CLONȚ DE RUBIN

CLONȚ  DE  RUBIN

 

Iulia Hașdeu – Nicolae Labiș – Moș Nelutzu G – Tudor Gheorghe – Victor Roncea – Viorel Roman – Miron Malega – Dumitru Ichim – Valeriu Anania – Chidananad Saraswati – Veronica Anghelescu – Ioan Miclău – Anca Popescu – Sergiu Cilibidache – George Anca

 

 

Iulia Haşdeu

Himera

de este-n lume-adevărat
că-ndrăgostiţii au aflat
în germinal sau în brumar
avîntul altfel nesperat
e că-n himeră-şi fac hotar.

şi pacea serii de-o iubesc
cu umbrele ce amăgesc
natura chiar – augusta mamă
e ca-n visare se voiesc
şi de himeră nu au teamă.

ei rîd de vise-amăgitoare
şi nu se tem că omul moare
că-n timpul lui Homer mai speră...
sunt singuri fericiţi sub soare:
că fericirea – e-o himeră.

Nicolae Labiș

Albatrosul ucis

Cînd dintre pomi spre mare se răsucise vîntul,
Și-n catifeaua umbrei nisipul amorțea,
L-a scos un val afară cu grijă așezîndu-l
Pe-un cimitir de scoici ce strălucea.

La marginea viții clocotitoare-a mării
Stă nefiresc de țeapăn, trufaș, însă răpus.
Privește încă parcă talazurile zării
Cu gîtul galeș îndoit în sus.

Murdare și sărate-s aripile-i deschise,
Furtuna ce-l izbise îi cîntă-un surd prohod,
Lucesc multicolore în juru-i scoici ucise
Al căror miez căldurile îl rod.

De valuri aruncate pe țărmul sec și tare
Muriră fără luptă sclipind acum bogat.
Le tulbură lumina lor albă, orbitoare,
Aripa lui cu mîl întunecat.

Deasupra țipă-n aer dansînd în salturi bruște,
Sfidînd nemărginirea, un tînăr pescăruș.
Războinicul furtunii zvîrlit între moluște
Răsfrînge-n ochiu-i stins un nou urcuș.

Cînd se-ntețește briza aripa-i se-nfioară
Și, renviat o clipă de-un nevăzut îndemn,
Îți pare că zbura-va din nou, ultima oară,
Spre-un cimitir mai sobru și mai demn

*

Pasărea cu clonţ de rubin
S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
Nu mai pot s-o mângâi.

M-a strivit,
Pasărea cu clonţ de rubin,
Iar mâine
Puii păsării cu clonţ de rubin,
Ciugulind prin ţărână,
Vor găsi poate
Urmele poetului Nicolae Labiş
Care va rămâne o amintire frumoasă...
1956

Mos Nelutzu G

Aşteptarea învierii

În grajdurile lui Augias
Grăjdarii plâng în pumni
Când iarna se-ndeasă în suflete.
În umbra de aprilie, săracă
Ies ultimii miei să pască
Prima iarbă cu creştet nins.
De năzdrăveniile cerului
În joaca de-a soarele şi neaua
Mirarea jertfei se- ascunde
În steaua purtată de magi.
Ghiocelul cu fruntea în frunza
Din toamna trecută de mult
Face mătănii la soarele cu dinţi.
Ies dezbrăcaţi în norii dimineţii
boboci de salcâm spânzuraţi de destin.
Armăsari cereşti scăpaţi din frâu
Galopează pe puncte cardinale.
Aşteptata-nviere topeşte cu sânge
Albele zăpezi ale mieilor.

Tudor Gheorghe

MANIFESTUL lui care le-a stat în gât șlehtei Tismăneanu-Caramitru-Funeriu

Tagmă de profitori nedemnă de înjuratura mea amară,

Luați-vă banii și năravul și pricopsiți o altă țară.

Sarea din lacrimile noastre ați fi vândut-o fără milă

Și din câștiguri v-ați fi luat în tări mai calde altă vilă.

Ce demoni vi se strecurară în minte, în inimă, în sânge

Să râdeți ca descreierații când țara asta toată plânge?

Veți fi uitați! Nepoți de-ai voștri poate își vor aminti cu silă

De niște rude-ndepărtate... Și-atunci am să vă plâng de milă!

"Rai de Bărăgan":

Ţara geme şi se zbate

Prinsă-n laţul vostru de minciuni,

Ne-aţi vândut ieftin şi în rate,

Blestemaţi să fiţi şi-n rugăciuni.

Ne-aţi înstrăinat petrolul,

Aurul, pădurile şi noi

Împietriţi privim în golul

Sinuciderii din doi în doi.

Doamne, Fă, dacă se poate, să nu fure nimeni timp de-un an

În această ţară cu de toate şi vom face Rai din Bărăgan

Doamne, Fă, dacă se poate, să nu fure nimeni timp de-un an

În această ţară cu de toate şi vom face Rai din Bărăgan.

Vine vremea să daţi samă

Pentru câte rele ne-aţi adus,

În genunchi, la marea vamă,

O să cereţi dreptul la recurs.

Şi va fi tăcere lungă,

Dar veţi auzi într-un târziu

Cum se zbate spaima-n dungă

Şi vă sună-averile-a morţiu.

Doamne, Fă, dacă se poate, să nu fure nimeni timp de-un an

În această ţară cu de toate şi vom face Rai din Bărăgan,

Doamne, Fă, dacă se poate, să nu fure nimeni timp de-un an

În această ţară cu de toate şi vom face Rai din Bărăgan.

Si inca:

Strange-i Doamne la un loc

Si la de la fiecare

Nopti de lacrimi si de foc,

Zile fara pic de soare!

Da-le setea celor arsi,

Foamea lupilor la stana,

Si curajul celor lasi,

Fa-le ora saptamana!

Sterge-le numele, pierde-le neamul

Sa nu-i mai stie raul si ramul!

Sa-i bata grijile si nenorocul,

Sa-i insoteasca spaima si focul!

Sterge-le numele, pierde-le neamul

Sa nu-i mai stie raul si ramul!

Fa-i sa vada cum e cand,

Nu mai ai propria-ti casa

Si tu stai in drum plangand

Si ei trec si nu le pasa!

Cand e gerul ger de mori,

Scoate-i dezbracati afara

Pe sforararii fara sfori

Care-au saracit o tara!

Sterge-le numele, pierde-le neamul

Sa nu-i mai stie raul si ramul!

Sa-i bata grijile si nenorocul,

Sa-i insoteasca spaima si focul!

Sterge-le numele, pierde-le neamul

Sa nu-i mai stie raul si ramul!

Tudor Gheorghe i-a răpit libertatea lui Șora la 30 de ani

de

Victor Roncea

Trei idioți, Tismăneanu, Caramitru și Funeriu (înțeleg că li s-a alăturat și al patrulea, nelipsitul Mîndruță, țuțărul lui Brucan), îl atacă pe maestrul Tudor Gheorghe. Sub pretextul că ar fi "nostalgic-comunist". Asta au înțeles ei din spectacolul magistral DEGEABA 30. Dacă chiar asta cred, nu pot fi decât idioți.

Tudor Gheorghe explică, pentru oameni, însă: „Dacă asculți tot spectacolul, de la cap la coadă, îți dai seama despre ce e vorba. Dar ei dacă nu au văzut spectacolul și doar au luat fragmente... au scos din context. Spectacolul începe cu un omagiu profund, adevărat și trist pentru cei care și-au dat viața în ’89, pentru cei care au murit ca eu și noi să stăm liniștiți, să cântăm și să putem să ascultăm aceste versuri. Se cheamă «Degeaba», dar nu pentru că nu s-a făcut nimic în țara asta, ci pentru că o generație întreagă nu mai are încredere. E țipătul de disperare al unei generații care se vede debusolată, care nu mai are încredere în capacitatea creatoare a acestui popor, o generație care a fost păcălită, care a tot așteptat și a tot așteptat și nu se întâmplă nimic. Despre asta e vorba, nu că nu s-a făcut nimic. S-au făcut lucruri. A, că avem de toate, da și e normal să fie așa. Fiecare înțelege ce vrea și ce poate".

Ce putem spune despre cele trei lipitori ale sistemului din crescătoriile băsiste și habarniste de astfel de nevertebrate, căpușe îngrășate și decerebrate, toți trei adepți ai "muii" ca formă de exprimare în piața publică, deci co-muiști?

Funeriu cică vorbește în numele celor care au fost în stradă în decembrie 1989. Dar el n-a fost. Eu, care am fost, nu cred prostiile debitate cu nesimțire de fostul ministru al educației lui Boc. Personaj sinistru, care a acționat ca un ungur sub acoperire, militând pentru o Lege de segreare etnică a învățământului, după un plan maghiar extremist, așa cum a reliefat și un Institut al Academiei Române. Pentru cei care au uitat, acest bou funebru a propus eliminarea Istoriei de la examenul de bacalaureat și înlocuirea ei cu geografia, la profilul uman, determinând Asociația Profesorilor de Istorie din România să afirme cu obidă: „Fără nici o argumentare logică, apreciem că se săvârșește un gest absolut funest, cu consecințe greu de precizat, din care se întrevăd, între altele, lipsirea elevilor de cunoașterea propriei istorii – Istoria Românilor". Iar regretatul academician Dinu C. Giurescu aprecia: „Punerea în aplicare a unor atari prevederi va contribui în mod direct, prin școală, ca națiunea română să devină, treptat, o populație cu un vag sentiment al identității sale. Țelul ultim este ca noile generații să nu mai gândească la patrie, la rostul și menirea României în Europa, să nu mai știe de aportul românilor la istoria și civilizația europeană, să nu mai aibă sentimentul demnității naționale, nici individual, nici colectiv” "În final – scria profesorul cu mare amaraciune -, ne putem întreba de ce „Legea educației naționale” este intitulată așa? Ce este „național” în ea?. Ea preconizează o educație în care nu se află sentimentul și identitatea României. O putem socoti, cu temei, Legea educației fără patrie”. Același bou cu ștaif afirma în plenul Parlamentului că substantivul "coleg” este de gen neutru. Acum vine și ne dă lecții de istorie în stilul stradal al tovarășilor cu muia în gură, înjurându-l la propriu pe maestrul Tudor Gheorghe. S-a șters la gură?

Din cauza tatălui oligofrenului de Caramitru Jr., care dirija de la balconul CC-ului bombardarea Bibliotecii Centrale Universitare și a Muzeului Național de Artă, "vedeta declanșării Diversiunii Teroriste din Decembrie 198" - după cum l-a definit la scurt Mirel Curea -, era să-mi pierd viața, în timp ce încercam să salvez operele de artă din Palatul Regal. Am câștigat dreptul de a spune ce gândesc în stradă, începând cu 21 decembrie 1989. Acum trebuie să vină și progenitura agentului Caramitru, țucălarul lui Iliescu-KGB, să ne spună cum și ce să gândim? Și chiar și ce să ascultăm? Un idiot congenital poate să discute viziunea unui compozitor de talia lui Tudor Gheorghe? Cu ce neuron? Caramitru Sr. are încă să răspundă pentru multe. De la implicarea lui în lovitura de stat din decembrie 1989, care a dus exact la morții aceia pe care-i plânge cu ipocrizie ipochimenul cu ifose de Funeriu, la menajarea de care a beneficiat din partea Securității pe vremea lui Ceaușescu, deși stătea cu un cadavru viu ascuns în pod. Fantoma a SS și KGB. În locul lui i-aș pune o zgardă lui ciuaua cu ochi bulbucați și spume de pitbull de pe Facebook. Să nu înceapă să dezgroape prea mult morții "pe care-i mușcă și-n mormânt" "șopârla care se crede iguană", după cum l-a prins în insectar și Tudor Gheorghe în concertul DEGEABA 30 pe istericul oligofren. De altfel, pe amândoi negrișorii: "Ce ne facem cu cățeii, care în numele ideii de revoluției se îngrasă și-abia despachetați din fașă încep să scoată colții tineri... și-ajung la rându-le lupi maturi și nu mai ai cu ce să-i saturi. Că sunt școliți; și au pretenții. Sunt rude toți cu disidenții. I-a chinuit nomenclatura..." de n-au mai putut, adaug eu. Numai la braț cu alt "școlit", de Securitate - Mircea Dinescu.

Despre al treilea șobolan politruc care sare cu gura la organele lui Tudor Gheorghe nu am mai avea ce să spunem. Să ajungă să-l acuze de ceaușism și comunism pe Tudor Gheorghe, fiu al unui fost deținut politic și poet sensibil anticomunist, tocmai un propagandist bolșevic și nomenclaturist kominternist ca Tismăneanu, fiul Ciungului venit pe tancurile sovietice, limbric stahanovist la Ștefan Gheorghiu, care l-a sfredelit în sfincter pe Ceaușescu până când i s-a turtit limba în timp ce ne edifica asupra marilor realizări ale comunismului de mânuță cu tavarîș Măgureanu, este chiar culmea "prost-comunismului". Să ajungi tu, guzgan roșu de Primăverii, unde-ai parvenit după ce ai fost fătat în orașul Stalin de doi agenți NKVD, să te dezici de toată propaganda comunistă din sânge și de taică-tu odată cu ea și să faci pe comisarul postcomunist punând la zid fiul unui țăran anticomunist din Podari, Dolj, închis chiar de ai tăi, este dovada unei negrofagii bolșevice cronice și a unei ticăloșii patologice. Și fără leac, din câte se vede, studiind tasmanianul scatofag bun de "Antipa". În Cazul Ana Pauker - Mihai Șora și-a dovedit și necrofilia orală. S-a găsit vinovatul de relele din ultimii 30 de ani: Gheorghe a lui Tudor! Doar se vede de la Moscova că Tudor Gheorghe e mai comunist decât Șora, "n-așa?", cum ar fi zis tartorul Brucan! De fapt, stai! Acum e totul clar: Tudor Gheorghe i-a răpit libertatea lui Șora la 30 de ani!

„Primește-i, Doamne-n casa ta, pe cei veniți din Timișoara, Ei sunt ofranda cea mai grea pe care ți-a trimis-o țara... Ce Lumina Lină ne-ndulcește moartea, celor ce-am căzut în București...", plânge Tudor Gheorghe pe scenă în cântecul cu care deshcide concertul blamat. Ce omagiu sublim!

În revista Familia Ortodoxă din luna ianuarie se regăsește o profundă cronică a spectacolului DEGEABA 30. Care se încheie cu amintirea momentului în care tatălui lui Tudor Gheorghe, bădia Ilie Tudor, i s-a spus în închisoare, pentru a-l îngenunchea în fața torționarilor NKVD, că fiul său este mort. La fel de criminal s-a transmis și familiei chinuite de acasă, când au ajuns hainele tatălui într-o boccea, fără nici o altă lămurire. Dar fiul i-a apărut în mod minunat prin vis, într-un lan de grău, strigând "Tată, nu sunt mort!" și bravul Ilie Tudor, coleg de temniță cu Părintele Dumitru Stăniloae dar și cu Radu Gyr și Nichifor Crainic - poeții pe care îi cântă azi Tudor Gheorghe, băgând în boală demonii - n-a cedat. A rămas, de altfel, verde ca bradul care nici nu se îndoaie nici nu se frânge până în ultima sa clipă de viață pământeană. „Maestrul Tudor Gheorghe ridică mâinile către generația tatălui său și spune și astăzi: Tată, nu sunt mort! Prin poezia sa, prin reacția vie pe care o are, prin trăirea transmisă prin arta sa, ne deschide o cale - aceea a libertății și a demnității. E mai mult decât un simplu îndemn la luptă continuă și la implicare, la bărbăție și, mai presus de toate, la iubire, pentru că jertfa înaintașilor noștri să nu fi fost degeaba", conchide Sergiu Ciocârlan în Familia Ortodoxă. Asta e. De aceea este atacat visceral Tudor Gheorghe de libărcile pretins ale democrației. Demonii urii îi scarmănă.

Pe lângă iubirea care-i arde pe cei trei guzgani guralivi de Facebook, mai este și altceva care trebuie combătut: mesajul dur al lui Tudor Gheorghe privind dictatura fără gratii vizibile în care trăim azi. Și, probabil, referirea discretă dar mustind de inteligență, la toți ocupanții României, indiferent de origini. O găsiți singuri. De altfel, Tudor Gheorghe a prevăzut atacul haitei chiar în concertul său.

Ce mult și-ar mai dori tovarășii să vină, din nou, cenzura... Pentru ei, însă, va veni cenzura naturală: Istoria îi va scuipa din ea ca pe niște măsele stricate. Care îl mușcă acum de fund pe Tudor Gheorghe... DEGEABA.

Viorel Roman

Romanii in laboratorul european / 33 / n-au stat

in acceptia occidentala si se intreaba, ce rost are statul, mai ales ca in est si vest e in criza.

Dupa jumatate de mileniu sub Sultanul turc si Patriarhul sau greco-fanario, a Tarulu rus, nici Romania lui Cuza, nici Romania Mare cu Biserica Unita nu reusesc unirea cu Roma, asa ca revine Moscova si dictatura ortodoxo-comunista lichideaza Biserica Unita cu Roma, individualitatea, intelectualitatea, proprietatea, drepturile omului, standardele de civilizatie occidentala si reinstaleaza colectivismul, autocratia orientala dupa o Cortina de Fier inpenetrabila.

Dupa prabusirea Lagarului, Sfantul Papa Ioan Paul II si Sfantul Parinte Francisc, sprijina revenirea Romaniei in Europa., dar aquisul comunitar, codul canonic romano-catolic, performanţele impuse de economia de piaţă statului si cetateanului sunt incompatibile cu colectivismul, devalmasia moldo-valaha, simfonia dintre Stapan si BOR, rit, glie, neam. Marsul camasilor albe al Frontului salvarii ortodoxe asupra Bucurestiului esuiaza si Dragnea ajunge in „Beciul Domnesc“. Statul e in criza si milioane se bajenesc, „voteaza cu picioare“, expresie din USA, fug in Europa. 

Revin rusi? La Bucuresti unire cu Roma se amana la calendele grecesti, Biserica Unita cu Roma, Scoala Ardeleana nu trece Carpatii. Criza din cele mai mari state ortodoxe, Rusia si Romania, e surprinzator de asemanatoare si a sosit vremea unei reinventari a statului lor oriental, confruntat cu occidentalizarea. Vladimir Putin, tar al imperiului si bisericii ruse, e hotarat sa incheie experienta indoielnica a ultimile trei decenii. Moldo-valahii se intreaba inca: Moscova sau Roma?

Romanii in laboratorul european / 29 / cu mentalitati si viziuni

ce difera de la o tara, cultura la alta. Prejudecati. Viziunea …

1. Franceza : Ai două vaci, faci grevă pentru că doreşti să ai trei vaci.

2. Italiana : Ai două vaci, dar nu ştii unde sunt. Pleci în pauza de prânz ! 

3. Germana : Ai două vaci, le reproiectezi să mănânce o dată/lună şi să se mulgă singure.

4. Elvetiana : Ai doua vaci, nici una nu-ţi aparţine si facturezi celorlalţi cheltuielile.

5. Britanica : Ai două vaci, amândoua sunt nebune. 

6. Americana : Ai două vaci, vinzi una şi o forţezi pe cealaltă să producă cât patru. 

7. Ruseasca : Ai două vaci, le numeri şi afli că ai 5, 10 … deschizi altă sticlă de Vodka.

8. Japoneza: Ai două vaci, le reproiectezi să fie de 10 ori mai mici şi să producă fiecare cat 10.

9. Chineza : Ai două vaci, 20 le mulg, productivitate înaltă şi arestezi reporterul ca publica asta.

10. Indiana : Ai două vaci, te închini la ele.

11. Romaneasca : Ai doua vaci. Costuri cât de zece, mulgi numai una, alergi bezmetic printre ele, mai aduci rude, personal pentru alte doua (care-s sterpe!), dai faliment şi dai vina pe bou.

12. Olteneasca : N-ai nici o vacă. Cumperi doua cu împrumut de la stat, accesezi fonduri structurale UE şi-ţi faci vila pe care o declari grajd. Reziliezi contractul (regiunea e calamitată!) te muţi in Banat şi o iei de la capăt. Ceilalţi se uită "ca viţelu' la poarta nouă" a vilei, pardon .. a grajdului.

In capitalism ai 2 vaci, vinzi una, cumperi un taur, cireada creste, vinzi şi ieşi la pensie. din Internet

Romanii in laboratorul european / 28 / Dupa 30 de ani

tarile din Lagarul ortodoxo-comunist respira usurate ca au scapat de cosmarul marxist-leninist din spatele Cortinei de Fier ermetic inchise, dar a aparut o frustrare si nemultumire in est. Cu Revolutia din 1989 revine „normalitatea“, ea n-a schimbat brutal mersul omenirii ca cea Franceza,1789, sau Rusa, 1917. N-a fost o Revolutie adevarata, a fost furata? Nici unda, nici alta, renuntarea pasnica la Imperiul minciunii, la Secretizarea esecului modernizaraii fara occidentalizare, e revolutionara.

Tarile catolice revin la valorile si normele lor „normale“, chiar daca Polonia si Ungaria uneori se razvratesc. Insa in cele mai mari tari ortodoxe, in Rusia si Romania, imitarea valorilor, legilor si institutiilor straine lor, e o umilinta, atentat la demnitate, iar invazia in Europa/ UE a musulmanilor si idolatrilor afro-asiatici, casatoriile intre homosexuali, basca political correctness din USA, pune bomboana pe coliva, dispare admiratia fara margini pentru statul liberal din vest.

Putin, capul statului si bisericii, revine la traditia imperiala a celei de a „Treia Roma“, Chestiunea Orientala. Rusii se ridica astfel din genunchi, la ortodocsii moldo-valahi, frustrările și dezamăgirile, antioccidentalismul lor atavic, iese la iveala in Marsul camasilor albe (la legionari erau verzi, nazisti brune, fascisti negre) asupra Bucurestiului, dar fara succes si Dragnea ajunge in „Beciul Domnesc“. Cu PIB/pe cap de locuitor, nivel de trai, mai mare ca in Rusa, Romania l-a ales recent inca cinci ani pe Iohannis si merge pe calea „normalitatii“ europene. “It’s the economy, stupid!” 

Romanii in laboratorul european / 27 / Asteptand revolutia.

Pasoptismul si vocile sale, ed. Humanitas, Bucuresti 2019, de Ioan Stanomir e răspunsul unei necesități. Cum ne integram in Europa / UE romano-catolica, ca greco-ortodocsi fara a luat act de existenta si experienta Biserici Unite cu Roma din Transilvania, care din 1698 nu trece Carpatii teologic, ci numai cultural, 1948-1989 a fost interzisa, prigonita si e azi e margnalizata? Este suficienta imitarea tehnico-stiintifica (China o foloseste cu succes) sau institutionala, pe linia culturala, pasoptista, masonica, avand in vedere ca acquis-ul comunitar, codul canonic catolic e clar inaccesibil ortodocsilor moldo-valahilor si astfel statul lor in criza? Continuam „Forme fara fond“ si „Zicem ca ei si facem ca noi“? La Limes, care e optiunea fundamentala? Orient sau Occident?

Dupa desfiintarea Sfantului Imperiu Roman de Natiune Germana, Gott ist tot! Gott bleibt tot! Und wir haben ihn getötet! / Dumezeu e mort! Dumezeu ramane mort! Si noi l-am omorat! Nietzsche. Ramase astfel fara Dumnezeu si Imperiu națiunile europene se reinventează în romantism (urmeaza nationalism, socialism, fascism, comunism …), ca pasoptistii in Principatul Romania. Dar si sub dinastia catolica, adusa tot de ei, pentru ca Unirea lui Cuza si Kogalniceanu si cu Roma trena si Moscova protesta, si cu monstruasa coalitie, se merge neabatut pe linia culturala, masonica si dupa Marea Unire, Cântarea României a lui Ceaușescu, de fapt pana azi.

Menajand devalmasia stramoseasca si a „Treia Roma“, mesajul nationalist si chiar antisemit al pașoptiștilor e folosit in propaganda de partid și de stat pana la Revoluti, 1989, da ea e furata si statul e in criza. Cinci milioane, tineri si talentati, ca pasoptistii, fug in occident, dar nu-s romantici, nu revin cu entuziasm si sacrificiu de sine sa faca legatura baronilor moldo-valahi cu vestul, ca pasoptistii. Diaspora denunta duplicitatea, obligand conducerea superioara de partid si de stat in simfonie cu BOR, la masuri discriminatorii la vot, bataie, gaze lacrimogene si organizarea unui mars al camasilor albe (ale fascistilor erau negre, legionarilor verzi …) asupra Bucurestiului.

Bineintales ca eseul lui Statomir, moldovean, profesor la Bucuresti, pleaca de la vocile de sirena pasoptiste, culturale, umaniste, masonice, dar informatiile sunt bogate si pot fi transpuse, citite, fara efort, si in cheia politico-religioasa de azi. Asteptand revolutia.

Miron Manega

O omisiune vinovată: Catedrala Mântuirii Neamului a fost ideea lui Eminescu

Catedrala Mântuirii Neamului, a fost un deziderat istoric care niciodată, până acum, nu a putut fi împlinit. Iar cel care a avut ideea ridicării unui astfel de edificiu a fost chiar Mihai Eminescu.

Cel care a semnalat prioritatea istorică a lui Eminescu în formularea ideii acestui proiect a fost Ioan Slavici, în 1924, într-o relatare apărută în revista „Arhitectura”: „Când a sosit la Bucureşti vestea că Curcanii noştri au cucerit reduta Griviţa, Eminescu şi eu am chibzuit să publicăm în Timpul un articol, în care arătam că Ştefan-Vodă cel Mare, de fiecare victorie câştigată pe câmpul de război, zidea întru mărirea lui Dumnezeu câte o mănăstire, şi stăruiam ca românii din zilele noastre să ridice şi ei o catedrală la Bucureşti, unde nu e nici o biserică mai încăpătoare, în care mulţi creştini să se roage împreună pentru binele obştesc". Deci acesta era contextul și sensul pe care Eminescu îl atribuia unui asemenea proiect.

Dar n-a fost doar atât. Într-un interviu publicat în ianuarie 2010, în ziarul „LUMINA”, academicianul Tudor Nedelcea vorbește mai pe larg despre această idee și despre momentul în care marele poet și jurnalist a folosit expresia ca atare (Catedrala Mântuirii Neamului). Era în 1881, când în spațiul public se iscase o dezbatere privind înființarea unei mitropolii catolice la Bucureşti și ridicarea unui edificiu monumental pe măsură. Propunerea venise din partea cercurilor austro-ungare şi maghiare, care încercau să speculeze faptul că regele Carol I era de religie catolică.

Eminescu a fost primul din România care a luat atitudine împotriva acestei pledoarii, publicând în ziarul „Timpul“ şi câte trei articole pe număr, prin care arăta parlamentarilor că nu este normal ca în capitala unei țări ortodoxe să se ridice o catedrală catolică, atâta timp cât nu există una ortodoxă. El a demonstrat atunci - sublinia academicianul Tudor Nelcea - că cel care urma să fie numit în scaunul acestei mitropolii catolice, contele Peoli, era de fapt spion. Iar faptul că Vaticanul l-a retras pe acest monsenior a arătat că argumentarea sa era întru totul justificată. De asemenea, Eminescu l-a somat public pe regele Carol I să aleagă între a fi de partea religiei supuşilor săi sau de partea religiei familiei sale.

În cele din urmă, regele Carol nu a aprobat înfiinţarea acelei catedrale. În această situaţie, Eminescu a venit cu ideea înfiinţării unei Catedrale a Mântuirii Neamului, propunând și sursa de finanțare: Loteria Națională.

Ideea nu a căpătat rădăcini. Proiectul a fost reluat și dezvoltat de Patriarhul Miron Cristea, dar nici în timpul lui nu s-a putut demara, iminența celui de-al doilea război impunând alte priorități. A urmat regimul comunist, când nici nu se putea pune problema. După 1990, Patriarhul Teoctist a reluat ideea, dar moartea sa intempestivă a blocat din nou demararea proiectului. Acesta a fost materializat, în forma şi cu logistica pe care le știm, de Patriarhul Daniel.

Din păcate la ceremonialul de sfințire a Catedralei Mântuirii Neamului, în toată acea aglomerație festivă, organizatori și vorbitori, mireni și clerici, au uitat să menționeze acest fapt extrem de important, că IDEEA ACESTUI PROIECT MĂREȚ I-A APARȚINUT LUI MIHAI EMINESCU! Păcat! Sau rușine!

Dumitru Ichim

SEMNĂTURA DE AUR A SPICULUI

In fiecare ființă umană există undeva , în partea de răsărit a sufletului, ceva ca o prisacă, un loc de taină, o poiană ascunsă în care în momentele cele mai grele din viață te retragi pentru a te reculege. Numai de pe acolo te poți ''culege din nou''. Uneori te poți ''culege'' destul ca să porți merge mai departe, alteori rămâi să-ți cauți cioburi din ''inima zdrobită'' pe sub rugii de mure sau așchiile unui apus împrăștiat printre hribării înveninate. Inseamnă că nu ai ajuns încă la locul adevărat al ''culegerii.
Am încercat de multe ori să-i definesc locul sau timpul și toate încercările cugetului meu s-au oprit ca la o poartă de lemn precum cele povestite cu dalta prin Maramureș. Rațiunea m-ar duce la un geografic al memoriei, dar locul acela e izvodit numai de inimă de aceea niciodată nu i-am putut opri hiperbioticul nici cu penița, nici cu penelul. Nu este nici moarte, nici viață, ci numai o nostalgie după ceva care ți se pare că a fost, o hălăduire orfeică pe tărâmul lui Thanatos.
Pe drumul acela am luat-o razna de la verbul bătătorit de turmele verbelor cu clopot pentru că mă prinse un dor de moarte după el. Am dezlegat cărarea de lângă troița lui ''a fost odată...'' și hai la drum!
Nu știu de ce întotdeauna când se vorbește de om se folosește prezentul. E un nonsens. Omul ''a fost'' sau omul ''va fi '' tocmai pentru faptul că omul ''nu este''. Numai El s-a recomandat  ''Eu sunt Cel ce sunt'', dar pe om l-a creat după chipul lui Alfa (cel care a fost) și după asemănarea lui Omega (cel care va fi). Despre Adam se spune că ''a fost odată'' și din coasta lui a fost creată ''niciodată'' și de aceea adevărata poveste a omului începe cu ''a fost odată ca niciodată''.

...și am întrebat pe păstorul de la piciorul plaiului cine ''a fost'' cel care pentru care clopotul de la schitul de sus atinge luceafărul numai într-o parte de parcă funia ar fi fost trasă de un brad rănit la picior. Ciobanul se uită la mine ca și cum ași fi fost nemernic prin ținuturile acelea și-și începu povestea despre un prinț al munților și al ''glăvilelor'' ciobănești și cum a fost la nașterea lui. După ce a venit pe lume copilul, ușa s-a deschis și un înger desculț a intrat tiptil în casă și s-a așezat cuminte pe o laiță. Era îngerul păzitor al copilului. In mână avea o creangă de luceafăr abia înflorită și când părinții au întors capul spre neobișnuitul oaspete acesta puse degetul la gură și le făcu semn să asculte la fereastră. Pe prispă,de pe culme, coborâseră ursitoarele și abia se auzeau pentru că deși martie iarna părea că se răzbună din toate vifornițele ei. Zice una '' Purces-am tot pământul și-am rătăcit tot ceriu/ dar n-am în straița sorții nimic pentru Valeriu.'' A doua încalte , deși abia se auzea din cauza viforului, și mai și, ghicindu-i timpul, vadul ''Va fi sărac în lume ca'n vârf de munte bradul/ ce stă'n pridvorul lunii cu fulgerul sub scară,/ mereu flămând de ceruri, iar pita lui - amară.'' Tatăl copilului se uita la înger , cu mâna dreaptă acoperindu-și gura de spaimă, dar acesta dădea din cap afirmativ, în semn de consolare,în vreme ce altă ursitoare continuă ''Nu va avea palate, nici aur, nici moșie/ nici ceasul de puiește norocu-n răgălie/ și nici odihna bălții, nici țarini, heleșteie,/ tot singur ca un vultur genunea'n dor să-și beie.''
Ce vor mai fi spus nu se știe pentru că vifornița de afară smulgea copacii șuierând, cert e că îngerul cu bastonul în mâna stângă se ridică de pe lavița de lângă cuptor și binecuvântându-l cu dreapta continuă și el, puțin mai altfel ''Sărac te naști ca neamu-ți ce'n sfinte cărți ți-l caut./Nu plânge ce ursirea pe plaiul tău înhribă/ că neamul îți vei strânge la Cina din colibă./ Ca semn de cărți izvorul altarelor pădurii / te-o învăța să murmuri genunile Scripturii./ Sub spicul slovei tale crescut ca din vioară/ Cuvântul va fi Mire și nunta-I va fi țară./Din stih să-ți odrăzlească și dorul și bobocul/amirosind ca nardul când întâlnește focul,/ să fie precum nuca, amar numai la coajă,/ tot ce atingi doar farmec și grâu nuntind sub mlajă./ Cu ce îți las în leagăn vei toarce veac în clipă.'' / Si îngerul își smulse o pană din aripă.''

... m'am despărțit de păstor și cu frică urcam spre prisaca lui ''a fost odată ca niciodată.''Aceasta a fost povestea omului, prietenului și poetului până la puntea întreită de aleluia. Până aici a fost umbra de la pana de înger. Mai mult decât aceasta nici un slujitor al cuvântului nu poate râvni mai mult. Dar pomenirea veșnică adusă neamului dintru ale neamului, nu sunt numai cărțile lui, ci Cartea Impărăției. Orice ierarh înaintea semnăturii desenează semnul unei cruci. Părintele Anania, chiar ca slujitor al Cuvântului, va rămâne original prin heraldica spicului de grâu ca o semnătură de aur în ''reavănul pământ'' românesc.

Chidanand Saraswatiji

Dharana

"Dharana, the sixth limb of yoga, is single-minded concentration, singlepointedness. Asana teaches us to control the body, Pranayama the breath. Pratyahara the senses. Dharana teaches us to control the mind.

Usually, our minds are the masters and we are the slaves. Our minds are filled with anger, jealousy, lust, greed, fear and desire, and we run around like servants answering every beck and call of the fickle mind. Through Dharana, we learn that we are the masters and the mind is the slave.

One of the tools used to concentrate the mind is the use of a mantra - a sacred word or phrase of spiritual significance and power that is used as a single point of focus. It has been said that without yoga, mantra is not fruitful, and without mantra yoga is not accomplished. Therefore, both yoga and mantra should be practiced. The practice of these two can lead to the attainment of God.

There is a famous mantra that says "So hum." It means: "I am that. I am the one with the universal energy. I am part and parcel of all that exists. I am one with God." Through meditation, and the use of this mantra, we catch a glimpse of that realization. We catch a glimpse of and can attain God."
 

Veronica Anghelescu Dragi prieteni, Elaborarea unei publicații a făcut mai tot timpul parte din viața mea. Este o muncă în folosul comunității noastre artistice și culturale pe care o desfășor cu bucurie, entuziasm, dragoste pentru toți cei care aleg să creeze. Vă invit, așadar, să parcurgeți primul număr al Revistei Integration, în care veți regăsi articole de: Adrian Georgescu Andrei-Tudor Bulus Cristina Uruc Diana Săsărman Florin Răducanu George Anca Iulia Iosif Roxana Moldovan Valentin Petculescu și subsemnata Veronica Anghelescu Să ne auzim cu bine până la numărul 100! https://integration.name/2020/01/31/numarul-1-31-ianuarie-2020/

 Ioan Miclau

IN MEMORIAM

      Dedic aceste rânduri în felul unui necrolog celui ce a fost Ionel Iacob-Bencei, artistul,
scriitorul, poetul și epigramistul de geniu al României. S-a născut în localitatea bănățeană
Bencecu de Jos la 18 decembrie 1940, iar anul acesta, când urma să pășească în cei 80 de ani,
Dumnezeu l-a chemat la ceruri. A închis ochii în duminica lui 26 ianuarie 2020, în liniște și
pace, pentru a pleca în lumea eternității. Îngerul Dreptății îi ridică sufletul în lumea în care îl
așteaptă bunii și străbunii săi.

       L-am cunoscut din cărțile lui, din poemele lui în dragul lui grai bănățean, din epigramele
sale, care deseori ”frigeau”, dar cu iubire de educație și bunele simțuri ce le dorea generației sale,
talentul său viguros, întotdeauna optimist, venea printr-o inspirație de geniu, dar și a simplității
copilului crescut într-o frumoasă tradiție și grai specific bănățenesc, încât era o plăcere să îi
citești orice scrieri trecute prin filtrul imaginației sale. Vorbeam de multe ori  prin scrisorile
noastre, și îi spuneam: ”Leatule” (fiindcă suntem născuți în același an și lună), chiar dacă nu
ne-am întâlnit noi, mie mi se pare că la Oradea, în Parcul Muncitoresc (pe atunci) ți-am ascultat
a cea poemă hazlie cu ”Ioța”plecat pe la mare, prins în multe întâmplări de pomină, iar orădenii
te urmau prin aleile parcului, ca să-l vadă mai bine pe Ioța, desigur și eu, care pe atunci eram un
lemnar iubitor de arte!”

       Vremile vremuiesc, așa ajung eu a fi un român-australian, cu mâna lui Dumnezeu
luat de păr și pus în darul cel pe care mi la dat la botezul nașterii mele la Biserica din satul meu
natal, să iubesc cartea și să mă apuc de a scrie versuri.

       Iată că la biblioteca familiei mele, botezate din drag de versurile eminesciene,
biblioteca ”Mihai Eminescu”, veni îngerul cel bun a lui Ionel Iacob-Bencei, Robul lui Dumnezeu
și al epigramei, care ne-a dăruit nouă românilor-australieni din scrierile și cărțile sale cele mai
valoroase.

      Ca un omagiu adus acestui genial scriitor și epigramist român, trecut acum la eternitate, dar
devenind o piatră de hotar în cultura și literatura română, etern rămas al Socoetății de cultură
timișeană Ridendo și valoros arhetip, model, generațiilor de tineri scriitori și iubitori ai graiului
popular local, doresc să redau din evidența bibliotecii noastre, titlurile cărților dăruite nouă
românilor-australieni, și nu doar lui i.m.gepianu, deși pe fiecare primă filă de carte inimosul om
de cultură I.I.-Bencei îmi dăruia un frumos autograf, care-mi întărea dragul de arte, de poezie, și
de limba noastră românească.

Cărți dăruite:

-Epigrama iacobină de la începuturi până în anul...2006,

-Dă dor, dă jale, dă drag,

-Risipite prin sertare,

-Ionii epigramei românești (I.I-Bencei + Nelu Vasile)

- În Memoriam - Dimitrie Jega, volum selectiv îngrijit de I.I.-Bencei

-Un senior al epigramei - Dimitrie Jega - I.I.-Bencei

-Cățelușul ”Fulger viu” - Dimitrie Jega, plachetă îngrijită de I.I.-Bencei,
  cu ilustrații de Ștefan Popa Popa,s.

-Trei Epigramiști Români - volum selectiv și antologie, îngrojit de scriitorul
  Ionel Iacob-Bencei. (Sus pe coperta din față se clarifică: Ion Diviza- Basarabia,
Ionel Iacob-Bencei - Banatul timișean, Ionel Stoiț- Banatul sârbesc.

-Plecat-au șapte din U.E.(R) - volum de epigrame, selectiv și antologic, îngrijit
de Ionel Iacob-Bencei și Nicolae Bunduri. Cartea prefațată de Prof.univ.dr. Ștefan
Buzărnescu.

     Poeziile și epigramele autorului de la Ridendo Timișoara, publicate uneori și în cărțile
 mele sau în revista ”Iosif Vulcan”, scoasă pe fundalul bibliotecii ”Mihai Eminescu”, sunt
foarte multe. Corespondențele noastre la fel sunt interesante. Numai timpul să ne fie
favorabil și dăruitor... voi încerca să le publicăm pentru a nu fi pierdute, fiindcă sunt așchii
de lumină binefăcătoare celor ce le citesc!

Stimatei Familii Iacob Mirela,
Doamna Mirela,

      Suntem îndurerați de plecarea dintre noi a bunului prieten și de geniu artist al
Epigramei românești, Ionel Iacob-Bencei de la ”Ridendo”- Timișoara, la cele veșnice.
      Dumnezeu să-l odihnească în pace și iubire! La biblioteca românească ”Mihai Eminescu”-
Cringila, N.S.W. Cringila - Australia, avem dăruite multe și frumoase cărți dăruite nouă
românilor-australieni, avem și poze ale autorului plecatla eternitate. Vă trimit una când avea
vârsta de 70 de ani.
      Am să lucrez zilele astea la o prezentare, mai ales cu cărțile dăruite de inimosul și ”Leatul
meu de vârstă”, adevărat și întotdeauna sincer prieten, chiar și atunci când ne mai ”frigea” în
câte o epigramă, fiindcă înspre însănătoșire spirituală și de educație era inspirată. Am dori ca
mulți artiști tineri să-l ia de exemplu pe Maestrul Ionel Iacob-Bencei.
      Vă dorim un An Nou-2020 plin de sănătate, de împăcare și iubire!
       Cu ales respect,
       Ioan Miclău Gepianu
       1/30/2020

Dragă Domnule Miclău,

Tata v-a iubit și prețuit nespus. De multe ori îmi povestea despre Dvs. și tot ce
întreprindeți cu dragoste pentru oameni, spirit și români.
Vă mulțumesc pentru mesaj. Rămâne un gol de necomplectat, în care trebuie să fiu
puternică, pentru că așa am învățat de la Tata, și să am grijă de mama. Pentru ea e cel mai greu.
       De acum înainte eu voi gestiona mail-ul lui și, după ce lucrurile se așează puțin, așa cum
am vorbit și cu mulți din confrații lui zilele acestea, ne organizăm să întreprindem ceva pentru
a-i duce munca și amintirea mai departe.

Numai bine, multă sănătate!
Cu drag,
Mirela Iacob

Anca Popescu

Sergiu Celibidache: filosoful cu baghetă

Puține personalități din România au atins vreodată gradul de complexitate al fostului mare dirijor. Doctor în patru discipline, obsedat de muzică și de budism, creator de sisteme de interpretare revoluționare, perfecționist agresiv, Celibidache rămâne și astăzi unul dintre cei mai fascinanți și controversați muzicieni ai secolului trecut.

Pe 15 august 1996, la o zi de la decesul lui Sergiu Celibidache, prestigioasa publicație americană „The New York Times” îl descria, într-un necrolog dedicat, ca fiind „una dintre marile enigme ale secolului al XX-lea”. Poate fi o figură de stil, desigur, dar retrasând etapele vieții lui Celibidache, nu poți evita senzația că, poate, ceva îți scapă. Că imaginile, relativ puține care au rămas din concertele sale, îți învăluie personajul într-o și mai mare aură de mister, în loc să-l clarifice. 

Dacă ar fi să alegem un singur cuvânt care să rezume de-o manieră cât de cât coerentă personalitatea lui Celibidache, poate că acest cuvânt ar fi „nonconformist”. Întreaga sa viață pare plasată între poli ai improbabilului. Tatăl său îl vedea conducător, poate chiar politician. El a ales muzica. 

La numai 33 de ani, ajungea directorul Orchestrei Filarmonice din Berlin, un record mondial care și astăzi stă în picioare. De fapt, despre Celibidache se poate spune orice, mai puțin că a fost o persoană comodă celorlalți. Viziunea sa despre viață și muzică a părut, nu de puține ori, una cel puțin bizară. Cum altfel ai putea caracteriza pe cineva care alege ca temelie a concepției sale muzicale fenomenologia, un curent filosofic la modă în prima parte a secolului XX, și budismul? Ce fel de erezie mai este și asta?

În plus, Celibidache a fost întotdeauna „gură spartă”, după propria descriere. Într-una dintre scrisorile trimise prietenului său din România, Eugen Trancu-Iași, datată 24 decembrie 1957, Celibidache scria: „Știi tu care este ambiția mea cea mai mare? Să-ți dovedesc cu metrul și lingura cât de diletanți sunt toți dirijorii”. Iar, de-a lungul vieții, fostul dirijor nu s-a ferit să arunce cuvinte grele către mai toți cei care erau considerați etaloane ale muzicii simfonice. 

Însă poate că niciun alt element nu dovedește atât de bine caracterul complicat, dual și nonconformist al lui Celibidache, decât înregistrările sale. Unii, precum muzicologul și dirijorul Cristoph Schlüren, le adoră, proclamându-l drept „cel mai mare dirijor al secolului trecut”. Alții le detestă, invocând o anumită prețiozitate și, mai ales, tempoul ales în anumite concerte, lent, agonizant de lent. 

Celibidache a refuzat tot ceea ce restul dirijorilor au adoptat necondiționat, în drumul spre succes: înregistrările audio, concertele în America, interviurile și pozele din reviste. Și atunci cum se face, totuși, că acel necrolog amintit la început, îl numea „un titan”?

Tatăl autoritar

Câteva detalii biografice, mai întâi. Sergiu Celibidache s-a născut pe 28 iunie 1912, în localitatea Roman, din județul Neamț. Familia sa era una dintre cele mai avute din zonă, tatăl lui Sergiu fiind guvernator local. Celibidache copilărește în umbra părintelui autoritar, cel care îl vedea ca pe urmașul său, la conducerea provinciei.

„O bătrână ne spunea: «Sergiu va deveni mare, mare de tot!». «Cât de mare?», am întrebat-o eu. «Mare de tot, uriaș!», îmi răspundea bătrâna”, avea să-și aducă aminte sora lui Celibidache, Irina Paraschiva, intervievată, în 2012, pentru documentarul „Firebrand and Philosopher”, regizat de Norbert Buse. 

Tot sora fostului dirijor își amintește și de primele indicii ale viitoarei cariere a lui Celibidache. „Noi toți am făcut pian. Eu am făcut șapte ani, dar n-am avut niciun fel de talent. Sergiu a avut ureche absolută. Apăsam clape la întâmplare, Do bemol, Sol bemol, Re, mai știu eu ce, și îi spuneam alte note, pentru a-l induce în eroare. N-am reușit niciodată. Le identifica imediat”. 

Copilul Sergiu Celibidache este un adevărat mister și pentru propriii părinți. Văzând că fiul său nu prea se ocupă cu temele acasă, tatăl decide să-i facă o vizită inopinată directorului școlii. „Tata era îngrijorat, pentru că nu-l vedea niciodată pe Sergiu făcându-și temele acasă. Directorul i-a spus așa: «Fiul dumneavoastră este mai mult decât un elev excelent. Este talentat». Păi știți ce făcea? Rezolva toate problemele la tablă, pentru ca și ceilalți copii să poată copia răspunsurile. Era foarte bun, mai ales la matematică. Foarte bun”, povestea aceeași Irina Paraschiva Celibidache. 

„Ich bin ein Berliner”

După absolvirea liceului în orașul natal, Celibidache este trimis de familie la Iași, unde, mai întâi, ia lecții de pian și de compoziție, apoi se înscrie, la presiunea tatălui, la Universitatea din București, studiind matematica și filosofia. 

„Voia muzică, la asta visa. Tânjea să trăiască creativ. Și asta, desigur, a intrat cumva în conflict cu viziunea tatălui său despre viitorul lui Sergiu. Viziune care este greu de explicat. Cred că-l vedea în fruntea țării sau așa ceva. Dincolo de orice glumă, și-l imagina ocupând funcții importante în domeniile principale ale vieții: armată, politică sau economie. Pus în fața noii sale vocații, tatăl i-a spus, în timpul unei vizite a lui Celibidache acasă, la Roman: «Gata, din momentul ăsta, nu mai ești fiul meu și locul tău nu mai este în această casă», explică, pentru „Weekend Adevărul”, dirijorul și jurnalistul muzical Christoph Schlüren, unul dintre biografii lui Sergiu Celibidache.

Avea să fie ultima întâlnire dintre Celibidache și tatăl său. Fostul dirijor își folosește banii pentru a deschide o școală de dans în Capitală, fapt care-i aduce o anumită independență financiară. În paralel, trimite prima sa compoziție la Berlin, unor dirijori și muzicologi din capitala Germaniei. Pentru cineva crescut printre romanțe și într-o muzică în care linia melodică este esențială, Celibidache dovedea, prin această primă compoziție o ruptură

 totală de tradiția balcanică. Muzica era gravă, dodecafonică, lipsită de liniaritate, aproape un experiment. 

Răspunsul este aproape imediat. Este chemat la Berlin pentru a aprofunda studiile muzicale. În 1936 de ani, la 24 de ani, Celibidache părăsea România, pe care avea să o revadă abia în 1978.

A falsificat semnătura tatălui pentru a nu reveni în România

Sergiu Celibidache ajunge în Germania în 1936, fiind martor direct al efervescenței sociale date de venirea la putere a naziștilor. Străzile capitalei Germaniei sunt pline, se organizează manifestații propagandistice aproape în fiecare zi. Germanii propovăduiesc „rasa superioară”, iar imaginea lui Hitler a depășit-o demult pe cea a unui simplu pământean. 

Celibidache preferă retragerea din această lume. Alege studiul continuu. Se înscrie la Academia de Muzică din Berlin, avându-i ca profesori pe adevărate somități ale vremii: Walter Gmeindl și Heinz Tiessen la compoziție și Fritz Stein la arta dirijatului. În același timp, audiază cursurile de psihologie ale lui Eduard Spranger și pe cele de metafizică ale lui Nicolai Hartmann.

De-a lungul vieții sale, Celibidache a rămas extrem de discret cu privire la această perioadă. „N-aveam nici cea mai vagă idee unde se afla”, povestea, în 2012, sora sa, iar această declarație ar trebui să fie edificatoare despre cât de mult insista Celibidache să se rupă de România și de propria familie. Muzicologul și dirijorul Christoph Schlüren este cel care a săpat adânc în arhivele Academiei de Muzică din Berlin. Concluziile acestei munci de investigator sunt, deopotrivă, fascinante și neașteptate. „Pe scurt, ceea ce am aflat eu sunt următoarele. Între 1939 și 1940, Celibidache studiază compoziția, fiind numit director al corului filarmonicii între 1940 și 1945. Ce este mai interesant este cum căuta tot felul de subterfugii pentru a nu mai reveni în România. De exemplu, a falsificat semnătura tatălui pe fișa de înscriere la universitate. Tot în această perioadă, 1940-1945, susține și primele concerte, cu universitatea, organizate, mai ales în țările aliate Germaniei. Devine absolvent în noiembrie 1944. Pe diploma de licență, este catalogat ca un «pianist excepțional» și i se prevede o carieră fulminantă ca dirijor. Oricum, Celibidache a obținut cele mai bune rezultate din promoția sa”, explică Christoph Schlüren, pentru „Weekend Adevărul”.

Succesul: „Îți îngheață inimioara de emoție”

„Aceasta este perioada în care tatăl meu a compus prima sa simfonie”, povestește regizorul Serge Celibidache, unicul fiu al fostului mare dirijor.

„Când lucram la filmul meu documentar despre viața sa (n.r. - „Grădina lui Celibidache”) am descoperit manuscrisul acestei compoziții. Era plin de pete de ceară. Ulterior, am aflat că simfonia fusese compusă noaptea, la lumina lumânării, pentru ca tata să nu devină o țintă a bombardamentelor din Berlin”, spune fiul lui Celibidache. 

În 1945, i se ivește marea șansă. Directorul Orchestrei Filarmonice din Berlin, Wilhelm Furtwängler este îndepărtat din funcție, fiind acuzat de colaborare cu regimul nazist. Furtwängler, idolul și mentorul lui Celibidache, se retrage în Elveția, așteptând reabilitarea. În locul său, este numit chiar Celibidache, căruia, la numai 33 de ani, i se dădea pe mână una dintre cele mai prestigioase orchestre. 

Momentul este consemnat într-una dintre scrisorile trimise de Celibidache prietenului său român, Eugen Trancu-Iași. „15 octombrie 1945, Berlin. Dragul meu Ginel, am ajuns departe de tot, aș vrea să te faci o musculiță și să vii într-o seară de vară la Berlin, să-ți înghețe inimioara de emoție”.

În următorii 7 ani, Celibidache va conduce ca dirijor peste 400 de concerte cu Orchestra Filarmonică din Berlin, impunându-se, atât ca viziune muzicală, cât și prin exigențele excepționale în raport cu muzicienii. 

În scrisori, se plânge că nu mai are viață personală, nici timp să se ocupe de vreo relație. Însă exultă: „Opoziția presei și a publicului au fost complet învinse. E greu pentru ei să vadă în fruntea Filarmonicii un tânăr și mai ales un român”. Glumește cu prietenii din România, povestindu-le că cochetează cu ideea de „a-și lăsa chelie”, dar că nu poate renunța la „cogeamite de coamă, pe care am scăpat-o de terorile războiului și care mi-a salvat viața la 28 de ani, când am fost rănit la cap și la mână”.  

Marea lovitură a vieții

În 1952, un Furtwängler reabilitat este readus la conducerea Orchestrei Filarmonice din Berlin. Doi ani mai târziu, Celibidache avea să primească, după propriile spuse, cea mai cruntă lovitură din viață. Herbert von Karajan este ales succesorul lui Furtwängler, fiind numit dirijor pe viață.

„Celibidache era dezavuat de Filarmonică, o decizie pe care nu o va accepta niciodată pe deplin. Germania se afla în plină reconstrucție, și oamenii aveau nevoie să vadă un german la conducerea uneia dintre cele mai prestigioase filarmonici din lume”, explică Christoph Schlüren. Celibidache va rămâne până la sfârșitul vieții în conflict deschis cu Karajan, acuzându-l că se străduiește să fie comercial și că muzica sa nu are niciun fel de profunzime.

Odată cu numirea lui Karajan, Celibidache rămâne fără o funcție permanentă. Este invitat cu regularitate la pupitrul unora dintre cele mai importante orchestre din lume. Într-unul dintre aceste drumuri, în Argentina, Celibidache avea să-și întâlnească marea iubire.

„Sergiu îmi mânca aerul! Nu voia, săracul, dar mi-l mânca”

Pictorița Ioana Celibidache, soția și marea iubire a lui Sergiu Celibidache, a fost o persoană extrem de retrasă. Cu excepția unui interviu acordat lui Iosif Sava și a câtorva apariții, mai degrabă întâmplătoare prin presă, existența ei s-a dus în conul de umbră pe care, cum recunoștea și dânsa, Celibidache îl proiecta deasupra tuturor celor care intrau în contact cu el. Până la moartea ei, în ianuarie 2012, doamna Celibidache a mai acordat totuși un interviu Crisulei Ștefănescu, publicat în „Luceafărul de dimineață”, revista de cultură a Uniunii Scriitorilor din România, ediția din mai 2011. 

Este singurul loc unde Ioana Celibidache vorbește despre relația ei cu fostul mare dirijor. Iată, deci, câteva extrase, mărturii ale unei povești de dragoste ca pe vremuri.

„A fost un coup de foudre”

„Tu știi cine era el?! Cine era Sergiu? Îmi mânca aerul! Nu voia, săracul, dar mi-l mânca. Eu nu mai respiram. Și cred că am fost un fel de eroină. Nu să-l stăpânesc – Doamne, ferește! –, că nu putea fi stăpânit, dar să-i rezist. Nu puteai să-i reziști.

Dacă nu era una ca mine, cred că o dădea dracului demult. Pentru că el era, nu știu cum să spun, foarte critic și nu accepta o mediocritate. Era ceva teribil. Dar era și foarte comic, foarte amuzant. Mureai de râs cu el. Când îți povestea ceva... nu era niciodată plat. Era hazos. N-aveam un moment de plictiseală. Or, eu am mai fost măritată de două ori înainte, știi. Și m-am plictisit!

 Aveam 26 de ani. El venise la Buenos Aires, la Teatrul Colon, să deschidă stagiunea pe care urma să o închidă Karajan. Și m-am dus și l-am văzut. L-am văzut și am fost ca lovită de apoplexie. Nu mai auzisem, nu mai văzusem așa ceva până atunci. M-am întors acasă și i-am spus bărbatului meu cu inocență, inocență crudă, dacă vrei, sau cruzime inocentă: «Am întâlnit bărbatul vieții mele». Și el s-a uitat la mine și a crezut că am înnebunit. A doua seară m-am dus în lojă și i-am cerut lui Sergiu un autograf. [...] A fost un coup de foudre (n.r. - dragoste la prima vedere). Pentru amândoi. A fost ca o explozie. Gata, s-a terminat pe viață. Și bărbatu-meu, al doilea, spera că mă întorc. După un an, mă întâlneam cu Sergiu în Europa, la Genova. Să mă întorc? Je suis partie pour la vie! (n.r. - Am plecat definitiv!) De atunci am fost nedespărțiți. Am fost peste tot împreună, în Italia, în Anglia, în Danemarca, în Suedia, în Germania. Peste tot.

Cu Sergiu am râs 45 de ani. Ceea ce este enorm. S-a prăpădit la 84 de ani. Și spunea: «Dragă, am îmbătrânit și eu» – dar era ca o floare – «și femeile tot nebune sunt!». Știi, îi scriau o mie de scrisori. Nici nu le deschidea.

După ce s-a prăpădit Sergiu, am avut doi ani în care nu am mai putut să pictez nimic. Nimic. Și atunci, m-am pus pe scris. [...] Dar nu ca un biograf. Și, după ce am terminat cartea «Sergiu, altfel», nu știu ce s-a întâmplat, dar parcă mă mâna Sergiu de la spate. Am avut o inspirație, după doi ani, de parcă mă împingea el.”

„Sistemul Celibidache”: „Orice final trebuie să conțină promisiunea începutului”

„Anii după plecarea de la Berlin sunt puși sub semnul călătoriei. Sergiu Celibidache zboară între Anglia, Danemarca, Suedia, Argentina și Franța, conducând orchestre de peste tot. Cere timp suplimentar pentru repetiții, mult peste orice dirijor al vremii. Discută mult cu muzicienii, încercând să-i facă să înțeleagă că, dincolo de notele înscrise pe o partitură, se află Muzica și ea așteaptă să fie auzită. 

În 1956 are o revelație care avea să-i schimbe viața și întreaga raportare față de muzică. „Aveam 44 de ani când am avut revelația simultaneității. Eram înnebunit, atât de descoperire, dar mai ales de faptul că nu puteam transmite celorlalți experiența mea. Ce aș fi putut să fac? Nici nu puteam să le spun celorlalți că a fost un concert bun. «Maestre, dar toate concertele dumneavoastră sunt bune», mi se răspundea imediat”, avea să povestească Celibidache, într-un documentar regizat de Jan Schmidt-Garre. 

„Între timp, m-am transformat”

Transcrisă simplist, revelația lui Celibidache provine din înțelegerea faptului că orice început stă într-un final. Că există acest ciclu, al simultaneității, sau, după cum spunea chiar el, că „orice final trebuie să conțină promisiunea începutului”. Că acest echilibru pierde, practic, orice noțiune de timp. Iar noul principiu avea să devină baza întregului său demers, pentru tot restul vieții, punctul de la care va începe orice analiză a unei lucrări muzicale. 

„Voi sfârși în exact același loc unde mă aflam la început. Dar, între timp, m-momentului, a reacției. Așa se poate explica și obsesia lui Celibidache pentru acustica sălii de concert, tendința sa de a-și instrui muzicienii de a nu interpreta pur și simplu, ci de a se asculta între ei, și, mai ales, abordarea oricărei lucrări de parcă ar fi prima interpretare. 

Într-un astfel de context, devine, iată, extrem de clar, de ce Sergiu Celibidache refuza înregistrările. În viziunea sa, muzica nu avea nevoie de imortalizare, ci de moment. De acel moment în care, o singură dată în viață, după audierea, bunăoară, a unei simfonii, ai fost complet transformat. 

„Există un singur «da»!”

Metoda și viziunea nonconformiste ale lui Celibidache vor avea o influență uriașă asupra propriilor elevi. „Măiestria lui Celibidache poate fi descrisă din mai multe puncte. În primul rând, prin atenția sa asupra detaliului, care devine obsesie. Nu ignora niciun aspect muzical, fie că se referea la ritm, dinamism sau frazare. Acorda fiecărui moment o importanță capitală”, explica dirijorul și pianistul Daniel Barenboim, cel pe care Celibidache însuși l-a considerat cel mai bun elev al său. 

Jurnalistul Patrick Lang, cel care a stat de vorbă cu mai mulți foști studenți ai dirijorului român, reunind o serie de texte în lucrarea „Celibidache. Întâlniri cu un om de excepție” rezumă, pentru „Weekend Adevărul” „sistemul Celibidache”: „Nu se repeta niciodată, de fiecare dată explica altfel, tot timpul atent la detalii. Tocmai în această aparentă improvizație controlată stătea autenticitatea și spontaneitatea sa. Când scria, reformula expresii  de câte 5-10 ori, în limbi diferite, pentru a încerca să ajungă la perfecțiune. Ca să-și poată explica sistemul și cerințele. Însă ceea ce mi se pare fascinant este că nu încerca să treacă cu vederea imperfecțiunile celorlalți. Știți cum suntem învățați la școală, când greșim: «Nu-i nimic, am trecut și eu prin asta. Nu e mare chestie». Nu, Celibidache îți scotea defectele în față! Te obliga să descoperi curajul de a-ți înfrunta temerile, de a reacționa în fața realității.” 

„Ce este o repetiție? O sumă de «nu»-uri. Câte «da»-uri există? Unul singur!” Acest principiu al lui Celibidache a fost preluat și este aplicat în munca de zi cu zi de către regizorul român Cristi Puiu, unul dintre marii admiratori ai dirijorului. „Cred că ce spunea Sergiu Celibidache e foarte important pentru cei care realizează filme: regizorul se află în poziția de a spune «nu». Eu le spun oamenilor cu care lucrez că sunt acolo doar ca să îi împiedic să se abată de la drumul drept. Dar drumul ăla drept este subiectul numărul 1 al discuției. Eu nu știu care e drumul drept, eu doar cred că știu”, ne explică Cristi Puiu.

„Coșmarul” unui fiu

Între 1956 și 1977, Celibidache călătorește intens, pentru a-și preda principiile în toată lumea. „Majoritatea timpului și-o dedica lucrului. Pentru mine a fost dificil. Era plecat mai tot timpul. Îmi aduc aminte diminețile de luni. Îi auzeam pașii, pe scări, înainte să se deschidă ușa camerei mele. Venea să-mi spună la revedere. Aveam impresia că trăiesc într-un coșmar continuu. Nu se oprea niciodată. Își dedica cea mai mare parte a timpului muzicii. Nu trăia decât pentru asta. Pentru a călători și pentru a le transmite și celorlalți știința sa. Asta era motivația sa”, povestește Serge Celibidache, fiul dirijorului. 

În 1977, acceptă nominalizarea de director al Filarmonicii din München, rămânând în această funcție până la momentul morții. Predă și concertează la fel de mult, ba chiar acceptă să-și facă debutul în America, în 1984. Avea 72 de ani. 

În ultimii ani ai vieții se retrage la Paris, apoi într-o mică gospodărie aflată la țară, în Franța. Ultimele imagini îl prezintă lungit pe un șezlong, hrănindu-și cei trei câini rasa Saint Bernard. Se stinge din viață pe 14 august 1996, la 84 de ani, fiind înmormântat în micul cimitir al localității La Neuville-sur-Essonne, unde se afla casa de vacanță a familiei.

Celibidache și România: „În țara asta nu se poate face nimic”

În 1978, Sergiu Celibidache revenea în România, invitat să susțină un concert la Ateneul Român, la pupitrul Filarmonicii „George Enescu”. Între repetiții și programul propriu-zis, care a cuprins, printre altele, „Rapsodia Română” a lui George Enescu, „Alborada del Gracioso” compusă de Maurice Ravel, „Nocturnele” lui Claude Debussy și „Simfonia a IV-a în Mi minor” a lui Johannes Brahms, Celibidache a avut timp să acorde și două interviuri pentru TVR. 

Din primul, realizat în spiritul și, mai ales, în limbajul de lemn al epocii, poate fi extras esențialul din împotrivirea sa la adresa înregistrării muzicii: „Tehnicile de astăzi sunt mult mai nocive decât cele de la începuturi. Amintiți-vă, sunetul se mișcă, între muzică și mișcare e o legătură. Cum eternizați asta pe înregistrare?”, spunea Celibidache.

„Sunt român, ca și voi”

Mult mai interesant este cel de-al doilea interviu realizat cu acea ocazie. În primul rând, prin modul în care s-a ajuns la discuția propriu-zisă. Marilena  „”  Rotaru, jurnalista care a stat de vorbă cu Sergiu Celibidache, s-a strecurat printre membrii orchestrei, pentru a ajunge în preajma dirijorului. Însă a meritat.

Celibidache explodează: „Cultura nu este altceva decât drumul către libertate. Arta este libertate, cu toate că ea te prinde în senzații. Dar nu-i nimic mai fals ca definiția întregii filosofii că arta este jocul senzațiilor. Asta este nada cu care te prinde, te atrage. Ori, când treci peste ce te-a atras, poți ajunge undeva unde nu te simți tras nici la stânga, nici la dreapta, nici în sus, nici în jos... Asta-i libertatea. Înțelepciunea mea a fost să-mi dau seama în momentul în care mă găsesc, așa cum mă găsesc, alcătuit din atâtea aversiuni și atâtea înclinații, că nu pot să fac altceva decât ceea ce fac. Adică am fost întotdeauna de acord cu ce făceam, dându-mi perfect seama că asta nu-i tot, că o să fie altceva, o să apară o serie de fenomene care nu pot apărea acum din cauza mea...”

Jurnalista nu-i cere părerea despre interpreții din România și nici nu-l întreabă de ce nu dă mai des prin țara natală. Avea deja răspunsul. La repetiție, Celibidache se așezase în fața orchestrei și le vorbise așa, în imagini înregistrate de camerele TVR. „Așa, deci... În țara asta nu se poate face nimic. Am lăsat data trecută o listă cu instrumentele necesare orchestrei. Nu sunt nici instrumentele, nici lista nu se mai găsește... Dar se vrea, mă rog, să facă orchestra Filarmonicii din București turnee în străinătate cu Celibidache! Să clarificăm din capul locului un lucru: voi merge cu dumneavoastră în aceste turnee când veți avea aceeași diurnă ca mine. Nu cu șapte dolari pe zi, fierbător, ibric, salam de Sibiu , cașcaval, ouă fierte de acasă. Eu nu pot sta la un hotel de cinci stele, iar voi, la unul de două sau chiar de una. Nu pentru că sunt eu Celibidache, deși ar trebui să conteze și asta, dar mai ales pentru că sunt român, ca și voi”. Evident, interviul a fost interzis de regim, fiind difuzat, în premieră, abia în ianuarie 1990. 

„Sunteți toți vinovați”

În 1990, Celibidache revenea într-o Românie abia evadată din calvarul ultimilor 45 de ani. Pe masa din fața sa se poate zări o sticlă de Pepsi. Dirijorul este urmărit de un grup format din câteva zeci de persoane, toate așteptând reacțiile „maestrului”. Discuția începe cu flori. Lui Celibidache îi este oferit un buchet de ghiocei. „Ghiocei... N-am mai văzut ghiocei de nu știu când. Și alea mov cum se chemau? Toporași, așa…”, reacționează dirijorul.

După care, urmează aceste cuvinte, transcrise integral aici, cu tot cu „indicațiile scenice” de rigoare. Sunt importante. Așadar, vorbește Celibidache. „De la mine ai să înveți ceva, că nu există tradiție. Ai să înveți că bucata nu există, se naște de fiecare dată, din nou. Deci cine se sprijină pe tradiție este un impotent. «Ah, ce-aș face eu dacă aș putea…». Eu când sunt invitat la un concert este poate pedeapsa vieții mele. Eu dacă ar fi să mă închidă, nu știu, Partidul Comunist Român (râsete generale) și mi s-ar oferi: «Domnule, ce vrei, să stai cinci ani în închisoare sau să asculți un concert dirijat de Brediceanu (n.r. – în acel moment, director al Orchestrei Filarmonice „George Enescu”), să spunem… (Râsete generale, aplauze, unul dintre participanți îl ia în brațe pe Celibidache). Nu râdeți, mă! Nu râdeți, că sunteți toți vinovați! („Așa e”, se aude dintre cei prezenți). Ați înlesnit o mediocritate fără niciun talent, un intrigant cum nu sunt doi, să ajungă să determine evoluția artistică a României. Dar cum ați înghețat, mă? Ia, ziceți, cum ați înghețat? („Sistemul, maestre”, spune cineva). Dar nu trebuie să o luați așa ușor. Aveți toți o enormă vină pentru situația artistică mediocră în care vă găsiți”. Final de discurs. 

După această scurtă discuție informală, Sergiu Celibidache este invitat să susțină o conferință de presă. La final, o doamnă din public îi spune că, ascultându-l în timp ce dirijează, a simțit „cum își lasă grijile deoparte și se ridică, și în stânga și în dreapta, deasupra sunetului”. Celibidache îi răspunde, extrem de serios: „Vorbești așa, ca și cum muzica ar fi ceva în sine. Nu există nimic care se poate chema «muzică». Sunetul poate, în condiții speciale, să devină muzică. Dar nu există nicio legătură inevitabilă între sunet și muzică. Dar m-a deranjat că pui tot ce ți s-a întâmplat în legătură cu mine. Eu n-am nimic de spus. Nu Celibidache a trăit această detașare. Matale ai trăit-o!” 

          

  

 Wikipedia George Anca (writer and Indologist)

George Anca Birth name: Gheorghe Anca Born: 12 April 1944 Ruda, Vâlcea, Romania Married: to Rodica Anca (1966), one daughter, Alexandra-Maria (born 1973) Occupation: Writer Founder: International Academy Mihai Eminescu

George Anca (born 12 April 1944) is a Romanian writer and Indologist. After publishing three books and getting his PhD in Bucharest, he went to Delhi University as first teacher of Romanian studies (1977-1984), in exchange with an Indian teacher to Bucharest University, under Romanin-Indian Cultural Agreement. In India, issued over 30 titles of publications (books, brochures, courses, magazines), and founded, with Amrita Pritam and Vinod Seth, the International Academy “Mihai Eminescu” (1981). Member of Romanian Writers Union, Authors Guild of India, International Union of Anthropological and Ethnological Sciences. Honors (1): British Council and Government of India Grants for congresses, honorary citizen of Râmnicu Vâlcea, Literary award Ronal Gasparic for poetry.

Early years Anca was born in Ruda village, Valcea county, from parents Elisaveta, housewife, and Ion, church singer and accountant, temporarily mayor of Bercioiu-Ruda commune. He is the third child, after sisters Maria, who died at 3 months, and Ioana. By his parents divorce, at nine years, he followed, by sentence, the father, remarried in Gaesti town. Here he passed gymnasium and lyceum, having among professors, Ion Minculescu, collaborator of Nicolae Iorga, and among elder colleagues, Gheorghe Zamfir. Between 1961-1966 he was student of Faculty of Letters in Bucharest University. He married Rodica Geoaba, student in Fine Arts University, ceramics. After 6 months of military service, he became, for two years, reporter at Romanian Broadcasting, transferred, for other two years at Colocvii/Colloquiums magazine, then in Ministry of Education for relations with the press, six years, during which he obtained a four months scholarship at Rome University, and also got a PhD from Bucharest University, conducted by Zoe Dumitrescu-Busulenga, with a dissertation on Baudelaire and Romanian Poets. In 1973, daughter Alexandra-Maria was born. He met periodically with Dumitru Stăniloae, Constantin Noica, and Grigore Popa, also in connection with doctoral disertation. At Libraries direction, he has as direct chief, Mihai Sora. At a restructuring of ministry, he started teaching in Faculty of Journalism, and in 1977 flown to Delhi, India, as visiting lecturer in Delhi University, Modern European Languages Dept., in present, German and Romance Studies.

Career As student, Anca made journalistic practice at Gazeta literară/Literary gazette, headed by Tiberiu

Utan.. After graduation and military service, waiting for “negation” of governmental repartition as teacher to village Petrești, Anca collaborated to Apărarea patriei/Defence of Motherland journal, and afterward was employed at Romanian Radio Broadcasting (1967). In August 1968, during Soviet Russian intervention in Prague, when journalists remained days and nights in the building, interviewed personalities who commented the events. On his cultural broadcast The present time of ballad Miorița – with Dimitrie Cuclin, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Grigore Moisil, Ovidiu Papadima, Mihai Șora, Grigore Popa, Adrian Fochi as guests – , Florin Mugur wrote in România literară: „This time, to the collaborators – as serious as possible – of broadcast it was permited to have humor. I listened to Grigore Moisil expressing his conviction that ‘only valueless works lose their value when they are better known’, and adding, after a puse of a great actor in uttering: ‘As well as people’ “. (1) Anca left radio-broadcasting for a post of editor offered by Emil Giurgiuca, chief-editor of monthly journal Colocvii despre școlă, familie și societate/ Colloquiums on school, family and society, for two years, from where he passed at to Ministry of Education, at request of minister Mircea Malița. He worked also under following ministers, Paul-Niculescu-Mizil and Suzana Gâdea. He edited press bulletins covering Higher Education Conference of UNESCO countries, headed by Rene Maheu, and World Conference on Population. Organized, in Bucharest, press conference of Margaret Thatcher. He continued discretely his literary activity. For George Anca, Romanian Communist regime, replaced with largest democracy, India, had concurrency by Moscow and Maoist branches of quiet many members in universities. Publishing in 1983 Doina/Song by Mihai Eminescu (poem prohibited then in Romania), at its centenary, Anca was questioned in the department for disturbing Soviet Russian Embassy in Delhi, and soon resigned and returned home. In the years 1977-1984 and 2002-2003, he taught Romanian to some hundreds of Indian students, followed himself a course of Sanskrit, attended World Conference of Anthropology and Ethnology (Delhi…), Conference Literature in Translation (Aurangabad…), lectured in Bangalore Indian Institute of World Culture, Calcutta University. Back to Romania, after some time, he found a job, as director of Library of Polytechnic University, and then, for 20 years, as general manager of National Library of Education. In Politechnic, Anca brought and spread films and books on fractals, including Otto Peitgen’s. Series Professors of today on professors of yesterday gathered large audiences of professors and students. Long functioning in front of National Library of Education (1988-2008) established a balanced contribution to Romanian educational librarianship, also by participation to IFLA Conferences in New Orleans, Boston, Glasgow, Moscow, Oslo, Buenos Aires, Bangkok. Along with national net of school libraries, the Romanian libraries in Chișinău, Cernowitz, Novi Sad or „Mircea Eliade” in Chicago, had an umbilical tie with the mother unit. Educational workshops were conducted by George Văideanu, Irina Petrescu, Tatiana Slama-Cazacu, Tudor Opriș, Ion Gh. Stanciu, Mihai Ghivirigă. To literary cenacles participated Ștefan Bănulescu, Costache Olăreanu, Mircea Sântimbreanu, Mihai Șora, Ion Iuga. Here activated International Academy Mihai Eminescu, presided, one by one, by Eugen Tudoran, Alexandru Surdu, Dimitrie Vatamaniuc, Ethnology Society in Romania, conducted by Romulus Vulcănescu, Romanian-Indian Cultural Association – president, George Anca. (2). Anca participated to IUAES congresses (Delhi, Williamsburg, Tokyo, Beijing, Lisbon, Florence), and International Ramayana Conference (Delhi, Durban, New York, Houston, Birmingham, Mauritius, Trinidad-Tobago) As associated professor he taught courses in universities from Bucharest, Consatnța, Oradea, Târgoviște, on comparative literature, history of Romanian literature, Indian literature, Sociology of religion, Anthropology of (non) violence, Literary journalism.

Literary imbroglio Author stated he never stoped writing, trying to transform each experience into literature, within or beyond library or anthropology professing, looking for a rasa-dhvani (tropes-suggestion), fictional, experimental message. Before 1989, he was hardly published in Romania, but in India. Prohibition turned also into fear of success, and after changing of regime, even he published many books in own country, didn’t push them any how, as if with complacency face to destructive notes on his works, under accusation o f being not understandable (note). Yet local analyzes, some even calling him a creator of a new style, still considered the tiny appreciation in main stream criticism. (note). Perhaps not too late, literary critic and historian Marian Popa came, by surprise, with the monograph Anca . It may be ignored under inertia of a life perception, yet his demonstration concludes on obvious characteristics: „Anca doesn’t present contexts of representation of mimesis. He is most antirealist Romanian author. (page 48)… Anca’s books are dodii also through defying of some structuring conventions. (67)… La Gioia is in this sense a political novel, one of most radical written in Romanian space. (161)… It would be not bad bad if it will be introduced among ideal types the texts dodiated by Anca, the most radical producer of text in series open virtually by Eminescu, developed with Urmuz, at fulfillment of which have contributed Constantin Fântâneru the philosopher, Eugen Ionescu the absurd, Cugler-Apunake, George Dan (People of the Lands, manuscript in 1946, published in 2011), Șerban Foarță, the hologramatic. (2006) (206)… Postdemocracy creates a postliterature. One of its forms is produced by Anca at the expense of others. (207). Writing as he writes, Anca uses the largest amount of real and invented words in Romanian literature. Based on his texts it is realizable with luxe of exemplifications also a poetics or at least a dictionary of dodian proceedings, tricks refused by logic of conformized poetry. (209)… With Anca it ends symmetrically antiapoteotic a mode of Romanian literature. An opera which would correspond to would correspond to Nietzsche’s claim: „Ich will mehr lesen keinen Author, den man anmerkt, wollte er ein Buch machen: Jene sondern nur ein Buch wurden unversehens Deren Gedanken” (Menschliches, allzumenschliches, II, 121)”. (210) (3) Indoeminescology “Mihai Eminescu, Romanin nationl poet, declared himself Buddhist as an empowered Christian. During more than 15 years I had talks and letters about Mihai Eminescu, mainly in and from India, but also other continents: they make some personal and Indo-eminescological history in an epistolary novel I had honor to dedicate to your excellency, Mr. President of India, Dr. Sharma ji.” (Public address to the President of India (4). Beyond interpretation works on Eminescu – Zalmoxis in poetry of Mihai Einescu and Lucian Blaga (1966), Indoeminescology (1994), Literary Anthropology (2005), Mantra Eminescu (2011) -, there is an ubiquitous presence of the archetypal poet in Anca’s works., especially in poetry and theater. “The Sanskrit correspondence with the Romanian culture and poetry culminates with Mihai Eminescu, a reader of Vedas and Upanishads in original. In Romania, it is taught at school that „The First Epistle” or „The Dacian prayer” (Nirvana) are connected with Rig-Veda. Of course the analogy is fundamental but the correspondence lies both in the common or community cosmogonic mind and particularly in the universal intuition of real life, of sat („village” in Romanian, „truth” in Sanskrit)”. Along with Indian themes,”There are not from out Eminescu’s poetic universe the concepts and anthropologies of some modern Romanian creators and thinkers, like Vasile Pârvan’s anthropomorphous creative rhythm, synrhythmy, aphrodisiac mind, Lucian Blaga’s mythosophy, stylistic bottom, metaphysical transnaturalism, George Călinescu’s real elements, Eugen Ionescu’s nu, Mircea Eliade’s genealogical myths, Hyerophanies, categories of the sacred, Dimitrie Cuclin’s ethics of expressive essence, Ştefan Odobleja’s consonantic psychology, Octav Onicescu’s cosmological mechanics, Constantin Noica’s Romanian philosophical utterance, Mircea Maliţa’s clio-mathematics, Mihai Şora’s metaphysical anthropology, Romeo Vulcănescu’s horal phenomenon.” (5). Anca persuaded Indian major poets to translate into Indian languages great poems of Indian inspiration by Eminescu: Hyperion, First Epistle, A Dacian Prayer – Satyavrat Shastri, Rafic Vihari Joshi, Urmila Rani Trikha, Sisir Kumar Das, O.M. Anujan, Margaret Chatterjee, Mahendra Dave, Usha Chaudhuri, Harbhajan Singh. At his turn, he translated great Indian poems from Sanskrit Kalidasa’s Meghaduta, Jayadeva’s Gitagovinda, Shankaracharya’s Sundarya Lahari – and modern Indian languges – Tagore, Sumitranandan Panth, Subramanian Bharati, Valathol. Literary historian Mihai Cimpoi included Anca on the alphabetic list of main exponents of eminescology: „(G. Anca, Ilie Bădescu, Amita Bhose, Gh. Bulgăr. I. Buzași, D. Caracostea, G. Călinescu, I. Chendi, Ciopraga, Cioran, Codreanu, Rosa del Conte, Victor Crăciun, Creția, C. Cubleșan, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, N. Georgescu, E. Ionescu, Iorga, D. Irimia, Maiorescu, Dan Mănucă, I. Miloș, G. Munteanu, D. Murărașu, Tudor Nedelcea, C. Noica, Paleologu-Matta, Edgar Papu, Perpessicius, A.Z.N. Pop, D. Popovici, E. Simion, M. Steriade, Tiutiucă, Todoran, Ungheanu. Uscătescu, Vatamaniuc, Vianu, Vuia, Vieru etc.etc.)” (6)

Dodii

Invocations, 1966, first poetry book published by Anca, includes already a title, „Dodii”, dedicated to V. G. Paleolog, Brancusologist. Gorjul literar magazine published in 1977 his dramatic poem Măiastra în dodii. Later on, in Ibsenienii III, a chapter is called Dodism. Ioan Ladea creates from distance (note…) an imaginary dialogue with George Anca evoking passionately the dodii, as longings, sad and discrete smiles, which dissimulate into a soft humor, into a timid uncertainty which wants to hide the intimacy of which is embarrassed. Once, the dodia animates itself, as some unknown flying insect, pretending it left native place to see the world, and that dodia would help finding the lost way of return. (January ‘999). Beyond such tool, the vivid actualization of home troubles makes room to a “patern of world”. (7) In monograph Anca, Marian Popa reads his entire work as a system of dodii, extended to literary and philosophical doctrines, especially to chaos at Friederich Schlegel. In first instance, „As seen, dodia is a synonym or proximate genre for dodge, dotage, whiplash, to talk wet, to talk widely, without rhyme or reason, to be out of one’s wits, to play the giddy goat, quips, nonsenses, rubbish, to twaddle, and in possible relation to: “flip-flap, Maritso” (Anca)”. (p.13). “The dodii are initially limited to language; It’s conceivable the extension to actions and situations involving the volitional, the existence of a tangible goal, corporal, instrumental actions.” (p.15). “In the broadest sense, it may be considered dodii any deviations from the denotative expression and from the logic of the first syllogism. There is, for example, the opinion that literature under totalitarian Communism was one of the essay and poetry, saved by Aesopism and “the speaking in dodii” (Adrian Alui Gheorghe)” (p.17) The growing dodii tacit “method” may have been noticed more or less by chance, from first book, received encouragingly but also as sibilant (note); the second one, Eres/Heresy upgraded perception to parasitism. “Absolutely undecipherable is the volume of Gheorghe Anca – Eres” (8) “It can be deciphered in the verses of George Anca a kind of exaltation in front of esoteric uttering, of unusual imagistic delirium, fascination of a game ‘in dodii’, out of which he tends to make, actually, a kind of personal aesthetics. His attempt to restructuring of the real into a flux of fragmentary, insinuating images results otherwise, not rarely, into a gibberish which simulate reflexion” (9). Anca found India quiet happy with the dodii, and felt, poetically, sheltered and quiet, embracing Indology. “In his sharp new voice, Anca is pungent, discordant, airs disillusional passion and brevity of human life. He is at his best in two epitaphs titled ‘what can we do sergiu welcome to irk ever’ and ‘ the parents are still oppressing the young mares our sister in the meadows by’ “. (10)

“The concepts represented in these works by Sanskrit words indicate firstly, that they have a universal appeal and secondly, that the use of Sanskrit terms, instead of equivalents from other languages, is meant to convey this universal appeal. Personally, I feel amazed at the remarkable similarity of rhythm and tune as noticed in Dr. Trikha’s rendering of a Romanian song and its Sanskrit translation” (11)

Books published in Romania and India

Poetry Invocaţii / Invocations, 1968 Poemele părinţilor / Poems of the Parents, 1976 10 Indian Poems, 1978 Ek shanti, 1981 De rerum Aryae, 1982 Upasonhind, 1982 Ardhanariswara, 1982 Mantre / Mantras, 1982 Sonhind, 1982 Norul vestitor/The Cloud Messenger (Kalidasa), 1983 Gitagovinda (Jayadeva), 1983 Sonet, 1984 50 doine lui Ilie Ilaşcu / 50 songs to Ilie Ilascu, 1994 Doina cu variaţiuni / Doina song with variations , 1995 Doine în dodii / Doinas in dodii, 1997 Waste, 1998 Decasilab, 1999 Balada Calcuttei, Ballad of Calcutta 2000 Sonete thailandeze, 2000 Orientopoetica, 2000 Malta versus Trinidad, 2000 Mamma Trinidad, 2001 Milarepa, 2001 Dodii, 2002 Măiastra în dodii, 2003 Transbudhvana, 2004 Maroc după tată / Morocco according to father, 2004 New York Ramayana, 2004 Nefertiti & Borges, 2004 Finish Romania, 2006 A la Reine de Maillane, 2006 Cenuşa lui Eliade / Eliade’s Ashes, 2007 Târgovişte – India, 2008 Partea Nimănui / Nobody’s part, 2010 Paparuda, 2011 Netrecut p’afiș / Not written on poster, 2013 Dodii pe viață / Dodii on life term, 2013

Prose Eres, 1970 Parinior, 1982 India. Memorii la mijlocul vieţii / India. Memoirs at the middle of life, 1982 The Buddha, 1994 Maica Medeea la Paris, 1997 Miongdang, 1997 Sub clopot / Under bell, 1998 Pelasgos, 1999 Frica de Orient / Fear of the Orient, 2001 Buddha şi colonelul / Buddha and the coroner, 2001 Furnici albe / White ants, 2001 Poeston, 2001 Baudelaire, 2001 Sanskritikon, 2002 La Gioia, 2002 Măslinii din Uffizi / The olive trees in Uffizi, 2003 În recunoaştere / In recognition, 2003 Tangoul tigrului / The tiger’s tango, 2005 Ibsenienii, 2005 Diplomă de sinucidere / Suicid diploma, 2005 Rechinuri / Sharks, 2006 Digital Kali, 2006 Zăpezi hawaiiene / Hawaiian snows, 2006 Roboam, 2007 Sfinți în Nirvana / Saints in Nievana, 2008 Barba lui Hegel / The Hegel’s Beard, 2013

Theatre Good luck, Radha, 1979 Pancinci, 1982 XII by Horace Gange, 1984 Teatru sub clopot /Theater under bell, 1997 Mureşan Eminescu, 1997 Templu în elicopter / Temple in helicopter, 1997 Paparuda, 2007 Astă-seară se joacă Noica / This evening is played Noica, 2008 Scenometrie Teatrux, 2011 Essays Baudelaire şi poeţii români / Baudelaire and Romanian Poets, 1974, 2001 Indoeminescology, 1994 Articles on education, 1995 Haos, temniţă şi exil / Chaos, Prison and Exile, 1995 Lumea fără coloana lui Brâncuşi / World without Brancusi’s Column, 1997 Ion Iuga în India, 1997 Beauty and Prison, 1998 From Thaivilasa to Cosmic Library, 1999 Ramayanic Ahimsa, 1999 Aesthetic Anthropology, 2000 In search of Joy, 2003 Literary Anthropology, 2005 Glose despre ahimsa / Glosses on ahimsa, 2006 Exerciţii de religiologie / Exercises on religiology, 2009 Mantra Eminescu, 2011

Translations Gianni Rodari, Grammatica della fantasia / Gramatica fanteziei, 1980 (EDP), 2005 (Humanitas) Kalidasa, Meghaduta / Norul vestitor, 1983 Jayadeva, Gitagovinda, 1983 Rajiv Dogra, Footprints in the foreign sands/ Urme pe nisip, 1999 Faust Brădescu, Le monde etrange de Ionesco / Lumea stranie a lui Eugen Ionescu, 2000 Hindu Dharma / Dharma Hindusă, 2002 Târgoviște-India, 2008 Surender Bhutani, Poems / Poeme, 2008 Rudi Jansma, Sneh Rani Jain, Introduction to Jainism / Introducere în Jainism, 2011

Periodicals edited: „The Milky Way / Akaash Ganga” (1978-1981) „Latinitas” (1982–1984); „Liber” (1990-2008); „Bibliotheca Indica” (1996-2008); “Trivium” (2004-2012).

Script writer (TV films): Constantin Brâncuşi, 1974; Gheorghe Anghel, 1974; Romul Ladea, 1974; Eminescu’s Statues, 1974; India in the European Literatures, 1979; Doine în dodii, 1997.

References 1. Florin Mugur, Miorița, in România literară, 13 ianuarie 1976. 2. Presently, the activity of the three societies is part of monthly program Tuesday Colloquiums, moderated by George Anca, within Social-Cultural Center “Jean Louis Calderon” in Bucharest 3. Marian Popa, Anca, Bibliotheca, Târgoviște, 2013; same monograph published also by TipoMoldova, Iași, 2013

4.Address by George Anca in occasion of ceremony of receiving Honorary Doctorate, Bucharest University, by H.E. Shanker Dayal Sharma, President of India 5. George Anca, Mantra Eminescu, Bibliotheca, 2011, p. 125-126, 128 6. Quoted in Eminescu, by Tudor Nedelcea, București, Fundația națională pentru Știință și Artă, 2013, p. 490 7. Ioan Ladea, Jurnal din Quito comandat de George Anca/ The Diary in Quito ordered by George Anca, A.P.P. 1999, Bucharest) 8. Literatura parazitară în România literară, 13 august 1971 9. Dana Dumitriu, Poemele părinților, in România literară, 10 iunie 1976 10. V.K. Gaur, A collection of poignant poems (on Ardhanariswara), in Sunday Herald, Delhi, 22 August, 1982, 12 September 1982 11. Harish Kumar, Mantre, Ardhanariswara, Parinior, Three volumes by Dr. George Anca, in Indian Literature, Delhi, Sahitya Akademi, May-June 1983