.jpg)
CAPITOLUL VII
CONVERTIREA IMPERIULUI ROMAN
ȘI PRĂBUȘIREA SA
Dar fără îndoială noi vom face unele observații care sar în ochi.
Triumful creștinismului n-a fost nici
atât de complet nici atât de facil cum l-am prezentat. Mai mult, nu
numai că n-a fost facil, dar el a întâlnit în cale cea mai perseverentă
opoziție, cea mai sângeroasă rezistență. Succesul doctrinei creștine a
fost plătit prin mii de victime, prin torturi și suferințe care au făcut
asupra lumii antice, totuși blazată, o impresie de neuitat. Și încă nu
se folosea numai forța împotriva creștinilor. O întreagă literatură,
filosofică și religioasă, a înflorit în primele trei secole contra noii
religii. Dacă, așa cum am susținut, noua religie era cerută de
condițiile sociale ale imperiului, dacă doctrina sa răspundea atât de
bine exigențelor conștiinței romane, cum se explică deci reprobarea
generală pe care i-o opuneau toate spiritele luminate și libere ale
acestor timpuri și represiunea foarte crudă și nemiloasă pe care cei mai
buni dintre împărați nu încetau s-o exerseze asupra noii credințe?
*
* *
Cu toate rezistențele pe care
organizarea imperială le opunea penetrării doctrinei creștine și cu
toată marea diferență care exista între moravurile majorității
cetățenilor romani și cele ale creștinilor, aceștia din urmă sfârșiră
prin a triumfa și asupra rezistenței administrative și asupra
moravurilor locale. Cauza succesului lor trebuie căutată în necesitatea
urgentă și profundă a unei transformări morale a vieții imperiului
resimțită și care nu se reușise încă să fie satisfăcută.
Psihologia misticismului explică doar
mecanismul, pentru a zice astfel, interior și psihic al unei asemenea
revoluții. Studii recente ale fenomenelor mistice manifestate în cazul
convertirii apropiate de noi, în consecință, mai bine cunoscute, ne vor
servi aici drept ghid. Se pare că procesul cauzal al tuturor
convesiunilor este analog. Și, de fapt, studiul lui Boutroux asupra
psihologiei misticismului corespund atât de bine cu tot ce știm noi
despre conversiunile antice, încât s-ar zice că însăși psihologia
convertirii poporului roman la creștinism era cea pe care își propusese
s-o elucideze.
Putem deci să ne mărginim la a rezuma sau a parafraza acest studiu magistral (1).
(1) Nature et Esprit. Paris, ALCAN.
Punctul de plecare al experienței
mistice a convertirii, spune Boutroux, este o stare a sufletului dificil
de definit, este o stare de dorință vagă, neliniștită, foarte reală,
susceptibilă de a fi foarte intensă, ca o pasiune a sufletului sau mai
curând foarte inexplicabilă. Este o aspirație către un necunoscut, către
un bine necesar inimii și ireprezentabil pentru inteligență. Această
aspirație profundă și durabilă muncește sufletul până ce acesta, puțin
câte puțin, își face o idee despre obiectul său. Această revelație nu
este directă. Ea se produce pentru acest fapt că sufletului mistic,
lucrurile exterioare îi apar în altă lumină. Ceea ce îl fermeca se
decolorează, ce admira se înjosește. Și, într-adevăr, se poate spune că
această aventură s-a petrecut spre spre sfârșitul republicii romane în
unele medii ale imperiului. Din tot ce se oferea privirilor, se vedea
atunci doar deformare, imaginea zadarnică, ternă și moartă, a unui model
vivant, perfect, infinit. Se concep atunci, ca obiect suprem al
dorințelor sale infinitul, perfectul, eternul, Dumnezeu.Ceea ce muncea
deci sufletul era ideea inconștientă a unui obiect infinit care crea în
conștiință o indispoziție indefinisabilă în fața obiectelor finite.
Astfel, în imperiul roman, toate vechile obiceiuri și maniere de a gândi
și acționa, gusturile și valorile cad, se depreciază, apar ca fiind
josnice, nedemne de omul care aspiră către formele unei vieți noi și
către o altă scară de valori.
Trecerea acestei idei de la sfera
inconștientului la cea a conștiinței este, zice Boutroux, prima fază a
revelației inițiale a lui Dumnezeu Tatăl, principiul unei noi forme de
viață, care s-a atribuit lui Iisus și discipolilor săi.
A doua fază va fi efortul pentru a
transforma înăuntru pe sinele însuși conform acestei idei. Acest efort
se traduce necesarmente într-o luptă, căci toate obiectele, care îi
înconjoară și pe care creștinii le consideră de acum nedemne de ei, îi
țin legați prin mii de fire, trăiesc împreună în realitate, în același
timp ei știind că nu mai trebuie să le iubească, pentru că Dumnezeu
singur era obiectul demn de sufletul uman. De atunci, s-a angajat un
combat între ce voiau să fie și ce erau, între o idee ce nu era încă o
abstracție și sentimente ce nu pierduseră nimic din forța lor. Lupta
devenea din ce în ce mai dureroasă. Dar curând, la cel care perseveră
ferm în credință, schimbarea spre care aspira începe să se opereze și
suferința luptei se amestecă cu satisfacție și speranță. Puțin câte
puțin, bucuria penetrează sufletul, suferința cedează locul unui
sentiment triumfal.
A treia fază este cea a extazului, este
trecerea bruscă, instantanee, de la viața temporală, mobilă, composită,
imperfectă, la viața imobilă, una, simplă, perfectă și divină. „Extazul,
spune Boutroux, este reuniunea sufletului cu obiectul său, este uniunea
perfectă; prin raport cu trecutul, este transformarea interioară,
metamorfoza completă a sufletului care va determina de acum o orientare
nouă în viață și va deveni principiul director al inteligenței.” După
Boutroux, aceasta este pentru că sufletul era deja, în profunzimea
ființei sale, unit, în vreo manieră, cu obiectul său, cu care aspiră să
se unească deplin și conștient, să se piardă în el. „Consolează-te,
spunea Iisus la Pascal, tu nu mă căutai dacă deja nu m-ai fi găsit”. Și
Boutroux adaugă: „Ceea ce, în aversiunea noastră pentru suferință, numim
dezordine și maladie este, dimpotrivă, efortul părții sănătoase din noi
înșine pentru a respinge și elimna germenii distrugerii care s-au
acumulat înăuntrul nostru. Ceea ce noi numim maladie este, în realitate,
o criză salutară, un prim pas spre vindecare.” Răul moral , de care
suferea viața romană în timpul războaielor civile și înainte, era deci
tocmai ce am spus: o formă socială perimată se decompunea dureros pentru
a ceda locul instituției legilor și moravurilor noi care postulau
conștiința universală a imperiului.
O a patra fază (mereu după Boutroux) este o întoarcere la viața anterioară și o nouă orientare dată judecății și conduitei.
A cincea va fi dorința convertitului de a
realiza această viață nouă în plenitudinea sa și nu doar în adâncul
inimii sale, dar şi în actele sale exterioare și în raporturile sale cu
oamenii. Astfel, la asceți, voința de a muri din ora prezentă lumii: ei
se judecă înșiși ca străini într-o locuință de trecere. Alții se
forțează să transfigureze viața naturală infuzându-i principiul
supranatural, îndreptându-se spre ținta la care tindeau ei, mărirea
acestei conștiințe în care omul natural se crede închis și întemnițat.
Va reuși întorcându-se la izvor. Iubind pe Dumnezeu, el va iubi toate
creaturile, căci dragostea însăși este ceea ce avem unii pentru alții că
noi știm că noi iubim pe Dumnezeu. „Nimeni n-a văzut niciodată pe
Dumnezeu, spunea sfântul Ioan în epistolele sale, dar, dacă noi ne iubim
unii pe alții, Dumnezeu rămâne în noi și iubirea sa se realizează în
noi.” Această posibilitate pentru conștiințe de a-și briza anvelopa
materială și de a se pătrunde mutual, această facultate de a se
înțelege, de a se iubi veritabil și, fără să se aneantizeze ca ființe
distincte, să trăiască o viață în uniune cu Dumnezeu, astfel este ideea
care prezidează transformarea mistică a vieții.
Acesta este procesul psihic al
converiunii creștine prin care umanitatea romană a războaielor civile, a
desfrâurilor, a egoismului feroce care făcea din această lume câmpul de
luptă al tuturor contra tuturor, s-a converit la concepția creștină a
sobrietății, a umilității, a carității și a păcii, a acestei păci care
obseda conștiința creștină; pax vobiscum, pax romana.
„Noțiunea de Dumnezeu creator și domn,
spre care clamează lumea din fundul neantului său, se rezolvă, spune
Boutroux în grație sau acțiune divină prezentă lăuntric în noi înșine și
grația devine puțin câte puțin libertatea noastră. Sfârșitul, realul
dat, nu este decât simbolul imperfect, fugitiv al infinitului, al
idealului.”
„În van corpurile care sunt în spațiu se
opun dorinței noastre de a gândi și a simți în comun impenetrabilitatea
și ireductibilitatea materiei. În această viață, sufletele se caută și
se găsesc. Această doctrină a unei comunități originare a sufletelor, de
un principiu de viață infinită și perfectă, unde ne putem reuni și
aștepta fiecare la plina la dezvoltare, principiu pe care omul îl
numește Dumnezeu, această doctrină ne apare ca termenul unde duc toate
experiențele și reflexiunile misticilor (1).”
(1) Nature et Esprit, p.185.
Boutroux împinge încă mai departe
această analiză. Conștiința noastră reflectată și distinctă, se întreabă
el, după care noi suntem exteriori unii altora, este ea o realitate sau
un simplu fenomen sub care se ascunde penetrația universală a
sufletelor într-un principiu unic? În al doilea rând, dacă sunt pentru
noi două existențe, una dezvoltată și imediată, vizibilă, existența
individuală. Și alta încă aproape inconștientă, dar superioară,
existența universală, care este raportul acestor două existențe și ce
metodă trebuie să urmăm noi pentru a o aduce pe a doua la plina
realitate? Boutroux înlătură metoda ascetică și reține pe cea a
misticilor practici. „Dacă deja în secret noi suntem uniți unii cu
ceilalți prin participarea comună la viața spiritului universal, nu este
loc a stabili o incompatibilitate între viața individuală și viața
universală. Ar fi posibil în acest caz a depăși natura fără a ieși din
natură. Conștiințele individuale ar putea fără să se brizeze, să crească
și să se facă penetrabile unele altora. Și ar fi dat umanității de a
deveni una, fără ca indivizii, grupul, familia să fie condamnate pentru
aceasta la dispariție (1).”
Procesul conversiunii mistice, cu fazele
sale precise, pe care le-am rezumat după Boutroux, în mare s-a realizat
în imperiul roman, în același timp în care el se efectua în adâncul
sufletelor romane.
Dacă noi înfățișăm forma sa istorică,
exterioară, marea conversie a lumii romane s-a efetuat mai întâi politic
în conșriința lui Iulius Cezar. În momentul celui mai aprig război
civil, sufletul lui Cezar cunoscu sau încercă o experiență asemănătoare
celei pe care tocmai am văzut-o. El a cunoscut-o într-adevăr în momentul
faimoasei decizii de a trece Rubiconul. Fără îndoială, nu a luat-o
ușor. A trebuit să lupte cu el însuși și să proiecteze toate
consecințele actului său. Atunci, revelația imperiului pe care avea să-l
instituie a apărut clar spiritului său; a conceput proiectul, a făcut
planul și sortul lumii antice fu fixat. Acest act l-au costat eforturi
supraumane, dar a reușit, la final, a impus realitatea. Din Rubicon la
Farsala, lupta cu realitatea socială exterioară a fost dură,
implacabilă, dar Cezar trebuia să învingă, căci el singur știa ce voia:
știa că instituia o ordine nouă, în timp ce republicanii luptau fără
plan, fără unitate pentru o cauză pierdută (2).
(1) Ibid., p.189.La
Farsala, cum spune foarte bine Goethe, „fu vidată o ceartă exemplară…
ruptă dulcea coroană cu o mie de flori ale libertăţii… Acolo veghea
Cezar, pândind acul pâlpâitor al balanţei.” (Faust, t. II, Câmpul Farsalei.)
Alte fapte analoge s-au produs și se
produc în istorie la toate marile turnante ale umanității. Napoleon, în
ajunul lui 18 brumar, a trecut fără îndoială prin aceeași criză, ca de
altfel și marii revoluționari care deciseră execuția lui Ludovic XVI.
Între marele act de conversiune politică
al lui Cezar și apariția primei generații creștine se scurse aproape un
secol. Războaiele civile s-au reanimat între Antoniu și Octavian, dar
ele au sfârșit cu victoria lui Octavian. El puse definitiv capăt și,
suprimând certurile politice și în același timp republica, el imprimă
vieții imperiului o direcție cu totul opusă celei pe care Roma o avea
până la ce-a urmat. Agitațiile din forum încetează aproape complet și
pentru totdeauna, și curând, în loc de a căuta onorurile, se va deroba
de sarcinile publice. Această conversiune exterioară nu putea rata să se
interiorizeze și să devină, din socială, intelectuală și morală. Deja
filosofii acționaseră, în domeniul ideilor, în aceeași direcție ca Cezar
și August. Misterele păgâne erau de asemenea ca anticipații ale
moralității și religiei creștine. Jocul hazardului a făcut ca această
transformare să se producă mai întâi, cu mai multă vivacitate, în unele
târgușoare din Iudeea. Impulsiunea pornită de schimbarea politică de la
Roma trăia și lucra surd în fundul sufletelor și constituia ceea ce
Boutroux înţelege prin obiect inconștient al aspirațiilor, pe care
sufletul îl caută, cu care aspiră să se identifice, unindu-se cu
Dumnezeu. În Iudeea, concepția lui Dumnezeu și a noii vieți morale s-a
revelat lui Iisus și discipolilor lui. Scânteia care a plecat de acolo
se răspândi și puse foc la tot imperiul și se poate spune că creștinii
n-au fost decât colaboratori ai lui Cezar și August, căci ei făcură în
suflete opera de reformă morală și socială pe care aceștia din urmă o
intreprinseseră cu mult mai puțin succes.
Astfel, în timpul celor trei prime
secole, imperiul roman poate fi conceput ca o imensă conștiință concretă
integrală care s-a convertit la o nouă concepție etico-religioasă și la
o nouă viață, în care credința și grația abolesc legea. Întreaga
economie a noii religii este o luptă contra legii vechi și înlocuirea sa
prin noua lege a grației și a credinței, cum, pentru moderni, revoluția
și libertatea trebuie să înlocuiască legalitatea și autoritatea.
Imperiul a trecut exact prin fazele pe care le descrie Boutroux.
Persecuțiile sângeroase, represiunile feroce ale creștinilor, din partea
păgânilor, au fost lupta imperiului cu el însuși, eforturile pentru a
se debarasa de vechile moravuri și obiceiuri și această luptă va fi
reluată și continuată prin persecuții ale creștinilor contra păgânilor,
când ei vor lua puterea cu Constantin. Înțelepciunea antică a trebuit să
capituleze în fața nebuniei mistice a creștinilor. Iisus și Paul din
Tars completară astfel opera lui Cezar și August, în ordinea morală și
socială unde aceștia eșuaseră. Dar aceasta să nu ne facă să pierdem din
vedere că, fără opera lui Cezar, religia lui Iisus s-ar fi născut
moartă. La Farsala și la Actium s-a decis destinul nu numai al lui
Cezar, al lui Octavian și al imperiului, dar încă și al operei lui Iisus
și al lui Paul. Căci, fără unitatea imperiului roman, sublimul vis al
creștinilor nu s-ar fi reaizat și ar fi devenit o simplă viziune
himerică.
Rezistența care se opunea creștinilor se
explică deci prin aceea că un stat sau o națiune nu pot despuia
armătura lor morală, legală și religioasă, atât de facil cum își face un
animal piele nouă, și nici unui animal nu i se întâmplă așa ușor.
Vechile obiceiuri, chiar viciile și abuzurile, concepțiile și normele de
conduită nu se pot schimba decât foarte lent și cel mai adesea foarte
penibil. Se văd adesea, în filme cinematografice, insecte, greierul de
exemplu, în epoca în care își schimbă pielea: animalul se zbate în
convulsii și nu-și părăsește vechea carapace decât cu prețul torsiunilor
și al eforturilor dureroase.
O experiență asemănătoare face
umanitatea romană în timpul primelor trei secole creștine. Noua viață a
conștiinței religioase, cu schimbările complete și profunde pe care le
antrena, era sufocată de vechea conștiință păgână și practicile sale
radical diferite, contrare conștiinței creștine. Până ce vechiul om să
moară, pentru ca omul nou să se nască, ultimul trebuia să moară, ucis de
primul.
Totdeauna novatorii plătesc cu viața
îndrăzneala doctrinei și a operei lor anticipatoare. Astfel, Socrate, la
Atena, plăti cu viața îndrăzneala filosofiei sale, și Protagoras a fost
fericit de a fi chit cu prețul cărților sale arse pe agora. La Roma
însăși, se cunoaște soarta lui Cezar. Totuși nimic nu răspunde mai bine
nevoilor timpului său decât revoluția pe care el a realizat-o în
constituirea Statului. Numai această revoluție a salvat imperiul și a
putut pune un termen războaielor civile, anarhiei interioare, al căror
efect nu putea fi decât asemănător celui al luptelor orașelor grecești,
adică exterminarea facțiunilor între ele și decăderea profundă și totală
a umanității greco-romane, prin lupta tuturor contra tuturor. Dar Cezar
a plătit cu viața sa pentru salvarea grandorii imperiului. Atentatele
contra vieții lui August și a lui Tiberiu n-au lipsit. Și dacă acești
doi împărați muriră de moartea lor naturală, rari au fost cei dintre
succesorii lor care să nu sfârșească prin pumnal sau prin otravă. Cât
despre rezistența teoretică, filosofică și literară, vedeți mai bine
Cicero, Tacit, Suetoniu, și toți republicanii literați. Dacă Cezar
însuși și, după el, o lungă serie de împărați, dintre care unii, de
altfel, nu au fost decât monștri, au plătit cu viața lor inovația atât
de oportună, și utilă, introdusă în constituția statului, atunci cum ar
fi putut novatorii ce-au fost Iisus, Petru, Paul și mii și mii de semeni
ai lor să scape de soarta pe care însuși Iulius Cezar n-a putut-o
evita? Treisprezece secole mai târziu, Ioana d’Arc va ispăși pe rug
pentru a fi introdus cultul modern al patriei..
Ceea ce complică aici chestiunea și îi
dă un caracter paradoxal este că împărații, și chiar cei mai buni dintre
ei, ca Traian, Adrian, Septimiu Sever, Marc Aureliu, au ordonat
represiuni sângeroase contra creștinilor, atunci când noua religie nu
făcea decât să realizeze în moravurile romane idealul însuși pe care-l
urmaseră inutil Cato cel Bătrân și mai târziu August. Este adevărat că
opoziția pe care o făceau creștinii cultului împăratului provoca
obișnuit această măsură crudă. Dar din timpul lui Petru și Pavel, în
timpul principatului lui Tiberiu și Claudiu, opoziția creștinilor era
foarte redusă. Se decisese a se da Cezarului ceea ce îi aparținea; se
credea tolerat de Dumnezeu, căci puterea sa nu putea deriva, și ea,
decât de la Dumnezeu.
Dar când Caligula și Nero urcă pe tron,
atitudinea creștinilor se schimbă. Ei văzură în asemenea împărați paji
ai lui Satan, adică ceea ce ei păreau realmente a fi. Opoziția a atras
represiunea și raporturile creștinilor cu imperiul au devenit tragice.
Însă persecuțiile aveau o cauză mai
profundă: este că în fond cultul împăratului, ca de altfel tot
păgânismul, rămăsese o religie națională. Era mai degrabă cultul Romei;
dimpotrivă, creștinismul, cu Dumnezeul său monoteist, era o religie
veritabil universalistă. Până să se înțeleagă că aceasta era religia
care convenea imperiului, vor trece mai mult de două secole. Puțin câte
puțin, rezistența oficială a împăraților a slăbit. Un echilibru instabil
între vechea lume păgână și noua lume creștină se va stabili,
aplecându-se când de o parte, când de alta, până când Constantin pune
pumnul său în balanță și o înclină definitiv în favoarea lumii creștine,
Atunci, la termenul unei lupte care fusese lungă, laborioasă și
sângeroasă, succesul va fi trăznitor; un triumf pe toată linia.
*
* *
În schița pe care am trasat-o istoriei
politice, sociale și mentale, a lumii greco-romane, am văzut
realizându-se ca un dublu proces de fuziune, adică de unificare
integrantă politic, care se făcea acompaniată de un dublu proces de
disoluție, disoluția politico-socială și disoluția mentală și
religioasă. Ligile cetăților grecești și regatele, atât în Europa cât și
în Asia, se dizolvă pentru a se pierde progresiv în republica romană,
pe măsură ce se constituie, prin cuceririle republicii, și prin
asimilarea tuturor popoarelor, cel mai mare imperiu pe care l-a cunoscut
omenirea.
Cu această disoluție politică s-a
produs, când precedând, când urmând, disoluția morală și religioasă a
cetăților și regatelor. Astfel istoria a constatat decadența moravurilor
ca un fapt universal timp de două sau trei secole înainte de era
creștină. Toate religiile, toate cultele sunt abandonate; zeii și
templele nu mai sunt decât motive artistice ale artei plastice,
arhitecturii sau comediei. Cât despre fidelii acestor culte perimate, ei
devin cu fiecare zi mai rari. În același timp, moravurile se destind;
senzualismul și egoismul domnesc, rivalitățile pentru bani și putere
dezlănțuie toate formele de războaie civile și bellum omnium contra omnes.
Gândirea filosofică însăși, de dogmatică și rațională ce era cu Platon
și Aristotel, degenerează în rațiune discursivă supercritică și, cu
sofiștii, până la Pyron, Aristip, Epicur. La Roma, ca și în restul
lumii, instituțiile devin caduce. Armătura morală și intelectuală a
republicii romane pârâie din toate părțile, ca scoarța unui mesteacăn
viguros. Înaltei gândiri a lui Platon, raționalismului excesiv al
sofiștilor, le succed cele mai rele superstiții și cele mai grosiere
practici magice, care-și găsesc expresia în credințele și practicile
misterelor. Scurt, lumea morală, mentală și religioasă din aceste
timpuri se dizolcă și dă înapoi până la nivelul moral, mental și
religios cel mai jos. Artele însele sunt atinse de acest proces
universal de disoluție care acompaniază, în sens invers, procesul de
unificare istorico-politică datorat forțelor legiunilor romane.
*
* *
Nimic mai complex decât evoluția și
disoluția ideologiilor în imperiul roman. Și, de asemenea, nimic mai
revelator, și de aceea ni se pare indispensabil să ne oprim un moment la
disoluția acestor ideologii și cauzele sale.
Cert, romanii n-au produs nimic
original, atât în domeniul variat al artei cât și în cel al gândirii
științifice și filosofice. Așa cum au despuiat Grecia de capodoperele
sale plastice, tot așa au împrumutat procedeele și ultimii artiști,
procedee care erau, cum deja am arătat, în decadență. Miracolul artei și
gândirii grecești, produs armonios al formei sociale cristalizate în
cetate, transplantat la Roma, n-a cunoscut decât o prosperitate factice
și efemeră.. Artele ca și gândirea științifică și filosofică au fost
sufocate, s-a suferit o decadență și o regresiune complete căci
condițiile și atmosfera imperiului roman universalist nu le erau
favorabile. Ideologiile, adecvate la civilizația urbană și locală sau
națională, nu puteau să trăiască în civilizația universalistă a
imperiului. Dar, copleșit de confuzia și de complexitartea situației,
imperiul roman însuși, sub atacurile distrugătoare ale barbarilor, se
clatină și începe să se disloce. Aceasta paralizează și, apoi, dizolvă
viața economică, și regresul vieții economice încheie regresiunea și
distrugerea oricărei veleități artistice și filosofice, precum și
ultimele resturi ale moravurilor păgâne. Oprit un moment prin
intervenția energică a lui Dioclețian și a lui Constantin, imperiul se
dislocă cu atât mai vertiginos, după ei și, cu căderea Romei mai întâi
și a imperiului de Apus apoi, dezastrul tuturor ideologiilor urmă de
foarte aproape pe cel al imperiului.
Ne mulțumim aici să dăm un tablou
succint al disoluției formelor ideologice, care a fost în funcție de
disoluția politico-economică a acestor timpuri. Vom împrumuta foarte
simplu trăsăturile pe care le dă F. Lot, ca să nu se poată bănui de
parti pris în vederea unei teze de demonstrat.
*
* *
Criza politică a mperiului în secolul al
treilea este bine cunoscută și autorul nostru nu spune nimic nou. Doar,
arată el că, paralel cu criza politică, există și o regreiune economică
de o gravitate egală și care se traduce prin deprecierea monedei (noi
cunoaștem aceasta), al cărei conținut în aur se diminua vertiginos. O
tentativă – la fel de bine cea a lui Dioclețian ca și cea a lui
Constantin – pentru a remedia criza economică și monetară, prin
instituirea unui maximum de preț, a eșuat rușinos. „Apărea din indicii
certe că societatea este în stare de regresie economică, economia
monetară cedând locul din ce în ce economiei naturale sau domestice. Se
revine înapoi, foarte înapoi (1)”. Chiar impozitele ajung să fie plătite
în natură și ca urmare, la fel și salariile. Industria, care atinsese
în secolul al doilea înainte de I.H. o prosperitate și o specializare
remarcabile, grație diviziunii muncii, a degenerat și a regresat.
Capitalul financiar, atât de abundent la începutul republicii, va
dispărea curând cu decadența industriei, aceasta fiind în mare parte
efectul acestei dispariții. Consecința va fi rarefierea populației. Deja
Polibiu constata: „ne lipsesc oameni pentru că ne lipsesc copii”. El se
raporta mai ales la cetățile grecești, a căror regresiune economică nu
făcea decât să anticipeze cu un secol sau două decadența economică a
imperiului.
Dar mai mult decât industria, comerțul a
fost cel care a concentrat viața economică a antichității. De asemenea,
unificarea lumii antice sub Alexandru și sub Roma a „activat în
proporții foarte mari avântul comerțului mediteranean (2)”. Dar de când
forța romană a început să cadă sub
(1) F. LOT, Le fin du monde antique et le débutdu moyen âge
(2) LOT, op. cit., p.87.
loviturile barbarilor, când vandalii și
mai târziu sarazinii au tăiat transportueile maritime ale Africii și ale
Asiei, comerțul s-a năruit și viața economică a lumii mediteraneene s-a
încovoiat. Singurul comerț și singura industrie care continuă să
prospere, pentru completa ruină a comerțului propriu-zis și a
agriculturii, aceasta a fost camăta. Prodigialitățile pe care
Roma le-a cunoscut, după Cezar până la moartea lui Nero au sfârșit prin
risipirea bogățiilor acumulate la Roma și care creaseră lumea
elenistică. „Drenat la Roma, capitalul, ieșit din spolierea învinșilor,
dar neîntreținut de un veritabil spirit de antrepriză, a secat repede.
Fructele cuceririi se disipară într-un secol”. Atunci a început
alterarea monedelor, când va interveni o lungă perioadă de tulburări
politice cu cortegiul său de mizerii, numerarul coborât se va ascunde,
comerțul va fi ca și aneantizat, și agricultura la fel.
Apoi a fost întoarcerea la economia
naturală cu oprirea economiei monetare. Politic și social această epocă
este deja prefața evului mediu. „Statul roman de la sfârșitul celui
de-al treilea secol este ca un proprietar ruinat care vrea să continue
același stil de casă ca în vremea prosperității sale. De aici impozitele
tracasante și epuizante”. „Se incriminează împărații din secolele al
patrulea și al cincilea pentru a nu fi reușit să galvanizeze imperiul.
Sunt copleșiți de reproșuri, pentru legile lor cărora nu li se vede
decât partea șicanieră, despotică. Nu se sesizează partea tragică,
grandioasă. Reformele lui Dioclețian și ale lui Constantin și ale
succesorilor lor traduceau lupta disperată a unui organism care nu voia
să moară contra forțelor naturale ale economicului care nu permit
societății să susțină cu resurse foarte reduse un stat întins și
complicat (1)”. „Pentru a spune totul într-un cuvânt, Roma, după secolul
al patrulea, se ruina fără răgaz și în ruina sa pecuniară erau
întreținute toate resursele sale politice (2)”.
(1) P. 97.
(2) Ibid.
Un dublu proces de evoluție și disoluție
a formelor juridice acompaniază deopotrivă această evoluție mai întâi
progresivă și apoi regresivă a formelor politice și economice: Dreptul
quiritar, riguros și implacabil, se șterge din ce în ce în fața unei
concepții mai largi, mai umane, care introduce în viața romană jus gentium, jus naturalis. Nu putem să ne oprim aici mai mult căci aceasta ne-ar antrena prea departe.
Se poate facil da seama de soarta care așteaptă diferitele arte și gândirea științifică și filosofică.
Să luăm de exemplu Arhitectura,
care a fost arta în care romanii au excelat: arcul de triumf, termele,
amfiteatrele sunt creații ale geniului roman. Or, „de-un fason general,
constată Lot, după cel de-al doilea secol al erei noastre, arta își
pierde calitățile de puritate și de gust cu o rapiditate extremă.
Tehnica însăși se alterează profund. Arta, chiar arta de imitație, nu
reușește să traverseze turmentarea celui de-al treilea secol. Aruncă o
ultimă slabă lumină sub Dioclețian și se stinge sub Constantin. În
această privință, evul mediu începe în secolul al patrulea.”
Plastica oferă aceeași probă
irecuzabilă de agonie. Că figurarea divinităților pierde orice
originalitate, aceasta era inevitabil: tipurile de majestate și de
grație sunt repede înghețate, și în toate religiile. Dar statuile
ridicate împăraților, magistraților, gladiatorilor chiar, pierd orice
valoare reprezentativă; capul singur prezintă un aspect individual
pentru că el este „raportat”, dar gesturile și detaliile se aseamănă
tuturor. Cât despre bust, de la August la Antoniu, posedăm o magnifică
colecție de busturi imperiale și care constituie admirabile portrete.
Sub Alexandru Sever, genul începe să moară. La mijlocul secolului al
treilea , se întâlnesc încă piese interesante, chiar dacă convenționale.
Dar pornind de la Constantin, nu mai e nimic să valoreze.
Basoreliefurile sunt la început
opere de artă, mai ales pe arcurile de triumf: arcul lui Titus, al lui
Traian. Dar deja cel al lui Marc Aureliu anunță decadența. Stilul este
moale. „Posterior cu doar treizeci de ani, arta lui Septimiu Sever este
grosieră: reliefurile nu sunt altceva decât un plan trasat pe piatră,
formele sunt reduse la linii, obiectele la scheme. Arcul de triumf al
lui Constantin este o mărturisire de neputință… În părțile sale
originale, execuția este frustă și rigidă, corpul uman trasat de-o
manieră schematică.” Deja pornind din mijlocul secolului al treilea
forma umană era redusă la o funcțiune decorativă. Pentru că nu se
înțelege bine funcția basoreliefului și personajele se detașează ,
asemănătoare marionetelor, pe fond plat.
Gliptica, gravura pe piatră
fină, a atins apogeul în antichitate. „Apoteoza lui Germanicus, cea a
lui August, sunt piese inegale. Lucru straniu, Gliptica pică într-o
decadență profundă de la mijlocul celui de-al doilea secol. După domnia
lui Caracalla, produsele acestei arte nu mai au valoare artistică.
Obiectele secolului al șaselea dovedesc chiar o completă decădere
tehnică.”
Artele decorative. Orfevreria
și-a atins apogeul sub succesorii lui Alexandru. De la mijlocul primului
secol al erei noastre, această artă era în plină decadență.
Sticlăria intră și ea în
decadență în epoca creștină. Tehnica se alterează în al patrulea secol.
La fel se întâmplă cu ceramica greacă, imitată cu succes în Italia. „Dar
în primul secol al erei noastre , această artă degenerează. Formele
sunt rar elegante, decorația rămâne greoaie.” Către al treilea secol,
procedeul de glazură lucioasă se pierde. „Lampa antică, încă ușoară și
fină sub Înaltul Imperiu, se alterează în secolul al treilea pentru
motive de ordin economic.”
În fapt, despre pictură și miniatură, nu
se posedă decât specimene de ordin secund, imitații de opere mai vechi
dispărute. „Este adevărat că pictura antică a fost inferioară sculpturii
și arhitecturii. Pliniu vorbește despre pictură ca se o artă care
moare. De fapt specimenele de pictură creștină, care se leagă direct de
cele din Pompei și din Palatin, arată nu numai o oprire, dar o
decadență.”
Din punctul nostru de vedere, cea mai
caracteristică este evoluția mozaicului. Romanii îl împrumutară de la
greci, „dar de la Sylla ei îl dezvoltase astfel încât îl făcuseră o artă
națională pe care o purtau în cele patru colțuri ale lumii. Decorația
pavajelor în marmoră intră prima în decadență, artiștii nereînnoindu-și
modelele; ei tratează mereu aceleași subiecte. În fine, mozaicul cade
din rangul artelor în cel al industriei și renunță la reprezentarea
animată, pentru a se mulțumi cu decorul geometric. Această decadență,
foarte netă chiar la Roma în secolul al șaselea, s-a acuzat din ce în ce
și a coborât în ultimul grad de barbarie în secolele opt și nouă. Este o
ușurare să vezi încetând această artă mizerabilă.”
Dar dacă arta antică scade începând din secolul al doilea, Literatura
coboară într-o cădere nu mai puțin precipitată. După domnia lui Traian,
în care au strălucit numele lui Tacit, Juvenal, Pliniu cel Tânăr,
domnia lui Adrian nu mai oferă decât pe Suetoniu, iar cea a lui Marc
Aureliu pe Apuleius. După Marc Aureliu, este sterilitate. „Cel de-al
treilea secol este o Sahară literară. În Orient, lucrurile merg diferit:
perioada de decadență începuse mult anterior… primul secol al erei
noastre fusese cel steril. Nimic de semnalat, în afară de operele lui
Filon din Alexandria; ale lui Flavius Joseph.”
„Dar după această perioadă lungă de
slăbire, a fost un sort de renaștere întinzându-se de la Nerva și de la
Traian la sfârșitul domniei lui Dioclețian. Este începutul ideologiei
literare a imperiului, Gândirea greacă depășește cadrul micilor cetăți
antice și ia un caracter universal, de umanitate, cu totul nou.”,
Totuși, teatrul și poezia n-au cunoscut fecunditatea. Mai curând
domeniul istoriei este cel în care s-a manifestat această renaștere cu
numele lui Apian, al lui Dio Cassius, al lui Herodian. Atunci a apărut
și înflorit un gen nou, romanul, cu Heliodor și Longus. La fel, de
partea erudiților și a tratatelor tenice, în medicină Galien, în
geografie Ptolemeu, sunt mari și frumoase nume, cele ale moraliștilor:
Dion Hrisostom, Plutarh, Epictet, Lucian. În secolul al treilea,
gândirea numără un mare nume, grecul din Egipt Plotin, una din
„inteligențele metafizice cele mai puternice pe care umanitatea le-a
cunoscut.” În acest timp, literatura romană a secolului al treilea nu
contează decât pe opera juriștilor: Gaius, Papinian și Ulpian.
De asemenea în literatura latină,
începând de la Constantin până în secolul al cincilea a fost o anumită
renaștere, dar mai puțin importantă. Ea numără abia câteva nume de ordin
secund. Atunci a apărut genul panegiricelor. Singurul istoric demn de acest nume fu atunci Amian Marcelin; și se mai numără doi sau trei poeți: Ausoniu, Claudian, Rutilius.
La fel a fost cu spiritul scientific și
spiritul filosofic „Geniul grec se manifestase mai ales în matematici,
care le-a constituit veritabil. Din nenorocire, speculația matematică,
în care spiritul se mișcă la infinit fără a se izbi de fapte, prezintă
analogii cu speculația metafizică. Procedeele și găsenițele sale aruncă
spiritele într-o răpire care poate merge până la zdruncinarea cerebrală.
Admirația inconsiderată a matematicilor menține sau reintroduce o
mentalitate magică… Fără îndoială, matematica, de una singură, este
incapabilă să susțină spiritul științific.” Metodele logice ale lui
Aristotel au fost acuzate de a fi fost cauza regresiunii științelor. Or,
este cert că opera lui Aristotel n-a fost popularizată decât la
mijlocul primului secol, și la această dată era mult timp de când
știința își pierduse forța creatoare. „Refugiată și concentrată la
Alexandria, știința greacă n-a desfășurat nicio originalitate; sunt încă
nume de savanți, dar nu școli.” Este adevărat că știința dezinteresată
n-a existat în antichitate, și pe de altă parte niciun efort colectiv nu
exista pentru a încuraja cercetările și cultura științifică. Aceasta a
făcut-o să sucombe. În același timp, știința, ca de altfel și filosofia,
va suferi teribila concurență a spiritului mistic, care oferă la preț
mai mic soluții mai seducătoare la problemele vieții și ale morții.
Iată, după F. Lot, tabloul succint al disoluției ideologiilor care a avut loc în timpul imperiului roman.
*
* *
Cum se explică acest fapt? Care sunt, după el, rațiunile?
După el, rațiunile ar fi de două
sorturi: economice și estetice. Rațiunile de ordin sunt, cert, foarte
reale și importante. „Pentru ca arta să se poată naște, crește și
susține, trebuie ca cererea de operă de artă de către public să fie
abundentă și continuă. Arta cere o tehnică impecabilă, deci dificil de
dobândit, dificil de transmis, ușor de uitat. Dacă cererea scade,
meseria se alterează fatal… regresiunea economică a secolului al doilea,
ruina celui de-al treilea, au cu certitudine, un rol capital în oprirea
bruscă și în declinul rapid al artei antice, ”
Rațiunile estetice rezidă în acțiunea
sterilizantă a capodoperelor. „Opera de artă naște imitația, apoi
imitația unei imitații. Această tendință este absurdă, imitația se
condamnă prin definiție, dar ea este fatală. Când imperiul se stabili,
perioada de creație era de mult timp trecută. ” „Sub Adrian, din
nenorocire, și în parte sub influența sa, s-a produs o mișcare de
arhaism de unde a ieșit un acadmism sterilizant. Se știe maleficiența
amatorului ferecat de arhaime, unul din cele mai rele flageluri ale
artei (1).”
(1) P.169.
Cum se explică mecanismul intim al
procesului de disoluție a artelor? F. Lot nu poate decât să constate
faptul în acești termeni expresivi: „miracolul grec, după ce încântase
lumea timp de șapte la opt secole, a sfârșit prin a o lăsa indiferentă,
la fel de indiferentă ca zeii pe care plastica greacă îi magnifia sub o
formă impecabilă.” Nu pare îndoios că aceasta se datorează unui schimb
de gust. Arta elenistică suferi influența Orientului, care contura o
întoarcere ofensivă din ce în ce mai triumfantă. Spunând aceasta, F. Lot
reproduce aproape descrierea conversiunilor mistice pe care o dădea
Boutroux. Acolo sunt cauzele așa-zis secunde ale faptului. Dar care-i
sunt cauzele primare efective? Care este veritabila explicație istorică a
disoluţiei ideologiilor clasice? De-un fason general, civilizația
antică a continuat să se surpe, chiar după ce Dioclețian și Constantin
opriseră căderea imperiului. De ce? „Această întrebare este una din cele
mai tulburătoare ale istoriei, și fără îndoială la care este cel mai
dificil de răspuns. Este cea mai pare problemă a istoriei.”
F. Lot încearcă să dea un răspuns la
această întrebare, dar eșuează, pentru că el o explică prin corupția
spiritului public, acesta fiind efectul regresiunii economice, fără să
observe că sunt aici cauze secunde și că veritabila soluție a problemei
rezidă în altă parte. Doar concepția noastră asupra procesului istoric
furnizează soluția acestei probleme, soluție pe care am indicat-o deja
altundeva.
În general, nu se ține seama destul de
faptulcă toate formele ideologiei clasice: arte, litere, știință și
filosofie erau produsul spontan și particular al vieții istorice în
forma tipică a cetății antice, creații ale unei civilizații exclusiv
urbane și că această civilizație, înainte de a înceta cu disoluția
cetăților și absorbirea lor în universalismul imperiului roman, toate
formele de ideologie urbană trebuia să se dărâme ca fiind foarte
strâmte. În cetăți, echilibrul se stabilise între spiritul și corpul
umane, căci spiritul era mai degrabă o floare de piele, fiind produsul
unei societăți reduse. Când imperiul universal dezvolă și aprofundează
spiritul, armonia echilibrului clasic se rupe în detrimentul corpului și
ca urmare în favoarea spiritului. Fatalmente, atunci plastica își
pierdu prestigiul și farmecul în același timp când zeii cetății pe care
ea îi magnifiase se volatilizaseră în fața lui Dumnezeu universal,
monoteist. Și Dumnezeul monoteist trebuia să îndepărteze zeii cetății, a fortiori
el trebuia să dstrugă și să abolească reprezentările plastice ale
idolilor și corpul uman trebuia să treacă în umbră și să lase pe prim
plan spiritul incorporal. Atunci și de aceea F. Lot va constata că
statuile și basoreliefurile pierd toate caracterele și trăsăturile
estetice și că forma umană este redusă la o simplă funcțiune decorativă,
devine grosieră și personajele se detașează asemenea marionetelor pe un
fond plat. Deoarece viața a depășit forma cetăților antice, gusturile
au suferit o schimbare profundă, în sensul pe care noi l-am găsit atât
de bine definit și descris de Boutroux. Conversiunea umanității a fost
împlinită nu numai pe terenul religiei, dar pe cele ale tuturor
ideologiilor. Teatrul ca artă oratorică, atât de inerent vieții din
cetățile democratice, trebuia să cadă pentru a nu se mai revela,
întocmai ca plastica și alte arte care traduceau formele de viață
istorică în cetăți. Și astfel problema care este, după Lot, cea mai mare
și mai dificilă a istoriei, devine cea mai simplă și mai puțin dificil
de rezolvat.
Dar, precis, locul artelor dispărute nu
va rămâne vid. Viața istorică, devenită universală, având deja creată
forma religioasă monoteistă a creștinilor, așa cum ea crease imperiul
universal, nu va întârzia să creeze de asemena ideologiile inerente și
adecvate universalismului. În filosofie, ea a a dat, în același timp cu
sistemul lui Plotin, teologia creștină, evoluând de la gnosticism până
la Credo din Niceea al lui Athanase, după ce trecuse prin creațiile
sfântului Paul, Irineu, Tertullian, Clement din Alexandria, Origen și
mai târziu sfântul Augustin. Irineu, Origen și sfântul Augustin nu
cedează în fața celor mai mari metafizicieni ai Greciei clasice.
Chiar arta plastică se va resuscita sub
unele din formele sale de detaliu, ca sculptura în fildeș și în lemn.
Există ivorii sculptate din secolul al cincilea care seamănă cu
portretele dipticelor creștine (sfântul Pavel în ivoriul de la catedrala
din Rouen), ca și scaunul episcopal al lui Maximilian la Ravena,
dipticul lui Bargello la Florența, din secolele al cincilea și al
șaselea, care sunt veritabile capodopere. În locul plasticii clasice
apare și se dezvoltă pictura în miniatură care servește ca ornament
pentru manuscrise. Se posedă asemenea manuscrise artistic ornate, datând
din secolele al șaptelea, al optelea și al nouălea. Va fi și mozaicul
în email, artă exclusiv creștină, care va decora zidurile și cupolele
bazilicilor, artă adaptată sentimentelor noi ale noii religii.
S-a constatat cu dreptate că „arta nu a
pierit în întregime, dar s-a schimat cu totul și cu totul.” „Decorul
înlocuiește linia, culoarea detronează plastica. ” „Burghiul se
substituie dălții; piatra se scobește, se forează în loc de a o
sculpta”… „În arhitectură, cupola, de origine probabil iraniană, devine
de o folosire constantă și caracterizează o nouă perioadă.”
„Constantinopolul centralizează apoi propagă arta nouă, artă care a fost
calificată cu mai mult sau mai puțină dreptate, ca bizantină.” Și F.
Lot conclude astfel: „în domeniul artei, ca și în cel al religiei, în al
patrulea secol, un suflet nou se substituie sufletului antic.”
Nicăieri aceasta nu se vede mai bine
decât în literatură. Și Lot o recunoaște: „părțile cele mai vivante ale
literaturii latine sunt sub influeța spiritului creștin: Tertullian,
Ciprian, Minutius Felix, Lactanțiu sunt realizatori comparabili uneori
cu Cicero și Juvenal. Dar opera sfântului Augustin este cea care ne dă
cea mai bună idee de ceea ce putea deveni literatura creștină în
imperiul roman dacă ar fi putut dura. Literatura univesalistă a
imperiului creștin a dat realizarea sa cea mai caracteristică și cea mai
reușită în Cetatea lui Dumnezeu.
A fost curând și o poezie creștină cu
Comodian din Gaza, Saint Hilaire și sfântul Amboise care scriseră imnuri
magnifice. Prudențiu de asemenea va fi un poet remarcabil care
amintește de Dante. În Orient, au fost, cu Athanase, scriitorii
capadocieni: Vasile cel Mare și Grigorie din Nazianz, al căror farmec nu
lasă nimic de dorit. Ioan Hrisostom a fost „cel mai frumos geniu al
societății noi întemeiată pe lumea veche”. Apar genuri literare noi, ca
de exemplu viețile sfinților.
Dar ceea ce domină îndeosebi în arta
literară a acestor timpuri, la fel de bine în literele păgâne ca și în
cele creștine, este retorica, declamația. F. Lot explică acest fapt prin
educația timpului care cultivă prea mult elocvența, fapt pe care el îl
condamnă și de care nu încetează să se mire, considerându-l ca absurd,
căci, libertatea fiind dispărută, elocvența a devenit inutilă, Or, dacă
se ține cont că este exact epoca propagandei creștine și ca urmare a
contra-propagandei păgâne, mirarea lui Lot este făcută pentru a ne mira.
Nimic mai logic ca Tertullienii, Lactanții să fi fost retori și în
același timp filosofi, că sfântul Augustin a fost profesor de retorică,
la fel ca Prudențiu, Ausoniu etc., Lot explică, în fine, rolul și
utilitatea retorilor prin ceea ce făceau, mai mult decât armatele,
coeziunea intelectuală, politică și socială a imperiului roman și a
culturii sale, gata să se disloce și să dispară. „Fără ei, spune el,
sentimentul culturii s-ar fi șters repede la oameni separați de distanțe
condiserabile… Viața se descompune și tinde spre diversitate, spre
incomprehensiune. Retorul luptă contra forțelor naturii, ca împăratul
contra forțelor economice și etnice care vor sfârșitul imperiului. Când
nu or mai exista gramaticieni, retori, în secolul al șaselea, unitatea Romania va fi dispărută pe totdeauna (1).”
- P.189
Noi credem totuși că propaganda creștină
și contra-propaganda păgână explică mai mult utilitatea și dominația
retoricii asupra literaturii timpului. Și dacă literatura creștină a
secat atât de repede, nu este atât pentru că retorica ar fi ucis-o, cum
gândește F. Lot, dar pentru că imperiul roman a fost dislocat. Acest
corp social universalist, o dată fiind în ruine, sufletul pe care-l
constituiau ideologiile artistice și literare nu putea să-i
supraviețuiască.
În decadența civilizației greco-latine,
trebuie distinse două decadențe: mai întâi cea a ideologiei clasice care
a coincis cu disoluția cetăților și absorbirea lor în universalismul
roman, și apoi decadența ideologiilor creștine care n-au avut nici
timpul să se dezvolte și asta este ce se constată când se spune că
literatura creștină a secat repede și, curând, a încetat cu totul. Din
cele două decadențe, cea mai importantă a fost fără îndoială cea a lumii
cetăților, la sfârșitul republicii romane. Dacă arta și literatura
clasice au căzut, n-a fost atât din cauza creștinismului, cum se crede,
căci la apariția creștinilor ele erau deja lovite mortal. „Creștinismul,
spune F. Lot, a pus mai degrabă în mormânt arta antică pe care n-a
omorât-o la propriu vorbind (1).” Vom vedea că vor fi acuzați de
(1) P.155.
asemenea creștinii de a fi ucis imperiul.
*
* *
La începutul imperiului, toată lumea, de
la Virgil și filosofi până la Sybila și Ioan Botezătorul, avea un
sentiment foarte net că lumea se va sfârși ca într-un mare cataclism,
pentru ca să înceapă o umanitate nouă. „Căiți-vă, faceți penitență,
spunea Ioan Botezătorul în Palestina, pentru că sfârșitul este aproape.”
Pentru Iisus și ai săi, secolul era la sfârșitul său și cetatea,
regatul lui Dumnezeu, se apropia. Acest presentiment a fost general și
foarte obsedant. Chiar puțin mai târziu, se aud încă, cu autorul
Apocalipsei, renovarea generală, ivirea unui nou pământ și a unor noi ceruri și
un strălucitor Ierusalim celest coborând în locul Ierusalimului
terestru, sfârșitul domniei oamenilor și începutul domniei lui Dumnezeu.
Prima generație de creștini, spre jumătatea primului secol, aștepta cu
fervoare a doua venire a lui Iisus, pentru ca domnia lui Dumnezeu să
înceapă aici jos.
Aceasta era foarte adevărat; căci era
constatarea, pentru a zice așa, inconștientă sau semi-conștientă, a
marii transformări politice și sociale, care se consuma atunci. Noua
domnie începuse deja cu Cezar. În locul lui Iisus era Cezar și, în locul
republicii, imperiul care se instala la Roma, pentru a guverna lumea.
În fapt, domnia nouă începuse deja când era încă în așteptare. Și dacă
aceasta se făcea fără ca un Virgiliu însuși să fi observat, ce putea ști
Ioan Botezătorul, contemporanul său?
Mișcarea de renaștere religioasă se
accentuează cu apariția imperiului, și doctrina pornită din Iudeea
acționează ca un bulgăr de zăpadă care sfârșește prin a deveni o masă
gigantică în fața căreia nu mai rezistă nimic.
Astfel se născu creștinismul pe ruinele
păgânismului, stabilirea corpului său de doctrină coincizând cu apariția
imperiului. Această doctrină poate fi considerată ca o esență, pe care
imperiul, creându-se, o secretase din el însuși, în profunzimile sale,
ale disoluției, și, dacă se îndrăznește a spune, a fermentării
moravurilor și credințelor păgâne. Fiind propria sa operă, creștinismul
răspunde de minune la toate exigențele conștiinței umane a acestui timp.
Ideea de Dumnezeu Tatăl, dumnezeu unic, exprimă conștiința că omul
dobândește pentru prima oară unitatea umanității în fine unită și
organizată în imperiul roman, fără distincția de rase și de popoare.
Dumnezeu Tatăl este precum conștiința imperiului identificându-se cu
umanitatea universală. Toți oamenii sunt fii ai aceluiași Dumnezeu,
pentru că ei sunt toți cetățeni ai aceluiași imperiu.
Spre oroarea morții care înșfăcase
conștiințe și le precipita către religii de mistere, doctrina creștină
aduse credința în înviere, într-o viață viitoare dincolo. La aspirațiile
adânci către o justiție mai bună, la setea ardentă de dreptate, și de
pace, creștinismul aduse perspectiva judecății din urmă, realizare a
justiției absolute. La problema angoasantă a răului, oferi ca explicație
păcatul originar și contra-partea sa, mântuirea, prin moartea lui Iisus
pe cruce. La setea de libertate și egalitate care turmenta gloata
nenumărabilă de sclavi, aduse fraternitatea creștină. La dezgustul de
viață, depravată prin desfrâurile și senzualismul cel mai materialist,
credința creștină aduse ca remediu și ca exemplu de imitat, viața
simplă, sobră până la ascetism a creștinilor. Și, în fine, la aroganța,
la egoismul și setea de a domina, morala creștină substitui blândețea și
umilitatea fondatorului său. Dacă creștinii reușiră este totodată
pentru că ei au răspuns de acest sort nevoilor timpului lor și pentru că
ei erau animați de această credință care este resortul indispensabil al
întregii mari opere și care-i lipsise lui Cato și lui August. Se poate
spune că doctrina lor a fost un veritabil elixir de viață pentru
civilizația greco-romană; ea este cea care a prelungit viața sa timp de
încă patru secole, atunci când era pe punctul de a se scufunda, ca toate
civilizațiile anterioare: cea a Egiptului, Ninive și Babilon.
*
* *
Cu toate acestea, se spune deseori că
este cristianimul cel care a determinat prăbuirea imperiului roman.
Această teorie este luată în ultima vreme de Louis Rougier, în ciuda
finalului de inadmisibilitate că el se opusese unui istoric de talentul
și competența lui Gaston Boissier. Rougier se sprijină pe Nietzsche care
scria deja: „Creștinismul a fost vampirul imperiului roman: el a pus în
neant, într-o singură noapte, acțiunea enormă a romanilor.”
Această teză este o eroare absolută. E
aceeași eroare ca aceea pe care o comite Montequieu când atribuie
bunelor moravuri și virtuții puterea de a fonda, a legitima și a menține
forma de guvernământ republican și popular. Aparența, e adevărat, pare
să ne facă rău și unele fapte incontestabile ar putea fi alegate contra
noastră. Dar trebuie înțelese și semnificația lor este foarte diferită
de cea care pare la prima vedere. De exemplu, este clar că în timp ce
imperiul roman a devenit creștin, a trebuit să-și modifice caracterul
păgân care ținea de originile sale. Dar supunându-se spiritului creștin,
se supunea lui însuși, căci el însuşi, noi am arătat-o, a născut
creștinismul, fiindcă spiritul de egalitate și fraternitate creștină nu
fusese decât o transpunere ideologică a ceea ce egalitatea tuturor
cetățenilor în fața legilor imperiului fusese deja realizat în ordine
politică și socială. Astfel, chiar trăsăturile caracteristice ale
creștinismului, chiar defectele sale, nu fac decât să reproducă sau să
exagereze abia trăsăturile reale ale vieții romane.
În loc de a acuza creștinismul, ar fi o
metodă mai bună de critică să se cerceteze istoric și fără parti pris
cauzele disoluției imperiului. Una dintre ele a fost cu siguranță
indiferența politică, abstinența cetățenilor în fața afacerilor de stat
și refuzul lor de a lua parte la administrație și la funcțiile publice.
Dar, se zice, această indiferență, această abstinență este faptul
creștinismului, pe care-l practică prin convingere transcendentă. Nimic
mai fals. Această atitudine pasivă și absenționistă a precedat cu mult
creștinismul. Ea a fost o reacție naturală contra exceselor de
activitate politică din ultimele timpuri ale republicii. Instituția
imperiului a fost ea însăși un mijloc de a pune un termen luptelor
politice care degenerau în războaie civile. Astfel, fascismul, din
zilele noastre, pune un termen luptelor parlamentare care fac în Italia
imposibil guvernul. Cezar și August anticipară, pentru a vorbi așa,
asupra lui Mussolini, având concentrate în minţile lor toate puterile;
activitatea politică a cetățenilor a fost redusă la neant. Gustul vieții
publice astfel restrâns, se produce o reacție, care curând exagerează
în celălalt sens. Înainte, se vânau onorurile și funcțiile publice, se
lupta aprig pentru a le obține; sub imperiu, din contră, se evitau
funcțiile publice cu aceeași perseverență cum o aveau căutările de
altădată, și împărații au trebuit să ia măsuri pentru a obliga cetățenii
să umple funcțiile publice. Or, aceste măsuri sunt mult anterioare
creștinismului.
L-a fel, s-au acuzat creștinii de a fi
răspândit practica celibatului, prin preferința pe care o dădeau
virginității și monahismului și de a fi determinat astfel depopularea
imperiului. S-a făcut de asemenea creștinilor o acuzație încă mai gravă:
spiritul creștin, contrar violenței și meseriei armelor, ar fi dezarmat
imperiul chiar pe măsură ce se propaga (1). Gaston Boissier a discutat
aceste acuzații
(1) BOISSIER, Fin du Paganisme, t. II, pp. 355-374
și le-a găsit inexacte. El a bus bine în
lumină că toate aceste tendințe, absenționism, pasivitate, celibat
existau dinainte de creștinism.
Boissier observă că împărații înșiși
luaseră măsuri pentru ca oamenii bogați să nu servească în armată.
Astfel fu cazul lui Galian, de exemplu, care se temea de ricali posibili
printre romanii din armată. „De atunci, spune el, cetățenii luară
obiceiul să dezerteze câmpurile de luotă; ei fură înlocuiți de barbari.”
„Originea acestei stări de lucruri urcă la August, care a separat
soldatul de cetățean, făcând armatele permanente. Totul era în germen în
această inovație (1).” Cât despre dezertarea din funcțiile publice,
Boissier amintește că deja în timpul lui Cezar „școala lui Epicur
profesa că este absurd a-ți compromite odihna în agitațiile de afaceri
și încurcăturile de onoruri (2).” Seneca remarcase acest fapt care se
generalizase în timpul său, căci se obținea de la împărat ca o grație a
fi scutit de funcții publice, care antrenau cheltuieli ruinătoare, și se
făcuse o lege – legea Salpensa – pentru reglementarea acestui
sort de dezerție. Dar răul venea de mai departe; Cicero, notează
Boissier, s-a indignat de această înțelepciune egoistă și a „consacrat
mai multe locuri din cărțile sale, mai ales debutul Republicii, pentru a-l combate (3).”
(1) Ibid.,t. II, p. 375.
(2) Ibid.,p. 358.
(3) Ibid.,t. II, p. 158
Se înțelege de altfel ușor că toată
puterea fiind concentrtă în mâinile împăratului, funcțiile publice să
fie puțin dorite; ele nu aduceau celor care și le asumau decât mari
cheltuieli, fără multă onoare.
Este adevărat că doctrina creștină purta
în ea dârele tuturor acestor tendințe, pentru că ea era produsul
spiritului epocii. Este exact însuși faptul că practicile creștine
răspundeau acestor tendințe puternice și generale care le-a facilitat
triumful. Vom adăuga noi că dacă tendințele creștine spre ascetism,
monahism, abținere au mers uneori mai departe decât ar fi trebuit, poate
că atmosfera romană este responsabilă? Se pare de fapt că, departe de a
trebui acuzat creștinismul de a fi cauzat ruina imperiului, imperiul a
fost cel care a impus noii credințe anomalii și exeagerări care nu-i
erau inerente. Vom da ca probă că imperiul roman a trecut creștinismului
încă și alte defecte: astfel, absolutismul puterii papilor. Loisy a pus
bine în lumină că defectul bisericii catolice și al dogmei sale nu este
altul decât absolutismul centralizator al imperiului roman.
Dacă imperiul a fost brizat, aceasta nu e
din cauza creștinismului, dar în ciuda lui, de către forța barbară, de
atacurile neîncetate și invazia acestor barbari.
Dar de ce, atunci, se va obiecta, imperiul, regenerat prin creștinism, nu i-a învins și supus?
Este o altă chestiune care ar trebui mai
degrabă pusă: Pentru ce creatorii acestui imperiu, Cezar și sucesorii
lor, n-au supus barbarii? Se amintește că August murind i-a recomandat
lui Tiberiu să nu mai întindă frontierele imperiului. De ce? Nu este,
probabil, pentru că cu mijloacele de transport ale antichității nu e
putea realiza un imperiu mai mare? La acest moment, creștinii nici măcar
nu existau și imperiul era în forța sa atotputernică. Dacă ar fi supus
barbarii întinzând încă frontierele, el i-ar asimilat și civilizat și
sortul de lume ar fi fost schimbat.
În timpul celor două sau trei secole
care urmară, barbarii au penetrat pacific în imperiu servind în armatele
imperiale. Ei au învățat și asimilat arta războiului și mijloacele
tehnice ale romanilor. Adesea victoriile romanilor asupra barbarilor au
fost câștigate sub generali de origine barbară. În tot acest timp,
barbarii se fortificau și se instruiau în arta războiului și, când au
dat marele asalt asupra imperiului, la școala lor ei învățaseră să
învingă, cu armele sale l-au învins. Echilibrul forțelor se schimbase în
favoarea lor pentru că se multiplicaseră cu hoardele venite de departe
și se perfecționaseră în meseria armelor. Să nu se piardă din vedere
nici că epoca în care barbarii au dat asaltul concertat asupra
imperiului a fost o epocă de profundă criză. Religia creștină abia
fusese adoptată și diviziunea și rezistența păgânilor contra noii
credințe erau la culme. Aceasta nu se potrivea cu augmentarea vigorii
apărării. Mai mult, în sânul creștinismului însuși făceau ravagii lupte
și controverse profunde, căci noii convertiți aduceau cu ei o
mentalitate nouă și convingeri înrădăcinate care erau de natură să
altereze doctrina creștină primitivă. „Acum, constata Sulpice Sévère,
totul este tulburat de episcopi.” „Certurile, constată M. Rougier, între
ortodocși, arieni, donatiști, monofiziți debilitară imperiul. La
sfârșitul celui de-al treilea secol, poetul Comodian cheamă goții ca
liberatori și răzbunători pentru a aneantiza orașul criminal.” Situația
imperiului era deci cea a unui bolnav care, după ce a luat un remediu
foarte puternic, a intrat în convalescență. În această stare de
convalescență a fost lovit de barbari. Creștinismul era tocmai
medicamentul destinat să vindece răul moral care, de secole, mina și
ruina puterea romană. Dacă remediul nu avusese încă timp să facă opera
sa, dacă bolnavul a fost lovit chiar în momentul convalescenței, aceasta
este greșeala medicamentului? Iată ce ar trebui să spună orice spirit
liber de aceste partipriuri care fac ininteligibilă conexiunea
evenimentelor.
Ceea ce s-ar putea reproșa
creștinismului este de a nu fi convertit barbarii. Dar este exact ce a
făcut, chiar înainte ca ei să fi cucerit Roma. Alaric, fiind creștin
arian, cruța populația romană, pentru că ea se refugiase în biserici, de
care el dăduse soldaților săi ordin să nu se atingă și, cum atât de des
a remarcat sfântul Augustin, bisericile au servit mai mult la cruțarea
păgânilor decât a creștinilor.
Dacă religia creștină n-a adus remediu
la toate viciile și la toate moravurile vieții romane, este pentru că
i-ar fi trebuit pentru aceasta mai mult timp decât a avut de când a
încetat să fie persecutată, legându-și soarta de cea a imperiului de la
Constantin. Pare cert că dacă imperiul n-ar fi fost frânt de invazia
barbară creștinismul ar fi îndeplinit în întregime misiunea sa
regeneratoare. Cetatea lui Dumnezeu a sfântului Augustin ar fi
putut penetra până-n profunzimile cetății universale a oamenilor. După
căderea imperiului roman, fructele civilizației greco-romane,
capodoperele artei, literaturii și filosofiei au fost conservate prin
grija Bisericii. Întrucât creștinismul evului mediu prelungește
creștinismul roman, în mare parte prin intermediul său moștenirea
acestei civilizații a putut fi trecută lumii moderne. Această moștenire,
în fapt, a fost reluată și vivifiată mai ales cu Renașterea, de papii
aceste epoci și, din mâinile lor, popoarele moderne dețin comorile,sau
cel puțin resturile comorilor civilizației greo-romane.
Soarta creștinismului ete atât de strâns
legată de cea a imperiului, încât s-ar spune că există între ele
aceeași legătură ca aceea care există, aproape totdeauna, între suflet
și corp. Această legătură, acest paralelism politico-religios, se
reflectă clar în cel pe care noi l-am stabilit între Iisus și Paul, pe
de-o parte, pe de alta, Cezar și Octavian. Ne întrebăm doar: ce ar fi
devenit doctrina lui Iisus și a lui Paul dacă opera lui Cezar și
Octavian ar fi eșuat?
Fără îndoială, soarta imperiului Romei,
atât de penibil constituită, ar fi fost atunci de a leșina, ca federația
ateniană. Roma și glorioasa sa prosperitate s-ar fi năruit de aceeași
manieră ca Atena și celelalte cetăți grecești. O anarhie fără scop și
fără sfârșit ar fi înlocuit organizarea imperiului roman și viața
umanității ar fi fost fragmentată în mii de formațiuni locale ostile
între ele și din nou mai mult sau mai puțin închise unele altora.
Un naționalism egoist în exces, ca cel
al fariseilor din Iudeea, s-ar fi dezlănțuit asupra umanității. Curând,
nenumăratele triburi barbare ar fi coborât din nord-est pentru a briza
și îneca în sânge toate vestigiile briliantei civilizații grecești și
elenistice. Paul din Tars n-ar mai fi fost îndreptîțit să spună că el nu
mai e nici grec, nici evreu, nici scit etc. Să fi conceput ideea că el
se va găsi material împiedicat să răspândească doctrina creștină, în
timp ce imperiul unificat și organizat de Cezari i-a pregătit și i-a
netezit atât de puternic calea.. Bossuet a avut primul viziunea clară a
acestui fapt. „Dumnezeu, care hotărâse să unească toate națiunile a
reunit întâi pământurile și mările sub imperiul roman. Reunirea atâtor
popoare diverse, altădată străine unul de altul, a fost unul din cele
mai puternice mijloace de care Providența să se fi servit pentru a da
curs Evangheliei
(1).”
(1) Discours sur l’histoire universelle.
Se poate deci lua ca stabilit că, fără
Cezar, n-ar fi fost Iisus, nici doctrină și religie creștină. Dar și,
fără Iisus și Bierică, cine și-ar mi aminti azi de Cezar? și ce-ar fi
devenit fructele strălucitei eflorescențe filosofice și artistice ale
civilizației greco-romane? Această civilizație ar fi fost pierdută
pentru noi cum este astăzi cea din Mycene; Cezar și Octavian ar fi
pentru noi la fel de legendari ca regii Minos și Cadmus.
*
* *
Să încercăm, acum, să adunăm rezultatele
analizei pe care am făcut-o vastei experiențe a umanității antice,
pentru a degaja mai bine sensul.
Cititorul a văzut fără îndoială pe un
ecran de cinematograf unul din aceste filme accelerate care reprezintă,
în câteva minute, germinarea unui bob de grâu, creșterea sa în formă de
iarbă, și dezvoltarea vegetației sale. Diferitele faze ale unei
dezvoltări care, în natură, se derulează insensibil, apare atunci cu un
relief extraordinar.
Istoria este ca o cinematografie a
vieții popoarelor. Numai că ea este mai mult sau mai puțin au relanti.
Generalizările istorice ale capitolelor recente, cât de rapide au fost
ele, am vrea adică să le considerăm mai lent încă. Vom accelera deci, pe
cât posibil,mișcarea (dacă se poate vorbi așa) pentru a da formula cea
mai sintetică a dezvoltării istorico-religioase a umanității antice.
Opera întregii istorii a antichității a
atins, cu Iulius Cezar, termenul său. Procesul de unificare
istorico-politică găsise umanitatea constituită în cetăți; el a antrenat
cetățile într-o formă de viață progresiv întinsă, dizolvând, dacă se
poate spune, ceea ce constituia propriu-zis cetatea, pentru a vărsa
conținutul într-un curent de viață din ce în ce mai larg, până când
toată, ori aproape toată umanitatea accesibilă s-a constituit în imperiu
universal, sub mâna atotputernică a lui Iulius Cezar. A fost dat
poporului Romei să reușească acolo unde Grecia nu reușise decât de-un
fason efemer, și încă parțial, cu Alexandru. Dar opera Romei fusese deja
încercată mai întâi de faraonii Egiptului, de cuceritorii asirieni și
caldeeni, căci Roma avu ca precursori Memfis, Ninive și Babilon.
Imperiul persan a reluat tentativa egiptenilor și a asirienilor, dar n-a
reușit mult mai bine. Se poate deci spune că toate aceste imperii, mai
mult sau mai puțin mari și efemere, au fost ca un sort de repetiție, în
care umanitatea antică s-a exersat în vederea unei mari reprezentații pe
scena istoriei imperiul Romei. În aceasta, imperiul greco-macedonean al
lui Alexandru nu fusese decât o briliantă ridicare de perdea, care se
făcu urmată de marșul triumfal al consulilor romani.
Într-un cuvânt, istoria antichității a
fost un dublu proces de integrare evolutivă și de disoluție, în care
formele strâmte sunt continuu dizolvate, în favoarea formelor din ce în
ce mai largi, până ce umanitatea întreagă, antrenată într-un curent de
viață unică, a fost supusă unui regim administrativ, juridic și economic
unic.
Care au fost transformările sociale și morale interioare?
Din punct de vedere moral și social
propriu-zis, acest proces de integrare istorică a fost acompaniat de un
dublu proces de disoluție a vechilor moravuri, legi și instituții, și de
formarea de moravuri, legi și instituții noi din ce în ce mai largi,
cele mai bune, democratice și raționale. A rezultat, mai întâi, o
instabilitate continuă, o schimbare neîncetată de moravuri și instituții
cu tendința de a se apropia de o moralitate mai înaltă și instituții
mai democratice.
Din punct de vedere intelectual, această
evoluție se acompaniază cu un proces egalmente dublu, de disoluție și
de reconstrucție a tuturor formelor mentale, credințe religioase mai
întâi, și sisteme filosofice apoi, arte, literatură etc. Cu disoluția
credințelor în zeii cetăților, gândirea umană se cristalizează mai întâi
în sisteme filosofice dogmatice, de-o parte, și în politeism și
raționalism sceptic, de altă parte. Aceasta corespundea fazelor
istorico-sociale a ligilor, a regatelor; dar, când ligile și regatele au
fost dizolvate, sub împingerea unor forme istorice mai largi,
ideologiile ca și credințele religioase au căzut în praf, și noi avem
astfel , de-o parte, sofiștii, rezoneuri până la exces, și de cealaltă,
scepticismul absolut al lui Pyron, cu ateismul radical și imoralismul
lui Epicur. Dar, din această disoluție progresivă a credințelor și a
sistemelor, se va naște apoi, prin reacție constructivă, creștinismul.
Toată filosofia, toate sistemele vor ajunge, ca la sinteza lor stabilă
și definitivă, în teologia creștină a Părinților Bisericii; după cum
morala stoicilor va găsi integrarea și încoronarea sa în morala
creștină. Sub influența neoplatonismului, aproape toți filosofii
secolelor al treilea și al patrulea se transformă în Părinți ai
Bisericii.
Cât despre conștiința umană în ea
însăși, ea era încă rudimentară, slabă, redusă și pâlpâitoare, la
început, în forme istorice strâmte și exclusive de tip al cetății. Ea se
adâncește și se luminează mai eclatantă când tipul cetății s-a depășit
și se ajunge la regat sau imperiu. În fine, ea sporește în vigoare, în
strălucire și în consistență cu extensiunea imperiului roman și
organizarea sa durabilă. Conștiința imperiului deveni universală, pentru
că se conținea toată umanitatea, deveni conștiința însăși a umanității,
și ea se ipostaziază în ideea de Dumnezeu Tatăl, echivalent ceresc
absolut al monarhului terestru absolutist. Indiferent aproape la moarte,
în debutul său, sufletul, sau conștiința, atingând maximul său de
realitate viguroasă și luminoasă, concepu oroarea de moarte. La această
oroare, remediul fu creștinismul, cu credința sa în înviere în lumea de
dincolo, unde, într-adevăr, trebuia împlinit destinul sufletelor și
domnia păcii și a justiției totale și absolute, la care conștiința
romană, în imperiul roman, aspira din toate insondabilele sale
profunzimi.
Iată deci formula sintetică a istoriei
antice, ca un film foarte accelerat pe ecranul gândirii noastre. Această
formulă, pentru a fi prinsă în plina ei realitate, cere fără îndoială
un efort de conștiință, o tensiune de spirit, care nu sunt facile. Fără
aceasta, ea va părea vidă sau chiar falsă. Nouă nu ne este teamă nici de
vid nici de fals pentru ele, căci, oricine va face un efort de
generalizare asupra datelor istoriei antice, nu va putea evita să ajungă
la ceva asemănător sau cel puțin apropiat.
Utilitatea acestei formule sintetice și,
ca urmare, a acestei tensiuni a spiritului, este si va fi din cele mai
mari, căci ea ne ajută să ne orientăm în examenul epocii istorice căreia
noi aparținem și al cărei examen, fără aceasta, va fi mult mai dificil,
imposibil, poate, pentru unicul fapt că noi facem parte din ea.
Luminile pe care le-am obținut din analiza istoriei antice permit
singure a se orienta în istoria popoarelor moderne.
Cât despre sugestiile pe care
rezultatele analizei istorice ni le poate furniza, apropo de problema
angoasantă a situației morale și sociale actuale, ele sunt deja destul
de prețioase și utile. Dar ne rămâne să examinăm dacă tendințele
evolutive ale națiunilor moderne sunt analoge celor pe care le-am
constatat în antichitatea greco-romană. Este vorba deci de a confrunta
rezultatele deja achiziționate cu cele ale experienței istorico-sociale a
lumii moderne, pentru a decide dacă situația morală și socială a
umanității contemporane cuprinde o ieșire religioasă analogă celei care
s-a oferit civilizației antice a greco-romanilor.
Traducere din limba franceză de George Anca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu