PARTEA A DOUA
CAPITOLUL ÎNTÂI
ANALOGII ȘI PROSPECȚIUNI
Când se îmbrățișează dintr-o privire
generală starea morală și intelectuală a epocii noastre, așa cu le-am
rezumat în primele pagini ale acestei cărți, şi apoi se raportează la
epoca de la sfârșitul republicii romane, nu se pot contesta analogiile:
cele douăzeci de secole care separă cele două epoci, și toate
diferențele care urmează, contează puțin pe lângă asemănarea morală a
acestor două vârste.
Or, dacă se studiază mai îndeaproape
caracterele acestor două epoci , dacă se prelungește examenul asupra
secolelor care le-au precedat, anvizajându-se în același timp toate
aspectele vieții istorico-sociale a popoarelor moderne, această analogie
se precizează și se ranforsează de fasonul cel mai neașteptat.
Astfel, din punct de vedere politic, noi
am avut, de la Ludovic XIV până în zilele noastre, o serie de războaie
între diferite națiuni ale Europei civilizate, care sunt echivalente cu
războaiele din Peloponez, din Corint ale vechii Grecii și, mai ales, cu
războaiele civile ale Romei, începând cu tulburările agrare ale Grahilor
pentru a sfârși cu bătălia de la Actium. Este adevărat că la Roma
războaiele civile se livrau între personalitățile de prim plan, dar, în
timp ce ele erau în capul părților, erau lupte între două sau mai multe
facțiuni sau clase sociale. Diferența între aceste lupte și războaiele
Europei moderne, întrucât acestea sunt livrate între națiuni diferite,
este deci fără mare importanță. Cum vom arăta mai jos, războaiele
moderne sunt mai degrabă, precum cele dintre Sparta și Atena, războaie
civile în mijlocul unei Europe creștine și civilizate. Așa fiind, ele nu
pot fi asimilate războaielor punice celor ale Romei contra Pyrus și
Mithridate, pentru că acestea nu sunt războaie de cucerire, ci de
preponderență. Cum era vorba, atunci, de a stabili cui trebuie să revină
preponderența, patricienilor sau plebeienilor, lui Cezar ori lui
Pompei, lui Marius ori lui Syla, Atenei sau Spartei, este vorba acum, în
Europa, de a ști cine va domina: Franța sau Austria, Anglia sau
Germania?
La fel, în a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea, avem în Europa aceste coaliții: Sfânta Alianță, Tripla Alianță și Tripla Antantă,
așa cum a fost, în a doua jumătate a secolului dinaintea erei noastre,
coaliția primului și a celui de-al doilea trimvirat. Între aceste mari
fapte istorice, sub diferențele superficiale, se ascunde o analogie
profundă. Dar este mai mult. Războaiele cele mai violente și cele mai
destructive la Roma au fost fără îndoială cele ale celor două
triumvirate. Ele corespund groaznicului nostru război mondial și, astăzi
ca atunci, nu există decât o ieșire. Cum principatul lui Iulius Cezar
era singura soluție a războaielor civile, astfel Societatea Națiunilor e cea mai logică și cea mai naturală concluzie a marelui război al națiunilor.
Din punct de vedere social, situația
timpurilor moderne este aceeași ca la Roma spre sfârșitul Republicii.
Marea Revoluție răspunde războaielor Aliaților (sau războaie sociale).
Cât despre mișcarea socialistă și muncitorească contemporană, nu este
oare reeditarea, fără îndoială amplificată, a războaielor sclavilor și
cele ale gladiatorilor? Succesul final al maselor muncitoare ni se pare
de asemenea asigurat în zilele noastre cum a fost la Roma cel al plebei
cu triumful lui Cezar.
Din punct de vedere al mișcării ideilor
în filosofie și în arte, epoca noastră se apropie încă mai mult de
sfârșitul republicii. Ultimele producții ale filosofiei germane sunt, în
raport cu producțiile filosofilor anteriori, ceea ce fusese
epicureismul și avortoanele tardive ale Porticului. Ca aceștia,
Nietzsche și Pragmatiștii nu mai produc sisteme, ci simple aforisme
incoerente. Cât despre ultimele fructe ale filosofiei germane, operele
răsunătoare ale lui Keyserling și a lui Spengler, ele sunt disoluția
însăși a oricărei filosofii. Aceste forme de gândire se raportează în
fapt la sistemele lui Hegel și Schopenhauer ca pictura cubistă
contemporană la formele pure ale lui d’Ingre și ale lui Delacroix, sau
ca fox-trott și shimmy la menuete și gavote de altădată. Disoluția artei
plastice este, în zilele noastre, la fel de completă ca cea de la
filosofie, și ea îi este paralelă. Din punct de vedere religios,
disoluția credinței creștine este, dacă-i posibil, încă mai avansată.
Ateismul așa-zișilor liberi panseuri și indiferența generală cu privire
la credință nu mai lasă loc decât credințelor spiritelor și misticilor.
În același timp, oroarea de neant prinde astăzi forme analoge cu cele
ale antichității și dă naștere astăzi ca și atunci celor mai rele
superstiții și practici spiritiste, teosofiei, sau inspiră cercetările
disperate ale celor care vor să găsească secretul prelungirii vieții.
Se va tenta poate să se considere ca
superficiale analogiile istorico-politice și sociale ale timpului nostru
cu sfârșitul republicii romane, dar când se constată că analogia se
regăsește până în disoluția morală, mentală și religioasă a acestor
ultime vremuri, nu se mai poate, de bună credință, contesta asemănarea
generală a celor două epoci. Deci, în timpurile moderne precum în
antichitate, în timp ce se observă o mișcare globală de unificare
istorico-socială convergând spre Societatea Națiunilor, se
constată totodată un proces de disoluție a tuturor formelor sociale,
clase, instituții, monarhii, parlamente, legi, tradiții, credințe, arte
și sisteme filosofice. Din toate părțile, totul se prăbușește.Acoperirea
legală ca și armătura morală și intelectuală a națiunilor moderne au
început să explodeze fiind prea strâmte pentru viața crescândă care le
depășește.
Dar ceea ce este încă mai frapant și
semnificativ este că, de douăzeci de ani, nu există un gânditor de ceva
seriozitate care să ne prezinte că umanitatea se află la o mare turnantă
a istoriei universale. Toate semnele timpului par să anunțe astăzi, ca
în timpul lui August, că noi trăim sfârșitul unei mari epoci istorice și
că ne îmbarcăm spre alte timpuri, foarte diferite de trecut.
Schopenhauer cu propunerile sale de Nirvana, Nietzsche cu
supraomul, Marx cu a sa profeție a catastrofei burgheziei, toți au
contribuit la răspândirea impresiei că timpurile sunt aproape. Aceasta
era adevărat înainte de război deja. Eucken, am spus-o deja, prevedea
zorii apropiați și cerți ai unui nou creștinism (1). După război, acest
sentiment s-a accentuat, încă mai imperios. Eucken a pus
(1) Noi am publicat în 1915 în le Renouveau religieux pagini în care anume această idee era clar concepută şi enunţată.
problema sensului și a valorii vieții.
Teza lui Eucken a fost reluată de Keyserling, dezvoltată, iubită și
ilustrată de el cu multe observații și reflecții mai mult sa mai puțin
originale. El scrutează atmosdfera socială și cerul moral, multiplică
analizele mentale pentru a descoperi sensul și semnificația
vieții. El n-a reușit decât să popularizeze gândirea lui Eucken, care,
fiind mult mai abstract a rămas prin urmare mai puțin cunoscut, și este
prezentat de elevul său involuntar ca ceva original și personal și care
trebuie să pară așa celor care îi ignoră originea. Totul este, în fapt,
de a putea descoperi sensul și orientarea generală a timpului nostru și
mai ales a noii ere care începe.
Pentru Spengler, sensul, semnificația
timpurilor noastre este declinul civilizației europene, după care vine
noaptea unei lungi ierni culturale care ne așteaptă. Keyserling crede că
susține o teză contrară celei a lui Spengler prezentând epoca noastră
ca o lume care se naște, în care el gândește să fi descoperit
sensul și semnificația, cum Amerigo Vespucci descoperi America după
Columb. În fond, dacă o lume se naște, este pentru că lumea actuală
moare declinându-se și nicio contradicție nu subzistă între cele două
forme opuse ale filosofiei germane celei mai recenta.
Astăzi deci, ca în timpul lui Virgiliu,
lumea grăbește apropierea sfârșitului. Dar profeții cei mai autorizați
trebuiau să vină din Rusia. Ca Ioan Botezătorul nu demult, Berdiaev ne
îndeamnă: faceți penitență, timpurile sunt aproape: intrăm într-un nou ev mediu; și Merejkovsky, îngrozit de evenimentele apocaliptice dezlănțuite în Rusia, ne invită să medităm la homo-divinitate.
Sute de alte voci profetice mai puțin puternice sau mai puțin
autorizate ne persuadează că era modernă va să se închidă și în curând
timpuri noi s-or deschide. Acum cincizeci de ani deja, personajele
romanelor lui Dostoievsky au anunțat „noul pământ” și „cerurile noi” ale
apocalipsei, așa cum a pus atât de bine în evidență Berdiaev. Atâtea
coincidențe, din care noi am relevat pe cele principale, dau de gândit
că aceste presentimente și aceste voci se vor multiplica încă. Fără să
ne dăm seama, noi vom trece insensibil într-o altă atmosferă morală și
intelectuală, străină celei din trecutul imediat și probabil foarte
analogă mentalității primelor generații creștine. După ce am meditat
îndelung la gândirea unui Eucken și mai ales la gândirea lui Maurice
Blondel, m-am gândit că este posibil de acum înainte ca filosofii,
precum în secundul și al treilea secol ale erei noastre, să se
metamorfozeze în mare majoritate în Părinți ai Bisericii, Biserica unei
religii noi.
Dar, ca în timpul lui August, azi de
asemenea poate, noi anunțăm că timpurile sunt aproape și că o nouă eră
va începe, fără să ne îndoim că era a început deja și că timpurile sunt
deja revolute. Ca atunci Virgiliu, anunțând sfârșitul lumii și debutul
unei ere noi, nu prevedea decât ce vedea deja în opera imperialului său
protector, devansată de cea a lui Iulius Cezar, noi nu ne dăm seama că
era nouă a început și că debuturile ei sunt fixate la Geneva.
Într-adevăr, Societatea Națiunilor inaugurată la Geneva are toată
importanța și semnificația principatului lui Cezar punând, după
Farsalla, un termen lungului război civil. Astăzi, ca și atunci, destul
de puțini sunt cei ce înțeleg importanța incomensurabilă a Consiliului
de la Geneva și, în așteptarea începutului noii ere, aproape toate
spiritele trec de partea acestui mare fapt istoric.
Dacă creștinismul a fost singura ieșire
logică, filosofică și religioasă a stării de lucruri în care se găsea
lumea greco-romană la sfârșitul republicii, este inevitabil ca situația
actuală a lumii civilizate, din toate punctele comparabilă celei a
epocii lui Cezar și a lui August, nu comportă decât o ieșire
asemănătoare creștinismului născând. Vom avea o nouă religie într-un
sort de neo-creștinism, care trebuie în acest moment să facă lumină
printre noi, sau chiar trebuie să apară o credință nouă în opoziție cu
creștinismul la mai mult de-un punct de vedere, dar prelungindu-l și
continuându-l cât privește fondul și în esența sa? În acest caz,
generația noastră sau generația următoare va trebui să dea echivalenții
lui Iisus și ai lui Paul din Tars, ca parteneri ai președintelui Wilson,
care va lua, de acum înainte, în istorie, importanța unui inițiator
comparabil celei a unui Iulius Cezar.
Rezultatele acestor analogii descoperite
între epoca noastră și cea de la sfârșitul Republicii indică deci prin
ele însele destul de clar care este ieșirea problemei angoasante care
s-a pus conștiinței noastre după un examen sumar al perspectivelor
funeste care par să zărească legitima noastră inchietudine. Dar pentru
ca aceste analogii să fie realmente fondate, trebuie să examinăm încă
dacă starea prezentă este rezultatul unei evoluții istorico-sociale
analoge, în liniile sale generale, celei a antichității greco-romane.
*
* *
Istoricii vorbesc deseori de unele
civilizații preistorice, civilizații mai degrabă ipotetice în care se
găsesc cioburi ipotetice, datate la lungi secole înaintea războiului
Troiei. Epoca homerică, războaiele Troiei ar fi, pentru cei ce cred,
pandantul evului nostru mediu. O analogie profundă ar exista între
trăsăturile acestei epoci și cele ale epocii cruciadelor noastre.
Mormântul Mântuitorului va fi pentru prinții secolului al doisprezecelea
al nostru ceeace este frumoasa Elena pentru prinții greci ai lui Homer.
De asemenea, s-a vorbit mult în aceste ultime timpuri de civilizația
Atlanților. Mai precise sunt noțiunile și datele istorice pe care le
avem despre civilizația egeeană și myceniană, care par să fi fost
separate între ele de intervale istorice din toate punctele comparabile
cu evul nostru mediu. Astfel încât ar părea că ciclul cunoscut de
civilizație alternând cu o epocă de anarhie și de barbarie s-a repetat
de două sau trei ori în trecutul îndepărtat al umanității. Ceea ce este
cert este că umanitatea pe care istoria noastră o cunoaște, a trecut,
între al cincisprezecelea și al șaptelea secol înainte de I.H., printr-o
perioadă de migrație a popoarelor, de incoerență și instabilitate, în
toate punctele de vedere comparabile celor din primele cinci sau șase
secole ale evului nostru mediu.
Noi am dat, în prima parte a acestui
studiu un rezumat al evoluției istorico-sociale a lumii greco-romane
păgâne. Vom tenta acum o privire generală asemănătoare asupra derulării
ciclului evolutiv de-a lungul celor cincisprezece secole pornind de la
căderea imperiului roman până în zilele noastre și care constituie era
creștină.
Se va observa repede că analogia între
cele două cicluri de evoluție nu este deloc imaginară. Singura diferență
este că evul nostru mediu ne este infinit mai bine cunoscut decât evul
mediu al lumii antice greco-romane. Analogia celor două cicluri este
reală până la punctul că unul nu face decât să-l reproducă pe celălalt
cum, într-o simfonie de Beethoven, o frază muzicală executată de o
familie de instrumente este reluată și reprodusă de o altă categorie;
este același motiv, dar exprimat într-un nou limbaj instrumental. După
prăbușirea imperiului roman occidental, ce a urmat în Europa a fost un
veritabil haos, un du-te-vino de popoare ieșite din regiuni obscure din
nord-estul Europei, ale căror valuri neîncetate, deja după Cezar și
August, atingeau frontierele imperiului și le atacau, adesea pentru a le
sparge, pentru a le briza mai des încă, și din ce în ce mai mult cu
timpul.
Când imperiul s-a prăbușit, valul de noi
popoare s-a împrăștiat în provinciile occidentale, înecând totul în
sânge și foc. Ce s-a ales de unitatea lumii romane: imperiul s-a
îmbucătățit indefinit; el deveni un sort de haos în perpetuă agitație,
unde nimic durabil nu se putut stabili. O ebuliție continuă agita
popoarele, ca lava într-un crater de vulcan sau încă precum conținutul
unei eprubete în care corpurile chimice se dizolvă și produc o masă
tulbure în efervescență.
Traducere din limba franceză de George Anca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu