CAPITOLUL II
CUCERIRILE ROMEI ŞI ALTERAREA
MORAVURILOR ŞI A CREDINŢELOR
Cu Roma, viața istorică a reeditat
aproape același ciclu, dar în proporții infinit mai vaste și pe o scenă
care se întinde aproape până la limitele lumii cunoscute atunci.
Grecii dăduseră lumii arta și filosofia. Romanii i-au adus, cu dreptul și creștinismul, organizarea socială și administrativă.
În timp ce grecii au excelat în opere de
spirit, romanii au fost creatori în viața practică și, încă mai bine,
materială. Nimic mai natural: gândirea filosofică atinsese la greci
termenul extrem de care antichitatea era capabilă. Tot așa, nu numai
romanii, dar lumea modernă însăși n-a putut adăuga mare lucru la
filosofia lui Platon și Aristotel. O filosofie romană originală ar fi
fost ca o a doua descoperire a Americii după Columb. Exista, din contră,
imensul teren lăsat în pârloagă de viața greacă: acela unde ea a eșuat,
organizarea politică, administrația și dreptul, și mai ales filosofia
practică care este creștinismul și pe care imperiul roman îl va crea în
colaborare cu aproape toate popoarele supuse și cărora el le va imprima
spiritul său centralizator, organizator și juridic.
În Italia, viața istorică a triburilor
stabilizate luase mai întâi forma cetății, care s-a cristalizat la Roma
sub modalitatea sa cea mai reușită. Dar ea trebuia să se prelungească
sensibil în termen mai scurt ca-n Grecia. Din primele sale timpuri, Roma
a manifestat geniul său de extensiune și centralizare. Popoarele
italiote, exceptând etruscii, nu concurează cu echivalentul acestei
tentative de unificare care fuseseră amfictyonele. Cetățile lor erau
destul de adesea unități închise.
Tendința spre universalitate, spre
unificare a trebuit să ia o altă cale: cucerirea. Un astfel de plan s-a
revelat infinit mai eficace, mai practic și a condus Roma la cele mai
mari fapte de glorie din istoria umanității.
În aceasta, Roma nu făcea decât să
îndeplinească legea fundamentală, procesul natural care domină fazele
istoriei și viața popoarelor.
Există un proces social natural, afirmă
Gumploviez, care este că „orice element etnic sau social urmărește să se
servească în scopurile sale de orice element slab care se găsește în
raza sa de putere sau acolo unde pătrunde (1)”. Poporul cel mai tare
parvine la acest rezultat prin cucerire sau prin alianță,
- Lupta raselor, p.159
sau, în fine, prin penetrare comercială: după circumstanțele de timp și loc, și după gradul de civilizație și de progres atinse.
Astfel, pentru Gumplovicz, „istoria
umanității este un proces natural… care se derulează ca orice alt proces
natural”, ca procesul astronomic, vegetal sau animal. Factorii,
elementele acestui proces sunt rasele, popoarele, societățile; și legea,
formula acestui proces este lupta, cucerirea pentru exploatare sau
alianța. „Această lege ne furnizează, spune el, cheia mijlocului prin
care ne este posibil să găsim serii infinit lungi de faze care s-au
produs între începuturile cele mai îndepărtate ale genului uman pe
pământ și prima auroră a istoriei cunoscute. Echipați cu cheia pe care
ne-o furnizează această lege, putem studia în detaliu esența fazelor
politice și sociale din timpurile istorice (1).” În consecință,
„Anexarea este cea mai frecventă dintre formele în care se manifestă
mărirea și dezvoltarea Statelor. Cea mai mare parte a marilor State pe
care le cunoaștem n-au practicat altă manieră de a se extinde.” Dacă nu i
se opun obstacole naturale, „tot pământul locuit ar trebui deja să fie
un singur Stat”. „Semper Augustus, totdeauna augmentator al
imperiului, acest titlu onorific al împăraților romani reflectă o
recunoaștere naivă și instinctivă a naturii Statului(2).”
Acestei extensii infinite a Statului,
Gumplovicz nu dă altă limită decât limita însăși a facultății de a
unifica și organiza elementele sociale cucerite. Dar pentru ca statul să
reușească „să-și asimileze elementele eterogene, dacă reușește să se
consolideze dându-și formele juridice, politice și ideologice adecvate,
în raport cu volumul social realizat, puterea sa de extensiune și
anexiune rămâne întreagă și poate fi exersată pentru noi anexiuni (3).”
(1) Ibid., pp 173-174.
(2) Gumplovicz, Mic tratat de sociologie, pp.259-260
- Ibid., pp. 260-261
Istoria tuturor popoarelor confirmă
acest proces social natural. Se poate spune că el guvernează faptele
istorice așa cum legea lui Newton domină fenomenologia fizică în cerul
astronomic ca și pe pământ.
Din primele momente, viața romană
debordează cadrele strâmte ale cetății și manifestă o tendință foarte
netă către expansiune. Confederația cetăților în Italia se va face prin
fier și sânge, nu prin jocuri; prin aceasta, ea va fi în alt fel solidă,
stabilă și sigură, decât prin sistemul federației pacifice care a eșuat
de mai multe ori. Deja, sub ultimii regi, Roma cucerise o mare parte
din teritoriul Italiei și un mare număr de cetăți. Căderea Tarquinilor
cu triumful patricienilor o va face să se retragă și o va diminua dar,
după o sută cincizeci de ani, cu descătușarea progresivă a poporului,
extensiunea se va relua mai viguros pentru a nu se opri decât cu Traian.
Paralel cu această extensiune
teritorială și socială, același tremur apărea la Roma ca la Atena în
ordinea credințelor și moravurilor. La origine, și destul de mult timp,
viața romană se caracteriza printr-o anumită stabilitate în constituția
republicană, în instituțiile și în credințele sale, încă mai mult în
moravurile simple și sobre. Aceasta va dura atâta timp cât viața cetății
se va concentra mai curând asupra ei înseși decât să cucerească
cetățile vecine. În plus, când Roma va intra în relații mai strânse cu
Atena ea îi va lua germenii tuturor disoluțiunilor morale și religioase;
și procesul de disoluție a credinței politeiste se va accelera până
când Roma va cuceri Ahaia.
Urmărind analiza sumară a ciclului
istoriei romane, vom vedea că aceleași rezultate vor fi atinse și că se
pot trage aceleași învățăminte ca ale experienței grecești. Ici și colo,
zguduirea credinței politeiste prin scepticismul critic va avea aceeași
repercusiune asupra vieții morale și politice.
După cucerirea țărilor grecești în
Europa și în timpul războaielor care vor reuși să cucerească Asia, se
răspândesc noi moravuri în Italia și mai ales la Roma. Pentru a fi trăit
lung timp printre popoare mai civilizate, soldații romani adoptă
credințele și superstițiile lor, manierele lor de viață și, cum se
întâmplă totdeauna, mai întâi viciile lor. Revenind la Roma, ei nu numai
că-și păstrează noile obiceiuri, dar servesc drept modele. Sclavii, mai
ales, care erau aduși în număr mare din țările învinse, au introdus, în
lumea romană, odată cu credințele, ideile, gusturile și moravurile din
țările lor de origine, toate defectele, viciile și tarele care-au
sfârșit prin a slăbi și dizolva patria lor. Moravurile simple și austere
care făcuseră grandoarea poporului roman s-a relaxat. În două sau trei
generații, viața romană devine aproape de nerecunoscut. Vechile virtuți,
rustice și militare, cedează locul moravurilor și credințelor
importate. Un scepticism nou iese la lumină și în curând domină noile
generații.
Aceste schimbări erau o consecință
inevitabilă pe care Roma și-o crease în lumea antică prin cuceririle ei
neîncetate și prin bogățiile care afluau către ea din toate orașele și
din toate țările cucerite. Legile antice și instituțiile primitive nu
mai corespundeau extensiunii noi a vieții romane. Aurul Orientului
întreg, al Africii, al Spaniei, al Macedoniei și al Greciei aflua la
Roma (1)
- „Cucerirea Cartaginei, a lui Antiohus şi a eolienilor adusese la Roma mai mult de 600 milioane seterţi, în afară de opere de artă şi de obiecte de preţ. Paul-Emile a raportat dintr-o singură companie 45 milioane. Mai târziu, au sosit bogăţiile din Corint, cele din Cartagina şi tezaurul lui Atal. După fastele capitoline au fost, în două sute optzeci şi trei de ani, o sută optzeci de triumfuri, aproape unul la fiecare doi ani … Unui consul nu-i era permis să revină cu mâinile goale, fie că luptaseră contra celor mai săraci oameni… De asemenea romanii nu dispreţuiau niciun profit, nici pe cel mai mizerabil” (DURUY, Istoria romanilor, p.225.)
Se pot imagina bogățiile, aurul
îngrămădit la Roma după cuceririle ulterioare, de Sylla, de Marius, de
Pompei, de Cesar, de Antoniu și de August (1). Poporul și aristocrația
partajau aceste prăzi. Aristocrația își apropria cea mai mare parte,
dacă nu aproape totalitatea, din aceste bogății. Or, acest aflux de
bogății coincidea cu momentul când vechile moravuri și instituțiile
tradiționale începeau să se ofilească. Pe de altă parte, noile legi și
noile instituții erau lipsite egalmente de soliditate și de prestigiu.
Armătura socială și morală a cetății era deci zguduită chiar în momentul
când, cu comorile lor, viciile popoarelor cucerite se introduceau la
Roma. Cum aceste bogății erau în mare parte acaparate de clasa
superioară (2), a fost natural ca relaxarea moravurilor să apară mai
întâi în familiile aristocraților. Dar în cele din urmă, ceea ce primea
poporul de jos din aceste bogății a sfârșit prin a antrena corupția
straturilor mai profunde, începând cu burghezia, cu cavalerii (3).
(1)„Alexandru a mobilizat, spune Duruy,
comorile acumulate în lingouri de către monarhii Caldeei, ai Asiriei şi
ai Persiei: mai mult de dpuă miliarde în numerar… O bună parte din
aceste bogăţii revine romanilor, prin cucerirea Macedoniei, a
Pergamului, a Siriei şi a Egiptului. Se adăuga ceea ce proconsulii
găseau de luat în Sicilia, la Cartagina, în Spania, în Galia şi pe care
Cezar le arunca legionarilor lui, când el ar fi forţat porţile sanctus aerarium. Era
produsul muncii de zece secole pe care jaful lumii civilizate şi
barbare îl acumula, în capitala universului, în mâinile familiilor
care-şi împărţeau comandamentul” (DURUY, ibid, p. 597.)
(2)Duruy citează câteva nume din timpul
lui Cezar, alături de faimoşii Luculus, Crasus Lepidus, precum Lentulus
şi Palas, Narcisc, Apicius, ale căror averi variau între 300 şi 400
milioane sesterţi.
(3) Iată cum comentează Polibiu aspectul
vieţii morale la Roma timpului său:. La romani, cei mai mulţi trăiesc
într-o stranie dereglare. Tinerii bărbaţi se lasă purtaţi în excesele
cele mai ruşinoase. Se dedau spectacolelor, festinurilor, luxului,
dezordinii de toate genurile, al căror exemplu este prea evident că l-au
luat de la greci, în timpul războiului contra Persiei.” – „Oamenii
liberi, adaugă Duruy, care-şi dobândiseră libertatea prin complezenţe,
populau casele de desfrâu; când această viaţă avea să-i ucidă,patronul
moştenea legal bunurile lor… Femei de condiţie liberă imitau aceată
existenţă facilă căci, în anul 114, pentru a readuce pudoarea, Senatul a
ordonat construirea unui templu pentru Venus Verticordia, Venus care
întoarce inimile spre bine. Dar această Venus nouă a fost mai puţin
puternică decât cele ale amorurilor nebune”
În rezumat, cuceririle romane se
caracterizează prin întâlnirea acestor trei circumstanțe: 1 zguduirea
vechilor moravuri, credințe și practici ale unei vieți simple și sobre; 2
introducerea de moravuri noi, practici și credințe străine, mai ales
grecești și asiatice; 3 acumularea de bogății revărsate dinspre toate
țările cucerite.
N-a trebuit mai mult pentru ca armătura morală și intelectuală a societății romane să plesnească.
Adăugăm la aceasta faptul că, în timpul
acestor războaie, un număr bun de vechi romani, acești veritabili
cetățeni, dispăruseră și au fost înlocuiți de oameni noi, care erau
adesea liberți. Pe durata unui secol, populația Romei a fost reînnoită
prin aluviuni de străini, la suprafața cărora pluteau un anume număr de
vechi familii aristocratice, care de altfel nu puteau prezerva nimic în
fața contagiunii universale.
O altă plagă a făcut poate încă și mai
mult rău:„Legiunile lui Manlius, spune Tit Liviu, au adus în Roma luxul
și moliciunea din Asia. Ele au introdus paturi ornate cu bronz, covoare
prețioase, voaluri și țesături fine. Din această epocă au început să
apară la festinuri cântăreți, baladini și interpreți la harpă; se face
mai multă cercetare în apreturi de masă, și o meserie josnică trece
drept o artă (1).
(1)DURUY, t.III, p.220
Se pare într-adevăr că la această epocă
oamenii eminenți și-au pus ambiția să inventeze platouri rafinate și să
străluceasă mai ales prin bogăția festinurilor lor.
Duruy conclude într-un cuvânt: „Către
jumătatea secolului al doilea înaintea erei creștine, Roma, capitala
lumii, era rigola universului unde viciile se potoleau public și
atentatele se comiteau cu impunitate (2)”
(1)„Se dădeau, spune Duruy, sărbători cu
neîncetare; unele grave încă, altele în care licenţa era un act de
devoţiune; se multiplicau, în circ, cursele de cai şi de care, Dar
aceste amuzamente din vechile timpuri bune nu mai păreau demne de
grandoarea romană. Oameni care au străbătut lumea cu sabia în mână,
ucigând şi jefuind, aveau nevoie de emoţii mai vii. Iată că încep să
sosească marile animale sălbatice din Africa, lei, pantere, care se
aruncă unul contra altuia, şi care curând vor ataca oamenii, şi acest
spectacol de cărnuri sfâşiate de vii, membre măcinate în dinţi,
măruntaie încă palpitând, târâte pe arenă, vor face să alerge pe sub
băncile amfiteatrului asemenea fremătări de bucurie încât, pentru a se
delecta mai des ochii poporului, se va edicta un gen nou de supliciu,
condamnatul aruncat la fiare.” (T,II,p.224)
(2)P, 228.
*
* *
Pentru a ajunge aici, trebuie ca
religia, cu sancțiunile ei, să-și fi pierdut de mult timp prestigiul. Ea
cazul religiei naționale a romanilor. Niciodată ea nu fusese profundă
nici ferventă. Ea a avut întotdeauna un caracter de politică practică.
Căutarea semnelor, divinația, cultul zeilor lari, ai căminului, zei
terme etc., ceremonialul formalist epuizând aproape toată viața
religioasă a Romei. Politeismul oficial, cu cultul lui Jupiter, al
Junonei, al lui Marte, al lui Mercur, al lui Hercule etc. păstrau
caracterul sec și strâmt care convenea bine romanilor primelor timpuri
ale republicii. Aceasta nu a mai mers la fel pentru consulari, care
cucereau multe provincii, se inițiau în filosofie și cunoșteau toate
sorturile de culturi noi. Ei au ajuns la un sort de bun simț, de
îndoială și indiferență, care putea foarte bine să se acomodeze cu
vechiul cult ca mijloc de guvernare. Așa au conservat ei instituțiile
religioase ca supliment indispensabil al instituțiilor politice.
Public, ei sacrificau zeilor tutelari ai puterii romane, dar nu credeau în ei.
Era atât de manifest că filosofia avea o
mare parte în această incredulitate, încât o reacție s-a produs: în
161, filosofii au fost izgoniți. Dar această tentativă pentru a reveni
la trecut n-a avut zi de mâine. Filosofii greci s-au revărsat curând la
Roma: Carneade a fondat a treia academie, a cărei dialectică ruina
școlile filosofice și religia; după el, Clitomac răspândește
scepticismul. Influența filosofilor sporea din zi în zi, până ce în
fine, la Rodos, Pompei a plecat insemnele consulare în fața științei
filosofului Poseidonius.
Opera destructivă a filosofilor era de
altfel cu atât mai facilă cu cât, de multă vreme, credințele politeiste
se clătinau. Germenul scepticismului religios apăruse chiar înaintea
războaielor punice, de când reflexia începuse să ilumineze mințile
romane. Ciuma, foametea, dezastrele militare, care puteau să survină
oricând, erau pentru aceste conștiințe probe că zeii lor, care nu le
împiedicaseră, deveniseră neputincioși. În marile pericole, romanii
uitau zeii și se adresau superstițiilor sau chiar zeilor străini. Poetul
Enius, din timpul lui Cato, tradusese în latină cartea Evhemere, unde
era învățat că zeii erau toți regi antici în Asia, adică oameni
muritori, divinizați prin credulitatea populară. Enius a făcut un război
ucigător prin sarcasmele sale contra zeilor și preoților lor, contra
augurilor și a auspiciilor (1).
(1)„Nu este în ei nici artă divină, nici
ştiinţă umană. Sunt nişte impudenţi mincinoşi, leneşi, nebuni; calici
pe care îi apasă foamea; ei promit comori şi ne cer un obol. Că din
aceste bogăţii, ei prelevează obolul lor şi nouă ne dă restul.”
Or, am văzut, augurii, aruspiciile, cu
interpretările lor de semne divine, constituiau fondul însuși al
religiei romane. Polybiu, prieten al lui Cato și Scipio Emilian, era
dezgustat de religia populară, devenită pentru unii o școală de scandal
și pentru alții o superstiție grosieră.
S-a ajuns curând la o situație în care
trăznetul lui Jupiter nu exista, în care „acest mare zeu al rasei ariene
își pierdea adoratorii, în timp ce statuile altor zei ca și a sa se
clătinau în piața templelor. Solitudine și liniște se făceau în jurul
acestor vechi stăpâni ai lumii, și iarba creștea pe căile sacre.”
Tot poemul naturist al lui Lucrețiu este
un protest contra existenței zeilor. Nu se flata Lucrețiu de a fi
liberat conștiința umană de spaimele himerice ale zeilor și ale
infernului? Oamenii cei mai luminați ai cestui timp, precum Cicero,
Cezar, Varo, Scevola sunt convinși de inexistența zeilor. Mai târziu,
poeții Horațiu și Ovidiu, în pofida citărilor continue din mitologie,
sunt profund sceptici.
Dacă opera filosofilor nu făcea ravagii decât în clasele înalte, cea a scriitorilor, ca de exemplu Dialoguride
Lucian, mergea peste tot. „Acest elev al lui Epicur își luase ca
misiune să urmărească fără răgaz șarlatanii, impostorii și
superstițioșii. Când făcea un război dur cu divinitățile care se duceau,
ca și cu cele care pretindeau să le ia locul, el era cu certitudine un
ecou și noi știm că i se citeau avid cărțile (1) ”. Pentru acest popor
devenit sceptic, nimic nu mai conta decât bucuriile vieții materiale cea
mai joasă (2).
Seneca scria mai târziu: „Acest infern
ce ni s-a pictat atât de teribil nu este decât o invenție a poeților.
Moartea este dezrobire; ea ne redă liniștii somnului de care ne bucurăm
înaintea nașterii”. Aceste idei erau foarte răspândite.
„Unii păgâni, zice Duruy, nu mai aveau
pudoare în moarte ca și în viață, și există întotdeauna astfel de
suflete brutale pe care credința dispărută le lasă pradă instinctelor
joase (3).” Incredulitatea
(1) DURUY, t, V, p.736.
(2) Inscripţii numeroase îl probează:
„}n Hades, nu se află nici barcă, nici Caron, nici purtătorul Cerber.
Noi toţi pe care moartea ne trimite, noi nu suntem decât oseminte ăi
cenuşă.” – „Voi care încă trăiţi, mâncaţi, beţi, veseliţi-vă, apoi
veniţi aici” – „Unde, zice o altă inscripţie, nu mai există nici râs
nici bucurie.” – „Cât am trăit, am trăit; ce am băut şi am mâncat, numai
asta este acum cu mine.”
(3)Op. cit., t.V, 767
acestui secol, la Roma, anticipează cu
două mii de ani asupra incredulității franceze cu enciclopediștii
secolului al optsprezecelea. Scepticismul ia la Roma chiar aluri atee și
dau aceleași rațiuni ca ateii secolului Revoluției franceze.
Un popor care a ajuns, graţie
scepticismului, la o asemenea concepție materialistă, nu poate duce altă
viață decât aceea a desfrâului, a jocurilor. Egoismul dirija toată
conduita sa. Imoralitatea, lupta pentru bogăție, aviditatea nestăpânită,
luxul, setea de putere tiranizau, cu puține excepții, umanitatea
acestei epoci.
*
* *
În van s-a vrut a se lupta prin
instituirea cenzurii contra acestei debordări a pasiunilor – căci nu
scăpa nimănui că o imoralitate atât de profundă nu putea conduce
imperiul decât spre abis – Cato incarnează această reacție disperată.
„Lenevia, spunea el, omoară mai mulți oameni decât munca.” El vedea
foarte bine de unde vine răul și o spunea (1).
(1)„Voi m-aţi auzit repetând că cele
două vicii contrare, luxul şi avariţia, minează republica. Aceste
flageluri au cauzat ruina tuturor marilor imperii. De aceea, cu cât
situaţia devine fericită şi înfloritoare, cu atât mă înspăimânt. Deja
noi am pătruns în Grecia, în Asia, ţinuturi atât de pline de seducţii,
deja ţinem comorile regilor. Nu trebuie să ne temem că în loc de a fi
stăpânii acestor bogăţii, vom deveni sclavii lor? Este spre nenorocirea
Romei, puteţi să mă credeţi, că s-au introdus între zidurile sale
capodoperele din Siracusa. Eu nu aud ca prea puţini oameni să laude
frizele din Atena sau statuile din Corint şi să batjocorească imaginile
de argilă ale zeilor noştri. Pentru mine, eu prefer aceşti zei, care
ne-au protejat şi ne vor proteja încă, sper, dacă noi îi lăsăm la locul
lor.”
Numit cenzor, Cato a fost consecvent cu
principiile sale. El a făcut să fie excluși din Senat membrii săi cei
mai compromiși. În fruntea unui partid numeros care simpatiza cu opera
sa, el nu a încetat de a combate ambiția, aviditatea și luxul granzilor,
uneori prin acuzații publice, alteori prin legi somptuase. Dintre
astfel de legi au fost votate: legeaOrchia, care limita numărul de convivi și al cheltuielilor la festinuri; legea Villia, care reprima intriga; legea Voconia, pentru a împiedica, precum la Sparta, acumularea de bunuri în mâinile femeilor; legea Fannia,
contra luxului mesei, și, în fine, în 159, o lege a consulilor, care
pronunța pedeapsa capitală pentru candidații convinși de a fi cumpărat
la prețul argintului voturile.
A reușit el în tentativa sa? Iată ce
spune Duruy: „Caton vrusese să repună în onoare frugalitatea, munca,
demnitatea săracului și, în fiecare zi, câmpurile erau mai goale, luxul
mai ruinător, servilitatea poporului mai mare; alegerile deveneau o
piață și tariful voturilor era public. El dăduse, în provinciile sale,
exemplul unei administrații înțelepte și dezinteresate și niciodată
sumele pretinse nu fuseseră atât de numeroase și atât de tari… El
vrusese să aducă nobilii la sentimentul de egalitate, la respectul
legilor, și văzuse formându-se o aristocrație care domina Senatul însuși
(1)” „Devenită puternică și bogată, Roma luase moravurile bogăției și
ale puterii, așa cum le avusese pe cele ale sărăciei și ale slăbiciunii
(2).”
Procesul disoluțieimorale era la un
punct atât de avansat și puternic încât l-a biruit și pe cenzorul însuși
care, spre sfârșitul vieții sale a căzut în toate dereglările și
viciile pe care le combătuse atâta (3).
(1) Op. cit., p. 366.
(2) Ibid., p.367
(3) „Roma, spune Salustius, era
divizată, granzii de o parte, poporul de alta şi, în mijloc, republica
ruptă, libertatea murindă. Facţiunea nobililor învingea, tezaurul,
magistratura, triumfurile, toate sorturile de glorie şi bogăţiile lumii,
ei le aveau pe toate. Fără legătură şi fără forţă, poporul nu mai era
decât o mulţime, dezarmată de război şi de sărăcie… Nevoia de dominație
şi o insaţiabillă cupiditate au invadat totul, au profanat totul, până
într-o zi când această tiranie se precipită în ea însăşi.” (Jugurtha,
41.)
Și de altfel cum ar fi putut reuși
tentativa lui Cato? I-ar fi trebuit spijinul unei credințe religioase
profunde. Or, este tocmai Cato cel care a pronunțat vorba celebră:„Cum
pot doi auguri să se privească fără să râdă?” Nu un astfel de scepticism
poate redresa moravurile.
Care au fost consecințele acestei
imoralități și ale acestui scepticism pentru dezvoltarea ulterioară a
istoriei Romei? Nu va fi exagerat a spune că ele au comandat toate
peripețiile tragice ale acestei istorii începând din 133 î H. Amintim
doar luptele intestine sub cei doi Grahi (133-123); luptele între Marius
și Sylla, războaiele lui Mithridate (121-79); apoi tulburările lui
Catilina (65-62); războaiele civile (62-60), cele din primul triumvirat
(49-48), războiul celui de-al doilea triumvirat (43-36). „Nicio perioadă
din istorie, scrie Duruy, nu a fost mai sângeroasă; căci, pe durata
acestui întreg secol, romanii nu au încetat aproape nicio zi de a-și
întrece forțele contra lor înșişi. Învingătorii lumii se căsăpeau între
ei pentru a ști cine va profita de cucerirea lor (1).”
(1) II, p.375
Totul făcea deci a se teme că alunecând
pe această pantă, Roma avea să piară precum cetățile grecești. Și,
într-adevăr, violența luptelor civile la Roma amintește luptele dintre
Atena și Sparta, dintre Sparta și Teba. Totodată, în timp ce în Grecia
lupta se stingea între cetăți, ea opunea la Roma facțiuni: Grahii și
aristocrația Senatului; Marius și Sylla; Pompei și Cezar. Ele n-ar fi
fost mai puțin funeste dacă s-ar fi oprit la timp.
Curând se dă seama că războaiele civile
vor fi sfârșitul grandorii romane. Cel care a avut mai mult decât
oricine altcineva intuiția pericolului a fost Cezar. De asemenea el nu
se oprea la punctul de vedere al lui Cato, care sperase că prin reforma
moravurilor se va ajunge la îndiguirea procesului de disoluție socială
și politică a republicii. S-a putut vedea care a fost insuccesul acestui
reformator. Cezar a fost singurul care a conceput veritabila soluție
care putea salvgarda viitorul și grandoarea romană, și el a văzut-o în
instituția imperiului. Având atâta șansă și atâta geniu militar precum
și geniu politic, el a propus rivalilor săi compromisul trimviratului,
știind bine cât de instabil și provizoriu, ca toate tranzacțiile, el va
duce necesarmente la principat.
Astfel cel mai mare pericol care
amenința Roma era înlăturat. Dar în același timp cu războaiele civile,
amenințau încă două alte forme de luptă: războiul social (sau războiul
aliaților) și războiul sclavilor. Populațiile peninsulei nu se bucurau
de drepturi de cetățeni romani, și autoritățile Romei foloseau cu ele
toate formele de abuz și ultragiu. Totuși, soldații care cuceriseră
lumea în contul Romei se recrutau în mare parte din aceste populații.
Din această stare de lucruri, care se
înrăutățea cu fiecare zi, trebuia să izbucnească războiul asociaților.
„El a fost înspăimântător, spune Duruy, în pofida scurtei sale durate; a
vărsat mai mult sânge cât nu răspândise încă Italia (1)”. În timpul
anilor 90, 88 și 89, trei angajamente feroce au avut loc între două
(1) T. p. 535
părți; dacă s-ar fi terminat prin
triumful romanilor, totuși italienii și-ar fi câștigat cauza și Roma, în
loc de a fi stat întreg, n-ar fi fost decât capitala.
La fel de gravă a fusese revolta
sclavilor. În urma atâtor războaie victorioase, numărul sclavilor
sporise fără măsură. Nu se putea să fie altfel într-un timp când
mașinismul era necunoscut. Grație științei noastre și a tehnicii pe care
o face posibilă, civilizația noastră este mai curând rezultatul
exploatării directe a naturii decât cea a omului, în timp ce,
dimpotrivă, civilizația antică va fi mai degrabă exploatarea directă a
omului, a sclavilor, și, prin ei, a naturii. La fel de bine, filosofia
cea mai înaltă, chiar cea a lui Platon – mai ales a lui Aristotel –
considera sclavajul ca legitim și ca fundament rezonabil al cetății.
După această opinie a filosofilor, să ne
imaginăm ce gândeau stăpânii, nobilimea romană. Aceasta, dominând
situația, după strivirea Grahilor, sărăceau și oprimau poporul: în
aceste condiții, soarta sclavilor era înspăimântătoare. În rest, numărul
lor devenise atât de excepțional de mare, încât antrena o inevitabilă
depreciere a vieții lor. Pompei și Cezar se lăudau și unul și altul de a
fi vândut sau ucis două milioane. Toatăantichitatea a fost pentru
sclavi de o cruzime sălbatică. „Niciun repaos pentru sclavi”, spunea
Aristotel. „Că doarme sau că muncește, spunea Cato, stăpânul are asupra
sclavului drept de viață și de moarte.” Nimic de mirare, atunci, ca ei
săse fi revoltat de douăori: cu Eunus în 133 și de la 103 la 91 cu
Athenion și Silvius.
Aceste războaie s-au prelungit cu
luptele civile între Marius și Sylla, luptele cu Sertorius (80-75) și
finalmente cele cu gladiatorii (75-71).
Facem abstracție de numeroase războaie
exterioare cu Jugurtha și cimbrii, cu Mithridate etc., care au acționat
asupra moravurilor în același sens ca și războaiele civile. Sursa
tuturor acestor evenimente nu poate fi căutată altundeva decât în starea
de spirit a epocii: scepticism, egoism disperat, relaxarea moravurilor
degenerând în sinzualități și în desfrâuri. În rest, iată cum
caracterizează Duruy acești ani sumbri:
„De la primul Grah la Sylla, timp de
cincizeci de ani, acești oameni nu de mult atât de mari în fața lui
Pyrus, a lui Hanibal și a macedonenilor, redevin fiii lupoaicei; ei se
măcelăresc între ei pentru a ști cui îi rămâne lumea.” Acest masacru și
ruinele sale s-au continuat încă timp de altă
(1) II, p.385
jumătate de secol.
Nimic nu lipsea deci condițiilor morale
și sociale a unei lungi și abundente ucideri. Egoismul, ambiția și
rivalitățile de toate genurile, liberarea completă a conștiințelor,
prăbușirea tuturor regulilor tradiționale, relaxarea moravurilor, o
ireligiune profundă coincizând cu bogățiile nemaiauzite, toată aceasta
nu putea duce la alte rezultate decât cele pe care le vom vedea.
Starea claselor sociale era în armonie
cu cea a spiritelor. De o parte, un popor redus la cioburi lamentabile
din el însuși, dar augmentat de un mare număr de italieni fără loc și
foc, veniți din provinciile admise la egalitatea în drepturi, și tot
atâția eliberați.
Despuiați de drepturile sale de
nobilimea triumfantă, acest popor se stingea în sărăcie și trândăvie,
până la punctul că trebuiau întreținuți pe cheltuiala statului;
venalitatea, lenea și desfrâul s-a răspândit astfel în toate straturile
sociale, în promiscuitate cu turma mișunătoare și fără număr a
sclavilor. De cealaltă parte, nobilimea, ea însăși foarte redusă,
rarefiată prin execuții, omoruri, prescripții și războaie civile, și
completată de eliberați îmbogățiți și de oameni veniți din orașele
italiene. Vechea demnitate a patricienilor și a poporului dispăruseră cu
iubirea de libertate și cu resortul unei moralități simple, austere,
care distinsese altădată egal cele două clase sociale.
„Timpul celui mai mare lux la Roma,
scrie Duruy, merge de la Lucullus la Nero. Atunci se arată toate
extravaganțele acestei nobilimi care, în beția acestei averi, nu știe să
guverneze nici provinciile, nici însăși bogăția lor. Lucullus și Cezar,
sub republică, Caligula și Nero, sub imperiu, reprezentau această
situație nouă a patriciatului, primii cu gusturi relevate de mari
seniori artiști și literați, ceilalți doi cu ardoarea smintită a
tiranilor (1).” Anticii și-au dat seama ei înșiși de influența nefastă a
bogăției
(1) V, p. 598
acumulate prin cuceriri. După Cato, Juvenal este cel care remarcă cu vigoare această influență dizolvantă (1).
La aceasta, Duruy adaugă: „Prin război,
jaf și furt a trecut Roma subtil de la sărăcie la avere, și aurul
cuceririi nu a servit decât luxului steril al celor care îl posedau…
Moravurile nu au rezistat și contagiunea și exemplul, facilitatea de a
găsi plăcerile noi au dus rapid la corupție în sânul celor mai multe
mari case romane (2).”
(1)
„Tu întrebi, zice el, de unde vin
dezordinile noastre? O avere umilă menținea odinioară inocența femeilor
latine. Lungi vegheri, mâini asprite de muncă și Hanibal la porțile
Romei apărau de viciu modestele locuințe ale părinților noștri. Acum
îndurăm clamitățile unei păci lungi; mai redutabilă decât spada, pofta
s-a fundat pe noi și lumea învinsă ne dă viciile sale. De când Roma și-a
pierdut nobila sărăcie, Sybaris și Rodos și Milet și Rarent încunnate
de roze și umezite de parfumuri au trecut în moravurile noastre.”
(2) T, V, p.225
Chestiunea este totuși în realitate mult mai complexă.
Ele singure, bogățiile cucerite, n-ar fi
foat suficiente pentru a determina o decădere morală și politică atât
de generală. Ea singură, bogăția nu este niciodată un pericol pentru
moralitatea unui stat sau a unei cetăți solid organizată, căci, mai
întâi, se iau măsuri contra bogăției și, pe urmă, se interzice abuzul,
ca la Sparta. Dar la Roma, a existat această triolă coincidență: 1
reculul democrației; 2 disoluția moravurilor, concomitent cu disoluția
constituției republicane a cetății, insuficientă după transformarea lui urbs în orbs; 3 necesitatea unei alte constituții care trebuia să corespundă măririi atât de formidabile a imperiului.
Cadrele sociale și morale ale vechii
cetăți republicane au fost astfel ruinate înainte ca noile cadre să le
fi înlocuit. Or, la acest moment, lăcomiile dezlănțuite găseau la
îndemână imense averi acumulate: puterea plebei fiind ruinată prin
căderea Grahilor, era inevitabil ca ea să fie acaparată de clasele
superioare. Ea nu folosea decât pentru a-i folosi și să le distrugă,
prin abuz de toate plăcerile; restul acestei averi a corupt poporul
Romei, sau cel puțin ceea ce un război civil de un secol a lăsat să
subziste.
Cum atât de bine a remarca Mommsen, când
Cezar și-a făcut apariția pe scena istoriei lumii antice, societatea
romană se găsea într-o asemenea stare de decadență, încât făcea necesară
o regenerare politică, militară, intelectuală și morală (1). Aceasta va
fi misiunea lui Cezar care, luând succesiunea lui Caius Grahus, în
fruntea poporului Romei, va lupta până la sfârșit, pentru a face să cadă
aristocrații de la putere. Democrația, puterea poporului, îi părea, cu
dreptate, cel mai bun mijloc de a ameliora moravurile și de a salva Roma
de la decadență.
*
* *
Chestiunea moravurilor și a virtuții în
raport cu forma democratică a puterii este una din cele mai grave și ea
merită a ne opri puțin.
La acest subiect, experiența făcută,
atât la Roma cât și la Atena, a confirmat din plin teza lui Montequieu
că există un raport strâns între virtute și guvernul popular. Trebuie
generalizată această teză: bunele moravuri sunt esențiale pentru orice
guvern, oricare i-ar fi forma, democratică, aristocratică sau monarhică.
Și dacă trebuie stabilită o legătură mai
strânsă între democrație și virtute, este în sens invers de ceea ce a
conceput Montequieu. Mai degrabă democrația și republica sunt cauza sau
fundamentul bunelor moravuri și nu virtutea ar fi cauza sau fundamentul
republicii și a democrației. Aceasta se degajă net de istoria Greciei și
de viața romană antică. Nu virtutea este cea care face grandoarea
romană, ci grandoarea, mărirea, prosperitatea Romei au ruinat virtutea
moravurilor romane.
La drept vorbind, cauza cu adevărat
generatoare a virtuții, a moravurilor simple, austere și sănătoase, este
sărăcia sau o prosperitate mediocră. O prosperitate excepțională
înclină totdeauna să devină o școală de imoralitate. Nu o virtute
înnăscută este aceea care face fundamentul moravurilor austere, frugale
și simple ale cetățenilor romani înainte și în timpul războaielor
punice, ci sunt simplicitatea și rigiditatea legilor lor, modicitatea
resurselor lor care constrângea la o viață de muncă productivă,
perseverentă și, foarte adesea, eroică. Cel mai mare obstacol care se
poate întâlni pe drumul virtuții este deci succesul prea mare, bogăția,
prosperitatea politică și economică. Sărăcia este într-atât sursa
generatoare a virtuții şi a bunelor moravuri, pe cât bogăția și
prosperitatea, în general, sunt sursele viciilor (1) și, în anumite
condiții sociale și istorice, surse ale decadenței. Stăpâna comorilor
tuturor popoarelor antice, chiar dacă septicismul și viciile grecești și
asiatice nu ar fi contaminat-o, Roma nu putea evita corupția din moment
ce vechile cadre ale vieții sociale vechile legi, devenite prea
strâmte, se revelaseră insuficiente și, ca atare, perimate.
(1) „În realitate, spune M. A. Grenier,
acestea sunt vicii de parveniți, care n-au nimic de a face cu literatura
și filosofia. Ele rezultă unicamente dintr-o îmbogățire prea rapidă.
Roma s-a trezit îmbătată de a fi avut între mâini lumea și tot aurul
său.”
Traducere din limba franceza de George Anca
~ VA URMA ~
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu