?
Habar nu am!

*

Pulsiunile periodice ale comunităților umane, față de străini, față de boli, față de cutumele și obiceiurile nou-aduse cu aceștia, de la religie, la îmbrăcăminte și opțiuni alimentare, toate acestea nu s-au prea schimbat - nici în lumea civilizată, în democrațiile moderne, nici în societățile relativ închise, oarecum, autarhice.

Cartea lui Jean Delumeau, *Frica în Occident (secolele XIV - XVIII). O cetate asediată* este cel mai bun exemplu. Migranții, acum ceva timp, călătorii în China și coronavirusul intră în această paradigmă. Occidentul e cu mult mai pestriț decât ne place să credem, iar integrarea multiculturală - din ceea ce am citit - mi se pare a fi o încercare spre eșuare. În tot acest timp diferențele cresc. Ca și frica. Atavica frică!

Să ne ferească Cel de Sus de rele... Societatea și statul român nu sunt pregătite nici măcar pentru o banală gripă...
Cel mai greu lucru este să crești generații educate. Cel mai bun lucru este să ai o societate civilă împlinită, o clasă de mijloc puternică. Și să nu aud pe cineva că nu știu cine - din afara țării - ne-ar fi distrus...

Corina Dașoveanu

pe dumnezeul meu
l-am văzut prima dată
când am fotografiat cântecul unei vrăbii
și, heei, ce lumină am auzit...a doua oară,
am întâlnit închisă
o ușă din lemn de albastru,
am lărgit gaura cheii
și așa mirosea a univers,
încât l-am vrut.

apoi au mai fost niște evenimente,
și niște degete, inimi
cu care îl atingeam.
azi chiar i-am zis:
e cazul să înflorești cireșii ăia acum,
altfel nu mă crede nimeni.

și el a înflorit o joi.

Dimitrie Grama 

Eu in Julie 1969 am părăsit România.

Skickat från min iPhone

 ‎Nicolae Grigore Marasanu 

O altă gură

Am vrut să-ţi ajut aripa,
fluviul să amâne clipa
scufundării-n valul mut...

Să-nving fluviul n-am putut !

Acum, drumul rob mă duce,
între săbii eunuce,
spre potmoluri, să te caut...

Fluviul se preface-n flaut!

Mult se tânguie, de parcă
nu el mi te-a fi smuls din barcă !

Se învolbură şi piere
în tranşeea lui de fiere.

De mi te-ar da înapoi,
ochiul i-aş da, că-mi sunt doi!

Dar cum să te chem de unde
gândul nu poate pătrunde ?

Mă aplec, să îi sărut
mâna, poate l-a durut...

Parc-aş săruta-ntr-o vale
gura veşniciei tale...!

Adelina Fleva

trăsnet cu miros de cer si alge

dezbracă-mă de umbra ta reîntrupată
în trăsnet cu miros de cer şi alge
îmi explodează venele la tâmple
şi nu mai simt în mine nici maluri nici catarge

(eu te voi alăpta cu fericire nesihastră
lângă altarul unui nuc cu frunze roze
să-ţi pară îndoielile de-acuma
că sunt doar veritabile neopsihoze)

dar strânge-mă la piept cu disperare
mi-e aşteptarea carne însetată
te rog frumos să stingi şi-apoi să laşi lumina dreaptă
să nu observi că sunt fecioară într-o femeie măritată

 Daniel Vorona

:și ce dacă Dumnezeu nu mai crede în mine însuşi în sine însumi şi nu
îşi mai întoarce fața către orizontul meu personal (şi impar) atunci când
îi dau bună seara bunăziua bună dimineaţa oricum și oriunde m-aş afla
.
-- aromitoarea prezenţă a tot ceea ce am îmbrăţişat nelegitim am privit
am
văzut oră de oră eroare după eroare fără preferinţă și acum mă caută --
.
călătorind drept în jurul meu identitatea mea pierdută
în războiul rece îmi denunţă cealaltă identitate aflată
în ceașca de cafea şi nu ştiu
şi nu ştiu drumul spre teamă
şi nu mai înţeleg dansul pe sârmă și mersul pe apă
înspre propria mea axă desperecheată şi pădureaţă
.
--- ca un conformism subversiv ca o
ultimă religie care îmi spune ei aş
istoria cotonogită a poporului meu ---
.
(cartofii au dat în pârg ca niște mirese
păsările
au izbucnit din ouă cu puii lor în brațe)
.
ei şi
ce dacă sângele meu ameninţă seceta din stele cu dogma şi metafizica
--- sunt bănuit că l-am trezit din coşmar pe heidegger --- muzica muzica
muzica deasupra durerii limpezeşte pacea dintre anotimpuri -- ca şi cum
aș lustrui cu var copita pătrată a unui atom de hidrogen -- ca și când am
dansa cu capul în jos peste jertfa prin ardere
pe rug sub ramura gri a împăcării a unui ion de hidroniu în sunet de corn
.
ei şi ce dacă muriţi
(muriti muriți muriți)
.
eu nu
niciodată nu am să pot să vă iert suflete meschine suflete recondiționate

Lora Levițchi

Legatura dintre cer si pamant/ Despicat-a inima in doua/ Florile inceput-au a plange pe mormant/Mama mamelor e-n caleasca caerului norilor/ Ai uitat sa ai umpli ceasca cu cafea, mi-a spus pentru ea/ Si din ziarul de cronici recenzii si noutati de critici a cita/ Mi-a spus parul din ochi a ti-l da/ Iti iubeste lacrimile de nu ma uita/ Mi-a spus sa-i citesti si sa ai aduci prajituri/ Cu mere si gust de scortisoara/ Mi-a spus ca prefera Zumzet prin florile de la fereastra/Si rasul de nepoti iar ea sa poata plange in tacere/ Mi-a spus ca transformata-n stea/ In valuri de safire si matasuri fine/ Te-o legana sa-i simti cum te alina in tacere/ Caci te-ocroteste pretutindeni, permanent iar maine dupa moarte/ Usa cea cu cremuri jaluzea/ Se va deschide fara vantul a bate/ Sa-ti dea de stire ca-i cu tine si nu mai pleaca altundeva..., mama Rodica

Lili Hanganu

am adormit pământul,
am legănat piatra,
am străjuit ruinele,
păstrând momentul acela de reculegere,
de reinventare a pietrei, a aerului,
a respirației. plexul fierbinte,
ceața dispare. urcuș destrămat,
ierburi amestecate,
moloz - de la Facerea lumii.

ești, undeva, pe umărul meu stâng,
ghemuit ca-ntr-o scoică adormită.
ocrotire molcomă, cercul dispare...
reluăm visul și ne iubim în taină,
sfidând ipocriziile, scrutările,
amăgirile, ironiile, neînțelegerea
înțelegerii, dincolo de orice judecată!
am adormit pământul,
am legănat piatra,
am...

*

la prima întâlnire,
când mâinile tale
scriau tacticos
dedicații... febril,
uitaseși să te semnezi.
ai visat ceruri și-ai primit ruguri
de aer și plutire... în vis

la a doua întâlnire,
ai uitat să vorbești.
ți-ai uitat toate dicționarele acasă
- aveai doar un caiet-vocabular
vechi, rătăcit în rucsac.
mi-ai citit în palmă și-n stele
de aer și plutire... în vis.

la a treia întâlnire,
ai uitat hanoracul pe un scaun.
și toate culorile pastel, le-ai uitat.
- aveai doar un gel de buze și
o carte de tarot, rătăcite-n ghiozdan.
mi-ai citit în ochi și-n inima
de aer și plutire... în vis.

(pornind de la un poem al Iuliei Pațiu Rogvaiv Ami)

*

Anticipat sau nu,
Mă echipez pentru non stop!
Afară plouă și e fum
De rouă prin livezi...

Țigările s-au terminat,
Iar trenuri - nu mai văd.
E toamnă, chiar și prin triaj...
Plec iar, cu neuronul în bagaj!

*

 am adormit pământul,
am legănat piatra,
am străjuit ruinele,
păstrând momentul acela de reculegere,
de reinventare a pietrei, a aerului,
a respirației. plexul fierbinte,
ceața dispare. urcuș destrămat,
ierburi amestecate,
moloz - de la Facerea lumii.

ești, undeva, pe umărul meu stâng,
ghemuit ca-ntr-o scoică adormită.
ocrotire molcomă, cercul dispare...
reluăm visul și ne iubim în taină,
sfidând ipocriziile, scrutările,
amăgirile, ironiile, neînțelegerea
înțelegerii, dincolo de orice judecată!
am adormit pământul,
am legănat piatra,
am...

Mos Nelutzu G

Labirint

Se aude ca un ecou.
Nu. Ca o chemare.
Nu. Ca un plânset.
Alerg după sunete
Ca orbul după lumină.
În labirint e noapte
Cu tăceri mărginite
De verdele viu încâlcit .
Se aude ca o scrisoare
Pierdută pe drum.
Alerg. Lângă verdele crud
Doar o oglindă întunecată
De respiraţii.
Se-aude cum cheamă
Cu inutil dezmăţ de culori.
Pe după tufa uscată,
Iarnă cu stea îngheţată.
De aici nu mai plec
Niciodată .
Se-aude plânsul cum sfâşie
Ca o cascadă piatra.
Pe după ghem, în cale
Pasărea dând din aripi
Fără să zboare.
Pe deasupra
Sub cer iluzoriu
Dorm inocente iluzii
Arbitrare chemări
Astupă ieşirea.

*

De-a vii-nu vii

Cu-argint poleiesc ferestre cu geamuri sparte.
Liliac spânzur de grinzi. În oglinzi
pândesc amintiri, venite de departe –
joc de-a mă prinzi-nu mă prinzi
pe podul de piatră luat de ape.
Copii!
Cu aripi de şindrilă mă-ncumet să zbor
cocor după cocor, după cocor,
joc de-a vii-nu vii să fii,
de-a sângele slugărind la viaţă.

Te privesc privindu-mă-n gânduri
beau paharul cu zeamă de cucută,
prinzi pentru mine fluturi
în gări cu insomnii, tăcută.

Oglinzi în geamuri sparte.
vin de departe, atât de departe.

Ramona Müller‎

în

lacăte ombilicale
de Ramona Müller

femeia cu ochi bătrâni
își caută ochelarii virginității
în păcatul fecund

e atâta înțelepciune
în gestul primordial al voluptății

primăvara mă întinerește
doar dioptriile mele mor
căci închisorile privirii tale
nu au iriși
doar
lacăte și pleoape

*

lacăte ombilicale

femeia cu ochi bătrâni
își caută ochelarii virginității
în păcatul fecund

e atâta înțelepciune
în gestul primordial al voluptății

primăvara mă întinerește
doar dioptriile mele mor
căci închisorile privirii tale
nu au iriși
doar
lacăte și pleoape

Vasile  Menzel

      TEI  MAITREYI

                      Îmi  umblă-n minte

                                            gînd nebun

                      şi mă agăţ de-o ramură

                                                     de tei

                      Ea mă opreşte,mă supun;

                     

                       şi-mi spune:ia-mi parfumul,

                                              ia-mi ce vrei.

                                       ***

                       O floare-aş lua,să-mi fac

                                               un ceai calmant,

                        s-alunge gândul negru

                                                        în neant .

                        O! Flori de tei,o!tei blajin

                        Îndepărtează-mă de chin

                        Şi-adu-mi-o-aicea pe Maitreyi.     

                                         ***

                        Iar sub coroana ta,de rege,

                        Să mă închin la nici o lege,

                        Iubind-o.

                        Şi Mircea Eliade,cel puţin,

                        mă va-nţelege.

‎Gheorghe Apetroae‎

în

ÎN CERUL DIONEI

În tine, bolta e cuprins al unui câmp cu flori-
dionici crini ce-au nins o fluorină zare-
un cer lazur însuflețit, în anatas și travertin-
adâncul ei stropit de-nlăcrimări astrale...

În nurii ei ce re-nfloresc iubirea în Narcis
- ființa pe sonata serii- galactici în plăceri,
simți un balsam de crini angelici și îi porți
pe brațul serii tale criste, de senin încinși...

Sunt candizi și îmbălsămați de grație, în zori
zac cu - ale tale vreri, în firea lor ascunse,
a-și oferi lumini de- muguriri tot altor flori:
- însângerări turcoaz din pătimiri aprinse...

Și cât pe bolta ta în har, crini tot mai înfloresc-
un rai stelar cu salbe de lumini la începutul serii,
pe toate - n tine, flori, le chemi să le iubești
de ne-nceput, din cerul ei, în viersul primăverii...

Gheorghe Constantin Nistoroiu

Comentarii şi adăugiri la articolul istoricului

    Col.( r.) Dr. Constantin Moşincat, „Ungurii Răzleţi..., Ungurii Valahi”

   „Voi, toţi acei cu chipul prefăcut,

   Şi inima venin şi mărăcine,

   Să nu vă lăudaţi că m-aţi ştiut...

   -N-am fost contemporan decât cu mine.”

            (ION LARIAN POSTOLACHE)

   În cercetarea evenimentelor istorice, ce presupune o analiză obiectivă, sunt precumpănitoare realităţile certe a celor petrecute atunci, filtrate prin Adevărul faptelor întâmplate, supuse raţionalităţii, implicând cauzalitatea şi efectul lor în momentele respective şi după, aşa cum purcede în toate lucrările sale de mare greutate şi acrivie ştiinţifică, istoricul militar, Col. r. Dr. Constantin Moşincat.

 Căci altfel se programează, conform deselor directive emise de Dieta Pustei Iredentismului, se pregăteşte şi înarmează războaiele (acţiunile) suversive, mai tot timpul, ale ungurilor către Valahi, ale maghiarilor către valahi, ale hunilor către valahi, ale Valahilor contra valahi,întotdeauna dictate şi controlate de monopolul dezinformării, plătit regeşte pentru a semăna discordie şi urmărind continuu învrăjbirea acestei mari Vetre Străbune a milenarismului geto-daco-român.

   Teza predilectă a huno-ungro-maghiarilor a fost şi rămâne (din nenorocire pentru noi, de trei decenii încoace ajutaţi de voluntariatul nostru democrat şi inconştient), înfruntarea, confruntarea, frângerea, prigoana, persecuţia şi crucificarea, prăvălite ca o lavă încinsă de Vulcanul vrăjmăşiei lor, ori tirul ucigaş abătut ca un bombardament neîncetat de obuze aruncate cu ură viscerală asupra acestui popor, harnic, credincios, demn, iertător peste măsură, capacitatea lui de toleranţă creştină ori valahă fiind cutremurător de nefastă şi înfricoşetor de pierzătoare. 

   Istoricul militar, Col. r. Dr. Constantin Moşincat luptă cu cugetul secular al orădeanului înfipt în Glia neatârnării, cu sabia spiritului creştin al Adevărului dreptăţii ce pulsează în pieptul său de mare Ostaş, scoţând din catacombele vrăjmăşiei turanice depozitele profanării ce întreţin secular ambiţia lor mistificatoare,în slujba căreia utilizează orice mijloace, ţesute, făcute, contrafăcute, îndeosebi cele presupus istorice, discreditând poporul creştin al marelui Neam protodac de la oricare tribună, din orice aulă, din fiecare altar, din parlamantul lor şi mai cu seamă din parlamentul nostru de lefegii, considerându-ne vrednici de tot dispreţul lor, mai ales că bună parte din această denigrare este suportată financiar de noi valahii de jos, nu de ciocoii de sus care le-au lărgit „coridorul etnic”, prin neîntreruptele coaliţii de guvernare.

   Neîngroparea securii lor de război, a turanicilor-unguri, din vremi seculare, face ca demnii Fii ai Daciei Mari, să stea permanent de veghe în jurul Adevărului, în jurul hotarelor Ţării, depăşind şi strivind dificultăţile alarmante, programate şi întorcând ca în vigilenţa şi lupta bravului Colonelui istoric orădean, propaganda ungurească ca un bumerang ce-i loveşte aprig, ruşinându-i îndeajuns şi înjosindu-i peste măsură.

   Presupusa instituţie cu caracter ştiinţific Societatea istorică maghiară, pusă la stâlpul infamiei, întâi de faimosul boier, os domnesc, prinţ al culturii Bogdan Petriceicu Haşdeu, de alţi mari români ardeleni şi apoi de Ştefan Ludwig Roth, care i-a avertizat răspicat pe mişeii turanici faţă de fărădelegile lor privind proiectul de maghiarizare prin silnicie şi crimă, „...luaţi seama la ce faceţi şi nu aruncaţi cu criminală îndrăzneală jeratec în paie.” (Dacia nr. 6, 15 august 1941, p. 6).

   Bilanţul rezultatelor maghiarizării forţate ni-l dă unul din marii etnografi maghiari, Balogh Pal:„... Maghiarii au câştigat 261 comune şi au pierdut 456, prin urmare, au înregistrat o pierdere de 195 comune; cele mai multe le-au cucerit de la slovaci, cele mai multe le-au pierdut printre şvabii din Baranya şi românii din Transilvania... Cu un câştig încheie bilanţul în primul rând românii, după ei slovacii, apoiu germanii.” (Balogh Pal, Nepfajok Magyarorszagon)   

   Societatea istorică maghiară, ca mai toate organele lor lasciv-propagandistice este o adunătură de acefali veninoşi, o scursură rămasă de pe vremea lui Paul Hunfalvy, care susţinând bazaconiile-teoriei Roesler la al VII-lea Congres al orientaliştilor de la Viena din 1886, a fost lovit în moalele capului cu buzduganul lingvistic de marele poliglot valah savantul-istoric Bogdan Petriceicu Haşdeu, care l-a „potcovit” cu greii termeni protovalahi: „hongre” - acţiunea de a scopi un cal şi „hungar” – acţiune ce poartă stigmatul „castrării” spirituale, adică al călăreţului „fino-ugric”.

   Stârpiturile moştenirii fantomaticei ideii imperiale hasburgice, au rămas cu sechele cronice prin scalpul extirpării cangrenei dualiste, după Anul de Graţie VALAHĂ-1918, ridicând stăvilarul EVIDENŢEI, al ADEVĂRULUI istoric, făcând să inunde cu valuri de cerneală roşie, Vatra STATORNICIEI noastre geto-dace milenare, aducând în aluviunile urii, hoiturile lor de măsluire şi valurile turbate ale unor rapturi viitoare.

   Naţiunea noastră nu a învăţat nimic din marile drame milenare prin care a trecut istoric, plecând de la jaful, crimele şi furtul marilor bogăţii ale Regatului Dacia de către romanii imperatori, impilatori şi cotropitori, la jafurile, crimele şi furturile comise de valurile migratoare; de la invaziile, jafurile şi crimele săvârşite de urmaşii hoardelor lui Atilla, la năpustirile sălbatice, seculare ale turcilor şi tătarilor; de la arderea pe tronul înroşit de foc a lui Gheorghe Doja, uciderea mişelească şi profanarea marelui Întregitor Mihai Viteazul pe câmpia Turzii, la teroarea stârnită de Samuel Brukenthal şi ciopârţirea eroilor-martiri Horia-Cloşca-Crişan, de la politicile duplicitare, perfide, tendenţioase ale occidentalilor pe care i-am apărat permanent de invaziile asiatice, la înhămarea ca vitele biciuite sub jugul fanariot; de la samavolnicia grofilor care au supt sângele valahilor şi-a nemeşimii ucigătoare de rânduieli şi popor, la genocidul săvârşit asupra populaţiei româneşti din Ardeal prin cea mai ticăloasă arondare săvârşită în istorie de către unguri asupra Transilvaniei în 1867; de la autonomizarea a tot ce-i valah  şi a toate, la atomizarea statului naţional român, de la protectoratul muscalilor continuu însetaţi şi des înfometaţi de provincii româneşti, la ultimatul bolşevic care a sfâşiat Trupul sfânt al Patriei; de la batjocura comisă de Aliaţi, sărind peste contribuţia noastră prin marele tribut de sânge în cele două conflagraţii mondiale, la calomnierea şi nesfârşita cacialma diplomatică jucată în sala de pocher a parlamentului român pe care ne-o aduce UDMR-ul MEREU.

   Duşmanii Domnului Mihai Vitezul au rămas de-apururea şi vrăjmaşii noştri. „Ei, în acel cernit august 1601, şi-au trimis călăii la lucru, la Turda, în lunca Arieşului; dar au fost prezenţi şi două secole mai târziu, în 1812, când au făcut ca Ţara Moldovei să nu mai fie toată (cum profetic s-a declarat Mihai, domn „a toată Ţara Moldovei”); şi au fost prezenţi şi la 1859, când au trudit din greu să zădărnicească refacerea făptuirii lui Mihai; după cum au fost prezenţi şi, vai!, cât de activi, la 1918, şi în toţi anii ce au urmat, străduindu-se din răsputeri să împiedice desăvârşirea a ceea ce înfăptuise Mihai; şi după cum s-au dovedit nişte prezenţe de o sălbăticie inimaginabilă în 1940, când au crucificat România, sfâşiindu-i braţele – Basarabia şi Ardealul, - picioarele – sudul Dobrogei, - umplându-i fruntea de spini prin smulgerea Bucovinei de Nord; şi iată-i, azi, iarăşi, mai porniţi ca oricând spre dezmembrarea României, spre destrămarea faptei lui Mihai. Numai că pe Mihai nici atât nu-l încap legăturile timpului. El nu că trece dintr-un secol în altul, el stă deasupra secolelor. Cu trunchiul în Ardeal şi cu capul în Ţara Românească, el cuprinde în sine Ţara toată. El nu are mormânt (cum nu are nici Decebal, nici Vlad Ţepeş, nici Horea, nici Tudor Vladimirescu, nici Bălcescu, nici...) pentru că, asemenea acelora, el n-a murit ci s-a adăugat după expresia biblică, părinţilor săi, făurind, cu aceştia, Ţara căreia îi va fi domn; domn a toată Ţara!” (Miron Scorobete, La Aniversară în Gândirea, Anul X, Nr. 1-3/ 2001)    

   Ungaria de ieri, cum inspirat a numit-o Milton G. Lehrer, în lucrarea sa Ardealul-pământ românesc, „Ungaria grofilor şi a nemeşilor, siluitoare de conştiinţe”, trăieşte în Ungaria de azi prin acelaşi sistem imoral şi anacronic, susţinând testamentul premierului Teleki Pal, prin portavocea deputatului Miko Imre, de Recolonizarea în patrie a ungurilor de dincolo de Carpaţi, revendicându-şi hegemonia asupra Bazinului Carpatic, prin stupizenia tezei lor milenare. „Acest teritoriu milenar îl vom putea apăra şi păstra, numai colonizând în bazinul carpatic pe toţi ungurii împrăştiaţi în întreaga lume. Colonizarea ungurilor urma să se facă în Ardealul întreg, care să revină Ungariei, iar românii să fie colonizaţi în teritoriile de est, ocupate atunci de România.” (Istoria României – Transilvania, vol. II (1867-1947), p. 1346)

   NUMAI ai „NOŞTRI” (factorii de răspundere psihologică, politică, socială, religioasă, culturală, academică), i-au încurajat, i-au sprijinit, i-au girat în acţiunea lor concertată cinic şi tenace de zvonistică, de publicistică, de politicianism exacerbat, de dezinformare, de demagogie, de persiflare, de sfidare, de măsluire, de mistificare, de trădare, de mojicie, de jaf, de ipocrizie, de jecmănire, de răstălmăcire, de război psihologic, parapsihologic, de diversiune, de conspiraţie psihotronică etc.

   Artizanii Europei de astăzi îi sprijină puternic pe fino-ugrici în acreditarea ideii lor de a ne smulge Ardealul, poate şi ceva mai mult, prin declararea conceptului de Stat naţional, drept caduc. Aşadar, agitaţia revanşarzilor turanici nu este degeaba.

   În fond, conservatorii lui Horthy nu mai au nevoie de nici o susţinere în afară de cea pregnant a noastră, intenţia lor fiind un „brutum fulmen!” „Uitând, subliniază istoricul Mircea Dogaru, binenînţeles, că anacronismele şi ţelurile damnate pot avea priză la noile generaţii a căror energie prevalează cunoaşterii şi care, în căutarea unui ideal se pot lăsa seduse de „dreptul” forţei!” (Dr. Mircea Dogaru, „Alba Iulia” şi „Trianon” în Lumina Dreptului Internaţional, în Gândirea, Anul X, Nr. 1-3/ 2001) 

   Disperarea ungurilor de pierderea hegemoniei, a bicefalei lor monarhie care a încătuşat mulţime de popoare, a atins cotele cele mai alarmante, recurgând la tot felul de tertipuri diplomatice, care mai de care mai mârşave. Iniţial s-au agăţat de sperjurul lui Carol de Habsburg, prin acel stupid apel: „Către popoarele mele credincioase”, marşând apoi înspre seducătoarea federalizare printr-o republică „antantofilă”, ca apoi să accepte altoiul proletar, adus de Lenin prin trecerea puterii în mâna clasei muncitoare, sprijinindu-şi astfel amicul de anturaj Bela Kun care a fondat Republica Ungară a Sfaturilor, încheind un tratat cu URSS-ul, fixând graniţa comună pe Carpaţii Orientali şi atacând la 25 Martie 1919, România şi Slovacia. Numai că, faimoasa Armată Română a zdrobit în Europa Centrală bolşevismul, determinând nemeşimea ex-hasburgică, ex-„antantofilă”, ex-„europeană”, ex-„sovietică”, să se boteze „fascistă” sub amiralul-fără-flotă Miklos Horthy, care cerea sprijin Antantei, pe aliniamentul Carpaţilor, pentru a putea apăra continentul ameninţat de sovietici. România s-a apărat, însă la Conferinţa de Pace, fără consultarea şi participarea ei, „Comisia teritorială” i-a atribuit prin Tratatul de la Trianon, o completare, adică un teritoriu mai mic decât cel stipulat de principiul etnicităţii, sfidându-se faptul că aproximativ un număr de 800.000 de români căzuţi pradă maghiarizării forţate, fuseseră abandonaţi. La Trianon s-a cântat atunci prohodul Ungariei. La 4 Iunie 1920, Ungaria a decretat doliu naţional, scandând din aula parlamentului său: „Nem, nem soha!” – „Nu, nu, niciodată!” , trecând apoi la înarmarea „brigăzilor de luptă pentru învierea Ungariei milenare”, „binecuvântate” de arhiducele Iosif de Habsburg, prin înmânarea drapelelor de luptă, urmat de îndemnul său machiavelic: „Doresc ca acest drapel să-l împlântaţi cât mai curând pe crestele Carpaţilor Transilvaniei, de asemenea pe crestele Carpaţilor nordici şi să-l duceţi glorios până la Adriatica.”  (Dr. Mircea Dogaru, „Alba Iulia” şi „Trianon”..., în Gândirea, Anul X, Nr. 1-3/ 2001) 

   La câteva săptămâni de la îndemnul arhiducelui, comandamentul suprem horthyst a pregătit după normele lui Nemes Dezso, planul de agresare, a la longue, a României prin cele cinci direcţii: „1. încercuirea diplomatică a României; 2. pregătirea ideologică a populaţiei (ungureşti şi secuieşti din Transilvania); 3. consolidarea economică a Ungariei în defavoarea României; 4. creşterea prestigiului Ungariei în plan internaţional, pe toate căile; 5. intensificarea activităţii organizaţiilor iredentiste ale minorităţilor de pe teritoriul României.” (idem.)

   Planul lui Nemes Dezso, susţinut cu predilecţie de Horthy, a fost preluat cu şi mai mare intensitate de unul dintre fanaticii „Terorii Albe”, Ivan Hejjas şi de baronul Ede Atzel, prin „Societatea Transilvaniei pentru evidenţa populaţiei, plan-complot, neîntrerupt, în plin proces de desfăşurare, de realizare, precum Complotul de la Oradea, de la Spargerea lumii, la care face referire Col. r. Dr. Constantin Moşincat.

   Câte mârşăvii şi ticăloşii a trebuit/ va mai trebui să îndure în milenara sa istorie: cotropirea, jaful şi stăpânirea romană a unui procent de 14-24% din Regatul Dacia Mare, invaziile migratoare, bulele papale şi imperiale, iobagizarea, teroarea tereziană şi brukenthaliană, uniația, Şcoala Ardeleană, legea Apponyi, trădarea lui Kossuth, bazaconia teorie a lui Roesler, politica lui Tisza, autonomia maghiară, cenzura şi mistificarea rolleriană, stupiditatea tezei politically correct iohannesiano-orbaniană ş.m.a.   

   Să se ia aminte de către toţi!

   În Ierarhia cerească a arhistrategilor, în Ceata Arhanghelilor se află cel puțin un valah: Mihail, Gavriil, Rafail, Uril, Gudil, Valahiel, Salatiel. (Sf. Dionisie Areopagitul, Opere complete, Paideia, Bucureşti-1996)

   Sunt onorat să împărtășesc crezul  în veșnica continuitate a românismului  în Ardealul nașterii poporului geto-dac–valah cu istoricul militar, Col. r. Dr. Constantin Moşincat.