CAPITOLUL III
DE LA CETATE LA IMPERIU
Dar dezbaterea ridicată de teza lui
Montesquieu este susceptibilă de o mai mare amploare, căci ea atinge cel
mai vast problema care domină filosofia istoriei, filosofia socială și
în fine sociologia. Lărgim deci această dezbatere până la o perspectivă
de unde vederea să se poată întinde peste cele mai largi spații
istorice. Aceasta ne va face să vedem mai bine cauzele reale ale
alterării și a moravurilor și a credințelor religioase, alterarea
acestora nefiind, în realitate, nici cauza nici chiar pur și simplu
efectul, ci doar o circumstanță concomitentă a disoluției moravurilor.
Aparența este astfel, într-adevăr, că
Montesquieu, judecând după ea, a crezut că poate explica grandoarea
republicii romane prin virtuțile severe și moravurile rigide ale
poporului roman. De când aceste virtuți au fost alterate, gândește el,
decadența a urmat. Dar s-a văzut, din contră, cum coruperea moravurilor a
fost cu precizie efectul inevitabil al grandorii romane. Moravurile
unui popor sunt într-o strânsă corelație cu legile și instituțiile sale:
din moment ce acestea trebuie să se schimbe, cele vechi nu pot
subzista. Dacă grandoarea și prosperitatea republicii au fost cauza
ruinei moravurilor, este poate pentru că nu moravurile romanilor și
calitatea lor sunt cele care au determinat grandoarea Romei. Aceasta ar
putea fi explicată prin cu totul alte cauze. Un concurs excepțional
fericit de circumstanțe ar putea singur să fie cauza succeselor continue
ale legiunilor romane și ale politicii Senatului. Léon
Homo, de exemplu, remarcă situația excepțională pe care a ocupat-o
dintru început, Roma, din punct de vedere economic: răscruce a
diferitelor căi comerciale și punct de contact și întâlnire a trei
popoare: latini, etrusci și sabini (1).
Un concurs de circumstanțe unice care este posibil de identificat la sfârșit a
(1) Italia primitivă, p. 102
determinat extensiunea imperiului
universal al Romei, independent de moravurile sale virtuoase și poate a
contribuit la facerea și conservarea lor.
Un concurs de circumstanțe, în care
evreii vedeau mâna lui Yehova dacă era vorba de ei, acesta fiind cel ce a
predestinat poporul Romei să împlinească procesul social natural al
umanității. Grecii l-au ratat cu Alexandru; romanii l-au reușit cu
Cezarii.
Se spune de altfel, astăzi, că
moralitatea bătrânilor romani a fost mult exagerată de istoricii târzii.
Număr de trăsături de curaj, de abnegație și de rigiditate morală, de
care istoria bătrânei Rome este plină, sunt invenție pură. Și este atât
de tentant a obține un raport de la cauză la efect între succes și
merit!
Pe măsură ce istoria Romei apărea ca o
reușită extraordinară, s-au imaginat toate sorturile de virtuți, care,
se credea, vorbeau de la sine. Dar pentru cel ce se liberează de
prejudicii și discerne partea de legendă în trăsăturile morale
tradiționale ale poporului roman, înlănțuirea istoriei romane ia un alt
aspect.
Într-adevăr, după L. Homo „Roma a apărut
la ceasul său, între lumea orientală, deja închinată decadenței, și
lumea occidntală, încă plonjată în barbarie. Prima din toate marile țări
mediteraneene, depășind acest cadru tradițional al cetății antice, ea a
știut să realizeze, sub o formă stabilă, o unitate națională de tip
lărgit… Cât despre însuși poporul roman, două trăsături domină
caracterul său: absența imaginației și sensul practic (1).” Rectificăm,
spunând că este mai curând o imaginație eminamente pragmatică aceea care
distinge caracterul roman, în care ea diferă de imaginația
contemplativă și artistică a grecilor.
În al patrulea și, mai ales, al treilea
secol, când a început avântul roman și când Roma și-a întins dominația
spre sud, situația orașelor grecești era, în marea Grecie, aceeași ca și
aceea din orașele Greciei din Europa. Luptele intestine, opoziția
facțiunilor și partidelor, proprii democrațiilor și care marchează
începutul disoluției în societăți, alternativa anarhiei și a tiraniei
slăbiseră atât de mult forța de rezistență a acestor orașe, încât
cucerirea lor nu prezenta nicio dificultate serioasă.
În rezumat, istoria celui de al treilea
și al patrulea secol arată mai multe circumstanțe particular favorabile
extensiunii dominaţiei romane (2): 1 reculul decadenței imperiului
etrusc; declinul
(1) Op. cit., p.303
(2) L. Homo, Italia primitivă, p. 186
elenismului în Marea Grecie; 3 invazia
galilor; 4 lupta între etrusci și greci. „În al cincilea secol,
decadența etruscă se accelerează și nu întârzie să devină iremediabilă;
cauzele acestui fapt: reacția raselor indigene subjugate, atacurile
reiterate de popoarele vecine, decadența politică și socială, dispariția
spiritului militar, moleșirea moravurilor.”. Etruscii, în luptă cu
cetățile grecești, au suferit o înfrângere gravă, la Cume. Dar „dacă în
afară, falimentul etrusc s-a revelat complet, înăuntru decadența se
anunță încă și mai puțin iremediabilă. Rivalitățile între cetăți domnesc
în stare cronică și, în cursul crizei, prin căderea Veies-ului și
pierderea Etruriei meridionale, legătura federală a devenit slabă și
ineficace… Peste tot luptele părților ating paroxismul; ele nu ezită să
facă apel la străin… Democrați și demagogi, pentru a transforma
constituțiile diverselor orașe… populația în întregime nu gândește decât
la juisanță, noțiunea însăși de patrie se tocește… De la mijlocul
secolului al patrulea, Etruria în plină disoluție a încetat să mai
conteze în Italia (1)).”
Dacă aceasta era situația federației orașelor etrusce, cea a cetăților grecești era mai bună? Iată cum ni se prezintă:
„Cu secolul al patrulea, decadența
orașelor grecești o să înceapă.” „în primul rând, lupta contra
popoarelor non elenice interioare le provoacă ruina. A doua cauză a
declinului elenismului în Italia a fost lupta între orașele grecești.
Motivele conflictului nu lipseau: opoziția de rasă, ioniană, aheană,
doriană etc., aristocrații contra democrații, rivalități economice…
Ultima cauză de ruină, în fine, și nu cea mai mică: rivalitățile
intestine în interiorul fiecărei cetăți, partidele sunt la cuțite;
aristocrați și democrați se aruncă într-un război fără milă; guvernanții
se succed ca marionetele la teatru; izbucnesc revoluții și tiranii (2).
(1) Op cit., pp. 192-193
(2) Ibid., pp. 196-199
Când forța militară a Romei a început să
se afirme, ea se găsea în fața acestei lumi agonizante. Cetățile
grecești și etrusce ocupau aproape totalitatea peninsulei italiene.
Orașele sau națiunile de mai mică importanță, care nu erau cuprinse, a
trebuit să se strângă în jurul Romei, pentru a putea rezista invaziei
galilor. Și iată condițiile esențiale în care s-a făcut unitatea Italiei
sub dominația romană. „Tendința spre unitate, remarcă L. Homo, circula,
încă obscur, de-a lungul peninsulei, și Etruria de-o parte, Latium de
alta, le-am prezentat deja, sub formă de federație, două manifestări
simptomatice (1).”
(1)Op. cit., p. 224
Este ceea ce vor realiza, în Balcani și
în Asia, Filip și Alexandru, Pyrus și moștenitorii lui Alexandru și, în
fine, Cartagina, în Africa. Singurul mare și serios efort pe care l-a
îndeplinit Roma a fost lupta sa contra Cartaginei. Pentru că, precum
Roma, Cartagina tindea spre imperiu, și în inevitabilul conflict care le
opunea, puțin a lipsit ca ea să nu pună un termen prematur destinului
poporului roman. De aceea războaiele punice sunt punctul central al
întregii istorii romane; celelalte războaie, anterioare sau posterioare,
nu se pot compara cu acestea. Cartagina o dată distrusă, ce alt stat
putea rezista legiunilor romane, războite și călite în acest formidabil
conflict? Să fie Grecia? Dar cetățile grecești din secolul al treilea
erau ruinate de războaiele lor fără încetare. Legiunile romane n-au avut
nevoie nici să caute pretexte pentru a le cuceri; ele au fost adesea
chemate ca aliați necesari. De altfel, cucerirea Macedoniei, apoi cea a
Spaniei, au fost un simplu corolar al cuceririi Cartaginei. Roma trebuia
să se asigure din partea Macedoniei, a cărei intervenție în favoarea
Cartaginei a fost pentru ea un dezastru. Decizând, pentru acest motiv,
intervenția contra Macedoniei, „Senatul nu se gândea deloc să cucerească
Grecia (1).” Scopul era să împiedice unitatea balcanică sub egida
Macedoniei; pentru
(1) L. Homo, Italia primitivă, p. 355
aceasta, trebuia să încurajeze în Grecia
particularismul tradițional. Lucrând în acest sens, romanii se
prezentau ca protectori dezinteresați, dar, excluzând pe Filip al
Greciei, ei nu puteau să facă mai puțin decât să-i ia locul și astfel
Roma și-a instituit protectoratul asupra orașelor grecești. Episoadele
cuceririi Greciei sunt foarte cunoscute pentru a fi necesar să le
amintim. Victoriile de la Kunokefala, de la Magnesia, de la Pydna și de
la istmul Corint au fost etapele cuceririi Greciei și a Orientului.
Cucerirea cetăților grecești chema
fatalmente pe cele ale regatelor elene din Asia. Cu rare excepții
aproape, era suficient ca legiunile să se arate pentru a vedea căzând
cetățile și regatele; unele și altele nu cereau măcar totdeauna deranjul
consulilor și al armatelor, ci cele mai multe se livrau fără crâcnire
dominației Romei. Bogata Sirie nu a întârziat nici ea să notifice
romanilor dorința sa ca ei să fie anexați. Ptolemeu le-a oferit gratuit
Cyrenaica, și Alexandru II, regele Egiptului, a urmat exemplul său
oferind Egiptul administrației romane; Nicomed la rândul său, s-a grăbit
să mărească republica romană cu regatul Bithiniei. S-ar putea cita alte
cazuri încă. Ce raport ar putea fi între aceste cuceriri involuntare și
moravurile poporului roman, care, în acest moment, erau deja profund
alterate?
Se pierd din vedere, cea mai mare parte a
timpului, aceste de preciziuni, precum starea generală a lumii antice
în secolul al patrulea înainte de I.H. Și, când se consideră rezultatul
în el însuși, întinderea imperiului Romei, se orbește în fața
imensității sale: nu mai este decât un pas de făcut pentru a vedea în
romani nu numai oameni, ci supra-oameni, și pentru a le împrumuta toate
virtuțile.
Dar, în realitate, soarta romanilor a
fost determinată de descompunerea lumii antice. Forma socială a cetății,
prea strâmtă pentru a conține curentul vieții istorice a acestor
timpuri, se dizolva atunci;viața interioară devenea democratică și
anarhică și grăbea disoluția sa. O asemenea soartă o aștepta pe Roma
însăși. Luptelor civile pe care le-au au început cu Grahii nu le-a
lipsit decât prea puțin pentru a distruge Roma. Singura sa șansă a fost
poate că procesul său de disoluție a venit ultimul; ea singură rămânând
în picioare, în timp ce celelalte cetăți cădeau unele după altele, Roma
realiza fără dificultate vasta sa expansiune.. Galii singuri ar fi putut
încă pune în pericol grandoarea și existența cetății romane, dar erau
ei înșiși sfâșiați de anarhie, și aceasta a facilitat cucerirea Galiei.
Când anarhia războaielor civile a atacat
Roma și a pus-o la un deget de ruina sa, din fericire pentru ea, nu
exista nicio altă putere pentru a o cuceri la rândul său. Totul se
dărâmase și ea însăși era aproape de a se prăbuși la rându-i. Dacă a
fost salvată este pentru a fi împlinit opera spre care tindea disoluția
cetăților antice, Căci iată cel mai mare merit al republicii romane: ea a
știut mai bine decât celelalte cetăți să-și adapteze legile și
instituțiile la condițiile noi pe care i le-a creat expansiunea
continuă. Dacă, timp de peste un secol, anarhia războaielor civile a
pustiit-o pe ea însăși, este pentru că această adaptare nu a fost
imediată. Roma creștea foarte rapid, activitatea sa, lărgindu-se peste
măsură, deborda cadrele prea strâmte ale constituției sale democratice.
Când viața debordează cadrele sale, ea este dezaxată; urmează anarhia și
moravurile se dizolvă (căci moravurile, tot atât cît instituțiile și
legile, sunt cadrele vieții).
Wells vede în apariția monedei, în
comorile corupătoare cauza decadenței romane și aceasta este adevărat,
dar o cauză mai profundă încă era discordanța legilor și a instituțiilor
cu starea socială și economică și necesitatea presantă de a remania,
schimba și reajusta tot timpul legile și instituțiile. A fi ajustat la
timp sau a fi întârziat această ajustare între instituții și viața mereu
mai largă a republicii Romei, aceasta a salvat imperiul Romei, sau ar
fi declanșat anarhia.
Într-un cuvânt, cauza războaielor civile
a fost faptul că Roma, cu strâmta sa constituție de cetate, se afla
chemată să guverneze aproape toată lumea antică. Costumul de lege al
republicii, așa cum ea îl croise când Roma era o cetate, devenise corset
prea strâmt pentru a conține viața și administrația unui imperiu
colosal. Cuirasa republicană trebuia să se spargă și să zboare în
țăndări.
Un om a înțeles această situație și este
cel care a dat acțiunii sale o eficacitate excepțională. El a pus
sfârșit războaielor civile și a salvat grandoarea romană oferindu-i
singurul cadru constituțional care putea s-o conțină. Soarta lumii
antice a fost în mâinile lui Cezar. Strâmb sau drept, adică meritat sau
nu, rolul pe care el l-a jucat în destinele lumii antice este cu
adevărat providențial. Vasul care, cum se spune, purta pe Cezar și soarta lui, purta, propriu vorbind, soarta întregii civilizații antice greco-romane.
*
* *
Ceea ce a făcut Cezar pentru a adapta
cadrul constituțional la amploarea pe care o doândise republica,
devenită din oraș univers, din urbs orbs, în momentul în care
războaiele civile erau pe punctul se a aneantiza opera atâtor generații,
se repetă la toate ocolurile istoriei romane. Ajustarea continuă între
realitatea istorico-socială și instituții și legi este ușor de constatat
la fiecare mișcare mai importantă a extensiunii cetății. L. Homo arată
aceasta admirabil. După el, o regulă generală comandă toată istoria
Romei, aceea că evenimentele politicii externe domină și determină
modificările de politică internă. „Evenimentele capitale ale istoriei
exterioare Romei… sunt cu precizie cele care, prin repercusiune logică
și directă, au dat naștere schimbărilor constituționale cele mai
decisive (1).” „Extensiunea crescâmdă a imperiului roman rezultat din
cuceriri… creșterea constantă a populației sale… a provocat crearea de
angrenaje noi și mai complexe”. „Stabilirea consulatului și accesul
plebeilor la consulat, acestea au fost, spune Homo, acestea au
necesitățile politicii exterioare care se impuneau (2).” Astfel, el
explică atribuirea de drepturi politice claselor populare mai largi prin
necesitatea războaielor de extensiune care cereau un număr mereu mai
mare de cetățeni soldați, la fel cum extensiunea statului prin cuceriri
va determina crearea de tribunale permanente care s-au multiplicat cu
timpul specializându-se după diferitele genuri de proces(3).
(1) Inst. Pol. Des Romains, p.28.
(2) Ibid., p. 60.
(3) Ibid. , p. 110
Deschis, ar fi fost suficiente eșecurile
celui de-al doilea război punic, când guvernul democratic se revelase
impropriu apărării cetății, pentru ca instituțiile patriciene să ia o
nouă vigoare. Acest război a dus atunci la dictatura senatului, la
triumful oligarhiei, fortificate de altfel prin dispariția în Italia și
Roma a claselor mijlocii, a micilor țărani cultivatori de pământ. Scipio
Africanul a exersat primul o veritabilă dictatură și a deschis astfel
seria. Lupta veritabilă s-a dat între oligarhia senatului și dictatură.
Dar și una și altul erau necesități care impuneau politica externă
pentru că aceasta cerea „în guvern o concentrare de voință mereu mai
strâmtă, o unitate de acțiune mereu mai intensă. La această problemă
vitală, constituția tradițională a cetății nu mai aducea soluția
necesară. Astfel marșul oligarhiei, precipitată de cel de-al doilea
război punic continuă implacabil (1).”
„Întreaga dezvoltare constituțională a
Romei apărea, în ultimă analiză, ca un reflex fidel al istoriei
exterioare. Achiziția mai întâi, administrarea și unificarea imensului
imperiu, apoi, cer și antrenează o concentrare mereu mai îngustă în
organele de guvernământ. Oligarhie, principat, dominat vor reprezenta
marile etape ale acestei lungi evoluții. Cu Grahii, se deschide criza
comunicațională. Dangătul funebru al regimului oligarhic nu va întârzia
(2).”
(1) Op.cit., p. 136
(1) Op.cit., pp. 178-179
Într-adevăr, clasa mijlocie a micilor
proprietari fiind dispărută în fața concentrării capitaliste, poporul a
fost redus la populația capitalei. La adunări, numai acesta din urmă
participa, căci cetățenii orașelor și satelor mai îndepărtate nu se
derajau pentru a veni să voteze. Or, această populație mereu mai
numeroasă și de un nivel mai scăzut, era accesibilă la corupție, la
venalitate. Mai târziu, ea a format , la începutul imperiului corporația
săracilor. Voturile acesteia erau la dispoziția celui care plătea sau o
teroriza. Un Marius, un Sylla nu vor întârzia să observe. Dictatorii,
puternici prin voturile acestui popor, își dădeau toate puterile pe care
și le doreau. După Marius și Sylla, a fost rândul lui Pompei, Crasus și
Cezar. Toate instituțiile republicane care se bazau pe voul poporului
s-au fondat în mai puțin de un secol, Descompunerea instituțiilor lăsa
teren liber competiției dictatorilor și luptelor sângeroase, a căror
principală și ultimă victimă va fi oligarhia din senat.
În ultimii ani ai republicii, spune
Homo, comices tributes – sau mai exact caricatura grotescă care a
supraviețuit – vor dispune în statul roman de un monopol legislativ fără
limite și fără frână.” Acești comices puteau fi manevrați prin bani,
sau teroare, sau răscoală. „Votul se cumpără la birouri deschise” și
„comices electorale se transformă în câmpuri de bătălie (1).” Grahii
încercaseră să reacționeze împotriva acestor stări de lucruri când au
vrut să instituie mica proprietate prin împărțirea pământurilor. Căderea
lor a precipitat descompunerea constituției romane. „Vechea
constituție, spune Homo, nu a știut la timp să facă să fie fisurate
cadrele anacronice și, renunțând la sistemul său perimat al cetății, să
realizeze în legi, cum ea era în fapte, formula statului” „În mijlocul
primului secol înainte de I. H., vechea constituție apărea uzată și deja
în plină descompunere… Această stare de descompunere politică și
socială, rezultat final al cuceririi romane, își găsește expresie
concretă în două evenimente concomitente și egal simptomatice:
conjurația, bătaia în stradă (2)”
(1) Op., cit., pp. 186-187
(2) Ibid., pp. 109-191
Cu decăderea constituției și a legilor,
moravurile s-au relaxat. „Noi am pierdut, scria Cicero, nu numai sucul
și sângele, dar chiar culoarea și aparența veche a cetății. Nu mai
există republică, nu senat, nu demnitate în nici unul dintre noi.”. Și
când Tacit aruncă această formulă lapidară: non mos non jus, el
provoacă un afevăr esențial. Numai că trebuie ținut seama că moravurile
și legile, departe de a depinde unele de celelalte, depind şi unele și
altele de soliditatea structurii statului; când acesta este zguduit sau
depășit, moravurile, ca și legile, merg în derivă; și nimic nu le va
opri disoluția. Nu se mai pot ameliora moravurile prin legi bune cum nu
se pot ameliora legile prin bune moravuri. Moravurie și legile nu sunt
solidare decât întrucât ele sunt efectele aceleiași cauze de ordin mai
general. Dacă Tacit, ca mai târziu Montequieu, vor gândi diferit, este
pentru a fi pătruns suficient mecanismul istoric al societăților.
Pe ruinele constituției republicane se
va edifica în curând o forță nouă: „ideea monarhică, obscură și
acoperită mai întâi, dar care, în cursul unui secol de disensiuni
civile, se va degaja gradual pentru a lua, cu clarul geniu al lui Cezar,
forma unei concepții sistematice și un program concret (1).”
(1) Ibid., p. 192
Miezul puterii monarhice a fost
tribunatul, așa cum l-au înțeles Grahii. Peste tribunat, s-a grefat
puterea militară și, din alianța lor, s-a născut și va crește regimul
personal și principatul lui Cezar.
Homo arată foarte bine cum mărirea Romei
prin cuceririle sale a făcut, puțin câte puțin, să sară peste
mecanismul său constituțional. Războaiele de cuceriri durau mai mult
timp decât durata reglementară a consulatului. De unde, sistemul de
prorogare a consulatului și crearea de guvernatori ai provinciilor
cucerite. Or, acești guvernatori de provincii exercitau puteri foarte
întinse. Era atunci o etapă decisivă pentru puterea personală. „Pentru a
crea această instituție a guvernatorilor provinciali a trebuit dată o
entorsă vechiului principiu care cerea ca magistrații care administrează
statul în numele poporului să aibă sediu la Roma. Or, extensiunea
nemăsurată a statului roman începuse deja să facă să se fisureze vechile
cadre ale cetății tradiționale și se admisese ca magistrații, prefecții
jure dicundo să poată avea sediu în provinciile îndepărtate (1).”
Lungimea războaielor, complicarea lor
tehnică, care făcea să se prelungească durata consulatului și în același
timp necesitățile guvernelor de provincie, precum cea a unei armate
permanente, din cauza prelungirii campaniei, au împins fatalmente spre
guvernul monarhic. Cităm, între altele, cazul lui Scipio Africanul,
numit consul la douazeci și patru de ani, fără a fi avut timp să treacă
prin magistraturi care singure dădeau dreptul la consulat. Însă,
cartaginezii se apropiau, victorioși peste tot, și toți oamenii
calificați pentru consulat refuzau. Scipio învingător, era natural ca el
să pretindă la roialitate, la imperium. El dă astfel primul
semn precursor, anticipând prima formă constituțională pe care avea s-o
ia guvernul republicii o sută de ani mai târziu.
„Lungi comandamente și armată de meserie
sunt cele două baze esențiale pe care se va edifica dictatura militară
și corolarul său logic, regimul personal (2).” Într-adevăr, un general
care comandă ani
(1) HOMO, l’Italie primitive, p.388.
(2) Ibid., p. 127
lungi o armată de meserie – și prin
acesta a reușit istoria romană să pornească cel de-al doilea război
punic – este o inovație cu totul contrară spiritului constituției
romane. „Această transformare presupune, spune Homo, ruptura legăturii
strânse care, în regimul cetății, exista între instituțile civile și
organizația militară, raport logic atâta vreme cât armata conservă
caracterul unei armate naționale.
Or, la Roma, șefii armatei continuă să
fie de asemenea, ca în trecut, șefii, magistrații supremi ai cetății,
consuli, proconsuli’. Armata de mercenari devine atunci un mijloc de
despotism contra cetății; ea este gata să se vândă trup și suflet celor
ambițioși. În 107, Marius forjase instrumentul, armata de meserie. În 88
și 83-82, Sylla învață metoda prin două lovituri de stat succesive”.
A urmat principatul lui Pompei; Roma
n-avea de ales. Dacă constituția nu mai era decât un cadavru, imperiul,
născut din cucerire, voia să trăiască. „Regimul cetății antice, așa cum
îl concepuse și îl practicase oligarhia celui de-al doilea secol, cu
principiile sale demodate, cadrele sale strâmte și mijloacele sale
administrative embrionare, nu știuse să opereze asupra lui însuși
reformele indispensabile și să realizeze o formulă constituțională nouă
mai largă, mai profundă, cea a statului. Or, această formulă, doar
regimul personal putea de acum înainte să o furnizeze”.
Pompei a fost primul care s-o realizeze,
dar el n-avea nici curajul nici forța de spirit pentru a o practica în
toată întinderea sa; el a trebuit să înceteze de a pretinde la acest rol
de maestru și de șef unic, care va fi reluat după el de către Cezar.
Ideea republicană, cu constituța strâmtă a cetății impunea încă prea
mult spiritului lui Pompei.
Numai spiritul lui Cezar a împins
curajul până la a concepe în plenitudinea sa constituția pe care o cerea
imperiul roman. În toate acțiunile sale, el s-a debarasat de opoziția
colegilor săi și a trecut peste piedicile pe care senatul le punea
actelor sale. De asemenea acțiunea sa politică și mai ales militară a
fost de o eficacitate extraordinară. Pentru prima dată, puterea
imperiului roman și formidabilele sale resurse erau mânuite fără
obstacolele pe care le impunea o constituție și instituții prea strâmte,
create odinioară și ajustate pe corpul redus al unei cetăți.
„Constituția pentru el este de acum înainte literă moartă”.
A fi liber de toate piedicile! Poate
numai acestui fapt să se datoreze miracolul de a vedea un avocat
instruit, un politician demagog, șef al facțiunii plebeene, devenind,
după o practică militară de doar doi sau trei ani, cel mai mare general
al timpului său și unul din cei mai mari ai tuturor timpurilor. „Cezar
nu vrea să să mai restaureze, ci să facă operă de novator și să dea
statului roman armătura constituțională de acum necesară dezvoltării și
chiar vieții sale”. El avea o atât de clară conștiință a necesității
operei sale încât, fără el, în cazul în care ar fi dispărut, ar fi fost
aneantizată, că, așa cum spunea el însuși: „Republica nu se vabucura de
nicio odihnă și, sub o formă agravată încă, va recădea în războaiele
civile”.
„Regalitatea, spune Homo, apărea ca
încoronarea necesară regimului politic nou. Cezar luase ca ideal politic
monarhia mondială absolută a lui Alexandru.” Se pot rezuma toate aceste
fapte spunând că atunci când Roma, grație unui destin unic, cucerise
lumea, a trebuit să aleagă între menținerea instituțiilor sale
tradiționale și conservarea imperiului său. Roma nu se decisese la
aceasta decât după un secol de război civil și Cezar este cel care a
ales în locul ei și în pofida ei. „Pentru prima oară, numai clarul geniu
al lui Cezar va ști să pătrundă negurile viitorului și să descopere în
regimul monarhic de tip elenistic rezultatul fatal al unei evoluții de
trei secole (1).”
(1) Op. cit., p. 245
Mișcarea începută cu Scipio și Grahii,
reluată de Marius și Sylla, dusă foarte aproappe de sfârșit de Pompei, a
fost desăvârșită magnific de Cezar. „Disoluția regimului cetății care a
început din al treilea secol înainte de I.H. A fost deci rezultatul
unei duble evoluții: decadența graduală a instituțiilor politice
naționale și dezvoltarea crescândă a puterii militare.” Maestrul
cavaleriei, adjunctul dictatorului, precum și termenul de șase luni și
anualitatea și colegialitatea în consulat erau piedici constituționale
care sufocau viața imperiului. Abolirea lor și crearea guvernelor de
provincii, care aveau deja toate caracterele monarhiei, au rezultat
direct în principatul lui Cezar.
L. Homo vrea să facă o distincție între
monarhia concepută de Cezar și cea realizată de August, pentru că, după
el, prima a fost concepută după model elenistic, în timp ce a doua nu a
rupt-o cu instituțiile republicane ci a încercat chiar să le conserve.
Dar cum August n-a conservat decât aparențele, diferența dintre cele
două metode este cu totul formală și n-are nicio importanță reală.
Aparențele pe care August vrusese să le menajeze se vor șterge foarte
repede și dura realitate va izbucni în toți ochii sub Tiberiu deja și
mai ales sub Nero. Toată evoluția politică și constituțională care va
urma după August va fi cu precizie pentru a duce la concepția monarhică a
lui Cezar.
Schimbarea constituțională operată de
Cezar cerea o reajustare a tuturor legilor și instituțiilor imperiului.
Astfel, opera lui legislatoare a fost laborioasă și imensă, chiar dacă
nu a avut timp s-o termine. Moștenitorul și succesorul lui, August, o va
relua și încheia. Dar, în același timp, August, cum o să vedem mai
amplu, s-a consacrat de asemenea reajustării credințelor religioase și
ameliorării moravurilor, pentru a le pune în armonie cu noua constituție
și a face viabil pentru câteva secole imensul imperiu.
Evident, când osatura unei societăți,
adică atunci când constituția și instituțiile sale se descompun sau sunt
zguduite de schimbări neîncetate, toată suprastructura ideologică
devine clătinătoare întâi, și se distruge după aceea. Moravurile se
atenuează și pălesc, lăsând loc liber unui egoism hedonist și sălbatic,
adică fără limite și fără frâu. Limitele și frâul care sunt necesarmente
credințele/religiile se sparg, pentru că credința însăși se alterează
și se năruie în scepticism absolut.
Constituția republicană și democratică a
Romei de dinaintea războaielor punice a fost deci nu efectul, ci cauza
moravurilor severe, sobre și rigide.
Într-adevăr, republica romană de
dinaintea războaielor punice a generat cu totul natural moravuri bune și
virtute, pentru că prada și prosperitatea, bogăția erau împărțite între
nobili și popor, și acest simplu partaj reducea forțamente pe aceștia
la o juisanță mai moderată, mai puțin abuzivă.
Dacă Grahii ar fi triumfat, este cert că
democrația victorioasă ar fi fost un serios obstacol contra decăderii
morale. Căci prosperitatea dobândită, fiind mai echitabil distribuită, a
făcut inegalitățile de avere mult mai puțin mari, tocmai prin aceasta,
viciile și senzualitatea mai moderate.
Tot așa, dacă democrația realizată la
Atena sub Pericle s-ar fi putut menține, este cert că decadența
poporului grec n-ar fi survenit atât de curând. Dar aceste revoluții
continue, care aduceau la putere atâția tirani, atâția demagogi, au
grăbit declinul mai mult al aristocrației decât al poporului și au
ajutat mult la disoluția grecilor. Sclavii care, foarte adesea,
înlocuiau cetățenii dispăruți în toate războaiele civile și străine
n-aveau resortul celei mai bune vieți morale; ba dimpotrivă. Mai mult
decât declinul poporului liber propriu-zis, sclavajul, pe care se
sprijinea economia civilizației antice, este cel care i-a accelerat
căderea. Sclavajul are acest efect din nenorocire inevitabil că, prin el
însuși, el corupe și sclavul și stăpânul; cu atât mai mult, atunci când
sclavii aduceau cu ei germenii tuturor viciilor care domneau în țara
lor de origine.
Vom vedea că toate circumstanțele
istorice păreau să destineze Roma la aceeași soartă ca Grecia. S-ar
putea spune că Roma a fost miraculos salvată: acest miracol a fost de a
fi avut un Cezar și un August, când Grecia n-avea decât un Alcibiade.
După Mimmsen, opera lui Cezar a oprit
Roma pe panta decadenței definitive. El merge chiar cu gândul că ruina
era consumată și că Cezar a trebuit veritabilmente să reconstituie
imperiul. „El avea de clădit, scrie el, pe ruine, cu ruine (1).”. Totul
se dărâma când el a apărut pe scenă. Cu el, șef al partidului
democratic, democrația e cea care revine la putere. „El a adoptat planul
de organizare al lui Caius Grahus și arăta ura cea mai amară
aristocrației și el a rămas democrat chiar fiind monarh (2)”
(1) Istoria romană, t. VII, p. 169
(2) T. VII, p.179
„Monarhia sa diferea atât de puțin de
democrație, încât aceasta nu-și atingea scopul decât prin mijlocul
acestei monarhii (1)”. „Triumful lui Cezar este triumful poporului, prin
el, contra aristocrației organizată în senat și deținătoare a tuturor
puterilor republicii. Dar Cezar, în însuși triumful său, s-a forțat să
concilieze toate părțile. Semnificația principatului lui Cezar este deci
dublă: a fost în același timp triumful democrației și instituției
formei constituționale centralizatoare care, singură, convenea Romei,
devenită capitala lumii. (2)”
La toate problemele esențiale ale vieții
romane, de care depindea soarta lumii antice, Cezar a adus soluțiile
necesare. Legile, instituțiile, administrația provinciilor, legile
imperiului, totul a fost profund renovat. Rolul său a fost cu adevărat
providențial. El a găsit o aglomerație de popoare și de provincii
reunite, sau mai curâns juxtapuse. S-a străduit s-o facă o sinteză vie,
ceva comun unei națiuni. El însuși avea sentimentul operei sale imense;
el simțea că a trăit viața întregii antichități, care se redresa, prin
el, la marginea abisului. „Destul am trăit”, spunea el în ajunul morții
sale.
După Mommsen, care a scris paginile cele
mai elogioase și mai elocvente asupra lui Cezar, acest om a fost cel
mai reușit și cel mai complet exemplar pe care l-a dat vreodată rasa
oamenilor de la origini până în zlele noastre. El vorbește cu venerația
și pietatea cu care credincioșii fervenți le încearcă pentru Dumnezeu
(3).
(1) Ibid., p. 180
(2)Homo recunoaște de asemenea că
puterea tribunitiană care este pima prerogativă a împăratului încarnează
triumful democrației poporului în persoana împăratului care este șeful
său, tot așa cum împăratul încarnează puterea militară (Op., cit., p. 276)
(3) „Cezar era omul perfect… Secretul
naturii care, în manifestările sale cele mai desăvârșite, combină
regularitatea și individualitatea, trece orice expresie. Noi nu avem,
adaugă el, decât să invidiem soarta celor care au contemplat această
perfecțiune și să ne facem o idee slăbită prin lumina reflectată care
rămâne în operele create de această mare natură” (Op., cit., p. 169)
În fapt, acest limbaj nu se poate
susține decât pentru omul enigmatic care se va naște la Betleem, la
cincizeci de ani după moartea lui Cezar.
De fapt, destinul Romei a fost deturnat
de intervenția lui Cezar. Democrația fiind restabilită sub singura formă
compatibilă cu timpurile, centralizarea indispensabilă a imperiului
realizată, legile și instituțiile reformate cel puțin în liniile lor
mari; moravurile vor putea de acum să se amelioreze.
Cezar întemeiase; opera lui August va fi
mai ales de a continua și a desăvârși. Triumviratul său, campaniile
sale, succesele sale, apoteozele sale vor pe cele ale lui Cezar, dar nu
le vor egala. Departe de a avea privirile fixate pe viitor, August, în
ce privește reforma moravurilor, este obsedat de trecut. El credea cu
obstinație că trebuia revenit la obiceiurile austere și simple ale
strămoșilor. În aceasta, el a rămas la punctul de vedere al bătrânului
Cato. Reformele sale au fost concepute și formulate în acest spirit
reacționar și conservator. Este același spirit conservator al vechilor
instituții republicane care-l vor imprima puterii sale: absolutistă în
realitate, el se va flata până în testamentul lui de a fi conservat
intacte libertățile republicane.
Opera lui August nu a fost mai puțin
complexă și laborioasă. Misiunea pe care și-a dat-o era triplă:
politică, morală și religioasă. Noi cunoaștem cum și cu ce succes s-a
achitat el de misiunea politică. Organizarea imperiului este opera sa.
Reacția contra debordării moravurilor și contra scepticismului religios a
fost mult mai puțin eficace. El a făcut ce-a putut mai bine pentru a
revigora credința în zei. A restabilit vechile culte, a reparat templele
și mormintele în ruine și a clădit altele noi, a onorat toate
divinitățile tradiționale; el însuși a dat exemplu. Zei noi au fost
introduși în panteonul imperiului. Numărul preoților a crescut, soarta
li s-a ameliorat. Și, chiar dacă se forța să ridice moravurile, el a
reformat, ceea ce era mai puțin dificil, caracterul moral al unor
divinități, purificându-le de ceea ce putea încuraja senzualitatea
cultelor tradiționale. A luat măsuri severe contra ghicitorilor și
magicienilor, a epurat oracolele și cărțile sibiline. Dar mai ales viața
de familie, în particular cea a femeilor, a fost obiectul cel mai
constant al atenției sale. Numeroasele legi contra celibatului și în
favoarea familiilor numeroase sunt bine cunoscute. Au fost hotărâte
reglementări pentru restrângerea în limitele decenței a conduitei
femeilor (1).
Pentru perseverenta și meritoria, cum a
fost tentativa lui August, ea a fost departe de a avea succesul pe
care-l spera el. „Răul era atât de profuns, și universal, încât acești
romani, care nu mai aveau forță pentru a-și proteja libertatea, au
găsit-o pentru a-și apăra viciile (2).”
- „Cinismul nerușinat distrusese moravurile private. În multe case nu mai existau părinți, nici copii, nici soții, ci creaturi umane uitând cele mai naturale din toate datoriile și alergând după plăceri în desfrâu. Matroanele, spune el, numărau anii lor după soții lor, nu după consuli.” (DURUY.)
- DURUY, t. III, p. 778
Este adevărat că legile sale și
administrația sa au consolidat imperiul. Lunga domnie a lui August,
rezonabilă, ponderată, abilă, ca și începuturile domniei lui Tiberiu, au
contribuit la întărirea noii constituții, atât de bine încât ea se va
menține chiar și sub cezarii demenți, ca Nero și Caligula. Aceștia,
totodată, nu au fost departe de a pune în pericol echilibrul
constituțional atât de penibil dobândit; dar șansa a vrut ca o suită de
împărați luminați le-a succedat, ca Traian sau Hadrian, care au fost
destul de fericiți pentru a recăpăta terenul pierdut și a restabili
splendoarea imperiului.
Cu toate acestea, moravurile
generațiilor eroice la care visa August nu aveau să retrăiască. În
această privință, Gaston Boissier a văzut foarte bine, opera
reformatoare a lui August a eșuat. Decadența moravurilor continuă după
el așa cum o găsise. Măcar nu a progresat. Dar nu era până la propria sa
familie cineva care să nu fi fost atins de corupție, și el însuși nu
lăsa să se dezmintă principiile sale prin conduita sa.
Și de ce a eșuat în intreprinderea lui?
Este pentru că orice reformă a
moravurilor trebuie să fie ajutată și completată de o reformă
religioasă. Or, opera religioasă a lui August a fost nulă. Nici
reconstrucția templelor, nici restaurarea religiei oficiale a imperiului
nu pot conta. Dar, sceptic și raționalist cum era el, putea face mai
bine? În spiritul său, nu se agita decât un amestec incoerent de
stoicisme și de epicureisme, care nu-i interzicea să se lase adorat el
însuși ca o divinitate și chiar să încurajeze această idolatrie, poate
cea mai antipatică și mai profanatoare dintre toate. Reformele lui
August nu puteau reuși mai bine ca reacția lui Cato: și el, fără a se
îndoi, trebuia să se mire că doi auguri puteau să se privească fără a
râde.
Nimic nu trădează mai bine scepticismul
și uscăciunea acestui om decât cuvintele pe care le adresează
prietenilor săi pe patul de moarte: „Găsiți că am jucat destul de bine
această farsă a vieții? Dacă voi sunteți mulțumiți, aplaudați”. Cuvântul
era just: o farsă. Până și în testamentul său, n-avea el ipocrizia să
pretindă că niciodată n-a avut, în republică, o putere mai mare decât
colegii săi? Farsă de asemenea, acest rol de divinitate imperială pe
care el îl lăsa să i se atribui.
Ce contrast cu Cezar care, după cel mai
mare triumf al său, a găsit de cuviință a se umili, urcând în genunchi
ruta pietroasă a Capitoliului. Este pentru că și Cezar putea foarte bine
să fie un sceptic, un raționalist: „Exista, spune Mommsen, în
raționalismul lui Cezar un punct unde el se limita cu misticismul… (1).
Această umilire voluntară a lui Cezar nu este ea un vag și îndepărtat
ecou care
(1) T. VII, p. 163
amintește umilirea omului de pe cruce?”
Oricât a fost, din toate punctele de vedere, contrastul dintre viața și
destinul lui Iisus și cea a lui Cezar, există între cele două vieți un
paralelism uimitor. Acești doi oameni au murit deopotrivă asasinați
pentru a fi salvat, amândoi, pe căi diferite, civilizația antică
greco-romană. Și dacă teza pe care o susțin câte unii se justifică adică
un Iisus istoric n-a existat niciodată, poate că atunci toată legenda
creștină n-a fost, la origine, decât transfigurarea hiperbolică a
asasinatului lui Cezar. Ar fi aici o ipoteză demnă de Mommsen și care ar
traduce bine venerația sa religioasă pentru persoana lui Cezar.
Tot ce se poate spune, este că, fără să
fi readus austeritatea vechilor romani, reformele lui August au reușit
să conserve un minimum de moralitate, care va face să trăiască imperiul
mai mult de un secol. El a oprit dezastrul pe care moartea prematură a
lui Cezar o declanșase. Cu scepticismul său și cu credința sa
profanatoare în propria divinitate, este chiar surprinzător că el a
putut face ceea ce a făcut. Atât prin eșecul său cât și prin reușita sa,
opera sa ne este o lecție în situația pe care Europa civilizată o
dezbate astăzi și care, cum se va vedea mai clar ulterior, prezintă o
analogie frapantă cu epoca lui Cezar și a lui August.
Traducere din limba franceza de George Anca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu