Teodoreanu – Internet - Beatrice Kiseleff  - Noemi Bomher – Elena Niculina-Voronca – Ioan Miclău-Gepianu - Liliana
 

 PĂSTOREL  TEODOREANU

Epigrame

Mitologie:
Şi Afrodita, cea în şolduri lată,
Şi Joe, cu alaiul lui ceresc,
Nu s-au ivit din bolta înstelată...
Ci dintr-o amforă cu vin grecesc!

Chitanţă lui Sadoveanu:
De ţi-ai face testamentul,
Tu să nu-mi laşi mii de franci!
Naşule, să-mi laşi obrazul,
Ca să-mi fac din el bocanci!

Veronicăi Porumbacu, la apariţia versurilor "O, Europă, te simt în mine/Te simt adânc în mine!"
Mult stimată Veronică,
Eu credeam c-o ai mai mică,
Dar mărturisirea-ţi clară,
Din Gazeta Literară,
Dovedeşte elocvent
Că în chestia matale
Cu-adâncimi fenomenale
Intră-ntregul continent!

Unui antialcoolic:
Oare nu-ţi mai aminteşti,
Vorba din bătrâni lăsată?
Din beţie te trezeşti,
Din prostie niciodată.

Boi-miniştri...
Caligula Imperator
A făcut din cal, senator,
Comuniştii, mai siniştri,
Au făcut din boi, miniştri...

Aroma vinului:
Aroma vinului trecut
Încet la cap se suie,
Era pe când nu s-a băut,
Azi l-am băut şi nu e.

Pentru o călăreaţă de circ, premiată, care în cuvântul de mulţumire a declarat că "a fost profund atinsă"(!?!)
Stimată doamnă,
Şi distinsă,
Când aţi fost profund atinsă,
Eraţi călare sau întinsă?

La Pelişor, palat transformat în "casă de creaţie":
Voi, creatori ai artei pure,
Ce staţi acuma la pădure,
Să fiţi atenţi când vă plimbaţi
Să nu călcaţi în ce creaţi!

Contestaţie fiscală:
N-am venit
Că am venit;
Am venit
Că n-am venit.

Când mă duc:
Când mă duc la şef,
Îl găsesc cu chef;
Când mă duc la chef,
Îl găsesc pe şef.

Nu contrazice:
Nu contrazice voia sorţii
Şi nu sfida stihiile!
Aşa fu scris: cei morţi cu morţii,
Iară cei vii cu... viile!

Când înjoseşti...
Când înjoseşti şi sucul ei şi via
Şi cu sifon spurci vinul pe care va să-l bei,
Nu te gândeşti tu oare, mişel între mişei,
Că pângăreşti natura şi compromiţi beţia?

Spuneţi şi copiilor:
Spuneţi şi copiilor,
(Culmea ironiilor):
Am pus cap beţiilor
În Şoseaua Viilor!

Pe fauna cuvântătoare:
Pe fauna cuvântătoare
Apasă greu osândă grea:
Prostia e molipsitoare,
Pe când înţelepciunea ba.

Rusul şi tunul:
Pe drumul unui mic cătun
Venea un rus, venea şi-un tun,
Şi tunul rus, şi rusul tun.

Epigramă pentru Marx, Engels, Lenin - Stalin - Ana Pauker:
Două bărbi, o ţăcălie,
O mustaţă fumurie
Şi o "gaură" pustie -
Vai de biata Românie!

În noua eră...
În noua eră concepută
K. Katz-ii scriu în loc să pută,
Iar scriitorii consacraţi
Sunt daţi afară de K. Kaţz-i.

Curtezanului de pe linia tramvaiului 5:
Credincios într-una
Bunelor lozinci:
A plecat cu una
Şi s-a-ntors cu 5.

Ca un seigneur:
Ca un seigneur din Evul Mediu
Ce încuia plecând centura,
Soţiei i-aplica cenzura,
Vecinei - starea de asediu!

În guvernul Groza...
În guvernul Groza, cel de concentrare,
S-au primit trei membri pentru completare,
Însă, ca să fie-un cabinet etern,
Îmi bag şi eu membrul în acest govern!

INTERNET

Un soldat american, inainte de a pbeca pe front, la biblioteca si a cerut o carte. Era o carte de poezii. lA citit cartea care a avut un impact foarte mare asupra sa. Dar ce l-a impresionat mai mult decat cartea erau comentariile pe care cineva le scrisese pe marginile paginilor. Cartea fusese donata bibliotecii de catre persoana care scrisese comentariile. Asa ca numele si adresa ei erau scrise pe carte.
      Plecat pe front, a decis sa-i scrie acestei doamne. I-a spus cat de mult l-a impresionat cartea si ce impact au avut comentariile pe care ea le scrisese pe marginile cartii. Si ea i-a scris inapoi. Asa au inceput sa corespondeze si, cu cat isi scriau, relatia lor devenea din ce in ce mai puternica.
      Intr-una din scrisori, el i-a scris si a rugat-o sa-i trimita o fotografie. Ea i-a spus ca daca se simte apropiat de ea si daca dragostea lui este adevarata, nu va conta cum arata. Asa ca nu i-a trimis nicio fotografie.
      Cand s-a terminat razboiul si el s-a intors in SUA, si-au dat intalnire in New York , in Grand Central Station. Ca sa se recunoasca, ea l-a rugat sa tina cartea in mana, iar ea va avea un trandafir.
      Asa ca in acea zi, intr-un loc imens, un soldat venit de pe front, cu o carte in mana cauta o femeie cu un trandafir in mana. Va dati seama ce asteptari avea? Era pe punctul de a-si gasi sufletul pereche, femeia pe care o iubea dar pe care nu o vazuse niciodata.
      Asteptand, a vazut o fata superba, imbracata intr-o rochie verde, care-l privea atent. Ea s-a indreptat catre el si... era minunata. Era dincolo de orice imaginatie. Iar el s-a uitat si a vazut ca ea nu avea niciun trandafir. Langa el s-a oprit o doamna in varsta. Avea un trandafir in mana.
      Va puteti imagina? Tanara superba si doamna care nu arata foarte bine, dar cu un trandafir in mana. Si nu era frumoasa, chiar destul de urat si imbatranita. Voi ce ati fi ales?  Persoanei cu trandafirul ii stia sufletul de care se indragostise. Asa ca s-a indreptat spre doamna urata cu trandafirul, in timp ce tanara frumoasa s-a oprit la cativa pasi de el,  l-a privit si l-a intrebat:
      -          Vii cu mine soldat?
      Iar inima lui era sfasiata. Decizii. Alegeri. S-a gandit un minut. In timp ce tanara se indeparta de el, lucrurile corecte l-au determinat sa aleaga: si-a continut drumul catre persoana in varsta care tinea trandafirul in mana, s-a apropiat de ea si i-a zis:
      -          Buna ziua,  si a invitat-o la cina.
      Iar aceasta i-a spus:
      -          Fiule, nu stiu ce se intampla aici, dar tanara imbracata in verde care tocmai a trecut pe langa tine, m-a rugat sa tin in mana acest trandafir si mi-a spus ca, daca vei veni la mine,
    sa-ti spun ca te asteapta la restaurant

BEATRICE KISELEFF

Credințe și superstiții  în luna februarie 

Luna februarie are o sumedenie de credințe și superstiții legate de sărbătorile creștinești. După cum, plin de înțelepciune, ne sfătuia Tudor Pamfile în Sărbătorile la români, în legătură cu rămășițele unor sărbători păgâne (care s-au împletit cu cele creștine, pentru a putea fi asmilat mai repede creștinismul, într-o lume păgână): „credințele trebuiesc cercetate și înțelese. Dintr-însele, unele vor părea sau chiar vor fi fără niciun rost: acestea ne vor fi venit moștenire din niște timpuri și despre timpuri cari s-au schimbat, acestea, dacă mai trăiesc, se datorește tăriei etnice, tradiționalistice a poporului român; ele vor slăbi cu vremea. A le izgoni, nu se poate, a le brutaliza, iarăși nu se poate, căci jignim simțul etnic”. Și în încheiere ne recomandă „să cercetăm, să înțelegem și să cinstim credințele gloatelor, căci în gloatele cele fără de dascăli și-a vărsat Dumnezeu înțelepciunea sa…”.

În calendarul ortodox, de 1 februarie este sărbătorit Sf. Mucenic Trifon (Trif, în popor), iar în 2 februarie, Întâmpinarea Domnului (Stratenie). Pe seama acestor două sărbători circulă, mai cu seamă prin Moldova, o grămadă de povești, credințe și superstiții, consemnate în Datinile și credințele poporului român de Elena Niculiță-Voronca. Se zice că dacă stropești cu agheasma de Sf. Mucenic Trifon, făcută în biserică, locul unde sunt pureci sau orice gângănii acestea dispar ca prin minune. Prin Roșa, se zice că „Trif a fost nebun, pornind Maica Domnului în ziua de Trif cu copilul în brațe, la biserică, se întâlnește cu Trif; el îmblâtea și zice: «Ce picioare albe ai!». Atunci Maica Domnului s-a întors înapoi și i-a zis: «Nebunule!» și pe loc a rămas nebun. Din pricina lui, Maica Domnului a mers a doua zi și a luat molifta în ziua de Stratenie – și amintirea ceea o serbăm noi. Trif e nebun. Un om a îmblătit în ziua de Trif ș-a înnebunit; tot una îmblătea cu mânele”.
Despre Trif se mai zice, prin Botoșani, că „e Domnul Christos, pentru că tot ce nu e curat el curățește. Ca agheasma de la Trif, nicio agheasmă nu e așa curățitoare. De șese ori pe an se face închipurea botezului Domnului (agheasma)”.
Tot prin Botoșani se zice că, „de Stratenie, unde calcă boul izvorește apă, pentru că Maica Domnului e izvorâtoare de apă”. Iată și câteva credințe: „De Stratenie, se întâlnește vara cu iarna și se iau la luptă, vara zice că de-amu iarna să se ducă, că vine ea, iar iarna nu se dă și se luptă. De Stratenie, dacă bea boul apă, în urma lui va fi anul mănos”. Iar prin Mihalcea se zice că „dacă sunt de Stratenie țurțuri de gheață, atunci vor fi păpușoi și roadă bună; dacă țurțurii sunt mici, mai slabă”. Prin Horecea dăinuie credința că „de Stratenie, nu se cade să doarmă mirele cu mireasa, nici bărbatul cu femeia, nici vitele nu se dau atunci la înmulțit, e tare mare zi”.
După cum reiese din cărțile bisericești, au existat mai mulți bărbați care s-au numit Teodor, pe românește, Toader, Todor și Tudor, pe care biserica creștină i-a consacrat sfinți. Unul dintre ei, Teodor Tiron, care cade mereu la 17 februarie, biserica îl serbează în prima sâmbătă din Păresimi (nume care vine din quadragesima deoarece amintea de cele 40 de zile de post ale lui Iisus, din pustie – Postul mare).
Românii din unele părți ale Bucovinei cred că Sân-Toader are un cal cu un corn în frunte, care e năzdrăvan, pe care umblă el călare mai cu seamă în ziua sa (de Sân-Toader).
Acest cal nu bea și nu mănâncă un an întreg, el are voie să bea și să pască doar de Sân-Toader. Dar el paște doar păr de fată mare, nu iarbă ca toți caii. Prin Muntenia, calul acesta este alb, alții cred că are mai mulți cai albi, sau galbeni. Prin alte părți din Bucovina se crede că Sân-Toader are mai mulți cai pe care-i scoate la păscut și adăpat de ziua lui. În fine, sunt mai multe variante despre numărul, culoarea și calitățile acestor cai, unii zic că ar fi chiar niște flăcăi blestemați.
Caii lui Sân-Toader, numiți Sân-Toaderi, au și ei zilele lor. Ziua lor începe întotdeauna în prima marți la amiază de Păresimi și ține șapte, respectiv opt sau nouă zile, până miercuri la amiază din săptămâna viitoare. Cel mai mare dintre ei, numit și Sân-Toaderul cel Mare, cade totdeauna sâmbătă (după începerea lor), adică în ziua de Sân-Toader. Acești cai sunt foarte răi și-i pedepsesc pe cei care nu cinstesc ziua stăpânului lor, adică pe Sân-Toader. De Sân-Toader este datina (nu numai în Moldova și Bucovina, ci și prin Banat, după cum reiese din relatările folcloriștilor și etnologilor) de a se merge cu colivă la biserică. În legătură cu această colivă circulă și o legendă prin Bucovina. Se zice că Toader era un om cu frica lui Dumnezeu, care trăia pe vremea unui împărat păgân care îi ura pe creștini. Vrând odată să-i spurce în Postul mare, a ordonat să se vândă numai pâine din cuptoarele împăratului, care era spurcată cu sânge. Dumnezeu l-a trimis pe Toader să-i anunțe pe creștini să nu mănânce pâinea aceea ci să facă grâu fiert cu miere cu care să înlocuiască pâinea. Așa au rămas credincioșii nespurcați și, de atunci, se obișnuiește să se ducă în sâmbăta de Sân-Toader colivă la bisercă.
O datină cum nu mai există nicăieri în altă parte la români – decât la Hălmagiu, din ținutul Zarandului, practicată la bâlciul Sân-Toaderului, care se mai numește și bâlciul sărutului – este citată de S. Fl. Marian, în Sărbătorile la români, din cartea despre românii din Munții Apuseni sau despre moți, a lui T. Frîncu și G. Candrea: „Cât ține fruptul, – așa numesc crișenii (de pe țărmul drept al Crișului Alb) dulcele, cărnelegile și câșlegile, adică timpul de la Bobotează și până în prima dumincă a Păresimilor- se contractează o mulțime de căsătorii, ca pretutindenea la români, vorba ceea, un june e om ca oamenii numai după ce se însoară”.
Ei bine, la Târgul sărutului de la Hălmagiu vin și tinerele neveste din satele de prin împrejurimi, și nu se adună decât tinerele neveste care s-au căsătorit în timpul fruptului fiind fecioare, nu și văduvele care s-au căsătorit a doua oară. „Nevestele care au soacre vin însoțite de acestea, altele sunt aduse de socri sau chiar de soți, cele care nu au pe nimeni, se însoțesc câte două sau trei și gătite frumos cu cununile de mirese pe cap, se plimbă prin târg, purtând în brațe câte un ulcior, frumos împestrițat, cu vinars”. Ele se sărută pe ulițe cu cei pe care-i întâlnesc: rudenii, cunoscuți și, atunci când sunt sigure că nu vor fi refuzate, și cu străinii; iar aceștia le cinstesc cu bani. După ce primește darul, tânăra mulțumește închinând din ulcior. A refuza să bei este o insultă la adresa nevestei și a familiei sale. A fi sărutat de o nevastă înseamnă că ești un om de seamă și de omenie, cei ticăloși sau jerpeliți sunt ocoliți.
În ceea ce privește originea acestei datini, sunt mai multe variante: unii cred că datează din vremea în care Valea Crișului Alb ar fi fost colonizată cu moți. Colonii întâlnindu-și consângenii în târgul de la Hălmagiu, îi sărutau; „iar aceștia cinsteau cu bani pe cei care se depărtase de țeara lor și astfel cu timpul datina s-ar fi generalizat”, alții susțin că oamenii de pe Criș, fiind păstori, când ieșeau primăvara cu oile, la munte, soțiile lor îi însoțeau până la Hălmagiu, unde prin sărutat își luau rămas bun de la ai lor, care îi cinsteau cu câte ceva. Ioan Slavici, scriind despre acest târg, este de aceeași părere. O altă versiune susține că obiceiul ar data din timpul invaziei turcilor care, ajungând până pe aceste meleaguri, răpiseră multe crișence; unele dintre ele scăpând din robie și întorcându-se acasă, la Hălmagiu, s-au întâlnt cu cunoscuții lor, pe care i-au sărutat de bucurie, și aceștia le-au cinstit pentru vrednicia lor că-și iubesc limba și vatra strămoșească…

Altă datină de Sân-Toader este încurarea cailor, numită și alergarea cailor, obișnuită mai cu seamă în Muntenia. Fiindcă sunt două zile de lăsata secului: de carne și de brânză, datina se practică în unele locuri în prima sâmbătă, prin altele în a doua. În vederea acestei datini, foarte vechi, moștenite din moși strămoși, țăranii își îngrijesc cât se poate de bine caii pe timpul iernii, ca să fie voinici și sprinteni, să câștige faima cu ei. Dovada acestei încurări pe gerul cel cumplit al iernii și de nepotcovirea cailor o găsim în unele colinde, iată o parte dintr-un colind în care la îndemnul stăpânului să pască pentru că vrea să-l vândă, murgul îi răspunde: „Drag stăpân al meu,/ Dat de Dumnezeu,/ De ce să mă vinzi?/ Mai adu-ți aminți/ … / Io m-am întrecut/ Cu cincizeci de cai,/ Tot cai nemeșești,/ Tot misiri turcești,/ Tot cai potcoviți,/ Bine închingiuiți,/Io nepotcovit/Și nechingiiuit;/ La-ntrecut te-ai luat/ Pe gheață lucioasă,/ Sticlă lunecoasă,/ Ei s-au răsghinat, /Jos că mi-au picat;/ Io, nepotcovit,/ Nainte-am ieșit;/ La toți am plăcut,/ Fală ți-am făcut…”.
În București, aflăm tot de la Sim. Fl. Marian, „Oborul a fost într-una un târg însemnat de cai. Aproape de acel punct urma să se facă și încurarea de la sâmbăta lui Toader: «Sub Ipsilanți, s-a preferit Câmpia Colentinei din josul mânăstirii Plumbuita, spre statul Ștefănești…»”. Sim. Fl. Marian a decedat în 1907, în volumul său scria că obiceiul acesta (care a dăinuit până cu vreo 25 de ani în urmă) era o distracție populară de la care oamenii se întorceau acasă cu nespusă poftă de mâncare, „fiindcă petrecuseră ziua în aer liber și curat, fără griji și numai cu emoțiuni nevinovate”. Și deplânge denaturarea acestei datini, care sub influență străină, a fost reorganizată în „așa-numitele curse”.
Prin unele părți ale Transilvaniei și Banatului, ca și în Ungaria, de Sân-Toader, pe lângă datinile amintite, o mai au și pe aceea de a se prinde frați de cruce (fărtați), precum și surori de cruce (surate). Deviza lor este iubirea până la moarte. Această frăție merge până acolo încât copii acestora nu se căsătoresc, zicându-se că e păcat. Aflarea capului Sf. Ioan, care cade întotdeauna pe 24 februarie, se mai numește și Dragobete, mai cu seamă prin județele Gorj și Olt, după cum ne informează Sim. Fl. Marian, în opera citată. Este o sărbătoare a fetelor și băieților mari și chiar pentru bărbații și femeile tinere. „După credința poporului, 24 februarie, adecă Dragobetele, este ziua în care se împărechează toate pasările și animalele”. Așa că, în dimineața acestei zile, toate fetele și băieții se piaptănă, se primenesc și, dacă este vreme frumoasă, pornesc după ghiocei la luncă sau după lemne în pădure.
Pleacă mai întâi fetele, după aceea și băieții în cete. Dacă este vreme urâtă, fetele se strâng pe la prietene sau rude, unde vin și băieții din împrejurimi. Tinerii sunt convinși că în această zi trebuie să se distreze, să glumească, „să facă Dragobetele”, după cum spun ei. Fata sau băiatul care nu se întâlnește în această zi cu un băiat sau respectiv cu o fată se crede că nu va fi iubit(ă) tot anul.
Prin Gorj era, pe vremuri, datina ca de Dragobete să se înfărtățească.
De ziua aceasta se îmbrățișau și se sărutau încredințându-se că nu se vor supăra unul pe altul, ajutându-se în caz de nevoie.
Deși, la un moment dat, datina aceasta se cam pierduse, odată cu apariția zilei îndrăgostiților (de Sfântul Valentin) venită din străinătate oamenii și-au amintit că și noi, românii, aveam o asemenea zi numită Dragobete.

NOEMI  BOMHER

 Aventuri si editori

Orice eveniment poate fi privit dintr-o noua perspectiva. Va propunem un sir de aventuri cu happy-end ce se refera la editarea unei carti de folclor intr-un volum si cinci parti, aparuta la Cernauti in 1903, aproape un veac in urma, si re-tiparita la Polirom in 1998, editor Victor Durnea, cu un studiu introductiv de Lucia Berdan.

Am lasat acum surpriza numelui autoarei: Elena Niculita-Voronca, Datinele si credintele poporului roman (adunate si asezate in ordine mitologica); cartea a aparut in doua volume (v. I 504 p.; v. II 640 p., cu un glosar de cca 1200 de cuvinte).

Studiul introductiv, semnat de autoarea capitolului despre Elena Niculita-Voronca (1862-1929) din Dictionarul literaturii romane de la origini pina in 1900, face serioase trimiteri la biografia autoarei acestui corpus mitologic si mai ales la avatariile publicarii, realizate in extremis cu ajutorul financiar al sotului ei, preot. Volumele proiectate II si III nu au mai putut apare.

Tehnica organizarii materialului cules in jurul motivelor cosmice: aer, apa, foc, pamint tine de pasionanta structura a culegatoarei si de „evolutia scrisului feminin". Lucia Berdan face o minutioasa analiza a rolului informatiilor strinse de Elena Niculita-Voronca in sistemul folcloristic din secolul al IX-lea, in special fiind impresionata de organizarea bipartita a mitologiei ca o lupta intre Firtat – si Nefirtat, sistem de intelegere acceptat de Lucian Blaga si Romulus Vulcanescu.

Dar am enuntat doar punctul de nastere si cel de incheiere al aventurii editarii textului. Victor Durnea, sensibil si atent filolog, completeaza editia cu necesarul glosar si anunta o alta posibila reorganizare a materialului in editii comparative. Cuvintul comparativ obliga la o alta remarca, dupa ce un secol intreg folcloristii au evitat din motive diferite (politice, misogine si informative) reeditarea, in 1998 a aparut (tot in doua volume) editia lui Iordan Datcu, intr-un format mai generos, dar fara glosar, pastrind insa in sumar si subtitlurile textelor prezente.

}n editia de la Polirom, Victor Durnea lupta cu dificultatile ortografice din 1903, mai ales ca editarea princeps s-a facut in conditii dificile. Aceasta prima reeditare pastreaza unitatea in transcriere, fara a nivela pronuntiile dialectale, si a pastrat faptele de limba.

}ntre centru si periferie s-a produs o balansare, perceptia culturii din Bucovina devine una de centru, nu de margine si Victor Durnea o face discret, utilizind in favoarea sa paradoxurile si contrastele.

Captivat si captivant, textul este un magnet ce atrage filologi din toate colturile lumii.

Peregrinajul in Bucovina devine un punct obligatoriu in traiectoria educativa a oricarui filolog, venit aici la intilnirea cu istoria, Harta din volumul al II-lea ar fi necesitat un spatiu mai mare, dar eleganta copertilor cu imagini compenseaza si amplifica munca editorului de astazi.

ELENA NICULIȚĂ-VORONCA

Veacul lumii

La șasă zile a venit Hristos pe pământ; după aceea a mers în iad și-a scos zapisul lui Adam și toate sufletele din iad. Iar Scaraoschi îi gătise un scaun, ca să se puie să nu se mai scoale de acolo. Când l-a poftit să șadă, Domnul Hristos a zis: „Șezi tu întăi, căci eu nu știu cum” și el s-a pus să-i arăte.

Atunci Domnul Hristos a blagoslovit să se lege cu lanțurile cele de fier și a zis: „De câte ori va da țiganul degeaba cu ciocanul pe ilău, să se întărească lanțul tău!” Și dracii tot rod lanțul, dară țiganul îl întărește!

Apoi a ieșit Hristos cu sufletele, de le-a dus în rai, iară gura iadului striga: „De ce m-ai lăsat gol?”

„N-ai grije, fruntea va fi a ta și coada a mea”, a zis Dumnezeu, adecă bogatașii vor fi ai diavolului, iară cei săraci ai lui Dumnezeu.

De ciudă, Iuda s-a spânzurat de o răchită – credea că și pe el îl va lua; el nu știa că omul, după ce se îngroapă, sufletul stă trei zile acolo unde a murit – și când a venit sufletul lui la iad, iadul era gol; el a făcut întăi pocinocul. Iar Scaraoschi stă legat până la a doua judecată.

Lumea asta are să fie 2.000 de ani și ceva, nu se știe cât: un an, doi, zece sau o sută peste 2.000.

Povești, ziceri, poezii, descântece, ghicitori sau credințe despre SOARE.

Se spune că a fost odată un tânăr frumos și cuminte, pe care, pentru o credincioasă slujbă, Dumnezeu l-a prefăcut în Soare.

În alte părți se spune că Soarele, Luna și Stelele ar fi fost niște sfinți ce umblau pe pământ și luminau lumea. Dar pentru că o dată o femeie nesăbuită a aruncat spre dânșii cu niște gunoi, atunci ele s-au ridicat la cer. De atunci Luna a rămas pătată.

Cine arde și fum nu face?

Am un măr aurit
Umblă pe sus rătăcit.

Am un bulgăre de aur,
Joacă pe-o piele de taur.

Para Domnului,
Spre binele omului.

Poveste despre rânduiala Soarelui

Dumnezeu a făcut la început Soarele. După aceea l-a băgat sub pământ. Oamenii trăiau în întuneric și se loveau de pietre și de copaci. La un moment dat Soarele a răsărit și a început să dea lumină și căldură. Dumnezeu le-a zis oamenilor:
– Soarele va despărți ziua de noapte. Iar voi trebuie să cinstiți zilele după rânduială.
Soarele are drumul lui prin cer. Calea Soarelui pe cer se măsoară în sulițe sau staturi de om. El răsare dis-de dimineață, în faptul zilei. Apoi tot urcă pe cer și pe la prânzul cel mic sau prânzișor ajunge sus de trei sulițe. Asta după ceasurile noastre înseamnă cam ora 10 dimineața. Pe la jumătatea urcușului este prânzul mare, înainte de amiază. Când ceasurile ne arată ora 12, Soarele sfârșește de urcat și ajunge chiar în culmea cerului. Aici, la miezul zilei, stă și se odihnește. Mănâncă un colț de pâine sfințită și bea un pahar cu vin. Toată lumea trebuie să se odihnească atunci. Altfel Soarele se supărăr și fie ăși ascunde fața, fie ne asuprește cu arșița.

Apoi Soarele începe să coboare spre apus. Fiindcă este din ce în ce mai ostenit, la chindie (pe la 4 după-amiaza) se mai odihnește un pic. Trece iute pe la toacă (cam la 6 seara) și apoi asfințește. Soarele se duce să se culce, după ce mai mănâncă un colț de pâine și mai bea un pahar cu vin. Pentru noi se înserează.

După ce apune, Soarele merge în casa de sub pământ. Acolo mama lui îl scaldă în lapte dulce. Numai așa se curăță Soarele de toate necurățeniile pe care le-a văzut pe pământ.

Poezie din folclorul copiilor

Ieși, Moș de sub coș
C-au sosit cocoarele
Și-au umplut ogoarele!
Hai, Soare, hai!

Poezie de dragoste

Cercănel de lângă lună,
Spune-i badii voie bună;
Cercănel de lângă soare,
Trimite-mi, bade, scrisoare

Scrisă de mâinile tale.
Și mi-o trimite pe vânt,
Ca să vie mai curând,
Că nu mai pot de urât!

Descântec de soare

De soare prin mălin,
De soare prin cetin,
De soare prin rugare,
De soare prin potca cea mare!
Ieși, soare, de ești soare,
Că te-apucă sfântul Soare.
Nu te juca cu capul lui Ion,
Ci te joacă cu porcii
Din porcăreți,
Cu mieii
Din stăuleț
Și cu cârlige din gard.
Ion sa rămâie curat
Ca argintu’ strecurat.

Legenda ciorcârliei

Demult, tare demult, era odata un imparat si o imparateasa. Ei se bucurau de toate bunatatile de pe lume, numai copii nu aveau.
Si le era tare rea inima, ca poate sa fie omul cat de bogat, daca n-are cine-i mosteni numele, degeaba mai traieste pe lume, ca averile-s trecatoare, dar numele cel bun ramane. A incercat ea imparateasa, fel si chip sa faca copii, dar nici c-a putut face.
Intr-o zi au facut imparatul si imparateasa un praznic mare sa aiba pe ceea lume, ca daca n-ai copii, sezi cu tarana in gura si nu-ti da nimenea de pomana macar o lingura de apa. Le petrecerea ceea s-a strans lume de pe lume si au venit multime de femei cu copii mici in brate. Si toate se bucurau si se uitau cu drag la ingerasii lor, numai imparateasa statea de-o parte si ofta, ca ea nu stia dragostea de mama si bucuria casei celui care are copii la masa. Si a intrebat si ea pe toata lumea, ce sa faca, sa aiba si ea copii, ca-i arde inima, ca nu-i si ea mama.
Într-o noapte, a visat împărăteasa c-a venit la ea o babă și i-a spus:
– Bucură-te, împărăteasă, că împăratul împăraților a poruncit ca să ai și măria ta un copil!
În bucurie mare împărăteasa a mers și l-a anunțat pe ămpărat și peste nouă luni a născut o fetiță.
Si a trantit imparatul o cumatrie de s-a bucurat imparatia. Si nu le era acum casa pustie si tacuta, ci numai veselie si voie buna, de socoteai dumneata ca-i rai in casa ceea, nu alta!Si crestea copila vazand cu ochii! Cat cresc de-ale noastre intr-un an, ea crestea intr-o zi. Si era asa de mandra si frumoasa, de si Soarele statea si se uita la ea, ca vedeti, cat umblase el prin lume, asa minune nu mai vazuse. Da si fetei ii era drag Sfantul Soare, ca oricat statea pe-afara numai la el se uita. Si azi asa, maine asa, numai ce s-a indragostit copila de Soare. Si cum a crescut fata mare, numai ce-i trasneste intr-o zi in cap, ca altul mai drag decat Soarele nu-i pe lume si ea a Soarelui vrea sa fie si ca vrea sa plece la el acasa.
Au încercat împăratul și ămpărăteasa să o întoarcă din hotărâre, dar nu a fost chip. A inceput fata a se usca de pe picioare, de socoteai ca se prapadeste. Numai intr-un plans o ducea si numai intr-un vaicarit si ziua si noaptea. Si vazand inima de parinti ca li se prapadeste odorul, o invoi sa porneasca la casa Soarelui.
S-a mers fata, s-a mers drum lung, prin paduri, prin codri, peste vai, prin munti si peste munti si a ajuns la o apa mare.Din apa a iesit o fata frumoasa care s-a indragit de ea. Fata ceea i-a facut un pod mare peste acea apa si a trecut dincolo. Si iar a mers fata cale lunga si pe un camp a dat peste o baba, care pastea niste gaste. Baba intreaba unde se duce si ea ii spune gandul. Babei, fiindu-i mila de frumusetea ei care se irosea pe drumuri, a fermecat-o si a suit-o in inaltul cerului, si, cat ai coace un ou, a ajuns inaintea curtilor Sfantului Soare.
Mama Sfantului Soare a iesit inaintea fetei, manioasa, si a intrebat-o, ce cauta.
– Caut pe dragul meu, pe Sfantul Soare, ca de multa vreme de dorul si dragul lui am pornit de acasa si multumesc ca l-am gasit.
Mama Sfantului Soare s-a suparat si mai tare pe ea si a blestemat-o inainte de a o vedea feciorul ei, sa se prefaca intr-o pasăre mică. Si fata se prefacu in ciocarlie si de atunci tot incearca ea sa ajunga la soare, ca sa-l gaseasca, si nu mai ajunge la el.
Asa a ramas de atunci. Cand ciocarlia pleaca de jos spre soare, ii tare vesela, dar cand o ajunge blestemul mamei soarelui, porneste suparata pe pamant si, tacuta, se ascunde in niste tufe.

Povestea cicoarei

Pe pârâu de rouă,
Plimbă-mi-se, plimbă
Tânără mlădiță,
Prin rouă desculță,
Zâna florilor,
Floare zorilor,
Rouă adunându-și,
Paharul umplându-și,
Și ea mi se crede
Că nimeni n-o vede!
Dar o a văzut,
Mult că i-a plăcut
Și-n grab-a mânat
Doi luceferei
pețitorii ei,
În cas-d-au intrat,
Ea i-a-ntâmpinat
Și mi i-a-ntrebat:
– Doi luceferei,
Ospețitorii mei,
Treceți d-odihniți
Și vă veseliți!
Dar ei răspundeau,
Din gură ziceau:
– N-am venit s-odihnim,
Să ne veselim,
Ci-am venit să pețim
Și să logodim:
Vrei pe Sfântul Soare
Că el e mai mare?
Ea, de-i auzi,
Din grai le grăi:
– Ba eu n-oi voi
Soare soțior,
Că-i tot călător,
Ziua peste sate
Și noaptea pe ape!
Doi luceferei,
Pețitorii ei,
Se-ntorcând la soare,
I-au spus de urmare.
Soarele s-aprinse
De necaz și zise:
– Lăsați-mi-o-n pace
Că mi-o voi preface
În fragedă floare,
Floare
De cicoare,
Cu ochi după soare.
Când oi răsări,
Ea s-o-nveseli;
când oi asfinți,
Ea s-o ofili;
Când oi scăpăta,
Ea s-o aduna!

Soarele este foarte fierbinte pentru că aleargă tot timpul. Și omul se înfierbântă atunci când fuge. Când Soarele apune, se duce să se scalde în mare. Pe urmă merge în casa lui de sub pământ, unde doarme două ceasuri. Se trezește și iar se scaldă. Din mare îl ridică 77 de draci. Ei îl pot atinge cât stă în mare, acolo nu frige. După ce Soarele răsare, dracii cad arși. În fiecare zi la Răsărit, mor 77 de draci. A doua zi alți 77 vin să treagă Soarele din mare.

Pe bolta cerească, Soarele nu merge niciodată pe jos. Până la prânz călărește un bivol, apoi un cal. Spre apus coboară călare pe un leu. 

Mulți țărani se închină la răsăritul și la apusul Soarelui. Fiindcă e făcut de Dumnezeu, îi spun Sfântul Soare și se feresc să arunce gunoiul sau apa murdară în fața lui. 

Când oamenii făceau jurământ, luau ca martori soarele și luna. Spuneau: „Dacă mint, să mă bată Soarele și Luna!”

Soarele încălzește și pe răi și pe buni.

Soarele, cât e de soare, și tot nu poate lumina toate văile. 

Rugăciune către Soare

Răsai soare
Frățioare,
Nu peste cârduri de oi,
Nu peste cârduri de boi,
Ci peste ochișorii mei
Și peste statul meu,
Și peste sfatul meu,
Și peste mersul meu,
Și peste viersul meu.
Cum îi soarele luminos
Și frumos,
Așa să fiu și eu!

IOAN  MICLĂU-GEPIANU

 Puricele și Căpușa

   

Din vechimi știut în lume,

Puricele și azi sare,

Devenind simbol de glume,

Trecând munți, păduri și mare!

Și ca purice se știe,

Cată pielea omenească,

El săltând rapid se suie,

Parcă vrând să ne trezească!

Acum e la subsioară,

Pe la coaste, pe o bucă,

Și în veselie zboară,

Înțepând pe unde-apucă!

Omul dând cu D.T.Te,

Se încearcă să-l alunge,

Dar istețul acum e, acum nu e,

Repede la ceafă fuge!

El  făcând și cercetare,

Scărpinat de-un toc de ușă,

Se umpluse de mirare,

Căci în piele sta ascunsă o căpușă!

O!, tu ești de-mi încurci viața,

De mă scarpină stăpânul

Noaptea până dimineața?

Uite unde șade spânul!

Dar căpușa sta pătrunsă,

Unde pielea e mai bună,

Mai cărnoasă și mai unsă,

Nepăsându-i de furtună!

Puricele însă sare

Mușcând pielea acum roză,

Și cu multă răzbunare,

Da căpușei puncte-n proză!

Astfel omul de-al lor rele

Și mai zdravăn suferea,

Cu cei paraziți pe piele

Tot mai mult se scărpina!

Însă le veni sorocul,

Căci de omul nu dormea,

Le orândui el, scocul

Cu o alifie grea!

LILIANA  WROTE

Centrul Cultural MIHAI EMINESCU Str. Jean Louis Calderon nr. 39 Colocviile de Marți prezintă Dr.@George Anca 29 ianuarie 2019, 5 pm Anul XI nr. 1 (107) Tema: RECUNOAȘTERE KALIDASA EMINESCU Solo Viniciu Moroianu: Dinu Lipatti – Preludiu Frederic Chopin- Trei mazurci op.50 Cufărul film de Cristian Radu Nema și Mimis Ravanis Intervenții: Puși Dinulescu: „Sărmanul Dionis” Bianca Michi Nema: Cuvânt Rostire Manuscript George Anca: Recunoaștere/Abhijnana la Eminescu și Kalidasa Mircea Coloșenco: Datini și credințe eminesciene Vasile Menzel: Frații Menzel Viorel Speteanu: Conferința de la Versailles, 18 ianuarie 2019 Teatrul de poezie: Liliana Popa, Gabriela Tanase, Bianca Michi Nema, Puși Dinulescu, Vasile Menzel, Silvana Andrada, Florentin Streche Nicolae Florentin, Dorin Croitor, Johan Viktor, Tudor Gheorghe Calotescu, Gabriel Dinu, Daniela Albu, Sorin Stratilat, Zeana Corneliu, Anna Kalimar Relansare de carte Elena Niculiță-Voronca: Datinele și credințele poporului român, Saeculum I.O. 1998 Parteneri: Asociația Culturală Româno-Indiană, Bharata Vidya Bhavan, Academia Internațională Mihai Eminescu, Societatea de Etnologie din România, Centrul Antim Ivireanu, Fundația Dumitru Drăghicescu, Fundația Alexandru Philippide, Asociația Culturală Aromâmească, Teatrul Robert Calul