PETRU CARAMAN

PETRU  CARAMAN

Ștefan Dimitriu – Toma George Maiorescu – Moș Nelutzu G – Mioara Vergu – Liliana Popa – George Anca – Ioan Sabău Pop – Răzvan Teodorescu – Andrei Prohin

ȘTEFAN  DIMITRIU

Tango de februarie

Februarie – lună fără niciun haz,
iarnă buhăită, putredă, murdară.
Suflete, mai pâlpâi? Lampă, mai ai gaz?...
Ce nădejdi în tine să-mi mai pun, cămară?

Februarie – lună fără niciun rost,
vreme-nghesuită trist în calendare,
ca o rană veche, vindecată prost,
care te ucide fără încetare.

Februarie – lună fără niciun har,
chioară ca lumina becului de scară.
Ca să-ţi gust din sânge doar un strop măcar
ţi-aş sări ca lupii drept la jugulară.

Cum aş face oare să te scot din rând,
în uitare vremea iute să te-ngroape,
martie să vină astfel mai curând,
martie – cu şnurul lui în două ape.

Zilele de-aprilie să le văd apoi
izvorând din raza soarelui de aur,
vântul peste câmpuri, ca un dans în doi,
să-nfioare-n taină frunzele de laur.

Şi-apoi ca-ntr-o gură veselă de rai
să pătrund în miezu-adânc de primăvară
şi-o iubire nouă înflorită-n mai
către nu-ştiu-unde să mă poarte iară.

(Ștefan Dimitriu, ”Anacronice”, eLiteratura)

TOMA GEORGE MAIORESCU

...

Solilocviu

Gestul spânzurat în aer e orb.
Amnezie de surdo-muți
ce nu-și recunosc semnele.
M-am gândit: până nu suntem drogați
nu există ieșire.
Întindem Cuvântul pe catafalc
îl spălăm de machiaj / îi netezim ridurile
îi scoatem peruca pudrată
și izgonim monștrii de carton presat
alămuri și sticle colorate.
Stingem lumânările.
Îl așezăm apoi (ridicându-l cu grijă)
lângă oglindă, / față în față cu el.
Nud
așa cum a stat odată la origine.
Atunci – recunoscându-se –
el se va exprima pe sine însuși
și gestul își va relua traiectoria
între dorință și mit.

1958

MOȘ  NELUTZU G

Fuga

Alungat de carii
Sfântul a fugit din icoana
Din trup de tei bătrân...
Îmbălsămat în miresme.

În curând, în teiul înflorit
Din faţa porţii
A fost zărit
Cum se răsfaţă.

MIOARA  VERGU

Rugăciune pentru Mărţişor

Există sărbători individuale şi sărbători colective. Mărţişorul este o sărbătoare colectivă. Dăruind şi/sau primind simbolul primăverii, ne împărtăşim cu bucurie. Pentru femei/mame, în special, Mărţişorul, care aduce aminte de apropiata Zi Internaţională a Femeii, percepută, la noi, mai ales ca Zi a Mamei, este un moment special, de o emoţie aparte, pentru că bijuteria talisman este simbol de iubire strâns legată cu şnur alb şi roşu. Iar „bijuteria”... poate fi un ghiocel, o felicitare confecţionată de copil, sau orice altceva sensibil şi pur.

Dar, când îşi pierd din rostul lor, sărbătorile sunt triste. Tristă va fi, şi anul acesta, sărbătoarea Mărţişorului pentru peste o sută de mii de mame şi tot atâţia sau mai mulţi copii români! Mamele lor sunt plecate la muncă, în străinătate. Statistica este dureroasă. Cea mai mare parte a acestor femei sunt plecate pentru a le face mai bună viaţa copiilor. Este mai bună? Sunt fericiţi copiii lipsiţi de îmbrăţişarea mamei? Este bucurie în ochii copiilor lipsiţi de alint, de ceartă duioasă, de supărare şi împăcare? Nu sunt fericiţi. Şi, mai ales, aceste zile şi aceşti ani nu vor putea fi recuperaţi. Cum e mai bine? Săraci, dar împreună?! Mai puţin săraci, dar separaţi?! Evident, niciuna dintre aceste variante nu e bună.

Ce e de făcut? Şi care este următorul pas? De bine, de rău, acum încă mai sunt bunici care şi-au însuşit rolul de părinţi pentru încă o generaţie. Dar generaţiile viitoare? Cui îşi vor încredinţa copiii? Care este perspectiva? Avem speranţa că părinţii români nu vor mai fi obligaţi să plece în bejenie după o pâine? Nu mai albă. Ci doar o pâine. Ce facem noi aici pentru ca toţi copiii să ne fie sănătoşi, bine hrăniţi, educaţi, fericiţi? Cum îi pregătim noi, ca societate, pe ei, pe copii, să nu devină o nouă generaţie de emigranţi? Cui lăsăm sufletele copiilor?

Când ne pleacă fiii, rămâne matca, familia, şi avem speranţa că ei, copiii, se vor întoarce, pentru că-i aduce dragostea de părinţi. Când pleacă părinţii… În multe cazuri îşi iau şi copiii. Şi rămânem tot mai bătrâni şi mai trişti. În tradiţia noastră, la sfârşitul lunii martie, mărţişorul se agaţă într-un pom fructifer. Şi înfloresc livezile. Să ne imaginăm că părinţii sunt pomi… Se împuţinează livezile.

Dar să sperăm, să dăruim mărţişoare! Pentru că tradiţia spune că poartă noroc, ne apără de forţele răului, de îmbolnăviri, de deochi, de ghinion…

Dragă mărţişorule, tu eşti puternic! Adu părinţii acasă! Fii sărbătoarea fericită, care ne dă speranţă!

  

LILIANA POPA

Marturii, ganduri si randuri, despre Eminescu

"Ce-a cautat pe-aici acel pe care si un BUDHA ar putea fi gelos?" Emil Cioran

I.L. CARAGIALE: "Ma recomand, Mihai Eminescu. Asa l-am cunoscut eu".

GEO BOGZA: "Pe vremea cand Dumnezeu umbla cu Sf. Petru pe pamant, intr-o noapte ploioasa, au ajuns la marginea unui sat si abia au indraznit sa bata cu toiagul in prima poarta. Caini mari s-au repezit sa-i sfasie, dar numaidecat s-a auzit un glas barbatesc intreband:
- Cine bate?
- Oameni buni!
Atunci omul, potolind cainii, i-a poftit in casa, unde nevasta si copiii abia se trezisera din somn, si a inceput a da porunci, dar cu blandete.
- Mario, ia mai pune cateva vreascuri pe foc. Tudore, da fuga la fantana dupa o ciutura de apa proaspata. Ilenuta, ia vezi de o olita cu lapte proaspat.
Si le-a dat sa se spele si sa se stearga cu stergare albe si i-au ospatat, si i-au dus sa doarma intr-o odaie in care mirosea a gutuie si busuioc..... A doua zi dimineata iar le-a dat sa se spele, i-a ospatat si le-a pus in traista niste mere cum nu mai vazusera si le-a urat drum bun.
Si cum au iesit din sat, Sf. Petru a inceput sa se roage de Dumnezeu:
- Doamne, fa ceva pentru oamenii astia, ca tare ne-au primit frumos!
- Ce-ai vrea sa fac Sf. Petre, c-ai vazut ca nu erau nevoiasi.
- Doamne, fa ceva ca sa-si vada macar o data sufletul!
- Sa-si vada sufletul spui Sf. Petre? - Da, Doamne, sa-si poata vedea sufletul, asa cum vedem noi plopul cel de-acolo!
- Bine, Sf. Petre, a raspuns Dumnezeu, privind ganditor la satul din vale.
- Iar dupa o vreme, in neamul acela de oameni s-a nascut Mihai Eminescu".
"Atat timp cat pe aceste pamanturi, soarelui i se va spune soare, iubirii - iubire si poeziei, poezie, pe EL nimeni nu-l va tagadui."

TUDOR ARGHEZI 1957. "A vorbi de Eminescu este ca si cum ai striga intr-o pestera vasta. Nu poate sa ajunga vorba pana la el fara sa-l supere tacerea.
Intr-un fel, Eminescu e sfantul preacurat al ghiersului romanesc. Din tumultul domestic al vietii lui s-a ales un crucificat. Fiind foarte roman, Eminescu e universal. Ma numesc unul din oamenii in viata care l-au vazut pe Eminescu in carne si oase. Eram copil de 7 ani. L-am vazut pe Calea Victoriei. Trecea prin public un om grabit, fara sa ocoleasca nimic impetuos.
Uite-l pe Eminescu - a spus cineva cu un glas pe care-l tin minte. Poetul traia pe atunci o metempsihoza straina. Nu puteam sti cine era sa fie Eminescu si ar fi fost normal sa-l uit. E curios ca nu l-am uitat."

PETRE TUTEA: "Eminescu, despre care Iorga spunea ca-i expresia integrala a natiunii romane, iar Blaga ca reprezinta «ideea platonica de roman», e romanismul absolut si l-am definit eu «suma lirica de VOIEVOZI»".

ARHIVE: "Eminescu se afla in casa de sanatate. Medicul Bursan sta de vorba cu poetul. Suntem in iunie 1889. Raspunsurile poetului au profunzimea onirica a basmelor fantastice.
- Cum te cheama?
- Sunt Matei Basarab. Am fost ranit la cap de Petre Poenaru, milionar pe care regele l-a pus sa ma impuste cu pusca umpluta cu pietre de diamant cat oul de mari.
Pentru ce?
Pentru ca eu fiind mostenitorul lui Matei Basarab, regele se teme sa nu-i iau mostenirea.
Ce-ai de gand sa faci, cand te vei face bine?
Am sa fac botanica, zoologie, mineralogie, gramatica chinezeasca, evreiasca si sanscrita. Stiu 64 de limbi, vara anului 1989 - Document"

NICHITA STANESCU: "Cu ce altceva ar fi putut sa fie impuscat Mihai Eminescu decat cu gloante de diamant cat oul de mari? Ar mai fi putut sa fie impuscat cu ceva - CU INSASI STAREA SUBLIMULUI".

GEORGE BACOVIA: "Eminescu/

Ca steaua care s-a desprins

Ce piere-acum in haos

O inima poate s-a stins

Spre vesnicul repaos

Ca maini si-a noastra va cadea

In stricta vesnicie

Cine-o cata mahnit spre ea?

Vai, nimeni... cine stie!".

ALAIN BOSQUET, 1964: "Eminescu este tineretea si entuziasmul unui veac, este totodata freamatul lui tragic. Este mai presus de toate dovada magistrala ca geniul confera o atroce responsabilitate. Trebuie sa-l admiram asa cum admiram focul!".

I. SLAVICI, 1874: "Eminescu este dintre acei putini oameni care nu sunt meniti a vietui in societate, pentru ca nu-si afla semenii. Indeosebi este nesuferit, pentru ca stia cine este EL, stie cine sunt altii, nu-i pasa de o lume pe care trebuie s-o dispretuiasca si sta ca si o carte deschisa inaintea tuturora".

GEORGE BERNARD SHAW, 1930: "Am citit «Imparat si proletar», «Strigoii» si toate celelalte. Daca as fi unul dintre editorii aceia tineri cu tipografie care dezgroapa carti vechi si fac editii pentru bibliofili, m-as repezi de indata la aceasta carte uluitoare. Traducerea si ea m-a sedus. Sa-mi spui, draga editorule, daca ai avut noroc cu MOLDOVEANUL care a scos din mormant acest XVIII-XIX «fin de siecle»".

MIRCEA ELIADE: "Neamul nostru romanesc si-a asigurat dreptul la «nemurire» mai ales prin creatia lui Eminescu. Petrolul si aurul nostru pot intr-o zi seca. Graul nostru poate creste si-aiurea. S-ar putea ca-ntr-o zi nu prea indepartata, strategia mondiala sa sufere anumite modificari, INCAT POZITIA NOASTRA DE POPOR de granita sa-si piarda insemnatatea pe care o are de un secol incoace. Toate s-ar putea intampla. Un singur lucru nu se poate intampla - Disparitia poemelor lui Eminescu. Si cat timp va exista in lume un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvata. Un neam supravietuieste mai ales prin creatiile geniilor sale".

NICHITA STANESCU: "Pe Strada Plantelor, aparea putin greoi la mers si ingrosat de pamant. L-am revazut. Melancolia apunea atat de sus, incat lovea seaua Carpatilor. In orice secunda puteam calca in crevasa nemaifiind in dulce lumea lui. M-a-ntrebat daca nu mi-e frig cand udam cu apa lacrimei arsura.
Ma dor picioarele, mi-a zis.
Se ridica incet ca si cum lacrima ar fi de piatra.
Unde sa ne ducem, am strigat, in ce cuvant?
Mi-a zis dezamagit. Stam, mi-a zis. Stam. Aparea si disparea din aratare. Il dureau picioarele. Cand i-am strigat, urland, stai, stai!".
"Ideia noastra despre el se pierde/ In primul descantat de iarba verde/ Noi credem ca-i al nostru El, Poetul/ Dar noi am devenit ai lui cu-ncetul."

"Consider versul eminescian
«Nu credeam sa-nvat a muri vreodata» o revelatie a revelatiei. Si cand Eminescu se afla la Iasi, centrul natiunii se afla la Iasi, cand Eminescu se afla la Venetia, centrul natiunii se afla la Venetia, cand Eminescu intarzia pe Strada Plantelor sa moara, centrul natiunii intarzia sa moara pe Strada Plantelor."

E. CIORAN: "Eminescu a fost declarat unanim o aparitie inexplicabila. Oare ce-am face noi daca nu l-am fi avut pe Eminescu?

VERONICA MICLE, 1885: «Varful inalt al piramidei/ Ochiul meu abia-l atinge/ Astfel, tu-n a carui minte/ Universul se rasfrange/ Al tau geniu peste vreacuri/ Ramane-va pe pamant./ Si doreste a mea iubire.../ Prin iubire pan-la tine/ Sa ajunga si-a mea soarta/ Ca de soarta ta s-o leg/ Cum sa fie?/ Cand eu micimea imi cunosc atat de bine/ Cand mareata mea fiinta poate nici n-o intelegeam/ Geniul tau planeaza-n lume/ Lasa-ma in prada sortii/ Si numai din departare/ Cand si cand sa te privesc/ Martora maririi tale/ Sa fiu pan-la pragul MORTII / Si ca pe-o minune-n taina/ Sa le-ador, sa te slavesc»".

SILVIA PANKHURST, 1930, primul editor englez al lui Eminescu: "Opera lui Eminescu apartine tuturor timpurilor. Fiecare linie a versurilor este un giuvaier. Clasificat printre pesimistii timpului sau, Eminescu face parte totusi dintre marii optimisti. Doreste ridicarea omului si crede-n ea. Noi il salutam ca pe un filozof al timpului sau, ramas astazi printre cei moderni indragostit de POPORUL SAU, cel mai de seama INTERPRET al sau, un mare cetatean al OMENIRII".

AL. VLAHUTA, 1879: "Intr-o zi m-am dus la tipografie, la TIMPUL, sa-l iau ca sa mancam impreuna. L-am gasit facand corecturi. Era abatut si obosit la fata.
- Nu mai pot! Nu mai pot! As vrea sa ma duc undeva la tara sa ma odihnesc vreo doua saptamani.
- De ce nu te duci?
- Dar unde sa ma duc? Cu ce sa ma duc? Pe cine sa las in locul meu? Sunt singur la negustoria asta de principii. De 6 ani o duc intr-o munca zadarnica. De 6 ani ma zbat intr-un cerc vicios. De 6 ani n-am repaosul senin ca sa ma pot bucura si de altceva decat de POLITICA. Simt ca nu mai pot, am secat moraliceste. Sunt strivit. Nu ma mai regasesc si nu ma mai recunosc. Astept telegramele HAVAS si ca sa scriu, iar sa scriu, sa scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormant si n-as mai fi ajuns sa traiesc".
"Era un dramatic strigat de durere prevestitor al tragediei care avea sa-i sfasie prea devreme destinul celui mai mare poet roman."

Şi, ca recunoaştere a universalităţii sale, la 100 de ani de la moartea poetul naţional, anul 1989 a fost declarat de UNESCO, “Anul internaţional Eminescu”, şi tot UNESCO a decis ca Mihai Eminescu să fie declarat poetul anului 2000.

Cu poemul Luceafărul, la care marele poet a lucrat nouă ani şi jumătate, a făcut zeci de variante şi peste 3 mii de modificări, Eminescu a intrat, în 2009, şi în Guinness Book of Records. Cu cele 98 de strofe, Luceafărul a fost omologat drept cel mai lung poem de dragoste.

*

De asemenea, NASA a numit cu numele lui Eminescu un crater cu un diametru de 125 de kilometri de pe planeta Mercur.

Iar, în catalogul planetelor mici („Minor Planet Names - alphabetical list) printre cele 233.943 de planete din Univers care poartă un nume, la poziția 9.495 se află şi Planeta Eminescu.

GEORGE  ANCA

Mama Sibiu

         Opreşte-mă, mamă, la vamă, Sibiu cu paznic Tolstoi, pe strada Jean Racine, maestre ale depresiei în grup, călimări sparte. Ne-om fi stins. Ghinturi. Galbenul cornilor. Prologul, replicile, pastişele. Noroc de soare, mobile de oase, ologul ridicat din cerşit. Camera lui Kadrey tapetată cu piele de om. A doua şchioapă între bisericile din Surdeşti şi Plopiş. Sari înaintea paznicului, aschimodia conţilor.

         Tocmai că am sărit pe Jean Racine. Dusă la Sibiu să vândă rachiu lui Nicu Steinhardt. Daună mama, paznicul, să refacem târgul. Mama e Elisaveta, paznicul controlorul, socrul Tavi Ghibu. Panta prăvale uscăturile. Kairos, paznicul maicilor. Doarme tineretul în case de munte. Îşi pierduse vocea, mă chemase să-i citesc. Vă dau şi d-stră ziarul Tolstoi.

         Vedeam oraşul ca pe război. Paznicul scormoneşte cu ochii un kairos de când nu voi mai fi. Toţi ne ocupăm cu acelaşi lucru. Paznicul cur în cur cu Tolstoi. Cinci fabrici am pus în funcţie. Vorbim de frumuseţea patrimoniului. Ţi-o fi părut o scrisoare fără amintirile tale. Tocmai nu-ţi răspundeam şi te transcriu peste cartuşiera controlorului. Nu eşti drumul spre Bergen. De când nu mai invidiasem copacii. Paznicul în centrul ţăranilor. Cunoscându-i, îi manipulează cu oraşul.

         Mama Tălmaciu, fabrica de aţă, prinţesa Sturza.

somnul paznicului Tolstoi

în Sibiu o noapte de apoi

pe pojghiţa haitei de copoi

muierea muie cataroi

         Măiastra indoriană. Rumeguşul bronzului, rombului. Antihi o ştie pe Dana de Sighişoara. În Sibiel respiri româneşte. În Birmingham lecţie de uitare. Calea Dumbrăvii pe zi cu soare de primăvară, pe Rîul Caselor. Pe strada protopop Emil Cioran, o zgaibă de statuie. La vreo sută de metri de Goga.

         Aia de-a mamei şi somnului ne aduce malaria din altă viaţă. Nu mai tot face atâta praf, manea în Răşinari, Manoa. Ori o fi premergând suferinţa frumuseţii, ori frumuseţea e doar în salbă. Chirpiciul să ni-l lăsăm dărâmat, de nu ne vrem în fereastră la Shakespeare. Naştere, adeverinţă de moarte.

         Drumul archebuzerilor & pânzarilor. Veniţi, bătrâni, din muzeele voastre în Thalia. Patrimoniu invizibil. Oameni închişi în meserie de arte, ca să nu zic din garda veche. Încotro atâţia specialişti. Cărarea de a fi îmbătrânit. Directorii să fie sănătoşi. Facem politică culturală, dar să fim atenţi. Siuranţa naţională. Fortificaţii părăsite. Cetăţi dacice.

         Pe Tipografilor cu Schiller. Doctor să moară sub 50 de ani. Paznicul se făcu interdictorul persoanei trimise. Că Măiastra. Şi el pomeni de două ori Brâncuşi. Monopolul lemnului cultural, nomenclatura muzeelor româneşti, media de vârstă afină cu mine şi cine mai vine, bărbi, chelii, foste tinereţi, oglinzi presate, gânditorisme, soarele Sibiului peste fumători.

Aveam nevoie de un pumn virtual în imaterialitatea propriului patrimoniu. Măiastra lui Brâncuşi îl speriase, crezuse că aş fi delirat concertul camerei de gazare. Spirit de convalescenţă. Puse filtre de Sibiu. Noi, în Răşinari. Am petrece, vă salut domnu’, felicitări, nu ştiu dacă vă cunoaşteţi cu domnu’, aş fi zis ce-aş fi zis, notiţe, după paznic strategic, lemne securiste pe o strângere de şurub, are ce-şi cotcodăci la neconcurenţă, a-i reproşa, mi-ar păli dumbrava, pecetluire rămăşiţei adventiste.

         Prima zi, a doua noapte, paznic întinerit, la costum şi cravată, mama, muzeimea, eu, că nici eu, nici el, nici ei, cum îţi alegi interzicrea, ca în viaţa de toate vieţile. Scrisul fără tortură, ce-ar zice Pasi de nevorbire, şi ce-ai pierdut, ce-ţi păsa, ce te făcea o gargară, cum şparleai îi şi deranjai, ori nu, le plăceai şi ieşeai prost, ori plăcându-te îi diversionai, ăsta ce caută să ne desrostuiască. Rostească-se în romanul crap cu trout  Kalamazoo tema tabu-urilor sub cenzură proteică, vorba Tatianei, dacă era Eliade.

Rar şi-ar fi pus problema persoanei tocmai neapartenenţa ce-aţi fi căftănit caft. Nici nu mă mai benoclează tot spatele. Câţiva pe stânga, dată, poate supărat de ce, neştiind voi, îmi făceam de câteva metafore cât mă temusem a fi violat de patrimonistă. Când nu-ţi niţeleşti masca, măscar, uşor macho, ia-o piticăneşte, o ţară îşi are specialiştii bătrâni. La ce n-ar accepta valuri de şefi judecându-i cu dispreţ din Sibiu. Casele lui Goga şi Cioran, nevizitabile, că locuite, Muzeul Bruckental în renovare. Cum ne-or fi îndulcind patrimoniile.

         Aproape că vă miraţi de Răşinari. Cât de câştigat în ochii paznicului, la schimb, nici Bucur din Sibiu, ori că vine la premii, autorefuz în Thalia. Cum să te mai distrzi decât pe decadenţă printre hăitaşi, lumi închise, deschise, pumni pasionali, şcoala din 1616, paznic cu bască, un milion de oameni, un milion de copaci. Sunt mândru de paznic, personajul limpezit negativ. Carmello vede mai mult râs în Sibiu decât în Bucureşti, mai de cuvânt. Are şi sânge croat, nu-i pare cunoscută Sonia Gandhi. Crede che Lei conduce l’Universita? oppure la casa di cultura societica?

         Se va strânge, ne va strânge, eram închişi, suntem deschişi. Încotro nu e invazie e muncă. Ai nevastă româncă, fata ţi-e de câte luni? Acum învaţă să vorbească. Aş învăţa şi eu de la nepoată. Ăsta fumează ca bivolu’. Să nu-mi spui că nu se cunosc muzeografii. Asta ne-o fi soarta unora, să ne enervăm preopinentul, când nici nevoie unul de altul n-am avea, alta decât să ne coalizăm contra noastră. Anti-Sibiu în Sibiu. Anti-mine. Momenti magici della vechezza. Bravo, Carmello, mulţi italieni români. Maschi cantanti imperiali. Orice rateu spre o scriere bună.

         Euforia ar consuma creativibilitatea. Cred că şi dădusem mâna cu nasu’ babii. Impulsul morţilor opozitivi. Ca  şi paznicul biată mamă. Somn şi piază, nici în dodii, nici în India, ba în Sibiu, cu pază călare, poate-mi făceam prieteni printre voi. Şi nu de râs împotriva aparenţelor vom asculta poliţişti de patrimoniu, plictisul cititorului. Nu ştiu, eu n-am văzut pe nimeni, astăzi mai dispar oameni, nu se mai scoală dimineaţa pe scenă, arunc faţa de masă, câş la ambele colţuri ale gurii, aici s-ar petrece, Caramello plecat la treabă, Tom în regie.

         Ţuica soldaţilor, napoleonilor, sibienilor, patrimonienilor, din femeile muzeelor, colecţiilor, ce limbaj de praf. Nu strică o macabritate, cobe, Cobain, fetelor, ce alţi suicizi, învăţul ţării din muzee, închidere în sinele istoric. Ecranul avansa, ţâşti băşti la suprafaţă, în viaţa noastră întâlnirea voastră. Pe rândul meu, care mai vii. Ăştia nu mai aprind lumini de scris. La praf cu ochii, cuantă nemecanică. Vă întârzie vreun blitz.

 Registrul arheologilor avansa geodezie de cadastru militar, ortofotoplan. Hermanstadt, Mărginime, Dealul Frumos/Schonberg, dolorism, întunericul rugăciunii, ziduri candelabre, altar de scris. Trei trandafiri psd în faţa şcolii bisericii evanghelice. Patrimoniul ne aduce de unde am fost plecaţi. Vopsitorilor, Plopilor, Faunului, Turnului, ochioase case. Vom ajunge până mâine şi acasă.

         Nemţi la 1200, cu voi, cu noi. Mă vezi scriind bastioane de pe Cibin. Centru de refugiu. Ce studiezi mata, îmi făcui trei fişe, minutele Indore – Târgu-Jiu, cu/fără Brâncuşi. Premii şi reparaţii. Venirăţi din partea cealaltă, premianţii, concertanţii, ziua pe ducă, stai mai la margine, să te duci să iei premiul, domnişoară a culturii, vă pierdurăţi clienţii. Domnu’ Anca, după asta vă dau cuvântu’. Decebalus vincit? Ţineţi-vă, ne ţinem. Gata Sibiul, povestirea paznicului Tolstoi, mort şi înviat, mama iehovistă după semenişte şi conversanţă.

În casa albastră, alb-astra. Dumbrava alb-astra. Ministrul seamănă cu paznicul. Scormonind ancestralitatea, nu s-ar da pe spiritualitate. De ce intră kairos în casa morţii Antifus, Antihi? Ceas albit în floare. Rinichi. Aer închis. Ne drămuim sub Fuji, prin Sibiu. După ce plecară vânătorii, am delegat şi dintre noi să ne termine, ne-am mai decimat şi înşine, vânaţi peste rând. Taie-mă cum te tăiai, albă floare de ferăstrău. Ludoteca nu e gata, face paznicul Napoleon, inversă vânătoare. Cad stinghii, împăiaţi restauratori..

Ieşise să fumeze ca din insulă elenă. Gârâitul, ziceam, al porumbeilor, un jazz fost sas, acum paz-pas. Ţestos Ahile, serene arene. Origen la mijloc. Genele soarelui de Sibiu.. Paznicii în linie la temelia vânătorii mascate. Fetelor, vă săturaţi, soarelui ne adunaţi. Vorbeau germană. Aş măsura săseasca prepotenţă în fotomontaje. Lentoarea contemplării de paznic apropriindu-şi încă două minute. Biserici, forturi, plezne, aripile în empatie zburătăcită. Boltă de clopotire în miezuire.

Franz Neuhauser Sibiu 1898 căruţaşi călăreţi cupluri grupuri fracuri trene pene pălării secure bastoane vite oi trăsuri vreun cerşetor cai liberi raţe copii în grădină râul peste pod oraşul biserici şi palate. Heute ist Hermanstadt. Aţel/Hetzeldorf 1148, Movile, Voila. Năvălire mongolă 1241. Orga imperială. Resaşizare. Asociaţia Carpatină din Transilvania, Păltiniş, 1894. Românii să piară dracului dansând. Turnul Poarta Sării demolat în 1885. Ursuline. Dominicani. Casă cu pinion în trepte. În Bucureşti, mulţi bani şi mulţi nebuni.

De unde-mi scad zilele de Sibiu, nonsaşi, acolo primarul de dame, l-ar alege şi preşedinte, soro. Omenirea aşteaptă binecuvântare şi primeşte blestem, mi-ar fi spus mie mama asta venită în Piaţa Mare din Sibiu, via Tălmaciu, adevărul despre viaţa veşnică într-o Lume Nouă fără sfârşit şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii limpede cum e cristalul. Soţul meu a murit, ştiu, mamă, tu murisei înainte. Veta la Iehova. Umor franţuzesc în săsime. Vorbind frumos despre morţi, drumul ne-o cunoaşte, noi agnostici, discuţii despre accelerat, îmi ard fălcile, mamă iehovistă, mă interesează mama, ea mi-e Sibiul şi Iehova, zăpada uite-o, nici ei nu-i păsa de saşi, pe mine mă adusese pe la Tălmaciu, care eşti mamă din munţii ăştia, a, că erau dinaintea ta.

Unul în faţă şi o iluzie engleză. De dimineaţă, Ulise între coloanele infernului. Te-aş vedea, dacă te-aş cunoaşte, în vis, ştiu, oricine te-ai arăta. Mama se poate sinucide, fato, alb ori Olt turbulenţă, ce să vă mai întreb, excelenţă. Cum m-aţi urmări ca mama munţilor, ea de-a Orăştiei ca Dominic al Soranei. Calul tău paşte primăvara Paşte. Lectură sibianismului tolstoian, de cobori-avatar munţii mai repede cu mama şi paznicul, ne mai putem pierde. Omul se ridică pe vârfuri degeaba. Ne compătimim mama călătoare, după muncă şi câte-o scrisoare.

Ce viitor are ortodoxia în Sibiu? Trecut evanghelic, catolic. Nu-mi auzeam înţelese sunetele, respirate aerele pe altar, conubiam neînţelegerea cu abstracta amorului damnaţie. Requiem, Mozart, Hărăşteanu, a te apăra şi de Dumnezeu ştiindu-te înconjurat zid. De pace cu psalmi interiorizaţi şi preoţime. Pe urmă coama, tropic de lumit, animalele ni se întrupează în piaţa mare mărginime urmându-mă. Paznicul din Sibiu n-a jignit-o pe mama, i-a fost client la ţuică. Paznicul Tolstoi rachiu buduroi calul la căruţă Ilaşcu nu Druţă.  Ca i ros, kairos. Mama iehovista cu sovietista. Petale pe hududoi să vă faceţi trei din doi moara pe mălai de botez alai cântaseră laseră milimetri de nisetri la galop interlop haos în Taos pendinte pe dinte floare închisoare Marie reverie ochi mari indorari.

Ce-om rearanja din caiete, din edite, bisericile cât le-am contemplat, ne pare umanitate dumnezeirea, abia de ne-am despărţie vecie, de-am şi întortocheat claritatea nimicniciei să ieşim la liman, lemn ud, grămadă de prăbuşite monumente, morţi pe povârnişuri. Oi fi ratat Sibiul, nu paznicul, m-am gândit la mama fără nebună. Conrad Haas Sibiu 1555 lanseză racheta spaţială cu trei etaje pulberile lui Ioan Românul din Alba Iulia radioactivitatea Mărăcineanu depolarizarea luminii Herman Oberth Werner von Braun tratamentul cu lumină Petrică Ionescu regizor de operă după Zefirelli Sibiu la purtare

2007

IOAN SABĂU POP

Interviu

Ioan Sabău Pop, Prof. Universitatea „Petru Maior” din Târgu Mureş, membru al Curţii Internaţionale de Arbitraj Comercial, într-un interviu pentru Formula As: „Este o tendinţă dirijată ca românii să fie scoşi din toate centrele mari ale Transilvaniei”.

"Statul român a plătit ceea ce se retrocedează azi"

- Despre jaful retrocedărilor din Transilvania s-a vorbit adesea în mass-media românească, cu toate astea, el continuă nestingherit: clădiri pu­bli­ce, clădiri istorice sau particulare, mii de hec­tare de pădure sau chiar sate întregi sunt resti­tuite fără ca statul să intervină... Ce se întâmplă?

- Într-adevăr, catastrofa retrocedărilor către maghiari care se petrece de ani de zile sub privirile nepăsătoare ale autorităţilor române, în ciuda tu­turor strigătelor disperate ale societăţii, continuă. Du­pă părerea mea, este o tendinţă dirijată ca ro­mâ­nii să fie scoşi din toate centrele mari ale Tran­silvaniei. Dacă s-ar întâmpla doar în Târgu Mureş, aş zice că e un accident. Dar se întâmplă în toate oraşele Ardealului, se întâmplă la Cluj, unde 160 de imobile din centrul oraşului au fost retrocedate maghiarilor, în Oradea, Arad, Timişoara, Sibiu. Aceeaşi situaţie este şi cu pădurile sau terenurile agricole transilvănene. Sunt restituiri către foştii grofi maghiari sau către instituţii, în majoritatea lor ilegale sau abuzive.

- Ce drept are familia unui fost grof maghiar să revendice şi să pri­mească zeci de mii de hectare de păduri româneşti, după câteva sute de ani?

- Lăsând deo­par­te faptul că în Un­garia, de exemplu, in­diferent de ceea ce aveai de recuperat, s-a impus un plafon de despăgubire de aproximativ 200 de mii de dolari şi că românii nici măcar nu au apucat să pri­mească ceea ce este al lor - peste 200000 de proprietăţi, situa­ţia la noi a fost po­sibilă din cauza ig­norării voite a unor înţelegeri şi tratate inter­na­ţionale în vigoare. Tratatul de la Trianon este unul dintre ele. Acolo se spunea clar că per­soanele im­periului pot opta pentru ce cetă­ţenie doresc, faţă de ţările ce îl compuneau. Aces­tora li s-a spus optanţi. În România, majoritatea optanţilor maghiari au ales cetăţenia maghiară, şi statul ro­mân a avut mai multe procese pe această temă, in­clusiv la Curtea de Arbitraj din Paris, unde a fost re­pre­zentată de Titulescu, ajutat de alţi doi avocaţi mari ai timpului. Ungaria a fost repre­zen­tată de con­tele Apponyi. Din moment ce optanţii ale­geau cetăţenia ma­ghia­ră, ei îşi pierdeau pro­prie­tăţile din ţară, după cum era şi firesc, cu con­diţia ca Ro­mâ­nia să le plătească optanţilor ma­ghiari des­pă­gubiri pentru părţile expropriate. Deci, optanţii care ale­geau cetăţenia maghiară renunţau la pro­prie­­tăţile lor din România şi statul îi des­păgubea. Ro­­mâ­nia era foarte bogată pe atunci, şi Bră­tianu, ca să fie si­gur că acest con­flict se va şter­ge, a spus că pe lângă sumele decise la Paris, Ro­mâ­nia va da în­că 10% ca răscumpărare maghia­rilor. Pentru asta, Ro­­mânia a plătit, din 1927 şi până în 1934, sume imen­­se către aceşti optanţi: echivalentul a 4,48 to­ne de aur, plus echivalentul a 87 de milioane de do­­lari ce trebuiau primiţi de statul român ca des­pă­gubiri de război şi pe care Ro­mânia nu i-a luat, lăsându-i tot în contul plă­ţilor. Se plătea către un fond extern din Paris, "Fondul Agrar", de unde banii erau distribuiţi către optanţii maghiari. Toate aceste pământuri şi pro­prietăţi au fost luate de statul român pentru a se face reforma agrară a lui Ferdinand, când toţi ţă­ranii au primit pământ. Planul acesta a fost: s-a luat de la cei bogaţi con­tra unei sume şi s-a re­distribuit către ţăranii ro­mâni. Deci, statul român a plătit deja ceea ce se retrocedează azi. Ceea ce s-a plătit atunci, în baza unui tratat şi a unui pro­ces la Paris, astăzi vine a patra generaţie a optan­ţilor şi recu­perează de la statul român - ceva ce nu le mai aparţine de drept.

- Dar românii, îm­pro­prietăriţi prin refor­ma agrară, nu şi-au fă­cut acte pe proprietăţi? Cum le mai poate lua cineva ceea ce este al lor?

- Din păcate, cei îm­proprietăriţi erau atât de săraci şi de neştiutori de carte, încât marea ma­joritate nu s-au înscris în cartea funciară. Situaţie care există şi astăzi, când, la mai bine de 25 de ani de la revoluţie, încă mai sunt oameni fără acte pe pământul deţinut. În plus, atunci mai erau şi alte impedimente. De exemplu, specialiştii de la Cartea Funciară erau foarte rari, plecaseră în Ungaria. Practic, era foarte greu să găseşti un topograf la acea vreme. Ca să nu mai vorbim că foarte multe Cărţi Funciare au fost luate de grofi şi de cei care au plecat, şi statul român s-a trezit cu această problemă naţională majoră, im­posibil de rezolvat pe termen scurt. Problema e cu­noscută şi, deşi statul maghiar trebuia să restituie acele acte, nici în ziua de azi nu au fost returnate, chiar dacă avem şi tratate noi care reglementează această problemă cu Ungaria.

"Samsarii sunt de aici, din România"

- Pare halucinant ce spuneţi! Hoţie pe faţă! De ce nu se confruntă, pur şi simplu, lista optan­ţilor care au primit deja despăgubiri, cu lista celor care cer astăzi alte retrocedări?

- La Tribunalul de Mare Instanţă din Paris există aceste acte, dar nimeni, niciodată, nu a mers acolo să întoarcă măcar o filă! Şi la noi, la Banca Naţională, sunt o parte din aceste liste oficiale, dar funcţionarii de-acolo nu vor să dea acces. În aceste acte s-ar vedea exact cât a dat statul român şi cine a beneficiat de plăţile acelea. Aşa s-a ajuns cu un caz de la Topliţa, unde familia Urmanzi, cu o res­ti­tuire dubioasă, la fel ca şi familiile Banffy, Elteteo, Kemeny, Kanouky, Kendeffy şi alte familii ale foştilor grofi, care probabil se regăsesc pe lista optanţilor despăgubiţi deja de statul român, dar care vin şi cer din nou să li se retrocedeze suprafeţe şi averi imense.

- Cum au curajul să mai ceară o dată ceva pentru care au primit deja despăgubiri?

- Mulţi dintre ei nu ştiau că au fost date com­pensaţii, mulţi nu ştiau nici cum arătau exact vechile proprietăţi deţinute. Dar trebuie precizat că samsarii care au transformat retrocedările în sursă de profit sunt de aici, din România. Mergeau şi băteau la uşă în Austria sau Ungaria şi spuneau: "Iată, aveţi de recuperat o avere imensă în Româ­nia! Ne ocupăm noi, contra cost". Se întorceau apoi în România, se înţelegeau cu un prefect, spri­jiniţi de putere, şi afacerea era foarte profitabilă. Deşi statul român avea documente în arhive, nu le-au verificat. La noi, în Mureş, au fost 18.000 de revendicări ce trebuiau rezolvate rapid, cu presiuni de sus, de la oameni gen Hrebenciuc, Chioariu, Paltinu, Frunda şi alţii, aşa că la comisii s-au luat decizii greşite. În acest context politizat s-au în­tâm­plat lucrurile. La Sovata, un compo­se­sorat pri­meşte, în loc de 2 hectare, 2000 de hectare, doar prin falsificarea unei virgule. Prefectul a făcut plân­gere şi parchetul din Sighişoara a venit după 8 ani, spunând că s-a prescris cauza. E un complex de complicităţi împotriva statului român, cu mize financiare enorme. A fost şi multă ignoranţă, nu doar corupţie. Ar fi trebuit ca prin lege, arhivele să furnizeze date pentru proprietăţi. Dar asta nu s-a întâmplat şi s-a ajuns la paradoxuri precum cel de la Arcuş, unde a apărut un moştenitor din Africa. Nu ştie ungureşte, nu îşi cunoştea nici avocatul până să vină în România, dar el revendica o res­tituire de 11 milioane de euro! Asta, în timp ce o nepoată a lui Augustin Maior, fost prefect, pre­zent la Marea Unire, preşedinte al Astra şi senator, nu a reuşit să recupereze mai nimic din averea familiei, pentru că aceşti samsari au intervenit împotrivă.

"Familiei lui Banffy i se restituie păduri de zeci de mii de hectare"

 - Ce spuneţi aduce a crimă împotriva sta­tului...

- Sunt foarte multe asemenea cazuri, unele dintre ele dramatice, aşa cum este cel al satului Nadeş. Acolo s-a cerut nici mai mult nici mai puţin decât retrocedarea întregului sat, cu cimitir, cu pământul de sub biserică şi cel de sub casele oamenilor, adică aproape 8000 de hectare. Aceeaşi situaţie este acum în satul Idicel, pe care îl re­vendică în întregime familia Kemeny. La Târ­năveni s-a făcut o cerere de retrocedare în numele unui mort. Omul murise din 1982 şi cineva a venit cu o procură că îl reprezintă... Alt caz este al lui Banffy, care a fost criminal de război şi a cărui avere a fost confiscată prin decizia tribuna­lului militar. Şi totuşi, fa­mi­liei sale i s-au restituit pro­prietăţi de păduri de zeci de mii de hectare. Unele sunt primite, al­tele în proces încă. Un caz clasic de re­stituire du­bioasă este al fa­miliei Urmanzi din Topliţa. În 1944, e dat în urmărire ca criminal de război şi moare în 1945. Dar as­tăzi vine fostul vice­pri­mar al oraşului, strânge docu­mente şi se dă ne­potul lui Urmanzi. A primit în jur de 3000 de hec­tare şi câteva clă­diri. Apoi, sunt cazurile ce­lebre cu Hrebenciuc şi Paltin Sturdza şi retro­cedarea a 43.000 de hec­tare în judeţul Ba­­cău (aţi citit bine, patru zeci şi trei de mii - n.red.), sau depu­tatul Marko Attila, care se ascunde şi astăzi în Un­garia, fiind urmărit pentru retrocedări abu­zive. E de subliniat fap­tul că multe dintre aceste retro­cedări au la bază un fals.

- Şi autorităţile române, guvernul, par­la­mentarii nu reacţionează în niciun fel?

- Reacţia este indiferenţa şi amor­ţirea. Când văd autorităţile române aşa de inerte în faţa unor astfel de catas­tro­fe, nu pot decât să bănuiesc o com­pli­citate.

"Ce se poate pentru maghiari şi germani, pentru români nu se poate!"

- În aceste retrocedări abuzive sunt im­pli­cate şi instituţii?

- Da. E vorba despre biserica ca­tolică, cea evanghelică şi cea lutherană. O să încerc să vă explic situaţia cu cât mai puţine detalii tehnice, deşi pentru ceea ce vă spun există o docu­men­tare legislativă temeinică. Bunurile bisericeşti sunt de două categorii: cele pioase - icoane, cărţi sfinte etc. şi cele civile - păduri, pământuri, clădiri etc. Nu avem nicio pro­ble­mă cu cele pioa­se, ci cu cele civile. În 1942, prin­tr-o con­ven­­­ţie între "Gru­pul Etnic Ger­man" şi bi­sericile evan­ghelică şi luthe­rană, toate bu­nu­rile ci­vile ale acestora sunt trecute în pro­prietatea "Gru­pului Etnic", cele două bi­serici identificându-se cu el. "Grupul Etnic German" era o miş­care hitleristă, cum erau în România le­gio­narii, însă cu mem­bri mai duri chiar şi decât naziştii. Motiv pentru care, ulterior, a şi fost desfiinţată. Du­pă 1944, toate bu­nu­rile de pe teritoriul statului român apar­ţi­nând inamicilor sta­tului român şi ai ali­a­ţilor săi se preiau de către stat în admi­nis­trare, mai puţin sol­daţi, efecte de război şi altele care se predau. Pentru asta, statul român a înfiin­ţat CASBI - Casa de Administrare a Bunurilor Inamice. CASBI a preluat în felul ăsta tot ce deţinea "Grupul Etnic German", dar şi tot ce deţineau legionarii. Numai că după revoluţia din 1989, se înfiinţează "Fo­­­rumul Democrat Ger­­man" la Sibiu şi ei se con­si­deră urmaşii "Gru­­pului Etnic Ger­man". Ca ur­mare, re­ven­dică tot ceea ce le-a aparţinut. Aşadar, igno­răm con­venţia de ar­mis­tiţiu din 12 septem­brie 1944, un document de drept internaţional, ignorăm şi Convenţia de la Paris din 1948, ca­re nu a fost o lege abuzivă a co­muniştilor, ci o lege dată pentru cla­rificarea situaţiei după cel de-al doilea război mondial, la nivel in­ter­naţional, şi începem să retrocedam în mod abe­rant. Atunci, de ce nu le re­trocedăm şi le­gio­narilor ceea ce au avut? Cum­va, pe acelaşi model s-a acţionat şi în cazul "Statu­su­lui Romano Ca­to­lic", desfiinţat în anii '30, care nu a fost per­soană ju­ridică cu drept de proprietate asu­pra clă­dirilor din Transilvania. Cu toate aces­tea, în 2002 se în­fiin­ţează o Asociaţie a Statusului Ro­mano Catolic şi se auto-pro­cla­mă continua­toa­rea şi moş­te­ni­toarea vechiului Status, pe baza unei ho­tărâri ju­decă­toreşti false şi cu un procuror fie cum­părat, fie adormit. Această nouă asociaţie re­ven­dică apro­ximativ 2000 de clădiri din Tran­silvania, prin­tre care unele de notorietate, precum Liceul Unirea din Tg. Mureş sau Liceul Piariştilor din Timişoara. Conform codului canonic însă, Statusul Romano Catolic nu avea personalitate juridică, ci doar Sfântul Scaun şi Arhidiecezele. Deci, ei nu aveau drept de proprietate, ci doar de folosinţă. Cu toate acestea, statul român consideră noua asociaţie continuatoarea cu drept de pro­prie­tate a vechiului Status. În acelaşi timp s-a reînfiinţat societatea "Astra" din Sibiu. "Astra" a avut foar­te multe proprietăţi, mai ales pentru că românii de peste Carpaţi au trimis ajutoare băneşti imen­se, pentru că înainte de Marea Unire, au fost re­laţii extraor­di­nare între românii de dincolo şi din­coace de Car­paţi. Dar spre deosebire de ca­zul Sta­tusului, noua societate "Astra" nu este re­cu­­noscută şi nu i se retrocedează NIMIC! Şi ace­­laşi lucru se întâmplă cu "Fundaţia Gojdu". Deci, as­tăzi, în Transilvania, pe aceeaşi lege, pen­tru ma­ghiari şi germani se poate, dar pentru români nu se poate! Ca să nu mai spunem că imobilele cerute de Status au fost fă­cute cu con­tri­buţia ro­mâ­nilor, după cum a des­coperit în arhive domnul istoric Lechinţan, la Cluj. Satele din jur dădeau muncitori la construcţii, brânză, carne, susţineau românii cu ce puteau... Colegiul Unirea şi Bolyai din Târgu Mureş au fost cons­truite cu mai multă contribuţie românească, şi astăzi am ajuns ca statul român să plătească aco­lo chirie 20 de mii de euro pe lună!

- D-le profesor, acest interviu ar trebui mar­cat pe pagina de revistă cu doliu. Un doliu al ja­fului faţă de proprietăţile româneşti, dar mai ales un doliu al nemerniciei acelor insti­tuţii ale sta­tului, care "favorizează" infractorii îm­potriva in­tereselor ţării. Nu suntem în faţa unui caz de tră­dare naţională (că tot îi place guvernului actual să vorbească de ea)?

- Este o nevoie urgentă de corelare a insti­tuţiilor statului; cercetate arhivele, Guvernul să stabilească ce să facă Arhivele Naţionale; să se spe­cializeze procurori pe această problemă, să fie specializate instanţe pe această problematică. Trebuie creată o nişă legislativă care să revi­zu­iască toate restituirile. Dacă există voinţă, în­tr-un an se poate reglementa situaţia în Tran­sil­vania. Dar timpul contează mai puţin: orice ne­dreptate care poate să fie îndreptată, nu contează în cât timp, se în­dreaptă.

- O întrebare de tip Bucureşti: aveţi o pro­blemă cu maghiarii? Vi se pare că jefuiesc Tran­silvania, bucată cu bucată?

-         Eu nu am o problemă cu maghiarii. Am o pro­blemă cu dreptatea.

RĂZVAN  TEODORESCU

„Așa ne-a așezat Dumnezeu pe harta Europei” 

Formatorii de opinie care vor să ne convingă că, între autonomie și obediență, românul ar trebui să o aleagă pe a doua

La începutul acestui an am revenit în țară, cu mașina, după o scurtă excursie în Italia. Primele lucruri care îți sar în ochi când treci de Nădlac, după ce conduci doar pe autostrăzi de la Trieste până la granița cu Ungaria, sunt toaletele murdare din benzinării și din popasurile special amenajate, găurile din carosabil și „pitoreștile” căruțe. Acesta este unul dintre multele contraste care vorbesc despre România de azi: mașini occidentale, staționând în coloana în spatele atelajelor răsăritene, pe un drum european cu două benzi. Și, stând astfel în coloană, am avut reconfirmarea că România este încă la granița dintre Apus și Orient.

Până mai ieri. Când am aflat din presa online că România nu are nimic de-a face cu Occidentul. Nici geografic, nici mental. Că noi, românii, suntem un popor eminamente răsăritean și că România nu aparține nici macar periferiei Europei de Vest. Am aflat și că pe noi, românii, nu ne prea inspiră democrația și că am fi mai degrabă motivați de o mână forte. Carevasăzică, acum 30 de ani, cineva a trasat neinspirat linia imaginară între Apus și Răsărit. Între democrație și autocrație. Între „modernitate” și „tradiționalism”. Iar apartenența României la spațiul euroatlantic este o mare eroare.

Academicianul care postulează această realitate se alătură astfel unei liste lungi a formatorilor de opinie conform cărora Occidentul este o opțiune nepotrivită pentru viitorul acestui popor. Ce deduc eu din aceasta poziție este că între autonomie și obediență, românul ar trebui să o aleagă pe a doua. Nu de alta, dar „așa ne-a așezat Dumnezeu” pe harta Europei.

Revin puțin la natura programatică a acestei intervenții, care se înscrie în aceeași retorică tradiționalistă, pro-orient din ultima vreme (să spunem… doi ani?!). A se vedea și semnalele de la „Cultură” care ne avertizează ca internetul „generează și manipulează tinerii sau tinerele generații și îi îndreaptă către alte direcții decât cele ce ar trebui să fie normale” (concentrați-vă pe idee dacă puteți ignora sintaxa lipsită de sens). Să nu uităm de asemenea ieșirile sistematice din ultima perioadă conform cărora multinaționalele și Bruxelles-ul alterează starea firească, națională, a societății românești.

Dacă ascult „strada” și „vecinătatea”, aș putea fi de acord cu domnul academician. Realitatea este că o bună parte a acestui popor trăiește în linie cu cele descrise de domnia sa. Este realitatea asistaților sociali și a alinierii la „așa zice/ face lumea” care primează în detrimentul convingerilor și aspirațiilor personale. Este realitatea cumetriei generalizate din relațiile sociale, de muncă, sau de afaceri. Este realitatea lui „nea Cutare”, a lui „cum o vrea Dumnezeu”, a lui „merge și-așa”. Este, intr-adevar, o realitate răsăriteană.

În multe zone rurale, în care se zvonește ca am scăpat de noroaie, găsim o realitate pe alocuri medievală apropo de ceea ce înseamnă accesul la elementele de bază ale unui trai decent, specifice secolului XXI: asfalt, educație, servicii medicale, salubritate, condiții sanitare minime - WC-ul din fundul curții nu e un mit.

E valabil și pentru viața urbană. Cel puțin prin București, capitala europeană, ca după fiecare iarnă, străzile sunt din nou pline de gropi, praf și unse pe lângă borduri cu o mâzgă neagră. Trotoarele sunt înțesate de mușuroaie de moloz, chiștoace de țigări, peturi, cutii de bere și fecale de câine – astea toate ne aparțin nouă, cetățenilor. Fire și cabluri electrice rupte, atârnă încă prin oraș ca după bombardament.

Cum spuneam, nu pot să neg faptul ca domnul academician are partea sa de dreptate. Ceea ce mă pune pe gânduri – și aici poate ne explică istoricul din spatele academicianului – este de ce diaspora a ales occidentul? De ce români cu șanse reduse de afirmare în țara lor – răsăriteană – aleg, invariabil, drumul spre Apus. Oameni din toate categoriile sociale, din toate provinciile țării și indiferent de nivelul de educație. Și nu de ieri de azi, ci de la Brâncuși și Eliade încoace.

Mă intrigă în egală măsură tonul paternalist al discursului domnului academician. Dacă „lumea protestantă și lumea catolică, extrem de respectabile, dătătoare de măsură pentru Europa Occidentală” are atâtea virtuți, de ce ne refuză aspirațiile apusene? De ce separă lumea în continuare după criterii „tradiționale”? De ce ignoră oportunitatea fuziunilor culturale? De ce nu încurajează opțiunea „și-și” postulând, radical, varianta „ori-ori”?

Adevarul este că noi românii nu am învățat în acești 30 de ani să ne asumăm destinul și nici să exploatăm oportunitățile. Sigur, avem și circumstanțe atenuante: istoria nu a fost prea generoasă decât sporadic – spre exemplu, când ne-am ales cu un monarh occidental. Dar, cumva, ne-am și cultivat această stare de „vasali”, chiar în relație cu modelele indicate de domnul academician – Turcia și Rusia. Pare un blestem (că tot suntem un neam cu frica lui Dumnezeu). Ce ne învăță însă trecutul este că, uneori, blestemele sunt, de fapt, rezultatul unor năravuri. De aceea cred că ne sunt speculate slăbiciunile de când ne știe istoria.

Ceea ce probabil nu conștientizează (sau nu acceptă) domnul academician, este că în ultimii ani, în aceasta țară cu mental preponderent răsăritean, a încolțit un mental nou, ale cărui valori sunt împărtășite de un segment deloc neglijabil al societății românești. Care nu mai poate fi ignorat. Și nu e vorba doar de ponderea lui în societate, ci și de profilul lui demografic.

E un segment care nu împărtășește doar reperele occidentale, cum eronat și tendenșios s-a tot spus, ci care a descoperit beneficiile diversității culturale. E un segment care poate aprecia, în același timp, clasa Baletului Bolshoi, exotismul oferit de trupele Fire of Anatolia, energia spectacolelor Lord of the Dance și romantismul scenelor de Flamenco. Și care, dincolo de orice, se simt bine în pielea lor de români.

E acea parte a populației care prețuiește democrația și care consideră că libertatea este cel mai de preț dar oferit omului. Sunt românii care cred în accesul echitabil la oportunități și care cultivă ideile de performanță, muncă și justiție. Sunt românii pentru care « a opta » nu e un moft și pentru care a se realiza în țara lor este o ambiție autentică. Această parte a societății românești întelege deopotrivă că poziția domnului academician nu este întâmplătoare, chiar dacă s-a consumat, intelectual, într-o dezbatere publică.

Întrebarea este: cum de s-a reconturat acest curent de opinie pro-răsăritean? Vine direct de la Răsărit? L-am plămădit noi? Sau s-or fi prins și occidentalii că nu o scot la capăt cu noi și ne-au lăsat „în banii noștri”?! N-ar fi pentru prima dată...

Dar clipește încă speranța. Care se hrănește din nevoia de libertare. Pentru că, de bine de rău, gândim, vorbim și ne mișcăm liber. Cel puțin deocamdată.  

ANDREI  PROHIN

Petru  Caraman

Iași, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2008, 658 p.

Pe parcursul a trei decenii profe-sorul și cercetătorul ieșean Ion H. Ciubo-taru îngrijește, împreună cu soţia, Silvia Ciubotaru, publicarea operei știinţifice a reputatului etnolog Petru Caraman (1898-1980). Volumul de faţă constituie o amplă frescă a vieţii și creaţiei savantului. Dintre multele calificative ce i s-ar potrivi lui Caraman, autorul a preferat „cărturarul”. Astfel obișnuim să le spu-nem cronicarilor, marilor mitropoliţi, lui Dimitrie Cantemir, iar, dintre per-sonalităţile moderne, – lui B. P. Hasdeu, N. Iorga, M. Eliade, Constantin Noica... Petru Caraman se înscrie organic în tradiţia enciclopedică a culturii române, abordând, cu un elevat profesionalism,

Ion H. Ciubotaru. PETRU CARAMAN. DESTINUL CĂRTURARULUI

Buletin Ştiinţi?c. Revistă de Etnogra?e, Ştiinţele Naturii şi Muzeologie

Volumul 17 (30)

 înainte de a lua decizii importante, P. Caraman revenea la Vârlezi. Asemeni eroului din basme, spune I. H. Ciubotaru, începea traseul iniţiatic de acasă. În timpul unei expediţii folclorice în munţii Vrancei, Caraman scria unui prieten: „Am rădăcini adânci în lumea primitivă și în viaţa sălbatică de aici, din plinul firii, frate Toma. O simt prin toate fibrele mele; și glasul ei mă cheamă, răsună în mine cu ecouri repetate” (p. 44).

Capitolul II 

 este consacrat anilor de școală (1910-1916) și de studenţie (1918-1922). Din cuprinsul lui cunoaștem Liceul Internat din Iași, istoricul său, organizarea procesului didactic, dascălii care s-au afirmat în viaţa știinţifică și culturală (G. Ibrăileanu, V. Bogrea, C. Hogaș, A. Scriban). De la această vârstă datează primele încercări ale lui Petru Caraman de a culege folclor. După intrarea României în Primul Război Mondial (1916), liceenii au fost încorporaţi în armată. În timpul deplasării cu trupele prin localitatea Tulucești, tânărul Caraman avea un vis premonitoriu: „Parcă se afla acasă, pe ocina lor din Valea Lupeștilor, împreună cu o bătrână, căreia îi spunea „mama Dafna”. Deodată a văzut flacăra unei comori ce începea să se înteţească. Emoţionat, s-a așezat repede cu spatele peste ea, privind fericit nemărginirile cerului” (p. 66). Din regimentul 73 infanterie, pe care îl cunoscuse la Berești, proveneau interlocutorii ce aveau să-i comunice piese folclorice. În toamna anului 1918 Petru Caraman devenea student la Facultatea de Litere și Filozofie, secţia Filologie modernă, a Universităţii din Iași. Autorul nominalizează profesorii cu renume (Al. Philippide, I. Petrovici, D. Gusti, I. Bărbulescu, O Tafrali ș.a.), aduce în prim plan personalitatea lui Garabet Ibrăileanu și popularitatea de care se bucura în rândul studenţilor. La universităţile românești din acea perioadă lipseau catedre de folclor sau istorie a literaturii române vechi, astfel încât Caraman trebuia să fie, în mare măsură, autodidact. În timpul studenţiei, scrie lucrarea

Poezia populară lituaniană în comparaţie cu cea românească

(subiect abordat anterior de B. P. Hasdeu), un studiu consacrat colindelor. Se prefigurau aici virtuţile viitorului savant: bibliografia solidă, multilingvă, perspectiva comparatistă, diapazonul cronologic larg, îmbinarea analizelor etnografice, literare, lingvistice. Pentru lecţiile de probă, susţinute în faţa elevilor, Caraman alege basmul

Înșiră-te mărgărite

și problema

Răspândirii poeziei populare

. Cu acest prilej îl remarcă Ovid Densusianu, animatorul cercetărilor de folclor în România.

Următorul capitol, numit

Între profesia de dascăl și aspiraţiile știinţi?ce

cuprinde activitatea lui Petru Caraman la liceele din Iași, Cernăuţi, București, între anii 1923-1929. Foștii elevi i-au păstrat fidelitate peste mai multe decenii. În imaginile de la sfârșitul cărţii îi vedem adunaţi în jurul dascălului. Iată ce scria unul dintre absolvenţii lui Caraman: „De la simplele prepoziţii stereotipe –

ante, apud, ad, adversum

– el a știut să ne ridice mintea până la pragul marilor înţelesuri pe care le-a avut, întotdeauna, semnificaţia majoră a latinităţii limbii și obârșiei noastre” (p. 89). Subiectul iniţial al tezei de doctorat, începută la Cernăuţi, avea în obiectiv

Baza  folclorică a operei lui Ion Creangă

(asupra căreia a revenit spre sfârșitul vieţii), ulterior însă pleacă în Polonia pentru specializare în cercetarea comparată a folclorului și etnografiei. Aflăm despre mediile universitare din Varșovia, Lvov, Cracovia, cursurile audiate, cercetările de teren. Cunoscând deja marile limbi europene (franceza, engleza, germana), P. Caraman însușea acum poloneza, bielorusa, ucraineana, rusa, bulgara. Teza de doctorat, susţinută în 1928, la Universitatea „Władisław Jagełło” din Cracovia, se intitula:

Datina colindatului la slavi și la români. Studiu comparat 

 (în poloneză). Multă vreme a fost prea puţin consultată de specialiștii români, fiind scrisă într-o limbă de circulaţie restrânsă. Pentru a se documenta în biblioteci și a cunoaște personal realităţile etnografice, Petru Caraman a întreprins o călătorie în

Buletin Ştiinţi?c. Revistă de Etnogra?e, Ştiinţele Naturii şi Muzeologie 

Iugoslavia, Grecia, Prusia Orientală. Ion H. Ciubotaru prezintă peisaje și întâmplări pitorești din timpul călătoriei, apelând la scrisorile savantului, în particular, la cele către logodnica sa, Alice Sibi.Un capitol aparte (IV) este consacrat familiei lui Alice, relaţiei cu Petru și căsătoriei lor (la 7 iulie 1929). Pasiunea lui Caraman pentru rânduielile tradiţionale se manifesta și cu această ocazie. Într-o scrisoare de dragoste către Alice, făcea un excurs istoric asupra semnificaţiilor inelului la diferite popoare. Ziua căsătoriei fusese stabilită, semnificativ, pentru 29 iunie, de sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru și Pavel. În pofida reticenţei socrilor (adepţi ai confesiunii catolice), ceremonia s-a desfășurat la Vârlezi, conform datinilor locale. Petru Caraman nota: „omul fără familie nu știe ce este iubirea de ţară, după cum omul fără ţară nu poate iubi cu adevărat umanitatea” (p. 152). Mai multe pagini sunt dedicate activităţii pedagogice a soţilor în liceele din București, noilor contribuţii știinţifice ale lui Caraman, greutăţilor întâmpinate la publicarea tezei de doctorat (a apărut la Cracovia, în 1933).Deși evita funcţiile administrative, pentru a se consacra cercetărilor, Petru Caraman s-a dovedit a fi un bun director al Institutului Român din Sofia, între anii 1934-1937 (cap. V). Institutul avea în grijă școlile românești din regiune, organiza manifestări culturale. Prin eforturile lui Caraman a fost înfiinţat un liceu, a crescut numărul de elevi. Aflat în capitala Bulgariei, savantul continuă să se documenteze, să elaboreze studii și ample recenzii, acordă asistenţă colaboratorilor

 Atlasului Lingvistic Român

. În una din fotografii, soţii Caraman primesc vizita lui Nicolae Titulescu. Sunt expuse problemele de salarizare, tensiunile cu funcţionarii guvernului de la București, care au condus la demisia directorului. I. H. Ciubotaru pune în lumină verticalitatea savantului, simţul demnităţii, lupta cu mediocritatea și minciuna.

Capitolul VI

(În slujba Almei Mater) are în vizor activitatea lui Petru Caraman la Catedra de Slavistică a Universităţii din Iași (1938-1947). Autorul revine asupra problemelor cu care se confrunta etnologia românească de atunci, lipsa unor catedre și institute specializate. Prelegerea inaugurală, susţinută de Caraman la Iași, dezvăluia dubla sa postură, de etnolog și slavist:

 Autohtonismul rusesc al operei lui Pușkin

. E o abordare emblematică pentru mai multe din cercetările sale, în care evidenţiază rădăcinile arhaice ale creaţiilor culte, mitologia care a stat la originea instituţiilor și îndeletnicirilor tradiţionale. Între cursurile și seminariile conduse de P. Caraman, s-au numărat:

Istoria literaturii ruse vechi, Literatura rusă modernă, Literatura populară ucraineană, Introducere în studiul limbii slave bisericești vechi, Poezia naturii la Gogol

etc. Și-a reunit contribuţiile de slavistică în patru volume pregătite pentru tipar, care însă i-au fost furate în 1944. De o atenţie specială beneficiază

Biblioteca de limbi slave

, condusă de P. Caraman, de la Universitatea din Iași. Savantul a reușit să colecteze ediţii rare de carte rusă, ucraineană, inclusiv din Basarabia și Bucovina de Nord (după 1941). A depus eforturi considerabile pentru a salva

Biblioteca

, echipamentele de laborator și mobilierul universităţii, în timpul refugiului la Zlatna (în 1944). Din anii războiului datează una dintre cele mai originale și ample lucrări ale savantului –

Les bases mystiques de l’Anthroponymie. Prolégomènes à l’étude des noms personnels roumains

. Cărturarul demonstra că, la originea numelor de persoană, „a stat un întreg complex de credinţe ancestrale, prenumele precedând cu mult timp apariţia numelui de familie. Atribuirea unui prenume copilului nou-născut presupunea înfăptuirea unui adevărat ritual, dominat de atenţia acordată magiei cuvântului. Așa au luat naștere

numele-urare și numele-dorinţă” (p. 201).

Ion H. Ciubotaru. PETRU CARAMAN. DESTINUL CĂRTURARULUI

Buletin Ştiinţi?c. Revistă de Etnogra?e, Ştiinţele Naturii şi Muzeologie

Volumul 17 (30)

I. H. Ciubotaru acordă un spaţiu larg instituţionalizării cercetărilor de folclor din România, în anii ’40 ai sec. XX, la care a participat și P. Caraman. Este analizată activitatea Cercului de Studii Folclorice din București, a Comisiei de Folclor din cadrul Academiei Române, colaborarea profesorului cu revista

Balcania și cu alte foruri știinţifice. Se examinează proiectul Arhivei de Folclor

, principiile sale de alcătuire. Caraman preconiza cercetări de teren în România și peninsula Balcanică, pentru a înscrie cultura tradiţională românească într-un areal universal. În viziunea sa, „un obiect din domeniul culturii materiale trebuie studiat cu același interes și aceeași pasiune ca și un cântec popular, pentru că la baza fiecăruia e un gând, o judecată, o credinţă, chiar un sentiment” (p. 247).În cuprinsul

capitolului VII

(Anii ostracizării) autorul analizează etapele înlăturării elitei românești din mediul academic, în primii ani ai regimului comunist, legislaţia în domeniu, memoriile de protest ale lui Petru Caraman. La 16 octombrie 1947, P. Caraman era „comprimat” (exclus din lista de salarizare) din universitate pentru tot restul vieţii. Naratorul evocă dușmanii lui Caraman de la universitate, ostilitatea colaboratorilor Academiei, încercările profesorului de a găsi o slujbă (un răstimp a lucrat hamal), persecutarea membrilor familiei. În pofida izolării impuse, Petru Caraman a avut reveniri memorabile în viaţa publică. Din proprie iniţiativă, a luat cuvântul la comemorările lui G. Ibrăileanu, N. Iorga, A. Gorovei, a intervenit, cu argumente profunde, la simpozioane știinţifice. La conferinţe din România, Iugoslavia, R.F.G., prezenta comunicări de largă rezonanţă: despre porţile tradiţionale românești, imaginea mării în folclor, practicarea tatuajului la români... În cadrul Universităţii din Freiburg se referea la folclorul oriental din opera lui Dimitrie Cantemir. Cu această ocazie avea loc o întâlnire emoţionantă cu lingvistul Eugen Coșeriu, pe care P. Caraman îl susţinuse material în timpul refugiului din 1940.

Sub teroarea securităţii

(cap. VIII) repertoriază intimidările la care a fost supus cărturarul până în ultima clipă: vizitele securiștilor la domiciliu, percheziţii, chemări la Siguranţă, arestări, falșii chiriași, agenţii sub acoperire, interceptarea corespondenţei etc. Autorul citează materiale de arhivă, fragmente din dosarul de urmărire, numele-cod ale informatorilor. Paradoxal, o recunoșteau până și securiștii, profesorul continua să fie acasă un om liniștit, binevoitor. Pe manșeta unui manuscris din 1958, Caraman nota: „Eu nu scriu, după cum n-am scris niciodată, pentru nici un partid și nici pentru un regim. Eu scriu pentru România eternă!” (p. 17). Autorul evocă trăsăturile de caracter ale cărturarului, relaţiile cu apropiaţii și personalităţile din domeniul știinţei (G. T. Kirileanu, . Simenschy, I. D. Ștefănescu, E. Coșeriu ș.a.) în cadrul unui

 portret în filigran

(cap. IX).

Moștenirea știinţifică a lui Petru Caraman beneficiază de prezentări și comentarii pe tot parcursul cărţii, dar mai ales în ultimele trei capitole. Sunt trecute în revistă lucrările pregătite pentru tipar, scrierile nefinisate, contribuţiile în domeniul slavisticii. Ion H. Ciubotaru urmărește geneza