Anul VI, nr. 12 (73). Parteneri:
Asociația Culturală Româno-Indiană, AcademiaInternațională Mihai Eminescu,
Societatea de Etnologie din România, Fundația Alexandru Philippide, Asociația
Culturală Aromâmească, Fundația Dumitru Drăghicescu, Fundaţia Culturală Ithaca,
Liceul de Artă Dinu Lipatti, Centrul Român de Istoria Presei,Teatrul Robert
Calul. Format: Addresses, Intervenții, Teatru de poezie, Întâlniri, (Re)lansări
de cărți și publicații, Concerte, Proiecte, Portrete, Ateliere Creative
Tema:
”DUMNEZEU
S-A NĂSCUT ÎN EXIL“
In Concert:
Gheorghe Cărbunescu, acompniat la violoncel de
Camelia Iancu
Cor de colinde, dirijat de Maria Kreiss
Comunicări:
George Anca: Drama Sanscrită
Vasile Menzel: Mozart și Salieri în scenă
Corneliu Zeana: Colinde în închisori comuniste
Viorel Speteanu: Istoria Crăciunului la români
Aniversări în decembrie:
J. N. Potocki 200 n (2),
Ada Lovelace 200 n (10),
Vintilă Horia 100 n (18),
Edith Piaf 100 n (19)
Teatru de poezie:
Puși Dinulescu: Irozi
Gabriela Tănase: Aron Cotruș
Vali Pena: Magda Isanos
Coordonator: Dr. George Anca
***
Aron Cotrus - Cuvinte catre țăran
Acest petec de pamânt, bun rau,
e-al tau!...
ara-l, samana-l, secera-l spornic,
fi-i sluga si stapân statornic
si apara-l, de-o trebui cândva,
cu toata vânjosia ta:
cu pusca, cu coasa, cu sapa,
sângele vrajmasilor ce-or vrea
sa ti-l ia,
sa curga pe-ntinsu-i ca apa!...
tu l-ai udat cu lacrimi si sudori,
si l-ai muncit sub sori dogorâtori...
veacuri de-a rândul,
te-ai încovoiat pe el arându-l si sapându-l
pentru grofitele albe, pentru grofi semeti, satui,
pentru ciocoii desfatarnici ai pamântului...
de pe el gramezile de aur ale grâului
s-au scurs spre departari ca apele râului...
tu singur ai ramas aci, legat de sapa si de plug:
piatra grea, neclintita, sub ape ce fug...
din întâii vremurilor zori,
e-al tau de mii si milioane de-ori
petecul acesta de glie,
si-al tau sa fie
pe vecie,
daca-l vei sti munci
si rascoli,
si apara
cu toata truda, si rabdarea, si dârjenia ta!...
Aron Cotrus - Geamurile sângerii
Ard case, suri, jirezi de fân si paie,
În groaznicul incendiului vezuviu.
Alearga flacarile ca un fluviu
Si-un biet popor de-avuturi îl despoaie.
Alearga flacarile-ngrozitor,
Alearga,
Peste câmpia rosie si larga...
Fug flacarile-ntruna, fara frâu,
Si ard hambare aurii de grâu,
Si-n pocnete, porumbu-n poduri arde.
Si limbi de foc se-ntind peste cladiri,
În zapusala grea, care omoara,
Si ca niste sinistri serpi de para,
Se-ncolacesc pe plopii albi, subtiri,
Si peste cele-nsângerate unde,
În salturi, ca niste pisici bizare,
S-arunca sprinten, cine stie unde,
Iar surile, schimbate-n stâlpi de jar,
În noaptea sângerie par
Schelete de-animale-ngrozitoare,
Din lumi unde nu-i pace, nici visare.
În sat, în case, prin ferestre sparte,
Prin geamurile rosii, de departe,
Se vad fapturi purtate brusc de spaima,
Cum vorbe nentelese, rupte-ngaima,
Cum usile le cata în zadar,
Cum paru-si smulg, cum plâng si tipa-amar,
Cum lesina si pe podele cad,
Ca-n fundul unui iad...
În râu parc-au cazut macabri sori,
Si apele murdare le-au aprins...
În râu parc-au cazut macabri sori
Si-acum plutesc pe apele murdare...
Pe apele aprinse si murdare.
Si focul creste-ntruna-n fata lor...
Cât vezi, întinsu-i rosu, schimbator ocean,
Pe care-alearga focul calator
Si-n care parc-armate crunt învinse
Ori turme mari de oi si capre-aprinse
Alearga-n spaima, fug din loc în loc,
Purtând cu ele baia lor de foc,
Prin fum si prin funingine opaca,
Pe unde cad si-n flacari se îneaca...
Si-mproasca tunurile asta-seara,
Cu flacari din plamânii lor de para...
Împroasca-ntruna, cu putere grea,
Din departari adânci de undeva...
Sinistru ard padurile batrâne
Si vânturile-n drumul lor nomad.
Aduc mirosuri grele, tari, de brad,
Aduc un suflu aspru, violent,
Si boale din bolnavul Orient...
Sinistru ard padurile batrâne
Si doar cenusa fi-vor ele mâne,
Pe-aicea când vor trece-n rosii pasi
Imensele armii de ucigasi...
Sinistru ard padurile batrâne
Iar brazii cu coroanele macabre,
Par uriase, rosii candelabre,
Cu mii si mii de brate arzatoare,
Ce ard la asta groaznica serbare,
La agonia unei lumi de fiare...
Si creste-ntruna rosa învalmaseala,
Mai groaznica, ca-n Roma, când ardea,
Iar colo-n codrii-acum, e noapte grea.
Sta, poate, ca Nerone, cineva,
Privind cu o privire infernala,
La asta monstruoasa-nvalmaseala...
Întruna creste-ngrozitoarea larma,
Iar tunurile groaznice s-aud,
Aproape-aproape, -ntruna mai aproape
Si larma vine de pe rosii ape,
Pornita din plamâna infernala,
A tunurilor grele ce s-aud,
Venind în marsul lor de sânge ud...
...T;arani îmbatrâniti fara de vreme,
Cu ochi ca niste placi de întuneric,
Alearga cu obrazul cadaveric...
Ei vin si trec cu fetele de ceara,
Zdrobiti de nedreptatea milenara...
Ei vin, si trec, îsi duc copiii lor,
Tot ce le lasa focu-ucigator...
Copiii tristi sunt tot ce le ramâne,
Copiii lor zdrentosi, dar dragalasi,
Ce-odat’ si-odat’, în vremile de mâne,
Vor fi, poate, asemeni ucigasi...
Si vântu-nalta-ntruna limbi de foc,
Iar flacarile ce se zbat spre cer
Par rosii munti ce nasc si-n urma pier,
Pentru-a renaste mai grozavi apoi...
Fug oamenii – o turma de strigoi –,
Treziti din somn de focu-ngrozitor
Si fugariti din paturile lor...
Si creste focul atâtat mereu,
Iar tunurile durduie din greu,
Lasând pe cele drumuri lacrimând,
Un biet popor, zdrentos, murdar, flamând...
Doar mortii-n urma lor de mai ramân
Si-ostenii unui împarat pagân,
Ce si-or cata – când vor sosi – culcuse
Aici, în muntii-acestia de cenuse...
De spaima va-ngheta atunci oricare
Si nebunia le-o patrunde-n oase,
Când si-or vedea fapturile scârboase,
În geamurile rosii, -ngrozitoare.
Incendiul asta groaznic se îmbata,
Cu flacari infernale se îmbata...
Nu vezi nimic pe strazile pustii...
Decât doar geamuri lucii, sângerii,
Si-n satul asta mândru, care moare,
Ele-s podoabe-atotstapânitoare...
În satul ars, straine, de-i veni,
Stropite-ngrozitor de cineva...
Nici râde n-ai sa poti atunci, nici plânge,
Iar nebunia-n creieri si în sânge
Îti va trezi dorinte si viziuni...
Si rosii fi-vor ochii tai nebuni,
Când vor privi
Cum spectri fac satanice orgii,
În dosul celor geamuri sângerii. În satul ars, straine, de-i veni,
Tu n-ai sa vezi nimic în calea ta
Decât doar geamuri lucii sângerii
Stropite-ngrozitor de cineva...
Nici râde n-ai sa poti atunci, nici plânge,
Iar nebunia-n creieri si în sânge
Îti va trezi dorinte si viziuni...
Si rosii fi-vor ochii tai nebuni,
Când vor privi
Cum spectri fac satanice orgii,
În dosul celor geamuri sângerii. În satul ars, straine, de-i veni,
Tu n-ai sa vezi nimic în calea ta
Decât doar geamuri lucii sângerii
Aron Cotrus - Pe pusta
Plâng vânturile...
Mânjii se joaca si necheaza,
Si pusta-ntreaga plânge în dulcea dupa-amiaza,
Iar iepele robuste
Pasc lenese-n racoarea nemarginitei puste...
Trec lenese în soare, cu pasi marunti, superbi,
Si din belsugul verde al fragedelor ierbi,
Brusc capetele mândre si le ridica arare,
Ca niste voluptoase femei de vita mare...
Prin pulberea solara, ca subt vrajite pânze,
Neastâmparate-alearga stralucitoare mânze...
Salbatice, aprinse, capricioase mânze...
Le-mbata zarea alba si vântu-atâtator...
Zefiri rasfata coama pe gâturile lor,
Le umplu de fior...
Si ele-alearga-alearga
Si se opresc apoi,
Pentru-a porni din nou, cu pasi tot mai vioi...
În carnea-nfloritoare, porniri nebune ard
Si ca fardate straniu c-un nestatornic fard
Lucesc în ceasul astor însângerari solare...
Pe pusta necuprinsa, cu iarba grasa, -nalta,
Alearga furtunatic,
Alearga mânze una mai mândra ca cealalta...
Se-ntorc si pleaca iarasi în salturi tot mai vii..
Parc-au scapat din stranii, nomade herghelii...
Din când în când în fata-mi s-opresc...
Si – majestoase,
Dulci, ma privesc asemeni femeilor frumoase...
Si-uimit ramân cuprins de-o-nfiorare veche,
Ca-n fata unor vii statui fara pereche...
August anina-n coame multicolore jerbe,
Iar vântu-atâta pofte în mânzele superbe.
Mânjii se joaca si necheaza,
Si pusta-ntreaga plânge în dulcea dupa-amiaza,
Iar iepele robuste
Pasc lenese-n racoarea nemarginitei puste...
Trec lenese în soare, cu pasi marunti, superbi,
Si din belsugul verde al fragedelor ierbi,
Brusc capetele mândre si le ridica arare,
Ca niste voluptoase femei de vita mare...
Prin pulberea solara, ca subt vrajite pânze,
Neastâmparate-alearga stralucitoare mânze...
Salbatice, aprinse, capricioase mânze...
Le-mbata zarea alba si vântu-atâtator...
Zefiri rasfata coama pe gâturile lor,
Le umplu de fior...
Si ele-alearga-alearga
Si se opresc apoi,
Pentru-a porni din nou, cu pasi tot mai vioi...
În carnea-nfloritoare, porniri nebune ard
Si ca fardate straniu c-un nestatornic fard
Lucesc în ceasul astor însângerari solare...
Pe pusta necuprinsa, cu iarba grasa, -nalta,
Alearga furtunatic,
Alearga mânze una mai mândra ca cealalta...
Se-ntorc si pleaca iarasi în salturi tot mai vii..
Parc-au scapat din stranii, nomade herghelii...
Din când în când în fata-mi s-opresc...
Si – majestoase,
Dulci, ma privesc asemeni femeilor frumoase...
Si-uimit ramân cuprins de-o-nfiorare veche,
Ca-n fata unor vii statui fara pereche...
August anina-n coame multicolore jerbe,
Iar vântu-atâta pofte în mânzele superbe.
Magda Isanos - Doamne, n-ajung pân’la
tine?
Doamne, n-ajung pân’la tine
vârfurile-acestei paduri de suspine?
Cum esti tu atotstiutor,
sa fi dat pâne de-ajuns tuturor,
culcus pentru copiii înghetati,
câte putin din lumina celor bogati,
câte putin din cerul lor senin,
de care îngeri întraripati se tin.
Sa fi dat, Doamne, fiecarui om,
câte-o bucata verde de pamânt si câte-un pom
al tuturor sperantelor pamântesti,
si nu te-am fi-ntrebat unde esti.
Am fi spus ca te-ai raspândit
în noi, ca un fluviu linistit,
ca te-am baut fara sa stim…
N-ai fi ramas în biserica si-n tintirim,
ci ai fi mers împreuna cu noi
si te-am fi pus între coarne la boi,
ca pe-un ciucure frumos de matasa
sa ne-ajuti la plug si la coasa.
În loc sa pleci pe celalalt tarâm,
ai fi avut la masa noastra un tacâm
si seara, obosit si far’ de-alai,
în loc sa te-ntorci înapoi în rai,
adormeai undeva pe-aici,
printre copii si pisici,
într-un colt de vatra luminat.
Doamne, de ce ti-au crescut aripi
si-ai zburat ?
vârfurile-acestei paduri de suspine?
Cum esti tu atotstiutor,
sa fi dat pâne de-ajuns tuturor,
culcus pentru copiii înghetati,
câte putin din lumina celor bogati,
câte putin din cerul lor senin,
de care îngeri întraripati se tin.
Sa fi dat, Doamne, fiecarui om,
câte-o bucata verde de pamânt si câte-un pom
al tuturor sperantelor pamântesti,
si nu te-am fi-ntrebat unde esti.
Am fi spus ca te-ai raspândit
în noi, ca un fluviu linistit,
ca te-am baut fara sa stim…
N-ai fi ramas în biserica si-n tintirim,
ci ai fi mers împreuna cu noi
si te-am fi pus între coarne la boi,
ca pe-un ciucure frumos de matasa
sa ne-ajuti la plug si la coasa.
În loc sa pleci pe celalalt tarâm,
ai fi avut la masa noastra un tacâm
si seara, obosit si far’ de-alai,
în loc sa te-ntorci înapoi în rai,
adormeai undeva pe-aici,
printre copii si pisici,
într-un colt de vatra luminat.
Doamne, de ce ti-au crescut aripi
si-ai zburat ?
Magda Isanos – Dumnezeu
Oamenii bogati au facut icoane,
catapitezme-aurite si strane,
insa
Dumnezeu n-a venit
in locul astfel ingradit.
Bogatii stateau grosi,
impovarati
si se uitau la sfintii frumos imbracati.
In vremea asta,
Dumnezeu zbura-n copaci,
facindu-i sa-nfloreasca. Fugea la
saraci,
cerindu-le mamaliga si ceapa.
Era cind cimpie verde, cind
apa.
Alteori se facea mic
si s-ascundea in floarea de finic,
ori s-apuca
sa creasca-n papusoaie,
s-ajute furnicile la musuroaie,
sa dea pamintului
mana si ploaie.
Avea atitea de facut Dumnezeu,
si oamenii il plictiseau
mereu,
cerind unul pentru altul rau.
Ii auzea strigind: "Pamintul
meu..."
Ii vedea punind semn de hotar,
ciopirtind, impartind minunatul
dar.
Atunci se supara. Pornea furtuna.
Cu seceta si ploaie-nghetata
lovind intr-una, se facea mare
si-nfricosat,
ca muntele cu paduri
imbracat.
Pina venea o pasare la el.
Codobatura, sau un porumbel,
si
spunea: "Doamne, mi-a cazut puiul jos.
Zi sa se faca iara frumos,
sa
rasara soarele si sa-l gasesc..."
"Faca-se voia ta, sol
pasaresc..."
Si Dumnezeu punea fulgeru-n teaca
si s-apuca alte lucruri
sa faca.
catapitezme-aurite si strane,
insa
Dumnezeu n-a venit
in locul astfel ingradit.
Bogatii stateau grosi,
impovarati
si se uitau la sfintii frumos imbracati.
In vremea asta,
Dumnezeu zbura-n copaci,
facindu-i sa-nfloreasca. Fugea la
saraci,
cerindu-le mamaliga si ceapa.
Era cind cimpie verde, cind
apa.
Alteori se facea mic
si s-ascundea in floarea de finic,
ori s-apuca
sa creasca-n papusoaie,
s-ajute furnicile la musuroaie,
sa dea pamintului
mana si ploaie.
Avea atitea de facut Dumnezeu,
si oamenii il plictiseau
mereu,
cerind unul pentru altul rau.
Ii auzea strigind: "Pamintul
meu..."
Ii vedea punind semn de hotar,
ciopirtind, impartind minunatul
dar.
Atunci se supara. Pornea furtuna.
Cu seceta si ploaie-nghetata
lovind intr-una, se facea mare
si-nfricosat,
ca muntele cu paduri
imbracat.
Pina venea o pasare la el.
Codobatura, sau un porumbel,
si
spunea: "Doamne, mi-a cazut puiul jos.
Zi sa se faca iara frumos,
sa
rasara soarele si sa-l gasesc..."
"Faca-se voia ta, sol
pasaresc..."
Si Dumnezeu punea fulgeru-n teaca
si s-apuca alte lucruri
sa faca.
Magda Isanos - Barbatul
Umplând încaperea si inima toata,
barbatul veni de-afara, din zloata;
glasul lui mare facu sa se sperie focul.
Suduia lepadându-si cojocul.
Parc-ar fi un stejar stufos,
gândii în taina, dar era frumos.
Se supara si-ndata râdea.
Acum-am sa-l fac sa nu mai poata pleca.
“Tu esti subtire si agera ca o nuia,
îmi spunea uneori,
esti plina de ghimpi si de flori;
teme-te de mâna mea, c-ai sa mori…”
Puterea izvora potolit,
din bratele si pieptul lui dezgolit…
Doamne, fa-ma ca Dalila, vicleana,
când o da geana prin geana,
sa-i aflu taina si sa-l robesc
visului meu pamântesc.
barbatul veni de-afara, din zloata;
glasul lui mare facu sa se sperie focul.
Suduia lepadându-si cojocul.
Parc-ar fi un stejar stufos,
gândii în taina, dar era frumos.
Se supara si-ndata râdea.
Acum-am sa-l fac sa nu mai poata pleca.
“Tu esti subtire si agera ca o nuia,
îmi spunea uneori,
esti plina de ghimpi si de flori;
teme-te de mâna mea, c-ai sa mori…”
Puterea izvora potolit,
din bratele si pieptul lui dezgolit…
Doamne, fa-ma ca Dalila, vicleana,
când o da geana prin geana,
sa-i aflu taina si sa-l robesc
visului meu pamântesc.
Magda Isanos – Ion
Aş cânta liniştea din ograda mea
Seara – când creşte în cireş o stea –
mă mai uit o dată la curechi şi bostani,
că sunt plugar de-atât amar de ani.
Faţa dumnezeului meu e-mblânzită.
Când mângâi pe grumaz câte-o vită,
sau când m-aplec să culeg un trifoi,
văd urma lui în ţarină la noi.
Cea mai frumoasă unealtă e coasa!
Cine-i toarce păpuşoiului mătasa?
Eu cred în dumnezeul ţarinei mele –
printre cartofi dormind ca printre stele.
Nu mă mai tem de fulgerul lui; e-un amnar,
Dumnezeu, ca şi mine, -i plugar
seamănă, pune vie, culege.
Uneori nici n-aşteaptă să lege...
Şi pe mine-o să mă strângă-ntr-o zi.
Am să mă culc, n-am să mă pot trezi.
Chipul lui din nori va zâmbi:
„Ioane, astăzi nu mai este zi”.
Seara – când creşte în cireş o stea –
mă mai uit o dată la curechi şi bostani,
că sunt plugar de-atât amar de ani.
Faţa dumnezeului meu e-mblânzită.
Când mângâi pe grumaz câte-o vită,
sau când m-aplec să culeg un trifoi,
văd urma lui în ţarină la noi.
Cea mai frumoasă unealtă e coasa!
Cine-i toarce păpuşoiului mătasa?
Eu cred în dumnezeul ţarinei mele –
printre cartofi dormind ca printre stele.
Nu mă mai tem de fulgerul lui; e-un amnar,
Dumnezeu, ca şi mine, -i plugar
seamănă, pune vie, culege.
Uneori nici n-aşteaptă să lege...
Şi pe mine-o să mă strângă-ntr-o zi.
Am să mă culc, n-am să mă pot trezi.
Chipul lui din nori va zâmbi:
„Ioane, astăzi nu mai este zi”.
Garcia Lorca - Puşi Dinulescu (traduceri)
/
ROMANSA LUNII, LUNII
Conchitei Garcia Lorca
Într-un malacov de chiparoase,
a venit la fierărie luna.
Un băiat o priveşte
şi rămâne pierdut, privind-o…
În aerul cutremurat,
mişcându-şi braţele,
luna, lubrică şi pură,
îşi arată sânii tari, de cositor.
- Lună, lună, lună! Fugi!
Că acuma vin gitanii,
şi-ţi iau inima şi-o fac
brăţări albe şi cercei!
- Ia, lasă-mă, să dansez!
Pot să vină toţi gitanii,
te-or găsi cu ochii-nchişi,
întins pe nicovală.
- Lună! Lună! Lună! Fugi!
Le aud caii!
- Mai bine nu călca
peste albul meu scrobit!
Bătând toba câmpiei,
călăreţul se-apropia.
Băiatul, în fierărie,
cu ochii-nchişi rămăsese.
Şi prin crângul de măslini
veneau, bronz şi vis,
gitanii. Aveau gâtul drept
şi ochii-ntredeschişi…
Cum mai cântă cucuveaua!
Cum mai cântă-ntr-un copac!
Peste boltă trece luna,
c-un băiat de mână.
Plâng gitanii-n fierărie,
urlă toţi gitanii.
Vântu-nvăluie fierăria,
o tot învăluie.
PRECIOSA ŞI
VÂNTUL
lui Dámaso Alonso
Luna ei de pergament
bătând, Preciosa vine,
pe cărarea de pământ şi apă,
între lauri şi cristale.
Tăcerea fără stele
fuge din tamburină
şi cade în marea zbătând şi
cântând
noaptea ei plină de peşti.
Iar în creierii de munte,
lâmgă turnurile albe,
unde locuiesc englezii,
dorm carabinierii, care îi păzesc.
Şi gitanii apei,
ca să se distreze, ridică
nişte chioşcuri din cochilii de melci
şi ramuri verzi de pin.
x
În luna ei de pergament,
Preciosa vine bătând.
S-a ridicat s-o vadă
vântul, cel mereu neadormit.
San Cristobalón, gol,
plin de limbi de foc cereşti,
se uită la fată şi fluieră
o pierdută şi dulce tânguire…
- Lasă-mă să-ţi ridic
rochia, să te văd…
Deschide-ţi în degetele mele bătrâne
trandafirul albastru al pântecului.
Preciosa-şi aruncă tamburina
şi fuge fără să se-oprească.
Vântul bărbătoi vine după ea,
cu o spadă fierbinte…
Marea-şi înghite vuietul,
măslinii se fac palizi,
cântă flautele umbrei
şi gongul de puf al zăpezii.
- Preciosa, fugi, Preciosa,
că te prinde vântul verde!
Fugi, Preciosa, fugi!
Uită-te pe unde vine
satírul de stele joase
şi cu limbi de foc, strălucitoare!
x
Moartă de frică, Preciosa
intră-n casa,
unde-s pinii-n faţă
şi-unde stă consulul englez.
Speriaţi de ţipete,
vin trei carabinieri,
în mántiile lor negre
şi cu bonetelele trase pe sprânceană.
Englezul dă gitanei
o cană de lapte cald
şi un pahar cu rachiu de ienuper,
dar ea nu-l bea.
Şi în timp ce povesteşte-acelor
oameni,
plângând, aventura ei,
vântul, furios, muşcă.
din acoperişul de ardezie.
ÎNCĂIERARE
lui Rafael Méndez
În mijlocul râpei,
cuţitele de Albacete,
înzorzonate de sângele duşman,
ca peştii lucesc.
O lumină grea, de cărţi de joc,
decupează-n verdele acid
cai înfuriaţi
şi profiluri de călăreţi.
În coroana unui măslin
plâng două femei bătrâne.
Taurul încăierării
se suie pe ziduri.
Îngeri negri aduc
batiste şi apă de zăpadă.
Îngeri cu aripi mari,
de cuţite de-Albacete.
Juan Antonnio de Montilla
se rostogoleşte mort la vale,
trupul lui e plin de crini
şi-are-o rodie la tâmplă.
Cruce de foc acum urcă,
drumul morţii.
x
Judecătorul, cu garda civilă,
vine prin crângul de măslini.
Sângele vărsat se tânguie
în cântecul mut, de şarpe.
- Domnilor gardieni civili,
aici s-a-ntâmplat ca de obicei.
Au murit patru romani
şi cinci cartaginezi.
x
Nebună de smochini
şi de vaiere fierbinţi, după-amiaza
cade-n leşin pe pulpele
rănite-ale călăreţilor.
Şi îngeri negri zburau,
prin vântul de vest,
îngeri cu plete lungi
şi inimi de untdelemn.
ROMANSĂ SOMNAMBULĂ
Gloriei Giner şi lui Fernando
de los Ríos
Verde, cât te vreau, verde.
Verde vânt. Crengi verzi.
Vasul pe mare
şi calul pe munte.
Cu o umbră-n jurul taliei,
ea visează, din balconul ei,
cu carnea ei verde, cu părul verde
şi ochii reci, de argint.
Verde, cât te vreau, verde.
La luna gitană
toată lumea priveşte,
numai ea nu poate vedea.
x
Verde, cât te vreau, verde.
Stele mari, îngheţate
vin cu peştele de umbră
Garcia Lorca - Puşi Dinulescu (traduceri)
/
ROMANSA LUNII, LUNII
Conchitei Garcia Lorca
Într-un malacov de chiparoase,
a venit la fierărie luna.
Un băiat o priveşte
şi rămâne pierdut, privind-o…
În aerul cutremurat,
mişcându-şi braţele,
luna, lubrică şi pură,
îşi arată sânii tari, de cositor.
- Lună, lună, lună! Fugi!
Că acuma vin gitanii,
şi-ţi iau inima şi-o fac
brăţări albe şi cercei!
- Ia, lasă-mă, să dansez!
Pot să vină toţi gitanii,
te-or găsi cu ochii-nchişi,
întins pe nicovală.
- Lună! Lună! Lună! Fugi!
Le aud caii!
- Mai bine nu călca
peste albul meu scrobit!
Bătând toba câmpiei,
călăreţul se-apropia.
Băiatul, în fierărie,
cu ochii-nchişi rămăsese.
Şi prin crângul de măslini
veneau, bronz şi vis,
gitanii. Aveau gâtul drept
şi ochii-ntredeschişi…
Cum mai cântă cucuveaua!
Cum mai cântă-ntr-un copac!
Peste boltă trece luna,
c-un băiat de mână.
Plâng gitanii-n fierărie,
urlă toţi gitanii.
Vântu-nvăluie fierăria,
o tot învăluie.
PRECIOSA ŞI
VÂNTUL
lui Dámaso Alonso
Luna ei de pergament
bătând, Preciosa vine,
pe cărarea de pământ şi apă,
între lauri şi cristale.
Tăcerea fără stele
fuge din tamburină
şi cade în marea zbătând şi
cântând
noaptea ei plină de peşti.
Iar în creierii de munte,
lâmgă turnurile albe,
unde locuiesc englezii,
dorm carabinierii, care îi păzesc.
Şi gitanii apei,
ca să se distreze, ridică
nişte chioşcuri din cochilii de melci
şi ramuri verzi de pin.
x
În luna ei de pergament,
Preciosa vine bătând.
S-a ridicat s-o vadă
vântul, cel mereu neadormit.
San Cristobalón, gol,
plin de limbi de foc cereşti,
se uită la fată şi fluieră
o pierdută şi dulce tânguire…
- Lasă-mă să-ţi ridic
rochia, să te văd…
Deschide-ţi în degetele mele bătrâne
trandafirul albastru al pântecului.
Preciosa-şi aruncă tamburina
şi fuge fără să se-oprească.
Vântul bărbătoi vine după ea,
cu o spadă fierbinte…
Marea-şi înghite vuietul,
măslinii se fac palizi,
cântă flautele umbrei
şi gongul de puf al zăpezii.
- Preciosa, fugi, Preciosa,
că te prinde vântul verde!
Fugi, Preciosa, fugi!
Uită-te pe unde vine
satírul de stele joase
şi cu limbi de foc, strălucitoare!
x
Moartă de frică, Preciosa
intră-n casa,
unde-s pinii-n faţă
şi-unde stă consulul englez.
Speriaţi de ţipete,
vin trei carabinieri,
în mántiile lor negre
şi cu bonetelele trase pe sprânceană.
Englezul dă gitanei
o cană de lapte cald
şi un pahar cu rachiu de ienuper,
dar ea nu-l bea.
Şi în timp ce povesteşte-acelor
oameni,
plângând, aventura ei,
vântul, furios, muşcă.
din acoperişul de ardezie.
ÎNCĂIERARE
lui Rafael Méndez
În mijlocul râpei,
cuţitele de Albacete,
înzorzonate de sângele duşman,
ca peştii lucesc.
O lumină grea, de cărţi de joc,
decupează-n verdele acid
cai înfuriaţi
şi profiluri de călăreţi.
În coroana unui măslin
plâng două femei bătrâne.
Taurul încăierării
se suie pe ziduri.
Îngeri negri aduc
batiste şi apă de zăpadă.
Îngeri cu aripi mari,
de cuţite de-Albacete.
Juan Antonnio de Montilla
se rostogoleşte mort la vale,
trupul lui e plin de crini
şi-are-o rodie la tâmplă.
Cruce de foc acum urcă,
drumul morţii.
x
Judecătorul, cu garda civilă,
vine prin crângul de măslini.
Sângele vărsat se tânguie
în cântecul mut, de şarpe.
- Domnilor gardieni civili,
aici s-a-ntâmplat ca de obicei.
Au murit patru romani
şi cinci cartaginezi.
x
Nebună de smochini
şi de vaiere fierbinţi, după-amiaza
cade-n leşin pe pulpele
rănite-ale călăreţilor.
Şi îngeri negri zburau,
prin vântul de vest,
îngeri cu plete lungi
şi inimi de untdelemn.
ROMANSĂ SOMNAMBULĂ
Gloriei Giner şi lui Fernando
de los Ríos
Verde, cât te vreau, verde.
Verde vânt. Crengi verzi.
Vasul pe mare
şi calul pe munte.
Cu o umbră-n jurul taliei,
ea visează, din balconul ei,
cu carnea ei verde, cu părul verde
şi ochii reci, de argint.
Verde, cât te vreau, verde.
La luna gitană
toată lumea priveşte,
numai ea nu poate vedea.
x
Verde, cât te vreau, verde.
Stele mari, îngheţate
vin cu peştele de umbră
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu