AVATARELE LUI ORFEU

AVATARELE  LUI  ORFEU

 

Stéphane Mallarmé – Orfeu - George Anca – Dumitru Ghioaru – Mircea Vulcănescu – Faust Brădescu – Gheorghe Costantin Nistoroiu – Dan Lucinescu – Slvia Zabangerco

 O R F E U

 

în literatura română şi universală

(Note de curs)

                                                                             Dr. George Anca

 

Încadrarea temei

“Studiul temelor este un studiu de circulaţie” (Alexandru Ciorănescu). Vladimir Streinu urmează circulaţia ideii de literatură universală, lirica, pe Orfeu.

Studenţii au optat, în elaborarea unor lucrări proprii, pentru “marea conversaţie” - Iliada, Eneida, Divina Comedie, Faust etc.,autorii acestora – Homer, Virgiliu, Dante, Goethe etc. adresându-se empatic şi lui Orfeu. “Coborârea în infern” sau interpretarea ad hoc a unor versete precum “sunt lacrimae rerum” au pus cursanţii în situaţia de a se descoperi pe sine prin interiorizarea sensurilor clasice perene ale capodoperei, nu fără legătură funcţională cu hermeneutica ortodoxiei, principala lor preocupare.

“Tema” Orfeu poate atrage mitologic, liric, “orfic”, principiile comparatiste devenind mai elastice pentru noi, mai ales dacă ni-l asumăm oarecum genetic-literar pe tracul nelipsit mai din nici o literatură a lumii, din nici o epocă, din nici un gen literar, dar atrăgând magnetic literatura românească, de la Eminescu la Blaga, Nichita Stănescu sau Ion Caraion, între mister mistic şi folclor simulat – “Sunt fecior de Dumnezeu/Pe numele meu Orfeu” (Călinescu).

Descrierea temei (arhaism, ubicuitate, sincronism)

Antologia tematic-cronologică ne plasează primordial în antichitatea arhaică, prehomerică, în mit şi, prin Platon, de exemplu, în relativizarea acestuia, a personajului, “molatec sufleteşte, ca un chitarist ce era”. Orfeu, fiul lui Oeagru din neamul tracilor, îşi ridică lira şi intonează cântare nouă, cosmogonică, farmecă fiarele, face şi stâncile să-l urmeze. El însuşi încremeneşte la moartea a doua a soţiei, Euridice. (Ovidiu).

“ Iar viersul care subjuga pe toţi / Nu izbutea să-şi mângâie stăpânul - / Plângându-se că zeii-s nemiloşi, / Înspre lăcaşul de infern se duse. / Acolo prin suave-acorduri el / Strunind vibrarea corzilor, vădise / Tot ce-a sorbit din magicul izvor / Al mamei sale din zeiască spiţă, / Precum şi jalea lui fără de leac /  Şi dragostea sporindu-i chinul zilnic. /…/Judeţul umbrelor se-nduioşează / Şi zice în sfârşit: ‘Am fost învins! / Bărbatului îi dau, să însoţească, / Soţia dobândită prin cântări. / Depinde darul de această lege: / Atât cât se mai află în Tartar, / Nu are dreptul a privi în urmă!’ / Cum să dai legi îndrăgostiţilor? / Iubirea-şi este ei supremă lege. / Orfeu, aproape de al nopţii prag, / Privind spre scumpa lui Euridice, / O pierde şi-o ucide tocmai el” (Boethius).

Literatura milenară asupra lui Orfeu nu face decât să-l actualizeze, să-l reoculteze, să-l “consoleze" dantesc, în atavică simetrie  cu vremurile aurorale, argonautice, muzicale pe care le-a eternizat. Decuparea scenariului originar, în consonanţă cu “variantele” continue, în timpuri şi limbi diferite, este încă şi pe gustul postmodernilor, adoratorii prezumaţi ai unui Orfeu digital, pe home page.

Orfeu, cântăreţul arhetipal, se naşte din Apollo, zeul muzicii, creatorul lirei, şi Calliope, muza poeziei epice, de unde neîntrecutul dar muzical poetic (variantă: părinţi, Oeagrus şi Calliope). Într-un film recent al argonauţilor în căutarea lânii de aur, rolul lui e interpretat de un actor afro-american (şi la moartea lui Franc Sinatra s-a spus, omagial: a cântat ca un negru).

Ca învăţător religios şi iniţiat, în Egipt şi Tracia, descoperă şi răspândeşte mistere, purificarea de păcate, leacuri vindecătoare de boli, mijloace de prevenire a mâniei divine, riturile către Hecate, cultul pentru Demeter Chtonia. Prin credinţa în nemurirea sufletului şi reîncarnare, orfismul întâlneşte religia indienilor, a dacilor, a celţilor. Maxima “te vei naşte Dumnezeu, pentru că eşti fiu al celui Divin” este pusă în legătură cu Iisus Christos rostind “Eu şi Tatăl suntem unul”.

Orfeu coboară în Hades spre a-şi salva soţia, Euridice, faptă de curaj inspirată de iubire spun cei mai mulţi; după alţii, poate prin deconstruire, o probă de laşitate, pentru că nu a vrut să moară pentru ea ci a coborât viu, şi viu a lăsat-o a doua oară moartă. În timp ce Alcesta moare din iubire pentru soţul ei, îngăduindu-li-se, în compensaţie, a se întoarce din morţi. Şi Savitri îl convinge pe zeul morţii – dar şi al dreptăţii -, Yama, să-i readucă la viaţă soţul.

Legendele morţii lui Orfeu includ sinuciderea, trăznirea de către zeu pentru a-i fi divulgat misterele sau, mai ales, sfâşierea în bucăţi de către menadele trace, fie pentru a nu le fi luat în seamă, fie pentru a le fi antrenat soţii în peregrinările lui. Muzele i-au adunat mădularele şi le-au îngropat, iar lira au aşezat-o printre constelaţii, întru amintire.

Chiar fermecând prin vraja viersului nu numai fiare şi stânci (Eschil, Euripide) dar şi stăpânirea morţii (Ovidiu), Orfeu, bineînţeles (postmodernism), “uită”, ca Lot în biblie, restricţia de a întoarce capul spre a-şi vedea soţia. Euridice, sora Evei, fusese muşcată de şarpe (v. şi statuia Eurydice mourante de Charles Nanteuil) în timp ce culegea flori cu naiadele surate – Radha, între băciţele gopi, fusese mai fericită în iubirea pentru Govinda, văcarul, avatarul, tot atât de muzical ca Orfeu, al lui Krishna, în pădurea Vraja (Jayadeva).

Prin misterele întemeiate de Orfeu, s-a scris, grecii ar fi pus stăpânire pe eroii şi zeii cei mai vestiţi. Tracii spun că privighetorile care-şi fac cuibul în preajma mormântului lui Orfeu cântă mai melodios şi mai plăcut decât semenele lor (Pausanias).

Poetul dintâi – poeta vates latin sau adhi kavi sanscrit – se regăseşte, avatar, în Orfeu, în iubirea pentru Euridice, antifon din tot altă vreme sunetului prim, plâns când epopeic, scandat virgilian sau eminescian, când elegie renascentistă, ca la Ronsard, ori expresionistă, la Rilke. Seneca - pe care spaniolii îl numără ca primul lor poet, prin origine, după cum Ovidiu este revendicat de geţi, prin români, între care a sfârşit -, face din Tracia bistonilor scena cântului suprem: “Frumos cântă cu sacrul glas / Unit cu lira-i Pieridă, / La poala tracicei Rodope, / Orfeu, vlăstarul Calliopei - / Nimic nu dăinuie de-a pururi! / Acordurile lui curmară / Tumultul de torente repezi, / Uitară undele să curgă, / Pierzând avântul lor şi-n timp ce / Se-opriră fluviile-n albii, / Bistonii-ndepărtaţi crezură / Că printre geţi secase Hebrul: / Cea care iar se naşte piere! / Atunci, cântând o mângâia / În versul său, cu triste-acorduri / Le spuse geţilor în cântec: / De-o lege-ascultă zeii-n ceruri / Şi cel ce-a vrut ca anul zornic / Să aibă patru anotimpuri / Ce rând pe rând revin întocmai: / Din furca lor avide Parce / Torc firul vieţii tuturora; / Cel ce se naşte-i robul morţii.”(Traducere de Ion Acsan).

Sincronia orfismului se altoieşte pe ubicuitatea Traciei: “Orfeo rege-a fost cândva / Din rude mari în Anglia. /…/ Căci Tracia de-atunci se cheamă / Azi Winchester de bună seamă” (baladă engleză, secolul 14). D.H. Lawrence îşi portretizează psihologic un personaj feminin în comparaţie cu Ovidiu în Tracia.

                   “Orbul sculptor în chilie pipăie marmura clară.

                   Dalta-i tremură… înmoaie cu gândirea-i temerară

                   Piatra rece. Neted iese de sub mână-i un întreg

                   Ce la lume îşi arată palida-i, eterna-i fire,

                   Stabilă-n a ei mişcare, mută-n cruda ei simţire –

                   O durere-ncremenită printre secolii ce trec.

                   Iar pe piatra prăvălită, lângă marea-ntunecată

                   Stă Orfeu”

                                                Mihai Eminescu, Memento mori

Surse, excerpte

Vladimir Streinu, Studii de literatură universală, Univers, Bucureşti, 1973.

Alexandru Ciorănescu, Principii de literatură comparată, Cartea românească, 1997.

Orfeu şi Euridice în literatura universală, antologie de Ion Acsan, Albatros, 1981.

Adrian Bucurescu, Dacia magică, Arhetip RS, Bucureşti, 1999.

          “Pe o gemă tracică, Apollon, cu supranumele de OR-PHEOS ‘Cel Jelit’, apare crucificat, ca şi Christos în iconografia creştină.”(p.206)

          “Ca şi zeul get, Christos a înviat şi s-a înălţat la cer. Lui Apollon i s-a mai spus şi CHAR-YSTOS ‘Fiul Cerului’, iar lui Iisus, Christos. Cei doi Zalmoxis le-au lăsat geţilor un NOF DIADIS ‘Noul Testament’, iar cartea sacră a creştinilor este Noul Testament. Un trib trac se numea CRESTONAI, etnonim ce aminteşte de creştini.

          Asemănările sunt mult mai multe decât cele arătate până acum. Adversarii primilor creştini au observat şi ei aceste coincidenţe, căci iată ce scrie Sfântul Origenes într-o polemică: ‘Apoi fiindcă (noi, creştinii – n.n.) cinstim pe cel prins şi mort, cum spune Celsus, el crede că noi am făcut la fel ca geţii care cinstesc pe Zalmoxis’. E mai uşor de înţeles, după toate acestea, cine şi de ce a distrus cele mai importante cărţi antice referitoare la geto-daci…(p.207).

Angelo Mario, La lingua etrusca (internet). Extras din capitolul introductiv, Etruria:

          “In Tracia (lo sappiamo da pochissimo tempo) sembre sia esistita una grande civilta millenaria anteriore a quela sumerica. Qui del resto non molti anni fa, sonno state rinvenute le Tavolette Tartarie e i primi sigilli cilindrici sumerici-babiloniensi-egiziani; e sembra che proprio qui i Sumeri scoprirono l’arte della scrittura. E forse ai Fenici in seguito a contatti con i Traci nacque loro l’idea dell’Alfabeto. Le due lettera n e m della Tracia del 3500 a.C. sara un caso che in sumero, in egiziano, in fenicio, in etrusco, in greco, in latino, e sempre uguale? Perfino nel significato: la prima (ci sono due onde) con il sistema pittografico e ideografico indicava un piccolo medio grande corso d’acqua, il secondo una granda estensione di acqua, cioe il mare. /…/

Le Tavolette Tartarie hanno rimesso in discussione l’origine della scrittura; un giallo, perche sono state trovate dove – secondo gli esperti archeologi  - non ci dovevano essere. E insieme a queste, molti altri ogetti e tesori che hanno sconvolto il mondo archeologico. Sembra proprio che preistoria Europea sia nata qui, in Tracia.

Una civilta quella della Tracia, che all epoca delle conquiste romane era del tutto scomparsa. I Greci l’avevano cancellata. I Traci anche se 4000 anni prima avevano creato quasi tutti gli dei greci (Zeus in Trace significa Dio, e Dionisio suo figlio – di-nysos in Trace significa di tenera eta, giovinetto; Lo stesso Orfeo e l’orfismo era Trace. Il mitico Monte Olimpo era Trace, perche posto al confine dell’antichissimo territorio Trace.

I Greci si impossessarono oltre che del territorio anche di tutto la mitologia della Tracia. Molti, ancora oggi, credono che la mitologia greca sia greca, invece e della sconosciuta civilta Tracia. Quando I Greci fondarono sul Mar Nero, Apollonia nel V sec. a.C. eressero una statua alta tredici metri (scultore Calamide) in onore del dio Trace afinche proteggesse la…Grecia; e quel dio era Apollo onorato in Tracia 2000 anni prima di quello greco (ritrovato a Dupljaja sul Banato) ecc. ecc. Poi se ne impossessarono. Cosi la dea Cibele, era la dea della fertilita Trace (famose le statuette dalle grosse mammelle).

Se rileggiamo Omero (Iliade) scopriamo che accenna a Reso, come al mitico Re Trace, elogia l’elevato grado di civilta della sue tribu e resta affascinato dal suo cocchio e l’armatura d’oro puro e del suo cavallo piu bello del mondo. A Varna ultimamente e stato scoperto qualcosa che da ragione ad Omero. In Tracia ancora nel 3200 a.C. sguazzavano proprio nell’oro. Vale dire duemila anni prima di Reso Monili d’oro a 24 carati a chili, gli scettri e i gioielli a lamine d’oro come la maschera di Agamennone li avevano gia fatti mille anni prima che sorgesse Micene e Troia. E sappiamo oggi dov’era il famoso (tenuto sempre segreto) ‘forziere’ di Traiano nel periodo piu opulento di Roma: le miniere d’oro tra la Tracia e la Dacia.

E se rileggiamo Erodoto, anche lui narra di un popolo con ottime regole e organizzazione sociale, dove ogni familia disponeva di una propria casa, che dimorava sui laghi, le qui belle abitazioni non in paglia ma in tavole unite, sono costruite in mezzo all’acqua sopra alti pali. Il popolo – lui che scriveva nel 470 a.C. – li chiamo ‘Antichi’ Peoni; la zona e il lago Prasia (oggi lago Takiros); il territorio la Tracia. Di questi villagi ne sono stati oggi rinvenuti circa 350. Databili 4000 a. C. Sappiamo cosi da dove veniva l’architettura palafitticola identica a quella delle valli alpine; in oltre chi erano e da dove provenieva la cultua dei popoli dei Campi d’Urne.”

Jeffry Hamilton Steele, Thoughts about Orpheus (5/97), JHS HOME PAGE.

          “When Orphaeus plays his lyre, nature listens. Eurydice, while gathering fowers by the river her wedding to Orphaeus, is bit on the foot by a snake. She quickly dies. That night, Orpheus – playing his lyre, pouring all his grief into the music – enters the cave to the wonderworld in hope of finding his bride. Charming the ferryman and 3-headed guard dog, he reaches Hades the cold-hearted King of the Underworld – who is uncharacteristically affected. Hades pronounces to Orpheus, ‘Go back to the light of day. Go quickly why my monsters are stilled by your song. Climb up the steep road to daylight, and never once turn back. The spirit of Eurydice shall follow. But if you look around her, she will return to me.’

          And so Orpheus begins the return journey, but fails to hear any sign of her spirit following him upwards. Wondering if he has been tricked and doubting that he could succeed in returning down a second time, with the mouth of the cave in sight, he turns to look behind. For a brief moment he can make out her form and he attempts to embrace it. She says only ‘goodbye’ and vanishes. Other versions of the story have her nagging him as they walk, saying he must nov love her if he won’t turn and look.

          To not look feels like death; to look is death. I ask each one of you: In what ways do you give in to looking back and what act of faith will it take for you to proceed forward?”

În chip de feed-back

Alina Băjan (studentă), Conversaţia homerică (Note de curs).

“LITERATURA UNIVERSALA SI COMPARATA’’ este un curs care se doreste  a fi o incursiune  in magica lume a literaturii, incepand chiar cu prima epopee   descoperita-« Epopeea lui Ghilgames » si continuand cu celelalte opere  care au marcat inceputurile civilizatiei.

          Literatura indiana fascineaza prin productiile literare de uz religios  «Vedele »,  « Upanisadele »,  « Brahmanele »,  « Sutrele », prin literatura epica si prin productiile didactice « Panciatantra », poezii lirice si opere dramatice.

          Pe fondul literaturii Orientului Antic apare literatura greaca, o literatura care a beneficiat de un contact util cu o experienta literara indelungata si straveche.

          Homer este cel care atinge intotdeauna perfectiunea prin viata prezentata in epopeile sale,prin inversunata vointa omeneasca ce triumfa eroic chiar impotriva divinitatii.

          Tragedia este reprezentata de Eschil, Sofocle, Euripide, iar comedia de Aristofan.

Literatura antica latina a preluat subiectele din literatura greaca, traducand-o, Homer ramanând model pentru medievalitate.

          Toata literatura antica va fi baza literaturii posterioare care isi va trage seva din ea,nereusind insa sa o depaseasca.

          Literatura Evului Mediu deriva din cea latina si greaca, fiind o opera pentru aristocratie in care este simtita  prezenta femeii si implicit sentimentul curtoaziei.

          Tema tratata cel mai frecvent este salvarea sufletului.Datorita caracterului oral, a circulat si anonimic.

          Religiozitatea este nelipsita cu atat cu cat operele cavaleresti, de iubire sunt mai prezente, iar marile creatii ale epocii sunt opere religioase si culmineaza cu descrierea Infernului[in « Divina Commedia » a lui Dante, alaturi de Virgiliu] si a Paradisului[alaturi de Beatrice].

          Evul Mediu se recupereaza dincolo de fapte sangeroase, de aventuri, invingatorii fiind Machiavelli, Luther, Savonarola.

          Chauser, parintele poziei engleze, a reluat spiritul novator, prerenascentist si renascentist, folosind o limba incepatoare[ca a lui Dosoftei] si fiind preluat de un scriitor italian.

          « Cavalerie », « amor curtenesc », « clerici si laici », « masculin/feminin », « miraculos », « scris/oral », « simbol » sunt termenii-cheie ai literaturii medievale in care oralitatea ocupa primul loc.

          Arta devine un subiect aproape divin in secolele XIV, XV, XVI prin Renastere, aceasta redescoperire a omului in care  se accentueaza libera dezvoltare a personalitatii, eliberatade rigorile dogmelor .

          Renasterea  este tranzitia de la Evul Mediu la cultura moderna.Se spune ca marile civilizatii nu mor,ci renasc.Asa, Atena renaste prin Florenta a carei renastere consta in increstinare.

          Prima perioada este marcata de renasterea idealurilor clasice, iar a doua Renastere a fost o emanare, o extindere a studiului clasic ce se numeste umanism.Este vorba , de fapt, de o renastere perpetua in care nici lumea pagana nu moare, prin Dante renascand Virgiliu.

          Literatura renascentista este plina de epopei, palide insa fata de cele antice.

          Impotriva miraculosului, Renasterea pune Soarele in centrul universului prin Copernic si face ca oamenii sa fie mai fericiti prin arta decat antichitatea.

          Clasicismul este  abordat prin « Commedia dell     arte », iar subiectul aplicativ va fi clovnul multicultural.

          Literatura comparata are la baza trei tipuri de relatii :de contact, de interferenta si de circulatie. Anticii sunt cei care dau tonul si fac muzica in clasicism ceea ce inseamna renasterea, cresterea si perpetuarea acestor valori.

          Clasicismul francez al secolului XVII este clasicismul pur care impune respectarea regulilor care sunt de fier. Aceasta

          Armonie este contrata de sugestie la romantici care devin clasici prin valoare.

          « Comedia dell’arte» este o forma de teatru populara in secolele XV-XVII, caracterizata prin caractere fixe care poarta masca, improvizeaza texte.

          Sursa principala a « Commediei dell’arte » este o veche comedie italiana improvizationala mascata. S-au pastrat 1000 de manuscrise ale acestei  comedii, dintre care 50 ale lui F.Scalla.Personajele sunt grupate in trei categorii :batrani, amanti si zanni.

Erasmus din Rotterdam compune « Elogiul nebuniei » in 8 zile si o dedica lui Thomas Morus.

          Romantismul este un ansamblu de miscari culturale si artistice caracterizat prin sensibilitate individuala si imaginatie in care exalteaza gustul misterului si al fantasticului.

          O noua maniera de a simti, romantismul afirma opozitia fata de ritualul clasic.

          In literatura se vorbeste de marea conversatie al carei punct de inceput este Homer; toti scriitorii sunt in conversatie cu el, « marele singuratic »pentru ca nu are cu cine discuta.

George Anca, Orfeu în literatura universală şi română, prelegere publică, Universitatea “Valahia”, mai 2004 / “Bibliopolis”, Radio România Cultural, 24 iunie 2004.

“Orpheus with his lute made trees, / And the mountain-tops that freeze, / Bow themselves when he did sing” – William Shakepeare. Comentarii ale studenţilor:

Aceste vârfuri îngheţate se pleacă însele, ca în faţa unui rege la auzul sunetelor lăutei; se pleacă pentru a acorda o adâncă slavă cântăreţului vestit care, prin acordurile sale, reuşeşte să descătuşeze sufletele, să îmblânzească inimile. Orfeu poate fi comparat cu legendarul rege David din cărţile Vechiului Testament. Şi acesta, cântându-şi Psalmii pe liră a îmblânzit leii ce urmau să-l sfâşie. Melania Curăvalea-Lazăr.

Orfeu era un cântăreţ la curţile dorului. Diana Voivodeanu Chiţescu.

Dacă la Virgiliu şi lucrurile plâng, la Shakespeare, Orfeu este cel care face cu lăuta sa să îngheţe vârfurile munţilor şi să se plece atunci când el cântă. /…/Dacă David îmblânzea leii cu lira sa, Orfeu va îmblânzi şi va supune chiar lumea de dincolo. El se aseamănă şi cu un alt personaj biblic, cu soţia lui Lot care, ca şi Orfeu, nu va respecta restricţia de a nu se uita în urmă. Emilia Tomescu.

Dacă vârful munţilor aude mesajul omului, oare nu cumva acest mesaj ajunge mai sus, la Dumnezeu? Ioana Ilie Savu.

Întreaga natură devine statică la auzul cântării sale. /…/ Virgiliu punându-şi versurile pe muzica lui Orfeu. Ramona Puiescu.

Oare Orpheu a dorit să supună natura, să o acapareze sau a fost o simplă joacă? Maria Dumitrescu.

Vârfurile munţilor sugerează înălţimea la care poate ajunge muzica, dar nu cântată de oricine, ci de Orfeu care, inspirat de iubire, a avut curajul de a coborî în Infern pentru a o salva pe soţia sa, Euridice, de la moarte. Aurelia Băjan.

Viaţa omului se desfăşoară pe un portativ. Georgiana Călinoiu.

Să ne gândim la cavaleri îmbrăcaţi în armură. Graţiana Polschi Popescu.

Ne putem gândi şi la naturaleţea cântecului lui. Ioana Pleş.

Reuşeşte să prefacă totul în jur în muzică. Elena Mihalache.

Prezentarea naturii este făcută glacial, deoarece sufletul lui Orfeu plânge veşnic pierderea iubitei sale soţii, Euridice, care moare muşcată de şarpe spre salvarea lui. /…/ La noi, influenţa lui Orfeu o întâlnim în poemele lui Eminescu ‘Memento mori’ şi ‘Mortua est’, iar la Blaga în ‘Zamolxe’. Iulia-Victoria Ţecu.

Lăuta este semnul divinului, al sunetului fermecat care mângâie auzul îngerilor şi câştigă bunăvoinţa divinităţii. Psalmii lui David sunt cântaţi cu un fel de harfă tocmai pentru a fi primită mai bine rugăciunea; rugăciunea pentru lauda adusă divinităţii pentru crearea lumii, rugăciune care vine să mulţumească stăpânului suprem în creştinism dar care pentru Orfeu are nuanţă de reproş, căci Orfeu a cunoscut infernul, a stăpânit neliniştea şi a văzut în natură reflectată neliniştea lui; omul este parte din creaţie, este creatură şi de aceea este înfrăţit cu natura şi are aceeaşi condiţie mizeră, prin efemer. Vârfurile copacilor şi ale munţilor au îngheţat şi s-au plecat în semn de solidaritate cu natura umană. Nu este chiar o răzvrătire ci mai degrabă o expresie a deznădejdii de a-şi împropria veşnicia. Loredana Gustea.

Vîrfurile munţilor se armonizează cu cântarea, totul devine un ritual. Valentina Vasile.

Sălbăticiunile prind rădăcini, iar stejarii seculari se dezrădăcinează, păşind în urma sa. /…/ În literatura română, fluierul sau cimpoiul fermecat fac şi pietrele să joace. / Tracii spun că privighetorile care se apropie de mormântul lui Orfeu, cântă mai frumos. Şi poate că tot aşa se explică şi vorbele înţelepte ale unei poete indiene, care a spus că e bine să înveţi să înoţi într-un râu care se varsă în mare. Claudia Cojocaru.

Cântecul se numea ‘Frumoasa’, iar întreaga lume era ‘Bestia’ /…/ Personajul lui Shakespeare  ‘nu aparţine, desigur, tradiţiei homerice, ci moştenirii mediteraneene’, spune Mircea Eliade, apropiindu-l de Zalmoxis. Sorina Ioniţă Husar.

O formulă asemănătoare sintagmei populare româneşti ‘plâng pietrele’. Ioana Ciocoiu.

Sunetele lirei fac legătura omului cu Dumnezeu. Lăuta încremeneşte totul pentru a se auzi doar ea. Pompilia Sima.

Se remarcă o antiteză între puterile demiurgice (‘face copacii’) şi cele demonice (şi vârfurile munţilor să îngheţe’). Evelina Împărăţelu.

Sunetele cu cât se înalţă, cu atât au o linie magică mai puternică: au ajuns l vârfurile copacilor, dar nu s-au oprit aici, valul a cuprins munţii în totalitate. Şi poate au atins sferele cereşti şi atunci intensitatea muzicii a dobândit o altă valoare, ca într-un ‘circuit al muzicii în natură’, s-a întors la cel de la care a pornit. Nicoleta Gheorghe.

O altă interpretare a sintagmei ‘sunt lacrimae rerum’. /…/ Vraja viersului la Shakespeare cuprinde înşişi copacii şi ajunge de acolo la vârfurile munţilor, având capacitate prin căldura mesajului să îngheţe totul, să străbată orice lucru fără suflet, şi orice suflet fără ‘lucru’, ca apoi prin semnificaţie să dezgheţe, să dezmorţească simţământul oricui şi să se plece în faţa artei, a muzicii, a armoniei. Elena-Otilia Voicilaş.

În marmură nu mai poate dormi nici o statuie de când Euridike a fluturat în semn de rămas bun o mână topită în amintiri. Ochii ei aveau culoarea hazardului, iar vocea – melodia lui Niciodată. Surâsul său va fi întârziat plecarea din suflet a unei anume sonate cum alta nu va mai fi. Rănile sângerânde din sufletul lui Orpheus, în loc să se închidă, se lăsau citite de fluturi neverosimili, asemeni poemelor lui Rilke rămase deschise pe câmpul de luptă şi răsfoite vânt. Singurătatea îi dicta sonete lui Orpheus. Iubirea şi dorul l-au făcut să le ardă în amintirea Ei. Din a lui harpă aurită zbura numele Ei precum pasărea Paradisului. Ca s-o revadă, şi-a apropiat şoapta de oglinda apelor, aburind-o, a mângâiat copacii şi piscurile munţilor, îngheţându-i, a topit inima Persefonei, înlăcrimând-o. În miracolul nopţii se aude plângând pagina admirabilă de singurătate povestită de curcubeul lui Shakespeare. Violeta Simona Bucur.

Stéphane Mallarmé

Dumitru Chioaru

Avatarele lui Orfeu

De DUMITRU CHIOARU în AVATARELE LUI ORFEU  

În comparaţie cu Baudelaire, Verlaine şi Rimbaud, Stéphane Mallarmé este un poet aproape lipsit de biografie. În afară de continua mutare dintr-un oraş de provincie în altul ca profesor de limba engleză, de unele călătorii la Londra şi Oxford, unde susţine conferinţa La Musique et les Lettres, şi după stabilirea familiei la Paris, de găzduirea cenaclului în care s-au lansat numeroşi poeţi simbolişti francezi şi străini, nimic deosebit care să justifice, decît pentru programul estetic, includerea lui de către Verlaine între „poeţii bestemaţi”. Şi totuşi, tragicele evenimente din copilărie: moartea mamei şi a surorii sale Maria, iar la maturitate, a fiului său Anatole, i-au marcat definitiv viaţa. În divagaţia Plîngere de toamnă, Mallarmé mărturiseşte: „De cînd Maria m-a părăsit ca să se ducă pe o altă stea – oare, Orion, Altair, sau tu, verde Venus? – am îndrăgit singurătatea”(1, trăind într-un continuu doliu sufletesc manifestat ca fugă de realitate şi căutare a unui ideal în poezie, permanent urmărit ca de o umbră de teama de sterilitate creatoare, care „stă – pentru Guy Michaud – la originea poeticii mallarméene”(2. În această poezie, Eros nu mai există, numai Thanatos.

Pentru Mallarmé, Euridice este Poezia, faţă de care manifestă o iubire de intensitate mistică. O poezie ce respinge sentimentalismul romantic în schimbul impersonalităţii artistice, realizată – scrie Mallarmé în articolul Crise de vers – prin „dispariţia elocutorie a poetului” care „cedează iniţiativa cuvintelor” pentru a ajunge,  pe calea transpoziţiei, la „opera pură”(3. Mallarmé reprezintă astfel, în structura mitului orfic şi în evoluţia poeziei, momentul ulterior sfîrtecării lui Orfeu de către bacante, în care doar capul şi lira sa, aruncate în rîul Hebron, continuă să cînte plutind pe ape spre zările lumii. Capul desprins de trup este simbolul acestei poezii pur intelectuale, „explicaţie orfică a Pămîntului” şi reflecţie asupra ei însăşi, cu scopul – declarat în divagaţia Cartea, instrument spiritual – ca „tot ce există pe lume să ajungă într-o carte”(4.

Această radicalizare a poeziei lui Mallarmé a trecut prin trei etape de creaţie. Prima cuprinde poeziile din tinereţe publicate în Parnasul contemporan (1866), ce poartă amprenta doctrinei parnasianismului, elaborată de Théophile Gautier, dar şi a influenţei Florilor Răului de Baudelaire. Acelaşi spleen baudelairian, „Plictisul fără sfîrşit”, îl face să ezite între damnare şi dorinţa de a evada dintr-o civilizaţie decadentă. În sonetul Nelinişte, poetul nu caută în prezenţa unei femei dragostea fizică, ci un refugiu împotriva spaimei de singurătate şi moarte:

„Nu vin în seara-aceasta să-ţi birui trupul, fiară

În care-o gintă-şi mînă păcatul, nici s-asmut

În pletele-ţi impure o patimă amară,

Plictisul incurabil ce-l vărs într-un sărut.

Cer patului tău somnul adînc şi fără umbre

Plutind sub remuşcarea cu pluş deconcertant,

Şi-n care guşti ecoul minciunii tale sumbre,

Tu care ştii ca morţii mai mult despre neant.

Căci viciul, care-mi roade nobleţea din vechime,

Mi-a pus ca ţie semnul sterilităţii sale,

Ci-n timp ce sînu-ţi rece ascunde protector

O inimă neatinsă de colţii vreunei crime,

Eu fug sleit şi palid, gonit de giulgiuri pale,

Şi nu pot să dorm noaptea de spaimă că-am să mor”.

Poezia Azurul mărturiseşte obsesia sterilităţii creatoare a poetului care „îşi blestemă debila măiestrie/ Unui deşert de chipuri sterile-mpotrivit”, revoltîndu-se contra „seninei ironii” a cerului albastru, faţă de care vrea să se închidă înălţînd deasupra sa „un vast plafon tăcut”. Din simbol al transparenţei şi deschiderii spre lume, ferestrele din poezia cu acest titlu devin oglinzi ale unui poet narcisiac, prin care încearcă să evadeze într-un univers metafizic:

„Fug şi m-agăţ de toate ferestrele de unde

Întorci un spate vieţii şi, binecuvîntat,

În luciul lor de-o rouă etern spălat se-ascunde

Un Infinit cu zorii de aur cast, deodat’

Mă oglindesc şi înger mă văd! şi pier şi-ador

– Să fie  arta geamul, misticitatea fie –

A re-nvia şi unde, în ceru-anterior

Al Frumuseţii, visul mi-e diademă vie”.

În Briză marină, în schimb, frustrarea carnală dar şi impresia de deşertăciune a căutărilor sale spirituale, prin lectură şi creaţie, dau naştere dorinţei de a evada, precum Baudelaire şi Rimbaud sau pictorul Paul Gauguin, spre spaţii exotice, în Necunoscut:

„Vai! carnea-i tristă, cărţile – le-am citit, pe toate.

Să fug de-aici! Departe! Simt păsări îmbătate

De ceruri şi de spume necunoscute-n vînt!

Nimic, nici parcul palid în ochiul meu răsfrînt

Nu-mi va reţine pieptul muiat în valuri grele.

O, nopţi, nici limpezimea pustie-a lămpii mele

Pe foaia ocrotită de albul ei păgîn,

Nici tînăra femeie cu pruncul mic la sîn.

Ah, vreau să plec! Tu, navă, ridică-n balansare

Ancora spre limanuri exotice cu soare!”.

În această primă etapă, pentru Mallarmé, nu „bolnava primăvară” din poezia Întoarcerea primăverii, renăscătoare a naturii dar şi a nevrozei poetului, ci iarna simbolizează „sezonul artei senine”, apolinice, al artei pentru artă parnasiene, mai mult plastică, sculpturală, decît muzicală, încă tributară acelui mimesis horaţian ut pictura poesis.

A doua etapă corespunde anilor 1866-1869 în care, copleşit de insomnie şi tensiune interioară,  Mallarmé trece printr-o „criză metafizică”, dezvăluită în fragmentele din proza intitulată Igitur, publicată postum.  Este şi perioada de lungă gestaţie a poemelor Irodiada şi După-amiaza unui faun, compuse în prima lor variantă pentru scenă, în care poetul – afirmă Charles Mauron – „îşi proiectează mitul personal”(5, disimulîndu-şi aspiraţia romantică spre Absolut, contrapunctată de teama de sterilitate creatoare, în spatele unor personaje sau figuri mitice/ biblice. Este – remarcă Pierre-Olivier Walzer în eseul consacrat lui Mallarme – „etapa intermediară pe calea care duce de la Parnasianism la Simbolism”(6. Astfel, Irodiada reinterpretează în ritmul versului alexandrin povestea Salomeii biblice care, îndemnată de mama sa, îi cerea regelui Irod, fermecat de dansul şi frumuseţea ei, capul ui Ioan Botezătorul, dar care – în viziunea poetului – reprezintă o fecioară ce refuză cu obstinaţie existenţa carnală („carnea inutilă”), refugiindu-se într-una pur spirituală, simbolizată de o „stea înfrigurată”. În dialogul cu doica sa, ea îi împărtăşeşte oroarea de apropierea fizică („Femeie – un sărut m-ar nimici”), preferînd singurătatea orgolioasă decît destinul speciei: „Da, numai mie, pentru mine-nfloresc, deşartă!”, ca o condiţie a narcisismului ei spiritual:

„Sînt singură în surda mea patrie, şi zarea

Cu tot ce mă-mpresoară trăieşte-n adorarea

Unei oglinzi ce-ntoare în calmul ei distant

Doar ochiul Irodiadei senin de diamant…”.

În schimb, „egloga” După-amiaza uni faun exprimă nostalgia vieţii agreste, simbolizată de faunul care în mitologia romană reprezintă, ca şi Pan în mitologia greacă, o zeitate protectoare a cîmpiilor, descriind beţia senzorială dionisiacă a existenţei omului în armonie cu natura, asemenea cuplului Orfeu şi Euridice:

„Eu, mîndru de-al meu sunet am să discut mereu

Zeiţele; şi-n umbră prin zugrăveli aprinse

Să le dezleg centura ce mijlocul cuprinse;

Astfel, cînd limpezimea din strugure am supt,

Spre-a izgoni regretul ce zace dedesubt,

Un hohot nalt ciorchinii striviţi sub cer de vară,

Şi-n pieliţele clare suflînd, pînă spre seară

Sînt dornic de beţie şi tulbure-n priviri”.

În final însă, trezit din acest vis al somnului de după-amiază, poetul îl reprezintă pe Orfeul blestemat să-şi vadă iar fiinţa iubită scufundîndu-se în lumea umbrelor, pentru vina de a-şi fi întors capul spre ea, încălcînd pactul cu zeul morţii. Privirea raţiunii reci este chemată de poet martor la transformarea cuplului androgin în umbră: „Cuplu, adio: vreau să văd umbra ce devii”, scufundîndu-se pentru totdeauna în uitare.

Tot de această etapă aparţine şi poemul intitulat Proză (pentru des Esseintes), cu al căruit titlu contrastează versificaţia impecabilă şi structura sa muzicală, pe care Mallarmé le exersase deja în Cîntarea Sfîntului Ioan din tripticul Irodiadei, în perioada cînd era fascinat de muzica lui Richard Wagner şi de poezia lui Edgar Poe, din care a făcut traduceri în proză. În locul rafinamentului plastic al imaginii din prima etapă, el ajunge la un deosebit rafinament muzical al versurilor prin – constată Jean-Pierre Richard în cartea sa Universul imaginar al lui Mallarmé, exprimîndu-se în termenii lingvisticii lui Saussure – „ştergerea voluntară a semnificatului în spatele semnificantului”(7, împlinindu-şi vocaţia sa de poet orfic. „Să pictezi – declară Mallarmé într-o scrisoare către prietenul său Henri Cazalis – nu lucrul, ci efectul pe care-l creează”(8, iată dezideratul acestei poezii:

„Nous promenions notre visage

(Nous fümes deux, je le maintiens)

Sur maints charmes des paysages

O, soeur, y comprenant les tiens”,

strofă tradusă de Ştefan Aug. Doinaş în limba română cu aceeaşi atenţie faţă de efectul muzical al limbajului:

„Cu-al nostru chip menit plimbării

(Noi furăm doi, o spun mereu)

Puneam la farmecele zării

O, soră, cumpănind pe-al tău”.

El urmează, de acum încolo, principiul ut musica poesis, susţinut de Edgar Poe în eseurile sale, pentru a ajunge la „Creaţia Ritmică a Frumuseţii”, care este însăşi poezia orfică.

Abia în cea de-a treia etapă, după cum afirmă chiar Mallarmé, „Muzica se alătură Versului spre a alcătui, de cînd cu Wagner, Poezia”(9. El redimensionează astfel poezia orfică în modernitate, făcînd ca versul nu numai să spună ci să şi cînte. E vorba de o muzicalitate care nu este efect al prozodiei, nici nu se confundă cu eufonia limbajului, ci înseamnă un principiu de creaţie ce acordă cuvintelor libertatea de a se asocia sonor ca într-o incantaţie magică oraculară. Un cuvînt are –  susţine Albert Thibaudet în magistrala sa monografie critică(10 – un corp vizual, tipografic, şi un suflet sonor care, în poezia pură, îşi uită semnificaţia familiară, dobîndind prin hazard una insolită, surprinzătoare, ce face ca – spre a întrebuinţa cuvintele poetului – „reminiscenţa obiectului numit să se scalde într-o nouă atmosferă”(11. Limbajul poetic neagă sensul celui din comunicarea obişnuită, în care îndeplineşte doar un rol comercial, devenind prin dereificare – apreciază Matei Călinescu – pur, esenţial, un „limbaj al absenţei” nu numai a subiectului ci şi a obiectului, care „echivalează Absolutul cu Neantul şi Neantul cu Frumuseţea”(12. Un limbaj în care nu mai vorbeşte poetul, ci care – ca să întrebuinţăm expresia lui Maurice Blanchot – „se vorbeşte pe sine”(13. Acest limbaj comunică prin aluzie sau sugestie. „A numi un obiect –  explică Mallarmé în răspunsul la ancheta lui Jules  Huret – înseamnă a suprima trei sferturi din desfătarea poemului, care constă din a ghici puţin cîte puţin: a-l sugera, iată visul”(14. Exemplar, în acest sens, este sonetul lebedei:

„Imaculatul astăzi, frumos şi-nsufleţit

O să ne spargă totuşi în aripi de-amorţire

Uitatul lac pe care-l bîntuie, subţire,

Gheţarul unor zboruri ce nu s-au sumeţit!

O lebădă pe timpuri se ştie lămurit

Magnifică, dar fără speranţă de răpire

Căci n-a cîntat ţinutul în care să respire

Cînd istovita iarnă-n plictis a-nmărmurit.

Tot gîtul scutura-va această agonie

Albă în spaţiul care negat de ea o-mbie,

Dar spaima nu de solul în care zace nins.

Fantomă de-al ei luciu pe-acest meleag menită,

Ca Lebăda de-o rece visare-şi lasă nins

Exilul fără noimă-n dispreţ încremenită”,

în care lebăda este simbol orfic al purităţii şi tăcerii, reprezentînd poetul ca fiinţă de origine divină exilată din cer pe pămînt. Acest sonet poate fi descifrat în mai multe sensuri, în plan ontologic fiind – consideră Georges Poulet – „poemul fiinţei indubitabil sortite Neantului”(15, iar în plan estetic, poezia pură.

Într-o scrisoare către prietenul său Eugène Lefébure, Mallarmé declară: „Distrugerea a fost Beatricea mea”(16.  El vrea să distrugă lumea imperfect creată de Dumnezeu, pentru a o recrea prin regăsirea puterii magice a Cuvîntului de la început. În poezia ultimei etape, cuvintele nu se mai înlănţuiesc după o logică a realului, ci în virtutea unei poietici a hazardului, încît textele devin – constat în acord cu Hugo Friedrich(17– constructe cu ontologie autonomă, cu înţeles obscur, altfel spus, nu mai semnifică ceva ci există pur şi simplu în şi prin limbaj. Această concepţie este expusă de Mallarmé însuşi în experimentul său tipografic cu versuri lăsate în libertate, O lovitură de zaruri, sintetizată în final:

„O CONSTELAŢIE

rece de uitare şi de desuetitudine

nu atît

cît să nu enumere

pe o anume suprafaţă vacantă şi superioară

ciocnirea succesivă

siderală

a unei sume totale în formare

veghind

şovăind

alunecînd

strălucind şi meditînd

înainte de a se opri

într-un punct ultim care-o consacră

Orice Gînd emite o Lovitură de Zaruri,

în care mistica Numărului din doctrina orfică a anticului Pitagora devine expresie poetică a teoriei moderne a probabilităţilor, făcînd din hazard principiu de creaţie, nu înainte de a-l învinge, fixîndu-l într-o formă prin aruncătura de zaruri ce simbolizează insolita combinaţie a cuvintelor.

Poezia este pentru Mallarmé, ca şi pentru Rimbaud, o aventură în Necunoscut, dar nu vizionară ci pur verbală. Deşi ambii poeţi aveau acelaşi ideal, de a recrea lumea prin poezie, Mallarmé nu este vizionar ca Rimbaud, ci un nihilist care încearcă să-l realizeze  prin negaţia dialectică din filosofia lui Hegel. În vreme ce autorul Iluminărilor aspiră să devină vizionar prin „dereglarea tuturor simţurilor/ sensurilor” ( fr.sens este ambiguu în contextul  Scrisorii vizionarului), Mallarmé îşi propune să dea, spre a cita versul programatic din sonetul Mormîntul lui Edgar Poe, „un sens mai pur cuvintelor tribului”, pentru a compensa metaforic şi simbolic  ceea ce el numeşte în Crise de vers „defectul limbilor”(17 şi a restabili  – ca să-l citez de astă dată pe Marcel Raymond – „lucrurile alterate şi deviate de la integritatea lor primordială”(18. Rimbaud şi Mallarmé – trage o concluzie pe cît de justă, tot pe atît de scandaloasă, Hugo Friedrich – „au trasat ultimele limite pînă la care se poate aventura poezia”(19, sfîrşind amîndoi în tăcere.  Neantul şi tăcerea sunt şi limitele la care ajung, în mit, capul şi lira lui Orfeu, pe insula Lesbos, unde Apollo, zeul protector al artei, intervine interzicîndu-le cîntecul. Astfel sfîrşeşte mitul lui Orfeu şi, totodată, poezia orfică.

Note:

Am consultat Mallarmé, Oeuvres complètes, Ed. Gallimard, Bibliothèque de la Pléiade, Paris, 1945. Folosesc pentru citate următoarele două ediţii de traduceri: Stéphane Mallarmé, Poezii (ediţie bilingvă), Ed. Univers, Bucureşti, 1972 (traducere şi prefaţă de Ştefan Aug. Doinaş) şi Mallarmé, Poèmes/ Poeme, Ed, Atlas, Bucureşti, 1997 (versiune în limba română de Ioan Matei) şi Mallarmé, Divagaţii. Igitur. O lovitură de zaruri, Ed. Atlas, Bucureşti, 1997 (versiune în limba română de Ioana Diaconescu şi Mihnea Moroianu)

1.    Mallarmé, Divagaţii. Igitur. O lovitură de zaruri, Ed. Atlas, Bucureşti, 1997, p. 33

2.    Guy Michaud, Message poétique du symbolisme, vol. I, Librarie Nizet, Paris, 1947, p. 160

3.    Mallarmé, Criză de vers, în culegerea Divagaţii. Igitur. O lovitură de zaruri, ed. cit. , p. 152

4.    Mallarmé, Cartea, instrument spiritual, în culegerea Divagaţii. Igitur. O lovitură de zaruri, ed. cit., p. 165

5.    Charles Mauron, Mallarmé par lui-mȇme, Ed. Seuil, Paris, 1964, p. 87

Jean-Pierre Richard, L’Univers imaginaire de Mallarmé, Ed. Seuil, Paris, 1962, p.418

6.    Stéphane Mallarmé, scrisoare către Henri Cazalis, apud Ştefan Aug. Doinaş, Mallarmé şi secesiunea limbajului, în vol. Orfeu şi tentaţia realului, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1974, p. 104

7.    Mallarmé, Criză de vers, în culegerea Divagaţii. Igitur. O lovitură de zaruri, ed. cit., p. 150

8.    Albert Thibaudet, La Poésie de Stéphane Mallarmé, Ed. Gallimard, Paris, 1926, p. 218

9.    Mallarmé, Criză de vers, în culegerea Divagaţii. Igitur. O lovitură de zaruri, ed. cit., p. 154

10.                        Matei Călinescu, Conceptul modern de poezie, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1972, p. 91

11.                        Maurice Blanchot, Experienţa lui Mallarmé, în Spaţiul literar, Ed.

Univers, Bucureşti, 1980, p. 35

13.                        Jules Huret, Anchetă asupra evoluţiei literare, în culegerea Divagaţii. Igitur. O lovitură de zaruri, ed. cit., p. 270-271

14.                        Georges Poulet, Etudes sur le temps humain, vol. II („La distance intérieure”), Librairie Plon, Paris, 1952, p. 323

15.                        Stéphane Mallarmé, scrisoare către Eugène Lefébure, apud Ştefan Aug. Doinaş, Orfeu şi tentaţia realului, ed.cit., p. 104

16.                        Hugo Friedrich, Structura liricii moderne, Editura pentru Literatură Universală, București, 1969

17.                        Mallarmé, Criză de vers, în culegerea Divagaţii. Igitur. O lovitură de zaruri, ed. cit., p. 150

18.                        Marcel Raymond, De la Baudelaire la suprarealism, Ed. Univers, București, 1970, p. 85

19.                         Hugo Friedrich, op. cit., p. 147

Articol apărut în revista Euphorion nr. 2/2019

MIRCEA VULCĂNESCU      

Psychological element (soul)

Existing studies – Drăghicescu (imitative apriorism)

                      - M. Ștefănescu (decretive apriorism)

Dynamic precipitations of history into actuality: (Iorga)

Theory of temptations – temptations as possibilities to be

                              - temptations as impulses and minimal resistances

Ethos: Sui-generis structure of temptations; catalysis of historic evolution.

Poland – contrary synthesis of Slavs with Rome;

             Catholics – Slavs – Poles

             Latins – Ortodox – us.

National temptation: Aron Pumnul. Pârvan. Blaga. Revolt of non-Latin basis.

                              Iorga. Crainic. Botta.

                             (Scepticism, balance, obstination, patience.)

Roman temptation: legality, character, constancy, Jesuitism: Blaj. ([Iuliu] Maniu).

                         Mountains. Latinists.

Byzantine temptation: (Iorga, Hașdeu, Eliade).

                             Politics, glamour, ostentation, intrigue, robberies, altruism,

                             tolerance.

Slavonic temptation: (Stere – “Viața românească”).

                             Religiousness, carelessness, softness, excitement,

                             adaptability, delicacy.

French temptation: The ’48 generation. Expression.

                           Getting out of self as character passage (imitation).

German temptation: Junimea members. Eminescu.

                            Metaphysics. Return to self.

                             (odd aspect of German influence).

                            Not dislocation, but colocation.

Jewish temptation: Modernists. (Time. Now or never). Art.

                           Getting out of self; dislocation, no modality: trends (vide) (?).

Hungarian-Polish

temptation             : form of Roman temptation, combined with a Byzantine one.

(Greek-Bulgarian) 

Balcanic temptation: new form of trivial Byzantine temptation

Gypsy temptation: (excitement, tenderness, noisy attitude, charm).

                          Syntheses: mahalatta.

Groups (the rest): Eastern temptation (contemplation, shameless, passivity,

                         balance, scepticism).

                         Western temptation (of the city) (’48). (Activity, organization,

                         social mysticism etc.).

                         Temptation of the North (of the mountain).

                         Temptation of the South (of the plain, the water, the field and the

                          Danube).

Representative Romanians: synthetic.

French (logical) statement

German metaphysics

Slavonic religiousness

Jewish – Gypsy art

Byzantine politics

Balcanic modern life

Native – German thought

Slavonic – Gypsy feeling

French – Jewish expression

Balcanic – Byzantine action but with Roman criterium.

1. Slavonic – Gypsy (deep, tender) feeling

2. Tracian – German (hard, substantial) thinking.

3. French – Jewish (relational) statement.

4. Balcanic – Byzantine performance (individualism), but with Roman criterium (which

    is cared for by the community).

We like or we do not like,

These are the real characteristics that we bear in ourselves.

As synthetic elements of the Romanian:

- the substantial Romanian dimension (qualitative) and the relational French one

                             (quantitative)

- the limits of assimilation of “Slavonic soul”

     (does not dislocate the self).

Operation of quantitative stubborness.

- Byzantine glamour and Romanian glamour.

Predilaction for “forms”. Ritualistic sense.

- Byzantine balcanism and slavonic – Gypsy sensivity (its limits against peasants' sobriety.

   Easiness of dislocation and total amorality (as criteriality) of the dislocated.

- Getting out of himself of the Romanian (Water disturbance).

Capitalist economy and Jewish ethos.

Jewish ethos in art.

          Therefore, within the soul of this people, there is a temptation of Rome, one of our non-Latin basis, a Greek-Byzantine temptation, one or maybe two Slavonic temptations: a Slavonic-Balcanic one, another of Dostoievski’s Russia. There are also so strong French and German temptations, that they could alienate us. A Polish-Hungarian temptation of pride – especially in Transylvania.

          All these temptations historically materialized into political and cultural currents that are important in different times.

          And which continue to polarize.

          The Rome temptation which generated Romania’s modern cultural history provided us with chronicle writers, religious unity and Latinist school; today it is present in Blaj, with its endless row of canonicals.

          The Greek – Byzantine temptation welcomes the Bucharest citizen as well as he reaches Mogo]oaia.

          The Slavonic – Byzantine temptation gave us the monasteries.

          The revolt of our Tracian basis gave us Lucian Blaga, Vasile P@rvan, Nae Ionescu, the nationalists.

          The French temptation? The land ’48 dimension of our whole culture.

          The German temptation gave us the Junimea political reaction.

          The Russian temptation – the people current and partly, Semănătorul current.

George Anca

FAUST  BRĂDESCU NUVELIST

 

          Revenirea în patrie a lui Faust Brădescu, în anii ’90, a ocazionat publicarea la editura Majadahonda a unor opere de istorie şi politică  interzise anterior cititorului român din ţară. Însăşi prezenţa, oricât de discretă, a autorului va fi fost un subiect inedit al vieţii literare, stimulator pentru cei ce nu-şi pierduseră, se vede, niciodată speranţa, ca şi pentru noii veniţi editorial, precum Constantin Dodu cu Secretul din strada Batişte, roman publicat în 1993, în care personajul principal – violonistul compozitor Alexandru Vrânceanu - este chemat colegial la telefon de George Enescu, spre a sfârşi, după ani, ca lăutarul Culică .

          Lansându-se, postum, versiunea românească a Lumii imaginare a lui Eugen Ionescu , s-au putut auzi şi “politizări” de circumstanţă,  în genul : un legionar elogiază un evreu (Bogdan Burileanu în postura detectivului din filmul K, interppretat de Patrick Bruel?), dar şi analize filologice-critice printre care aceea a profesorului Sorin Alexandrescu  În timp ce, odată repus, din aceeaşi claritate franceză, pe româneşte, un eseu politic al lui Brădescu, ne-am văzut întrebându-ne, da, dar Ram Kalu Adi? Biograful lui Faust Brădescu, istoricul Gheorghe Buzatu, a fost de părere, în trecere, acolo, în Librăria “Mihai Eminescu”, a fi vorba de un scriitor pierdut, în felul lui I.Gh.Duca…Exilul lingvistic al politologului – francez-brazilian-francez –, replonjarea în limba maternă, afinitatea, fulgerător literară de destin, cu Mircea Eliade sau Vintilă Horia, aici rămasă simbol şi renunţare părelnică (doar, se pare, un camion cu pagini necunoscute şi, până la proba contrară, pierdute ori distruse, rulase,fără urmă, spre sudul Franţei), receptarea ireală a unei proze-surpriză (cine ştie de ce veleitate…), primirea, în fine, de la…Iaşi, unde Faust şi-a donat biblioteca, a exemplarului legat artizanal, pagina de titlu:

                                       FAUST BRĂDESCU

                                       R  A  M    K  A L U   A D I

                                               Nuvele

                                     

                                      EDITURA “CARPAŢII”

                                                MADRID

                                                1957

          …”În Turnul cel Mare, departe de lume, de sgomot şi ispite, Ram Kalu Adi, cititorul de stele al prea puternicului Asurbanipal, împărat şi stăpânitor al Asirilor, îşi împlineşte straja din fiece noapte.”…

          Floare albastră?…”câmpiile asire”? Flash: în India International Centre, pianistul florentin orb îşi sfârşise concertul de Bach şi, în picioare, mulţumea aplauzelor ca şi musonice, când fiinţa i-a fost cuprinsă, din ce în ce, de teroare, pe cât se apropiau, se apropiau, se apropiau paşi neaşteptaţi, ca din altă lume: cum de n-a murit, de fericire,însă, pe care ne-o vădea tuturor,când pe umeri i se aşezase ghirlanda în ofrandă asurzitoare, mângâind cu mâna de devi noaptea nopţilor, ochii ochilor lui…

         …”Nimic din tot ce înainte îl făcea să se bucure de singutătatea măreaţă a Turnului de veghe, nimic nu-l mai atrage. Nici vântul ce-i apropie depărtările… Nici fiarele ce-i hrăneau imaginaţia… Nici clipocitul molcom al Eufratului, bătrân povestitor al imensei împărţii… Nici măcar stelele, stelele ce i-au fost ani de-a rândul surori şi confidente, stelele ce-l legau de sacralitatea infinitului şi de imortalitatea zeilor.”…

          Da, cititorule, ai deschis ochii în noptatic, astral romantism, fecioara focului sacru, raza de lună Narda-Ly i-a surpat în păcat veghea lui Ram, “Şi aşa veni pe lume, sub semnul păcatului, Zoroestru, cel ce prin înţelepciune şi dăruire de sine, păcatul a înfrânt.” Final cu pianist orb, Radule (vorbeam cu el, Radu-Dan Vlad, ce tocmai se ocupa de prezenta ediţie, pe care i-a lăsat-o în lucru Marianei), nu chiar, că-n ultima nuvelă, a noua, Gherasim, ne găsim într-un film (cu semn schimbat faţă de cele ale lui Sergiu Nicolaescu), unde un desant de camarazi cu misiunea dinamitării barajului de la Bicaz, egal a comunismului (Radu dă din cap, asta e, adică) omoară “comunişti”: “Şi astfel, rândurile luptătorilor nu vor fi niciodată rărite, căci locurile celor căzuţi vor fi mereu, mereu, luate de alţii, până la biruinţa cea mare.”

          Cu un asemenea preambul, cartea de faţă poate fi, eventual, lăsată de-o parte, dacă nu pusă pe foc, din vina “tezei”, ori pentru că nu e nici măcar “desperado”, nici în “canon”. Cui i se va întâmpla, însă, a o citi, va simţi pe umerii orbi ghirlanda ramayanică evocată mai sus. După încheirea lecturii – cum Faust va fi intrat pe mâna lui Mefistofel – se poate trece la recitirea, ca şi în continuitate a nuvelelor de amurg ale lui Vasile Voiculescu, dacă nu, retro, prin Mateiu Caragiale, până la Ion Creangă din Moş Nichifor…, aici psihodramaticii moş Grigore căutându-şi zeci de ani pedeapsa-iertare în sfâşierea lupilor (Lupii), moş Ilie dându-şi foc spre a ajunge la fiii morţi (Rug spre cer), rebreanianul moş Gustin urlând “Vin stafiile…! Vin stafiile…!” (Năluca)

          Publicată în Spania nuvelelor exemplare ale lui Unamuno, această carte este scrisă şi se citeşte ca un mister testamentar al învierii individuale româneşti prin literatură. Anume coduri de psihologie religioasă ori simplu abisală îşi taie artificiul în personaje, mituri, amintiri ancestral-exilat-teosofice, o singură dată cu aluzia la posibilul sit al scrierii: “Libelulele cifulite avură un fior colectiv, ce le strânse ca un ciorchine în jurul şefului. Masculii, derutaţi, păreau statuele de mizerie ale unui templu aztec. Cu bărbiile căzute până la genuchi, aveai impresia că aşteaptă verditctul marelui bonz” (Un protejat al soartei). Aşadar, undeva între Amazon şi Himalaia,  într-un tren românesc pe timp de război.

          Fiecare nuvelă a lui Faust Brădescu aduce la suprafaţă un subconştient literar fantastic întru o mistică fervoare existenţialistă, trăiristă încă, sub o aură de bucurie estetică, nestrăină nici fantasmelor decadentiste, nici sentinţelor morale, tiradelor pârvanian-patriotice:

- Ţara!… Ţara, cu holdele şi pădurile ei… Cu apele şi praful nesfârşit al drumurilor…! Cu mizeriile şi rănile ei seculare… Dar, Ţara mea!… Unde-i ? În ce colţ de lume îşi aşteaptă învierea?… Dar oare am avut vreodată o Ţară? Abia mi-aduc aminte… Ah! Tâmplele au început din nou să svâcnească şi un nod mă doare în coşul pieptului… Şi mâna-mi tremură… Poveşti, vise… Nu există ţări uitate, popoare îngropate… Trebuie să mai aştept… Încă puţin şi mă întorc la mine… Vai, ce groaznic uruit!…

                                                          (Ceasul reîntoarcerii)

Bătrâne zeu, dă-mi linişte… Ajută-mă să-mi primesc senin destinul. Iartă-mi îndrăsneala păcatului făptuit… Simt din ce în ce că moartea va fi o binefacere pentru mine…Învaţă-mă s-o primesc… Mi-am sfârşit misiunea. Pământul mă cheamă… Cerul mă rspinge… Frânge-mi dorinţa necugetată a cărnii… Păcatul meu, păcatul lumii!… /…/ Umil mă prosternez în faţa voastră, Zervan, Ormuz, Syn, Shamash, semne eterne ale nemurirei… De la voi aştept îndurare, eu, bulgăr de pământ stropit c-un bob de viaţă… (Ram Kalu Adi)

Şi-acolo, pe locul unde ne-am legat fraţi de cruce, am jurat să mă întorc în fiece      an, spre Bobotează, şi-o zi întreagă s-aştept pe locul unde Radu şi-a dat sufletul, ca lupii pădurii Cobarca să-mi tocmească soarta… (Lupii)

Cetatea înghiţită de valuri se mişcă, se umflă, se apropie de noi… Mii de glasuri ne strigă, mii de braţe ne fac semn… O muzică dulce umple spaţiul… Sufletul ne e plin de chemarea mării… Viaţă, soare, pământ, ne par inutile… Acolo, în fundul apei e liniştea şi fericirea, printre colonadele de marmură albă, încărcate de alge şi amintiri… (Cetatea de altă dată)

O mână prietenă stinse lumina din compartiment. Întunerecul îşi întinse lacom imperiul peste fiinţe şi suspine. Doar gândurile, răvăşite pentru o clipă, nu reuşiră să se ascundă sub vălul uitării… Sălbatece şi nemiloase continuară să săgeteze conştiinţele celor 23 de artişti ai celebrei trupe de teatru. (Un protejat al soartei)

Ce linişte vei putea avea în lumea de dincolo, când sufletul îţi va fi veşnic plin de chinurile lui Prodan, de curajul lui Dănilă, de sacrificiul lui Eremia, de fruntea găurită a lui Iliuţă… (Gherasim)

Euforiea Crăciunului întoarsă pe nostalgia ţării, când naşterea e una cu învierea, se ponderează subtil şi inventiv, liric şi peisagistic, în viziuni tăiate şi pe suspans şi imnic, contorsionănd timpuri şi spaţii când într-un dor bolnav şi ispăşitor, când într-un hedonism de pe altă lume, dacă nu în repetiţii de negaţii apofatice, de cantico:

-          Nu există adevăr! Nu există /…/ -E vis, e vis! /…/ - Mi-e teamă… Mi-e teamă  (Ram Kalu Adi)

-          Nu-i iertare… Nu-i iertare (Lupii)  – Unde-i adevărul?… Unde-i adevărul?…(Pretext).

Flash-back-urile psiho-epice sunt sparte predilect de maxime mai adânci decât propoziţii simplu culturologice:

Dar oare, legile infinitului, aspre şi neschimbătoare, pot ele înţelege ceva din suferinţa şi nevoile muritorilor? /…/ “Pe panteră s-o ataci; pe femeie s-o fugi!” (Ram Kalu Adi)

Dacă începea să povestească, aveam timp să analizez situaţia. /…/ Suntem un punct în nemărginire şi-n eternitate. (Cetatea de altă dată)

Dar păcatul nu închide în el mântuirea?… /…/ Binecuvântate fie pretextele care descătuşază sufletul!… (Pretext)

Ştia că sufletele morţilor se strecoară adesea în măduva copacilor, uneori chiar aproape de lumina zilei, prin scorburi, în frunze şi flori, în stânci, în grote şi-n pâraie… (Rug spre cer)

Aveam senzaţia de a fi privit când dormeam. (Năluca)

Fiecare pentru sine… E legea naturei. (Ceasul reîntoarcerii)

E timp de răsboi şi cu militarii nu te poţi juca. / Mai am un zingul dol  ( Un protejat al soartei)

“Dar oare avem dreptul să trăim în tihnă, când în pământul  Patriei sângele martirilor fumegă în fiece clipă, ca o jertfă neterminată?…” (Gherasim)

          ……………………..

          Faust Brădescu îşi scrie nuvelele pe cât de raţional pe atât de în transă, cu omologarea în real a idealului, superstiţiei sau aventurii, actual, chiar la modă, în exil – fantome, anticomunism, hamletizarea între virginitate sau maternitate, imposibilitatea a pălmuirii de către un erou fără ambele braţe… Dar naratorul martor empatizează tragic cu personajele sale, arhetipuri nemilos străbătătoare spiritual printre abil, până la crispare, urmăritele tehnici literare în act, de la registrul cel mai grav la insinuarea umorului cu satirizarea slăbiciunilor etern omeneşti, “peste mode şi timp”. Va avea succes studentul sau doctorandul care va citi în paralel Ram Kali Adi cu Luceafărul lui Eminescu , deconstruind  postmodern avatarurile cereşti-pământeşti, Hyperion, Ram Kalu Adi, Cătălin. “Ierburile tainice, aduse din Valea Nilului şi-a Gangelui, împrospătează focul nestins din inima sanctuarului”. În eufonie ramayanică, primordială (“adi” – cf. adi kavi, poet dintâi, e.g. Valmiki, Kalidasa/Călin, Tulsidas, Dosoftei, Eminescu), nuvelele lui Brădescu se lasă dictate ca din programarea de genom a destinului autor-personajelor, ori ca într-o moară a lui Călifar, ori într-o Walhalla mutată la sud şi înapoi în Valahia viselor incognito ale nuvelistului mărturisitor, odată ca niciodată, din datorie şi din întâmplare.

          Aceste scrieri sunt cu atât mai literare cu cât nu par destinate literaturii, ci propriei autocertificări confesional-existenţiale, cu cât autorul se livrează, memorial şi halucinant, ritual şi liric, dramatic şi retoric etc., personajelor, peisajelor, miturilor ce se substituie unui real pierdut, nevindecat de imaginarul şi oniricul omniprezente. Nu ştim cariera, la timpul publicării, a culegerii brădesciene, chiar dacă  percepem, ca pe un cod, vezi şi alfabetul Morse din puşcării, formatul literar al personalizării marilor mesaje româneşti din afara ţării. După cincizeci de ani, descoperirea, aparent permisă, în patrie, şi publicarea, la fel de discretă ca atunci, poate, a nuvelelor, pentru un cititor ce a auzit, eventual, de opera politologică a autorului, acum şi scriitor, dacă nu pe mai departe doar “legionar”, abia confirmă trăirea momentului, fast/nefast ( Juli şi Take), teatrologic/filmic (Vasile Niculici), nietszchean (Ram Kalu Adi)…

          Dincolo de abandonul  realului în convenţia literară, codificată, dar şi cu terapia şi bucuria scrisului în pustie, în joacă tragică, vedem şi în nuvelele lui Faust Brădescu un straniu legământ al reconstruirii şi perpetuării prozei româneşti, în exil, răspuns măreţiei poeziei create în închisorile comuniste din ţară, fenomen unic în lume potrivit prozatorului Vintilă Horia. De parcă ar fi evitat să se realizeze ca mare scriitor, pentru că şi soarta îi oferea altă carieră, de erou literar, intelectual, dacă nu politic, Faust Brădescu însuşi îşi va fi uitat literatura, visul personal de o clipă, surprinzând cu atât mai mult, şi încă după jumătate de secol, prin frumuseţea intensă a paginilor, simţul şi ritmul vizionar al trăirilor, mistica vieţii peste moarte şi ofensă.

                                                                    

Gheorghe Constantin Nistoroiu

Dan Lucinescu   

   „Suferinţa este o chemare la jertfă, o

   ascultare, un dar, o cale de catharsis,

   de purificare şi de iluminare.”

              (Aspazia Oţel Petrescu)

   Dumitru Dan Lucinescu s-a născut în Botoşani la 21 Mai 1927, în familia Alexandrinei Lucinescu - Stăcescu şi a magistratului-avocat Teodor Lucinescu. A urmat Colegiul Naţional Militar „Nicolae Filipescu” şi „Ştefan cel Mare” din Cernăuţi. A absolvit cu brio câteva şcoli de aviaţie la Sân Petru Braşov, obţinând brevetele A, B, C. A demisionat din Şcoala Militară de Ofiţeri de Aviaţie şi a urmat Facultatea de Matematică şi Fizică-Chimie în cadrul Universităţii Iaşi. Când era în anul trei a fost arestat în data de 24 Aprilie 1948. Judecat de Tribunalul Militar Iaşi a primit sentinţele: - 15 ani muncă silnică pentru crimă contra ordinii sociale; - 10 ani muncă silnică pentru delict de uneltire; - 8 ani muncă silnică pentru instigare contra ordinii sociale; - 5 ani muncă silnică pentru colportare de materiale scrise interzise. A executat o perioadă de detenţie de 15 ani în penitenciarele Târgu Neamţ, Iaşi, Suceava, Jilava, Piteşti, Gherla, Aiud. În timpul detenţiei sale întrega familie a fost prigonită şi persecutată. În penitenciarul Suceava l-a avut coleg de celulă pe părintele Iustin Pârvu, iar la Piteşti a trecut prin Iadul reeducării, fiind torturat 6 luni de zile aproape continuu, între Decembrie 1950 – Mai 1951. Tatăl său a avut domiciliu obligatoriu la Roman şi decăzut din autoritatea profesională de magistrat la cea de muncitor, iar mama condamnată politic. Ambii au decedat. O soră-studentă la Arhitectură în anul V, condamnată politic 3 ani şi decedată. Altă soră-studentă la medicină, înfiată de o mătuşă, abandonează facultatea, supravieţuind ca asistent medical. După ce a fost eliberat Dan Lucinescu s-a angajat în 1963, ca sudor pe Şantierul Energo-Montaj Bucureşti, lucrând în paralel şi ca operator-tehnician ultrasunete la Trustul Energomontaj.

   Activitate ştiinţifică:

   - a elaborat volumul ştiinţific „Tehnologii ultrasonice, magnetografice şi de analiză spectrală”, Ed. IDT-1968;

   - a fost transferat în Academia Română, devenind cercetător la Centrul de Mecanica Solidelor al Academiei Române în 1969;

    - a absolvit în 1975, Facultatea de Mecanică-Bucureşti cu media 10, apoi cursurile de Pedagogie şi cursul post-universitar de Energie Nucleară;

    - a devenit lector pentru cursurile post-universitare la Politehnică şi pe platforma Măgurele;

    - autor al patru invenţii brevetate în ţară şi străinătate, una fiind vândută în 1968, RFG-ului de statul român. Cea mai importantă invenţie a fost focalizarea fascicolului de ultrasunete, care a permis apariţia aparaturii şi tehnicilor medicale bazate pe ultrasunete (determinarea sexului fătului, chirurgia bazată pe ultrasunete etc.);

    - a elaborat tehnologiile de control nedistructiv (NDT) şi indicatorii de calitate a imaginii (ICI);

    - a condus direcţia Laboratorului 13 INMT şi pe cel al Laboratorului NDT Energomontaj;

    -  a publicat peste 300 de lucrări tehnice;

    - a elaborat tehnologiile NDT pentru grupul nr. 1 de la Centrala nucleară de la Cernavodă;

    - din anul 1990 a desfăşurat o intensă activitate de scriitor în domeniul istoric, filosofic, teologic, autobiografic;

    - în anul 1992 conducea Serviciul de Investiţii Nucleare, an în care s-a pensionat şi s-a stabilit în Suedia;

    - din anul 1992, a devenit membru al Societăţii Naţionale Suedeze de NDT;

    - membru al Uniunii Scriitorilor din Suedia;

    - membru al Uniunii Scriitorilor din România;

    - în anul 2009 a fondat împreună cu arhimadritul Iustin Pârvu Fundaţia creştină Arsenie Boca. 

   Obiectivele Fundaţiei:

-         promovarea valorilor româneşti şi a spiritualităţii creştine;

-         cunoaşterea şi promovarea elitelor naţionale şi a cultului eroilor;

-         promovarea valorilor intelectuale şi artistice ale tinerilor supradotaţi;

-         dezvoltarea sistemului de învăţământ creştin-ortodox;

-         contribuţia efectivă la formarea civică, culturală şi spirituală a noilor generaţii;

-         desfăşurarea de activităţi bioetice privind conştientizarea opiniei publice despre efectele distructive ale deprinderilor negative (alcolismul, fumatul, drogurile, prostituţia, violenţa, pedofilia, traficul de persoane etc.) şi a utilizării greşite a tehnologiilor (avortul, clonarea umană, eutanasia etc.)

   Programele Fundaţiei:

-          Promovarea valorilor naţionale şi ale eroilor neamului. 2. O Românie binecuvântată sau redescoperirea binecuvântărilor lui Dumnezeu date acestui neam. 3. Tineretul şi educaţia lui creştină.

   Activitate literară:

  

   Ciclul VITRALII

 

   Lupta, Ed. Fides Iaşi-1997; Jertfa, Ed. Fides Iaşi-1997; Spre Război 1939-1941, Ed. Fides Iaşi-1998; Voievodul (închinat lui Mihai Viteazul), Ed. Fides Iaşi-1998; Efemeritate şi Divin, Ed. Siaj-2007; Destine, Ed. Siaj-2008; Părintele Arsenie Boca un sfânt al zilelor noastre, Ed. Siaj-2009; Aspiraţii, Ed. Siaj-2009; Ştefan cel Mare şi Sfânt, Ed. Siaj-2009; Întoarcerea din Neguri 1963-1987, Ed. Siaj-2011; Sfârşit întunecat de Ev – Căderea Imperiului Bizantin, Ed. Siaj-2012; Sfârşit de lumi; Spania; Din Scandinavia la Pontul Euxin; Ancorare în absolut; Omul-Creaţie Divină; Depăşirea Condiţiei Umane.  

   Filme documentare editate de Fundaţia creştină Arsenie Boca

   1. „Cultul Maicii Domnului”, Ciclul: repere spirituale româneşti, DVD, 2 părţi, 2009. 2. „Lupta şi Jertfa lui Dan Lucinescu, Ciclul: repere spirituale româneşti, DVD, 40 min., 2009. 3. „La aniversară” – Portret Părintele Iustin Pârvu, Ciclul: repere spirituale româneşti, DVD, 30 min., 2010. 4. „Demascarea”, Ciclul: Eroii, 70 min., 5. „Eroism şi jertfă pe frontul de est”, Ciclul: Eroii, 53 min., 6. O întâlnire binecuvântată cu Părintele Arsenie Boca, Ciclul: repere spirituale româneşti, 62 minute.

  Câteva reflecţii din scrierile sale:  

    Părintele Arsenie Boca un sfânt al zilelor noastre – este o lucrare în care se prezintă viaţa unui monah creştin ortodox de excepţie, de o dimensiune spirituală copleşitoare, inedită, deosebit de firească în sensul menirii Omului creştin care poartă lumina chipului lui Hristos, dar plenar miraculoasă prin desfăşurarea ei în plin sistem concentraţionar comunist, peste care Ieromonahul crează cea mai înaltă şcoală de renaştere, de reînnoire a sufletului creştin în frumoasa şi fascinanta Ţară a Făgăraşului. Autorul are prinosul bucuriei de a-l fi cunoscut pe părintele stareţ al ilustrei ctitorii a lui Constantin Brâncoveanu, distrusă de habsburgi şi refăcută, prăbuşită şi restaurată, pe când el era student, optimist, înflăcărat, încrezător în generaţia sa, plin de speraţă pentru Neamul său care nădăjduia spre înaltele sale misiuni. De cealaltă parte, părintele Arhimandrit Arsenie Boca ridicase Flamura misiunii şi mărturisirii noastre ortodoxe în plină ocupaţie bolşevică, în plină ofensivă sovietică de distrugere, de anihilare a oricăror forţe naţionaliste iubitoare de Dumnezeu şi de Neam.  Autorul şi personajul său au stat faţă în faţă la o Agapă de Înviere a Domnului, unde marele monah întrevede calvarul tânărului student, al generaţiei sale, al fiilor Patriei dragi, chiar şi prigoana abătută asupra sa, dându-i binecuvântarea pentru a urca înspăimântătoarele suferinţe ale Golgotei Româneşti. „Ultima masă pascală din tinereţea mea am sărbătorit-o cu părintele Arsenie, în a doua zi a Învierii Domnului, la casa de pe mica insulă, formată de braţele apei Sâmbăta... Părintele Arsenie ştia cu harul său, că această masă era, într-un fel, o masă de despărţire, anticipând, cu harul său, nelimitatele suferinţe ce mă aşteptau în curând.” (Dan Lucinescu, Părintele Arsenie Boca un sfânt al zilelor noastre, Ed. Siaj-2009, p. 37)

   Înzestrat cu o tărie de caracter și cu educație dintre cele mai alese, Dan Dumitru Lucinescu a crescut din plămada trecutulului de luptă al Neamului, luptând la rândul său cu zel, cu credință, cu îndârjire, cu nădejde în Rezistența Anticomunistă, înflăcărat de Aura Voievozilor Eroi legendari, precum Burebista, Decebal, Gelu, Menumorut, Mircea cel Bătrân, Radu cel Mare, Alexandru cel Bun, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Petru Rareș, Ioan Vodă Viteyul, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu, Tudor Vladimirescu ș.a.

   

      Cartea VOIEVODUL este închinată Întregitorului regatului DACIA, MIHAI  VITEAZUL, care dincolo de înfăţişarea sa înaltă, frumoasă, autoritară, artistocrată, charismatică, dincolo de capacitatea lui de mare strateg, dincolo de diplomaţia deosebit de rafinată, dicolo de viziunea lui profetică de unificator, Voievodul Valah întruchipa o profundă credinţă ortodoxă care s-a reflectat în trăirea sa şi îndeosebi asupra numeroaselor ctitorii voievodale. A reparat şi înzestrat biserica domnească din Curtea de Argeş, susţinând şi supraveghind deopotrivă refacerea bisericii domneşti din Târgovişte. A renovat şi înzestrat Biserica Sf. Dimitrie-Izvorâtorul de mir din Craiova, apoi a înzestrat cu vii şi sate mînăstirile Coşuna, azi Bucovăţ şi Strehaia prin hrisovul din 20 Februarie 1594. A ctitorit biserica cu hramul Sf. Ierarh Nicolae şi mânăstirea Mihai Vodă din Bucureşti, căreia i-a întocmit un hrisov domnesc de donaţie cuprinzând 40 de sate, „din care 13 fuseseră cumpărate de voievod contra sumei de 472.000 aspri, la care se adaugă şi un sat donat de Doamna Stanca.” (Dan Lucinescu, Voievodul, Ed. Fides   Iaşi-1998, p. 100)

   Înainte de a deveni Domn, tânărul negustor Mihai ajunsese prin propria sa iscusinţă în înaltele dregătorii, ca cea de Ban de Strehaia şi de Craiova ajungând unul dintre marii boieri ai ţării, stăpânind pământuri, sate şi multe podgorii dintre cele mai alese culturi de viță de vie. „Căsătorindu-se cu jupâniţa Stanca primeşte ca zestre alte multe pământuri. Ajunge astfel proprietarul a aproximativ 60 000 ha.” (Petru Demetru Popescu, Basarabii, Ed. Albatros, Bucureşti 1989, p. 185)

   În vremea domniei sale au avut loc două sinoade ecumenice desfăşurate în Ţările Române. Primul a avut loc la Iaşi probabil în 1595, sub înrâurirea lui Nichifor Dascălul, patriarhul ecumenic, la care Domnul muntean i-a delegat pe cei doi ierarhi ai săi, Partenie de Râmnic şi Luca de Buzău. Tema sinodului a fost menţinerea rutenilor veniţi din Polonia în religia lor ortodoxă. Celălalt Sinod ecumenic a avut loc la Timişoara în 13 Aprilie 1596. Mihai Vitezul a trimis aceeaşi chiriarhi la sinod. Tema Soborului a fost noi norme de reglementare a vieţii monahale, impunând în egală măsură restricţii şi drepturi suplimentare, precum: „protejarea călugărilor împotriva abuzurilor unor boieri, care pretindeau bunuri şi cadouri din venitul mînăstirilor” şi interzicerea oricăror acţiuni „punitive laice împotriva mînăstirilor şi călugărilor, asupra cărora puteau decide numai episcopii.” (Dan Lucinescu, op. cit., p. 101)

   În plan militar Domnul muntean s-a dovedit a fi unul dintre cei mai mari strategi ai timpului său, calitate care i-a adus laude şi din partea duşmanilor, având o mare însemnătate pentru ştiinţa militară, îndeosebi prin vestita bătălie de la Călugăreni. Nicolae Bălcescu a rămas entuziasmat de faima celebrei bătălii şi a gloriosului Domn în faţa căruia s-ar fi posternat demn chiar ilustrul Napoleon Bonaparte, care s-a folosit în bătăliile sale de strategia marelui înaintaş Valah. „În sfârşit, soarele veni să lumineze această mare zi de miercuri 13/ 23 august, menită a fi briliantul cel mai strălucitor al cununei gloriei române.” (Nicolae Bălcescu, Românii supt Mihai-Voievod Vitezul, Editura pentru Literatură, Bucureşti 1967, p.91)

   Scriitorul Ioan Sîrbu, tot din admiraţie pentru Domnul valah şi pentru renumita localitate Călugăreni ne pune în faţă o evocare minunată prezentând însemnătatea strategică a locului ales, întruchipând osmoză dintre viteazul Voievod şi natura locului parcă predestinat lui pentru a-l face nemuritor. „Ni se deschide inima cînd auzim numele de Călugăreni şi închipuirea ni se aprinde. E cel mai desfătat loc pe pămîntul istoric al ţărilor noastre româneşti. Pădurea lui de stejari, oaste ce nu se calcă în bătaie, dealurile lui lătăreţe, întinse, ziduri peste care glonţul de tun nu ajunge, nămolosul Neajlov, apă ce nu îngăduie vaduri oriunde, şi un viteaz ce ştiu să le asculte chemarea de prieteni, cu oastea-i de oameni ca stejarul, toţi şi toate ce pomenire mîndră lăsară din vremea de altădată.” (Ioan Sîrbu, Istoria lui Mihai Vodă Viteazul, domnul Ţării Româneşti, Ed. Facla-1976, p.164)

    Voievodul valah considera Voievodatul său ortodox ca pe Fiul moştenitor al  Bisericii străbune-Marea Familie tradiţională, având menirea divină de a se sprijini reciproc atât pentru slujirea lui Dumnezeu cât şi a Neamului. O Biserică mare protejează un Voievodat puternic, iar un Voievodat mare îşi înnoieşte o Biserică înălţătoare, care la rândul ei îl înfloreşte prin cultura sa şi întăreşte prin unitatea de credinţă strămoşească împotriva vrăjmaşilor din afară.

   Mihai Viteazul şi-a reluat seria ctitoriilor, ridicând la Slatina mănăstirea Clocociov, sprijinind mănăstire Snagov, renovând biserica Sfântul Gheorghe din Scheii Braşovului, refăcând şi ajutând prin danii biserica din Remeţi, apoi marea catedrală din Alba Iulia. S-a îngrijit şi a sprijinit lucrările de restaurare ale bisericii catolice din Tîrgovişte. Au urmat  o biserică la Ocna Sibiului, alta în Someş la Lăsărdea şi una în partea de sud a Cetăţii Făgăraş, continuînd cu acelaş zel şi grijă domnească la repararea mănăstirilor Golgota, Cosana şi Bistriţa.

   Construirea sau refacerea lăcaşurilor de cult s-a făcut în paralel cu opera de construcţie a ţării de fiecare dată după răgazul dintre luptele dese purtate cu turcii.

   Voievodul Valah Mihai Viteazul, considerat prin meritele sale excepţionale MIHAI BRAVU, adică cel mai mare şi cel mai viteaz Domn-Rege pe care l-a avut Dacia de la Decebal încoace, „restaurator al Dachiei”, înzestrat cu „virtuţiile cele mai alese”, a fost „învins”, culmea ironiei de două dintre marile sale virtuţi supreme pe care le poate avea numai un mare aristocrat şi anume: nobleţea cavalerismului său prin excelenţă transmisă prin filiaţia legendară a Cavalerului trac şi boieria credinţei sale ortodoxe prin iubirea de vrăjmaşi, care între timp amândouă i-au devenit fatale.

   Ctitoria sa cea mai grandioasă, UNIREA CELOR TREI ŢĂRI SURORI  într-un regat DACIA MARE şi JERTFA sa curată, martirică l-au aşezat de atunci în rândul Cetei Sfinţilor lui Dumnezeu. Mai puţin în Calendarul Bisericii Ortodoxe Române.

   Fascinat de fenomenul religios străbun pe care-l purta în suflet ca pe odorul cel mai de preț, testamentar al vieții, al personalității, al motivației, al responsabilității sale Dan Dumitru Lucinescu ne aduce o lămurire esențială privind abordarea istoriei naționale, sinonimă unei teologii istorice, printr-o metodă de complementaritate care permite o deschidere de excepție, mult mai profundă, mult mai elevată. El nu se oprește doar la o evaluare de seamă a personajelor istorice, ci le implică deopotrivă în natura semnificațiilor, ce se răsfrâng peste eternitate.

Ştefan cel Mare şi Sfânt

   Domnul Moldovei Ştefan cel Mare şi Sfânt s-a aşezat şi el în Aura eternităţii celor mai mari Voievozi pe care i-a avut neamul nostru milenar, prin tot ce a năzuit, a înfăptuit, a împlinit, a ctitorit şi a biruit prin faima sa legendară. Dacă, Mihai Viteazul a stat sub Flamura şi Ocrotirea Sfântului Arhanghel Mihail – Voievodul Oştirilor cereşti, Ştefan cel Mare a avut pavăza Sfântului Mare Mucenic Gheorghe – Biruitorul. Dacă pe Vlahul oltean-muntean l-au animat curajul, intuiţia, tactica, spontaneitatea, imprevizibilul, mercenarii, chezăşia Buzeştilor, riscul, vitejia, pe moldavul Domn, discipol al înţeleptului Daniil Sihastru l-au făcut cuceritor credinţa, chibzuinţa, cumpătarea, dreptatea, strategia, tactica, răzeşia, fidelitatea moldovenilor, iscusinţa sa de înflăcărat viteaz şi neîntrecut domn temerar.

   Domnul Moldovei celei Mari a fost înzestrat pe lângă chipul său luminos, plin de graţie augustă cu braţe vânjoase ca un falnic Stejar secular şi cu o înţelepcine rară. Ştefan cel Mare a avut cele mai multe Cetăţi-garnizoane şi cele mai multe Curţi Domneşti dintre Domnii istoriei naţionale, poate chiar universale, la: Suceava, Hârlău, Iaşi, Baia, Bacău, mînăstirea Putna, astfel că el putea fi peste tot. „Printre tacticile de mare valoare folosite de Ştefan Vodă fu şi cea a construirii locuinţelor sale peste tot în ţară, având multiple garnizoane şi curţi domneşti, astfel că nici un duşman al Moldovei nu putea spune unde se află voievodul, realizând că acesta putea fi oriunde.” (Dan Lucinescu, Ştefan cel Mare şi Sfânt, Ed. Siaj-2009, p. 235)

   În cele ce urmează ne vom ocupa de Curtea domnească de la Mănăstirea Putna, Cetate voievodală a doua ca preferinţă a marelui ziditor şi totodată ctitoria lui de suflet a biruitorului Ştefan, zidită între anii 1466-1469 şi înzestrată cu ziduri de cetate în anul 1481, înnoibilându-le astfel cu celebrul turn, numit „Turnul Tezaurului”, lăsându-l bucurie posterităţii prin pisania sa: „Io, Ştefan Voievod, fiul lui Bogdan Voievod, a zidit şi a făcut turnul acesta şi zidul din jurul mănăstiri, 1 mai 1481.”

   Poziţia geografică a Mănăstirii Putna o favoriza strategic şi o înnobila prin frumuseţea ei de basm, ceea ce l-a determinat pe Ştefan cel Mare să-i acorde un statut privilegiat, astfel că însăşi Suceava şi Cernăuţiul îi aduceau osanale.

     Ctitorul i-a mai oferit în dar marele clopot Blagoviştenie/ Buga de 318 kg şi epitaful Icoanei aşezării Domnului Iisus Hristos în mormânt, devenit vestitul briliant al Putnei şi al întregii Ortodoxii. Egumenul mănăstirii devenea arhipăstorul întregii zone din anul 1490, închinându-i-se 16 biserici, precum şi autoritate de consistoriu. Printre satele-danii închinate Mănăstirii-Cetate se numărau şi Botoşani, Climăuţi şi Frătăuţi, la care a adăugat 18 munţi, mănăstirea Horodnic cu două sate, prisaca Comarna cu două sate, interzicând prin „uric” accesul judecătorilor şi al globnicilor (cei cu impozitele).

   În plan extern Domnul Moldovei îi cerea Poloniei să-i restitue Pocuţia, care fusese pusă gaj pentru împrumutul de 4000 de galbeni aur împrumutaţi de regele polon Vladislav II Iagello de la Voievodul moldav Petru Muşat în anul 1388. Dacă la termenul prevăzut Polonia nu restituia împrumutul, Pocuţia revenea atunci de drept Moldovei. Pocuţia era o provincie de circa 8000 de kmp, întinsă spre sud de la Codrul de fagi ai Haliciului, fostul ducat al Lituaniei, alipit Poloniei, până la Nistru şi spre nord până la platoul munţilor. Polonia nu a restituit datoria, astfel că la un secol de la împrumut, respectiv 15 Martie 1490, Ştefan cel Mare, a ocupat fără rezistenţă, Colomeea, Haliciul şi întreaga Pocuţie. Şi-a instalat apoi un ierarh din Moldova, la Haliciu-important centru monahal ortodox care avea închinate o serie de mănăstiri moldave, între care şi celebra Horaiţa, aflată doar la câţiva kilometri sud de Cetatea Neamţ, a cărei pisanie îi aşează existenţa încă din veacul al IX-lea, dependentă de episcopia de Haliciu, ulterior mitropolie. Mănăstirea Horaiţa înrudită prin daniile Voievodului Ştefan cel Mare cu mănăstirea Zografu din Muntele Athos, constituie o grăitoare mărturisire a continuităţii spiritualităţii şi răspândirii culturii valahe din zona respectivă înspre Haliciu, Lituania, Polonia, Grecia, Athos etc.

   Toate Cetăţile-garnizoane şi toate Curţile sale domneşti au fost înzestrate şi înfrumuseţate cu cele mai măreţe şi înălţătoare lăcaşuri de cult. Între aceşti Luceferi eclesiali, Soarele rămânând fascinanta mănăstire Putna. „În anul 1493 mănăstirea Putna îşi afirmă valoarea de puternic centru cultural şi de înaltă spiritualitate creştină, nelipsind realizările ştiinţifice deosebite, datorită uneia dintre multiplele personalităţi existente în acea vreme acolo, monahul Paladie, care calculă „Pascalia”, respectiv datele când cad sfintele sărbători ale Paştelui pe o perioadă de 84 de ani. La timp scurt, tot la Putna, reuşi egumenul Silvan calculul pascaliei până în anul 1940, respectiv pentru un număr de 420 ani. În aceeaşi perioadă, tot la Putna, ieromonahul Gherasie scrise un liturghier păstrat astăzi la biblioteca Academiei, filiala Cluj.” (Dan Lucinescu, Ştefan cel Mare şi Sfânt, op. cit., p. 234-236)

   Aşadar, unde era inventatorul papa Grigore al XIII-lea (1572-1585), când a introdus după numele şi ştiinţa sa în anul 1582, calendarul gregorian, când monahii moldavi ortodocşi Paladie şi Silvan de la Mănăstirea Putna realizau ştiinţific cu un secol înaintea lui în acord cu Vremea stabilită definitiv de Mântuitorul Hristos, Calendarul ortodox pascal?!

   Dan Dumitru Lucinescu a asimilat cunoștiințe enciclopedice nu sub heraldica unei vane erudiții, ci pentru atingerea unei plenitudini a cunoașterii în Duhul Ortodoxiei, ce se răsfrânge peste timp ca o comuniune spirituală întrupată Pantheonului nostru strămoșesc și milenar.

Silvia Zabarcencu

CU DICKENS SUB LAMPA CU GAZ

Tocmai citeam din Dickens într-o noapte cu lună

Și ajunsesem acolo unde pe malul Tamisei se adună

Una câte una umbrele hoinare

Și se furișează în întuneric printre felinare

Când, deodată, pe mine, copil cu cartea-n mână sub lampa cu gaz, 

M-a smuls maștera de codițe și m-a legat cu un lănțug de zăplaz

Împresurându-mă cu stropi din ulcica ținută sub stele

Și cu o îmbulzire de vorbe-nghiontite spre mine, colțuroase și grele.

Deși, cum spuneam, începusem devreme cu cititul

Femeia aceea umbla să-mi alunge, când va fi să fie, ursitul.

Și, cum stam potopită sub gard, din deliru-i nebun

Deslușeam că prin ea glogotea,-n miezul nopții, întunecatul Perun.

... Roind în jur, cu diferite arii,

Îmi zâzâiau la ureche, prietenoși, țânțarii

Iar din balta de peste grădina cu aracii,

Îi tăiau vorbele, din stufăriș, brotacii

Cu partituri înalte, cântate în atac,

Încremenind în aer, din zbor, un liliac

Și cernind luna plină, să rătăcească drumul

Blestemele, stropșitele, unul câte unul...

O vedeam cânepie, deșirată în sus

Gata să se destrame sub Crucea lui Iisus

Ce apăru în spate-i, străluminând în beznă

Și slobozind picioru-mi prins cu-un lănțug de gleznă.

Și m-am întors la Dickens, lăsând-o-n rug păgân

Urându-i ca vorbirea să i se-ntoarcă-n sân.

  

*** 

 Iubitul meu, ca nimeni ultimul cel dintâi!

Crezi că a prins blestemul? Pleci repede? Rămâi?

(Citită la „ Colocviile de marți”, 25 aprilie 2017

Coordonator: Dr. George Anca)

George Anca 

 Mircea EliadeEtnologieConstantin Noica

 De la Wikipedia, enciclopedia liberă

 

George Anca

George Anca
Date personale
Născut	(75 de ani) Bercioiu-Ruda, județul Vâlcea, România
Căsătorit cu	Rodica Anca
Naționalitate	română
Ocupație	traducător al religiilor, indolog (indianist) în literatura sanscrită [2] și imnurile vedice [3], scriitor, eseist privind literatura antropologică și orientală, poet, profesor universitar
Activitatea literară
Mișcare/curent literar	Școala de istorie a religiilor din New Delhi, Modernism arhaizant
Subiecte	originism universal, antropologie,etnologie, istoria religiilor, Doine în Dodii,
Specie literară	poezie, eseu, literatură antropologică, Indoeminescologie,
Opere semnificative	Prima traducere în limba românã a unui curs de jainism. [1]
Influențe Mircea Eliade, Mihail Eminescu, Constantin Noica

George Anca este un scriitor român specializat în indianistică, traducător și eseist privind literatura sanscrită, literatura antropologică cu volume privind scriitorii români interesați de literatura orientală[4]. A participat la Congresul Mondial de Antropologie și Etnologie din India iar recent, la Conferința Mondială de Indologie,[5] New Delhi, 21-23 noiembrie 2015.

Studii, specializări, titluri, medalii

Studii de filologie 1965, doctorat 1974 – Universitatea din București.
Specializări: Universitatea din Roma (1973), limba și literatura italiană), Universitatea din Delhi (1981), limba și literatura sanscrită). Doctor în filologie (Univ. București, 1975). Certificate and Diploma Course in Romanian, University of Delhi, 1981. Medalia „Comenius” (Praga), Premiul „Mihai Eminescu” (Drobeta Turnu Severin), Distinguished Guest of Indian Council of Cultural Relations, Cetățean de onoare al municipiului Râmnicu-Vâlcea, Medalia revistei «Sămănătorul Tismana».[6]

Activitate profesională

Radiodifuziunea Română (1967-1969)[7]; redactor, „Colocvii” (1969-1971); inspector, Ministerul Învățământului (1971-1976); lector universitar, Facultatea de Ziaristică, București (1976-1977); lector/professor visiting, Universitatea din Delhi (1977-1984; 2002-2003); director, Biblioteca Centrală a Institutului Politehnic București (1984-1987); director general, Biblioteca Pedagogica Națională „I.C. Petrescu” (din 1988); profesor asociat, Universitatea din Oradea; conferențiar, Universitatea „Valahia” din Târgoviște, actualmente pensionar, implicat în numeroase asociații, fundații, uniuni de creație.

Conferința Internațională de Indologie de la Rashtrapati Bhavan, New Delhi, 21.11.2015.

Activitate asociativă, colocvii

Membru Uniunea Scriitorilor din România; președinte, Asociația Culturală Româno-Indiană; președinte fondator, Academia Internațională „Mihai Eminescu”; membru, International Union of Anthropological and Ethnological Sciences, vicepreședinte al Societății de Etnologie din România; membru al Romanian Group for Pugwash și altele asemenea.

l Colocviile de Marți au loc la Centrul Socio-cultural „Jean - Louis Calderon”, din București, grupând partenerii: Asociația Culturală Româno-Indiană, Academia Internațională Mihai Eminescu, Societatea de Etnologie din România, Fundația Alexandru Philippide, Asociația Culturală Aromâmească, Fundația Dumitru Drăghicescu, Fundația Culturală Ithaca, Liceul de Artă Dinu Lipatti, Centrul Român de Istoria Presei, Teatrul Robert Calul. Format: Addresses, Intervenții, Teatru de poezie, Întâlniri, (Re)lansări de cărți și publicații, Concerte, Proiecte, Portrete, Ateliere Creative. Vezi ca exemplu [8]

De la stânga: Prof David Frawley SUA, prof. Lokesh Chandra președintele(ICCR), prof. Yu Longyu din China și dr. George Anca din România.

Influența lui Mircea Eliade și Constantin Noica asupra stilului

Primele Exerciții de religiologie, care au influențat scrierile de mai târziu ale lui George Anca, au fost primite prin scrisorile dintre el și Mircea Eliade, corespondență începută în 26 aprilie 1970 înainte de a-și da doctoratul în filologie. Scrisorile s-au trimis reciproc între 1970[9] și 12 ianuarie 1978 din București, Roma și Delhi, având în vedere că el era în aceea vreme un scriitor interzis de autoritățile române.[10]
Dar spre deosebire de relația cu Constantin Noica cu care s-a văzut bilunar, timp de trei ani în București, cu Mircea Eliade nu s-a întâlnit [11] dar și-au trimis reciproc cărți. A fost perioada în care George Anca își prefigura stilul literar și tematicile abordate mai târziu în scrierile sale.

Volume aflate în Librăria Congresului SUA

În baza de date Library of Congress Online Catalog [12] se află circa 25 din scrierile lui Anca, George, 1944-, din care amintim:

l Ibsenienii / George Anca.[13](2005)

l Literary anthropology / George Anca[14] (2005)

l Sonete thailandeze / George Anca.[15] (2000)

l Decasilab / George Anca.[16] (1999)

l Indoeminescology & other anthropological papers / George Anca.[17] (1994)

l Jayadeva's gitagovinda : Romanian dhvani version = [Gītagovindama / translated by] George Anca.[18](1983)

l De rerum aryae / George Anca.[19] (1982)

l Poemele părinților / Gheorghe Anca.[20] (1976)

l Manuscrisele de la marea vie / George Anca.[21] (1996)

l Upasonhind : sonet român în două upanishade / George Anca.[22] (1982)

l Haos, temniță, exil la Eminescu, Cotruș, Gyr și Stamatu : spre o hermeneutică a versului întemnițat și exilat / George Anca.[23] (1995)

l Apocalipsa indiană : roman automitologic / George Anca.[24] (1998)

l Doine în dodii / George Anca.[25](1997)

l Buddha : letters from the Buddahood to Eminescu / George Anca.[26] (2005)

Alte opere

Selecție din circa 50 cărți literare proprii, interpretări comparatiste, studii și comunicări la congrese de antropologie culturală, literatură, educație, biblioteconomie, politologie din numeroase țări.[27]

Președintele Indiei, Pranab Mukherjee, cu participanții la Conferința Internațională de Indologie de la Rashtrapati Bhavan, New Delhi, 21.11.2015. Dr. George Anca în spatele președintelui, în costum gri

l Invocații (1968)

l Eres (1970)

l Baudelaire și poeții români, 1974

l Poemele părinților (1976)

l 10 Indian Poems (1978)

l Good luck, Radha, 1979

l Ek shanti (1981)

l De rerum Aryae (1982)

l Upasonhind (1982)

l Ardhanariswara (1982)

l Mantre (1982)

l Parinior (1982)

l Mantre (1982)

l Pancinci (1982)

l India. Memorii la mijlocul vieții, 1982

l Pancinci, 1982

l Norul vestitor (Kalidasa) (1983)

l Gitagovinda (Jayadeva), 1983

l Sonet (1984)

l Gitagovinda de Jayadeva (trad. (1983)

l Meghaduta de Kalidasa (trad. (1984)

l XII by Horace Gange, 1984

l Eminescu’s Luceafărul in Sanskrit (1983)

l 50 doine lui Ilie Ilașcu (1994)

l Indoeminescology (1994)

l The Buddha (1994)

l Haos, temnita, exil la Eminescu, Cotrus, Gyr si Stamatu: spre o hermeneutica a versului întemnitat si exilat, (1995)

l Articles on education, 1995

l Doina cu variațiuni, 1995

l Manuscrisele de la Marea Vie (1996)

l Apokalipsa indiana, vol. 1 - Maica Medeea la Paris (1997)

l Doine în dodii, 1997

l Miongdang, 1997

l Teatru sub clopot, 1997

l Mureșan Eminescu, 1997

l Templu în elicopter, 1997

l Lumea fără coloana lui Brâncuși, 1997

l Ion Iuga în India, 1997

l ApoKalipsa indiana: roman automitologic, 1998

l Waste, 1998

l Sub clopot, 1998

l Beauty and Prison, 1998

l Pelasgos (1999)

l Decasilab, 1999

l From Thaivilasa to Cosmic Library, 1999

l Ramayanic Ahimsa, 1999

l Balada Calcuttei, 2000

l Sonete thailandeze, 2000

l Orientopoetica: fenomenul chinez avanseaza (2000)

l Malta versus Trinidad, 2000

l Aesthetic Anthropology, 2000

l Edgar, who does (not) need libraries, (2001)

l Toward a L.M.C. gypsy library, (2001)

l Baudelaire si poetii romani. Corespondente ale spiritului poetic, (2001)

l Mamma Trinidad, 2001

l Milarepa: 100.000 parabole (2001)

l Apokalipsa indiana, vol. 2 - Frica de Orient (2001)

l ApoKALIpsa Indiana, vol. 3 - Buddha si colonelul (2001)

l ApoKALIpsa Indiana, vol. 4 - Furnici albe (2001)

l Poeston. Edgar Poe nemainascut in Boston/Edgar Poe born no more in Boston (2001)

l ApoKALIpsa Indiana, vol. 5 - Sanskritikon (2002)

l Apokalipsa indiana VII. Dodii 18-58 (2002)

l La Gioia, 2002

l Dharma hindusă (trad., (2002)

l Dodii, 2002

l Prima ultima, 2003

l Transbudhvana and other poems (2003)

l Maiastra in dodii: fractal 60 (2003)

l Măslinii din Uffizi, 2003

l In search of Joy, 2003

l ApoKALIpsa Indiana, vol. 8 - În recunoaștere, 2003

l Transbudhvana and other poems, 2004

l Maroc după tată, 2004

l New York Ramayana, 2004

l Nefertiti & Borges, 2004

l Gramatica sanscrită în versiunea lui Eminescu (2004)

l Tangoul tigrului (2005)

l Ibsenienii, 2005

Vol. 2 Diploma de sinucidere, 2005 Vol. 3 Tu, 2006 Vol. 6 Zapezi hawaiiene, 2006 Vol. 7 Rechinuri, 2006

l Literary Anthropology, 2005

l Glose despre ahimsa, 2006

l Finish Romania, 2006

l A la Reine de Maillane, 2006

l Digital Kali, 2006

l Cenușa lui Eliade (2007);

l Roboam, 2007

l Paparuda, 2007

l Astă-seară se joacă Noica, 2008

l Târgoviște – India, 2008

l Partea Nimănui, 2010

l Mantra Eminescu - autoexcerpte(2011);

l Paparuda, 2011

l Scenometrie Teatrux, 2011

l Dodii pe viață, 2014

l Barba lui Hegel, 2014

l Păguboșii lui Șiva, 2015

l Colocvii. Portrete (2017);

l Scene cantos, 2017

l Gandhi la Teatrul Alexandra, 2018

l Avatar 12 - Dodii nume, 2018

l Saraswati, 2018

l Ruda canon, 2019

Recomandări:
Literary Anthropology, Ed. Bibliotheca, 2005; New York Ramayana, Academia Internațională „Mihai Eminescu” (AIME), 2005; Ibsenienii (7 volume), Ed. Oscar Print, 2005-2006; Tangoul Tigrului, Ed. AIME, 2005; Sanskritikon, Ed. AIME, 2002; Manuscrisele de la Marea Vie, Majadahonda, 1996; Haos, temniță și exil la Eminescu, Cotruș, Gyr și Stamatu, Majadahonda, 1995; Articles on Education, Biblioteca Pedagogică Națională/Consiliul Europei, 1995 Indoeminescology , AIME, 1994
Poezie:
Invocații,1968; Poemele părinților, 1976; 10 Indian Poems, 1978; Ek shanti, 1981; De rerum Aryae, 1982; Upasonhind, 1982; Ardhanariswara, 1982; Mantre, 1982; Sonhind, 1982; Norul vestitor (Kalidasa), 1983; Gitagovinda (Jayadeva), 1983; Sonet, 1984; Decasilab, 1990; 50 doine lui Ilie Ilașcu, 1994; Doina cu variațiuni, 1995; Manuscrisele de la Marea Vie, 1996; Doine în dodii, 1997; Waste, 1998; Decasilab, 1999; Balada Calcuttei, 2000; Sonete thailandeze, 2000; Orientopoetica, 2000; Malta versus Trinidad, 2000; Mama Trinidad, 2001; Milarepa, 2001; Dodii, 2002; Măiastra în dodii, 2003; Transbudhvana, 2004; Maroc după tată, 2004; New York Ramayana, 2004; Nefertiti & Borges, 2004; Finish Romania, 2006; A la Reine de Maillane, 2006; Cenușa lui Eliade, 2007; Târgoviște - India, 2008; Partea Nimănui, 2010; Paparuda, 2011; Dodii pe viață, 2014; Saraswati, 2018; Ruda canon, 2019.
Proză:
Eres, 1970; Parinior, 1982; India. Memorii la mijlocul vieții, 1982; The Buddha, 1994; ApoKALIpsa indiană (9 volume), 1994-2007; Maica Medeea la Paris, 1997; Miongdang, 1997; Sub clopot, 1998; Pelasgos, 1999; Frica de Orient, 2001; Buddha și colonelul, 2001; Furnici albe, 2001; Poeston, 2001; Baudelaire, 2001; La Gioia, 2002; Sanskritikon, 2002; Măslinii din Uffizi, 2003; În recunoaștere, 2003; Tangoul Tigrului, 2005; Ibsenienii (7 volume), 2005-2006; Diplomă de sinucidere, 2005; Rechinuri, 2006; Digital Kali, 2006; Zăpezi hawaiiene, 2006; Roboam, 2007; Paparada, Dacia XXI, 2011; Barba lui Hegel, 2014; Păguboșii lui Șiva, 2015.

Teatru:

Good luck, Radha, 1979; Pancinci, 1982; XII by Horace Gange, 1984; Teatru sub clopot, 1997; Mureșan Eminescu, 1997; Templu în elicopter, 1997; Astă-seară se joacă Noica, 2008; Scenometrie teatrux, 2011; Scene cantos, 2017; Gandhi la Teatrul Alexandra, 2018.

Eseuri:

Baudelaire și poeții români, 2001; Indoeminescology, 1994; Articles on Education, 1995; Haos, temniță și exil la Eminescu, Cotruș, Gyr și Stamatu, 1995; Lumea fără coloana lui Brâncuși, 1997; Ion Iuga în India, 1997; Beauty and Prison, 1998; From Thaivilasa to Cosmic Library, 1999; Ramayanic Ahimsa, 1999; Aesthetic Anthropology, 2000; In search of Joy, 2003; Literary Anthropology, 2005; Glose despre ahimsa, 2006; Exerciții de religiologie, 2009.

Filme:

Romul Ladea (1974); Constantin Brâncuși (1976); India în literaturile europene (1979).

Ediții îngrijite:

Semnul că nu cunoaștem eclipsa: antologie de poezii ale cadrelor didactice. București, Editura Didactică și Pedagogică, 1975; Texts for Certificate and Diploma in Romanian language. Delhi, University of Delhi, 1981; Romanian classics in Sanskrit, AIME. Delhi, 1982; Dyviagraha / Luceafărul de Mihai Eminescu. București, Editura AIME, 1983.

Traduceri:

- În română (selectiv): Gramatica fanteziei de Gianni Rodari (Editura Didactică și Pedagogică, 1980; Editura Humanitas, 2010); Norul vestitor de Kalisada (Academia Internațională Mihai Eminescu, Delhi, 1981); Gitagovinda de Jayadeva, 1989; Lumea stranie a lui Eugen Ionescu de Faust Brădescu (Majadahonda, 2002); Bhagavad Gita (2015) etc.

- Din românește (selectiv): Târgoviște - India (Târgoviște, Editura Bibliotheca, 2006); Metaphor prince de Toma George Maiorescu (Amazon, 2011); My Epic de Rodica Anca, Delhi (Cambridge, 2013); Noua cetate a lui Dumnezeu de Dumitru Drăghicescu (2014); Rostiri de Pranab Mukherjee (Târgoviște, Editura Bibliotheca, 2016); Bhagavad Gita (București, Editura Semne, 2017).

(din românește): Cele trei probe legionare : elemente de doctrina / Faust Bradescu ; trad. din lb. franceza de George Anca, 2000 Dâmbovita 2002: (micromonografii) / Mihai Gabriel Popescu ; [fotogr.: Eugen Ghinea, Ovidiu Tonea] ; [transl. from Romanian: Alexandra-Maria Anca, George Anca], 2003 Troite din judetul Dâmbovita/ Doina Petrescu ; trad. din lb. româna: Alexandra-Maria Anca si George Anca ; tiparita cu binecuvântarea Inalt Preasfintitului Dr. Nifon Mihaita, Arhiepiscopul Târgovistei, 2003 Am vazut magnolie plângând : poeme / Vasile Menzel ; trad. în franceza Isabela Dimitriu ; trad. în engleza George Anca, 2009 The Prince of Metaphor at the Metaphysics Court/ Toma George Maiorescu ; transl. from Romanian by George Anca, 2010 Introducere in jainism/ Rudi Jansma, Sneh Rani Jain ; tradusa în engleza de Rudi Jansma ; în româneste de George Anca, 2011

Comunicări. Studii

l Teatrul No și misterele tibetane,Universitatea București, 1964

l The Correspondence and Dodia in the Creation System, Congresul Internațional de Cibernetică și Sisteme, București, 1975

l Universal Values of țe Romanian Culture, Indian Institute for World Cultutre, Bangalore, India, 1978

l Anthropomorphism in Mihai Eminescu’s Creation, Xth International Congress of Anthropological and Ethnological Sciences (ICAES), New Delhi, 1978

l Sanskrit and Romanian Poetics, în Studies on Indo-Asian Art and Culture, vol.VI, International Academy for Indian Culture, New Delhi, octombrie, 1980

l Sanskrit Romance Ontopoetics, în Modern Art and Poetry, New Delhi, 1981

l Death and Freedom in Romania, Pugwash, Trento, ianuarie 1990

l Symbols in a Post-Revolution, ICAES, Lisabona, septembrie 1990

l Romanian Cultural Developments. Mihai Eminescu, Columbia University, New York, octombrie 1990

l The Beauty of Peoples, IFLA, New Delhi, septembrie 1992

l Good things in educated people’s worst doings,WAER, Jerusalem, iunie 1993

l Between Social Cannibalism and Beauty of Peoples, ICAES, Mexico, august 1993

l From Utraquism to Multicultural Education, WAER, Creta, mai 1997

l Beauty and Prison, ICAES, Williamsburg, SUA, 1998

l From thai Vilasa to Cosmic Library, IFLA, Bangkok, 1999

l Edgar, Who does (not) need libraries, IFLA, Boston, 2001

l Indological Studies in Romania, Nehru University, New Delhi, martie 2003

l In Search of Joy, ICAES, Florența, iulie 2003

l From Bloodshed to Orange Revolution, Pugwash, Andalo, ianuarie 2005

Publicații tipărite unde a publicat ca redactor sau jurnalist

l Colocvii, redactor, (1969-1971)

l Luceafărul[28], jurnalist, (1971-1972)

l The Milky Way, Delhi, 1978-79

l Latinitas, Delhi, 1981-84

l Liber, din 25 decembrie 1989

l Trivium, din 2003

l Sămănătorul, din octombrie 2013

Interviuri

A fost intervievat, în afară de presa română, de TV Montecarlo (28 ianuarie 1990), TV Națională indiană Doordarshan (1978) și de ziarele Nai Dunya din Indore (1977), Nav Bharat Time din Delhi (1983)
La 12 iunie 2010 este chemat în Australia, pentru emisiunea în limba română, la Radio 3zzz din Melbourne.[29]

Bibliografie

l Despre George Anca, AIME, București, 2003, 215 p.[30]

l Marian Popa: Anca, Bibliotheca, Târgoviște, 2013 (212 p), reeditată la TipoMoldova,Iași, 2013 (215 p.)

l Ioan Ladea: Jurnalul din Quito Comandat de George Anca, Ed. A.P.P., 1999, București

Se mai pot consulta:
The World of Learning, Who’s Who în România; Dicționarul general al literaturii române, al Academiei Române, Dicționarul Biografic al Scriitorilor Români

Proiecte realizate

l 25 de ani de limbă română în India, 2002-2003, București-Delhi (cf. presa din cele două țări);

l Studii și cercetări româno-provensale, convenție 2003, Saint-Remy-de-Provence

l Studii românești la Universitatea din Turku, 2006;

l Bucharest American Corner, acord-grant 2006

Note

1.    ^ JAINÍSM s. n. Religie și școală filosofică indiană, opusă brahmanismului și sistemului de castă al acestuia, întemeiată în sec. VI î. H. DEX '09 (2009)

2.    ^ Limba sanscrită = veche limbă indo-europeană din India, în care este scrisă cea mai mare parte din literatura clasică indiană. DEX '09 (2009)

3.    ^ imnuri religioase indice, numite Vede. religie vedică = religie antică indiană, anterioară brahmanismului, bazată pe Vede. : MDN '00 (2000)

4.    ^ Anca, George - Indoeminescology & other anthropological papers (1994)

5.    ^ Ziua 2, Sesiunea 3, când George Anca a fost în prezidiu

6.    ^ Brevet pentru Medalia «Semănătorul Tismana», Seria AST, Nr 3/10 mai 2014, acordată cu prilejul împlinirii vârstei de 70 de ani, pentru întreaga sa activitate, pentru activitatea ca redactor la Revista «Sămănătorul», ca publicist la publicațiile online ale asociației și volumele publicate la «SEMĂNĂTORUL Editura online».

7.    ^ A intervievat români și străini la Radiodifuziunea Română (1966-1968): Grigore Moisil, Dumitru Stăniloae, Roberto Rossellini, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Lola Bobescu, Virginia Zeani, Nichita Magaloff, Samson Francois, Enrico Macias

8.    ^ Colocviul de Marți, 15 dec.2015

9.    ^ 26 aprilie 1970, Domnule Gheorghe Anca, Mulțumiri pentru scrisoarea din 4 Aprilie. Am scris chiar acum editorului Payot să vă trimită un exemplar din De Zalmoxis à Gengis-Khan. Nu știu în ce măsură v-aș putea fi de ajutor. Numai Dstră puteți judeca dacă „Zalmoxis” merită să inspire o tragedie. Cunoașteți studiul lui Eugen Todoran “Mitul lui Zalmoxis în teatrul lui Lucian Blaga” (Folclor Literar, Timișoara, 1969, pp. 25-38)?

10.                        ^ 12 Jan. 1978. Stimate Dle Anca, Răspund cu întârziere la cele trei scrisori ale Dtale, și te rog să mă ierți că răspund în grabă. Am avut un an greu: sora soției mele s-a stins, de cancer, la Paris, după multe luni de inutile chinuri. Am venit târziu, și obosiți, la Chicago – unde mă așteptau cursuri, seminarii, etc. Îți voi trimite mai multe cărți de-ale mele, în …. …… pentru biblioteca Universității. Dar nu dispun de o bibliografie completă a scrierilor mele indianistice. Se găsește la Biblioteca Myts & Symbols. Studies in Honor of Mircea Eliade (Chicago, University Presse 1969): conține o bibliografie sumară, dar totuși utilă. Îți urez succes în proiectele Dtale. Nu conta, totuși, pe numele meu. Sunt din nou persona non grata în România (s.n.) – și nu vreau să încurajez confuziile.(Revista ”Sămănătorul”, anul IV, nr.4 (nr.3 online), aprilie 2014, pag. 11)

11.                        ^ Mărturia lui George Anca: M-a chemat la Paris, de la Roma, în 1972, și mi-a fost frică

12.                        ^ Căutare în catalogul Librăriei Congresului USAcu cuvântul cheie, george anca, și se alege din meniul keyword: All

13.                        ^ PC840.1.N315 I27 2005, Request in Jefferson or Adams Building Reading Rooms

14.                        ^ PN519.R6 A53 200, Request in Jefferson or Adams Building Reading Rooms

15.                        ^ PC840.1.N315 S66 2000, Request in Jefferson or Adams Building Reading Rooms

16.                        ^ PC840.1.N315 D43 1999, Request in Jefferson or Adams Building Reading Rooms

17.                        ^ PC839.E5 Z54 1994, Request in Jefferson or Adams Building Reading Rooms

18.                        ^ PK3794.J3 G5466 1983 LANDOVR, Request in Jefferson or Adams Building Reading Rooms

19.                        ^ MLCM 87/1335 (P) FT MEADE, Request in Jefferson or Adams Building Reading Rooms

20.                        ^ PC840.1.N315 P6, Request in Jefferson or Adams Building Reading Rooms

21.                        ^ PC803 .A44 1996, Request in Jefferson or Adams Building Reading Rooms

22.                        ^ MLCM 87/1336 (P) FT MEADE, Request in Jefferson or Adams Building Reading Rooms

23.                        ^ PC810 .A53 1995, Request in Jefferson or Adams Building Reading Rooms

24.                        ^ PC840.1.N315 A83 1998, Request in Jefferson or Adams Building Reading Rooms

25.                        ^ PC840.1.N315 D65 1997, Request in Jefferson or Adams Building Reading Rooms

26.                        ^ PC840.1.N315 B83 1994, Request in Jefferson or Adams Building Reading Rooms

27.                        ^ Anglia, Argentina, China, Franța, Germania, Grecia, India, Israel, Italia, Iugoslavia, Coreea, Malta, Maroc, Mauritius, Mexic, Moldova, Norvegia, Portugalia, Republica Sud-Africană, România, Rusia, SUA, Suedia, Thailanda, Trinidad-Tobago.

28.                        ^ Interviuri cu Adrian Maniu, Henri Coandă, Mihai Sevastos, F. Brunea-Fox; din Italia (1972): Eugenio Montale, Eduardo de Fillippo, Federico Fellini, Franco Lombardi, Leonardo Sciascia, Alberto Moravia

29.                        ^ Împreună cu Ben Todică, Ileana Stan și John Corin Izvernariu au realizat o serie de cinci înregistrări audio. Adresa audio 1 S-a vizitat prima Biserică Baptistă din Melbourne, s-a înregistrat emisiunea LIOARĂ, LIOARĂ la Wheeler Center in Australia.

30.                        ^ Cu Ioan Alexandru, Sisir Kumar Das, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Dana Dumitriu, Ion Iuga, Ioan Ladea, Ion St. Lazăr, Constantin Mateescu, Ioan Mihuț, Romul Munteanu, Ion Soare, Mihai Șora, Romulus Vulcănescu