PETRU CARAMAN
Ștefan
Dimitriu – Toma George Maiorescu – Moș Nelutzu G – Mioara Vergu – Liliana Popa
– George Anca – Ioan Sabău Pop – Răzvan Teodorescu – Andrei Prohin
ȘTEFAN
DIMITRIU
Tango de februarie
Februarie – lună fără niciun haz,
iarnă buhăită, putredă, murdară.
Suflete, mai pâlpâi? Lampă, mai ai gaz?...
Ce nădejdi în tine să-mi mai pun, cămară?
Februarie – lună fără niciun rost,
vreme-nghesuită trist în calendare,
ca o rană veche, vindecată prost,
care te ucide fără încetare.
Februarie – lună fără niciun har,
chioară ca lumina becului de scară.
Ca să-ţi gust din sânge doar un strop măcar
ţi-aş sări ca lupii drept la jugulară.
Cum aş face oare să te scot din rând,
în uitare vremea iute să te-ngroape,
martie să vină astfel mai curând,
martie – cu şnurul lui în două ape.
Zilele de-aprilie să le văd apoi
izvorând din raza soarelui de aur,
vântul peste câmpuri, ca un dans în doi,
să-nfioare-n taină frunzele de laur.
Şi-apoi ca-ntr-o gură veselă de rai
să pătrund în miezu-adânc de primăvară
şi-o iubire nouă înflorită-n mai
către nu-ştiu-unde să mă poarte iară.
(Ștefan Dimitriu, ”Anacronice”, eLiteratura)
TOMA GEORGE MAIORESCU
...
Solilocviu
Gestul spânzurat în aer e orb.
Amnezie de surdo-muți
ce nu-și recunosc semnele.
M-am gândit: până nu suntem drogați
nu există ieșire.
Întindem Cuvântul pe catafalc
îl spălăm de machiaj / îi netezim ridurile
îi scoatem peruca pudrată
și izgonim monștrii de carton presat
alămuri și sticle colorate.
Stingem lumânările.
Îl așezăm apoi (ridicându-l cu grijă)
lângă oglindă, / față în față cu el.
Nud
așa cum a stat odată la origine.
Atunci – recunoscându-se –
el se va exprima pe sine însuși
și gestul își va relua traiectoria
între dorință și mit.
1958
MOȘ NELUTZU
G
Fuga
Alungat de carii
Sfântul a fugit din icoana
Din trup de tei bătrân...
Îmbălsămat în miresme.
În curând, în teiul înflorit
Din faţa porţii
A fost zărit
Cum se răsfaţă.
MIOARA
VERGU
Rugăciune pentru Mărţişor
Există
sărbători individuale şi sărbători colective. Mărţişorul este o sărbătoare
colectivă. Dăruind şi/sau primind simbolul primăverii, ne împărtăşim cu
bucurie. Pentru femei/mame, în special, Mărţişorul, care aduce aminte de
apropiata Zi Internaţională a Femeii, percepută, la noi, mai ales ca Zi a
Mamei, este un moment special, de o emoţie aparte, pentru că bijuteria talisman
este simbol de iubire strâns legată cu şnur alb şi roşu. Iar „bijuteria”...
poate fi un ghiocel, o felicitare confecţionată de copil, sau orice altceva
sensibil şi pur.
Dar, când îşi
pierd din rostul lor, sărbătorile sunt triste. Tristă va fi, şi anul acesta,
sărbătoarea Mărţişorului pentru peste o sută de mii de mame şi tot atâţia sau
mai mulţi copii români! Mamele lor sunt plecate la muncă, în străinătate.
Statistica este dureroasă. Cea mai mare parte a acestor femei sunt plecate
pentru a le face mai bună viaţa copiilor. Este mai bună? Sunt fericiţi copiii
lipsiţi de îmbrăţişarea mamei? Este bucurie în ochii copiilor lipsiţi de alint,
de ceartă duioasă, de supărare şi împăcare? Nu sunt fericiţi. Şi, mai ales,
aceste zile şi aceşti ani nu vor putea fi recuperaţi. Cum e mai bine? Săraci,
dar împreună?! Mai puţin săraci, dar separaţi?! Evident, niciuna dintre aceste
variante nu e bună.
Ce e de făcut?
Şi care este următorul pas? De bine, de rău, acum încă mai sunt bunici care şi-au
însuşit rolul de părinţi pentru încă o generaţie. Dar generaţiile viitoare? Cui
îşi vor încredinţa copiii? Care este perspectiva? Avem speranţa că părinţii
români nu vor mai fi obligaţi să plece în bejenie după o pâine? Nu mai albă. Ci
doar o pâine. Ce facem noi aici pentru ca toţi copiii să ne fie sănătoşi, bine
hrăniţi, educaţi, fericiţi? Cum îi pregătim noi, ca societate, pe ei, pe copii,
să nu devină o nouă generaţie de emigranţi? Cui lăsăm sufletele copiilor?
Când ne pleacă
fiii, rămâne matca, familia, şi avem speranţa că ei, copiii, se vor întoarce,
pentru că-i aduce dragostea de părinţi. Când pleacă părinţii… În multe cazuri
îşi iau şi copiii. Şi rămânem tot mai bătrâni şi mai trişti. În tradiţia
noastră, la sfârşitul lunii martie, mărţişorul se agaţă într-un pom fructifer.
Şi înfloresc livezile. Să ne imaginăm că părinţii sunt pomi… Se împuţinează
livezile.
Dar să sperăm,
să dăruim mărţişoare! Pentru că tradiţia spune că poartă noroc, ne apără de
forţele răului, de îmbolnăviri, de deochi, de ghinion…
Dragă
mărţişorule, tu eşti puternic! Adu părinţii acasă! Fii sărbătoarea fericită,
care ne dă speranţă!
LILIANA POPA
Marturii, ganduri si randuri, despre Eminescu
"Ce-a
cautat pe-aici acel pe care si un BUDHA ar putea fi gelos?" Emil Cioran
I.L.
CARAGIALE: "Ma recomand, Mihai Eminescu. Asa l-am cunoscut eu".
GEO BOGZA:
"Pe vremea cand Dumnezeu umbla cu Sf. Petru pe pamant, intr-o noapte
ploioasa, au ajuns la marginea unui sat si abia au indraznit sa bata cu toiagul
in prima poarta. Caini mari s-au repezit sa-i sfasie, dar numaidecat s-a auzit
un glas barbatesc intreband:
- Cine bate?
- Oameni buni!
Atunci omul, potolind cainii, i-a poftit in casa, unde nevasta si copiii abia
se trezisera din somn, si a inceput a da porunci, dar cu blandete.
- Mario, ia mai pune cateva vreascuri pe foc. Tudore, da fuga la fantana dupa o
ciutura de apa proaspata. Ilenuta, ia vezi de o olita cu lapte proaspat.
Si le-a dat sa se spele si sa se stearga cu stergare albe si i-au ospatat, si
i-au dus sa doarma intr-o odaie in care mirosea a gutuie si busuioc..... A doua
zi dimineata iar le-a dat sa se spele, i-a ospatat si le-a pus in traista niste
mere cum nu mai vazusera si le-a urat drum bun.
Si cum au iesit din sat, Sf. Petru a inceput sa se roage de Dumnezeu:
- Doamne, fa ceva pentru oamenii astia, ca tare ne-au primit frumos!
- Ce-ai vrea sa fac Sf. Petre, c-ai vazut ca nu erau nevoiasi.
- Doamne, fa ceva ca sa-si vada macar o data sufletul!
- Sa-si vada sufletul spui Sf. Petre? - Da, Doamne, sa-si poata vedea sufletul,
asa cum vedem noi plopul cel de-acolo!
- Bine, Sf. Petre, a raspuns Dumnezeu, privind ganditor la satul din vale.
- Iar dupa o vreme, in neamul acela de oameni s-a nascut Mihai Eminescu".
"Atat timp cat pe aceste pamanturi, soarelui i se va spune soare, iubirii
- iubire si poeziei, poezie, pe EL nimeni nu-l va tagadui."
TUDOR ARGHEZI
1957. "A vorbi de Eminescu este ca si cum ai striga intr-o pestera vasta.
Nu poate sa ajunga vorba pana la el fara sa-l supere tacerea.
Intr-un fel, Eminescu e sfantul preacurat al ghiersului romanesc. Din tumultul
domestic al vietii lui s-a ales un crucificat. Fiind foarte roman, Eminescu e
universal. Ma numesc unul din oamenii in viata care l-au vazut pe Eminescu in
carne si oase. Eram copil de 7 ani. L-am vazut pe Calea Victoriei. Trecea prin
public un om grabit, fara sa ocoleasca nimic impetuos.
Uite-l pe Eminescu - a spus cineva cu un glas pe care-l tin minte. Poetul traia
pe atunci o metempsihoza straina. Nu puteam sti cine era sa fie Eminescu si ar
fi fost normal sa-l uit. E curios ca nu l-am uitat."
PETRE TUTEA:
"Eminescu, despre care Iorga spunea ca-i expresia integrala a natiunii
romane, iar Blaga ca reprezinta «ideea platonica de roman», e romanismul
absolut si l-am definit eu «suma lirica de VOIEVOZI»".
ARHIVE: "Eminescu
se afla in casa de sanatate. Medicul Bursan sta de vorba cu poetul. Suntem in
iunie 1889. Raspunsurile poetului au profunzimea onirica a basmelor fantastice.
- Cum te cheama?
- Sunt Matei Basarab. Am fost ranit la cap de Petre Poenaru, milionar pe care
regele l-a pus sa ma impuste cu pusca umpluta cu pietre de diamant cat oul de
mari.
Pentru ce?
Pentru ca eu fiind mostenitorul lui Matei Basarab, regele se teme sa nu-i iau
mostenirea.
Ce-ai de gand sa faci, cand te vei face bine?
Am sa fac botanica, zoologie, mineralogie, gramatica chinezeasca, evreiasca si
sanscrita. Stiu 64 de limbi, vara anului 1989 - Document"
NICHITA
STANESCU: "Cu ce altceva ar fi putut sa fie impuscat Mihai Eminescu decat
cu gloante de diamant cat oul de mari? Ar mai fi putut sa fie impuscat cu ceva
- CU INSASI STAREA SUBLIMULUI".
GEORGE
BACOVIA: "Eminescu/
Ca steaua care
s-a desprins
Ce piere-acum in haos
O inima poate s-a stins
Spre vesnicul repaos
Ca maini si-a noastra va cadea
In stricta vesnicie
Cine-o cata mahnit spre ea?
Vai, nimeni... cine stie!".
ALAIN BOSQUET,
1964: "Eminescu este tineretea si entuziasmul unui veac, este totodata
freamatul lui tragic. Este mai presus de toate dovada magistrala ca geniul
confera o atroce responsabilitate. Trebuie sa-l admiram asa cum admiram
focul!".
I. SLAVICI,
1874: "Eminescu este dintre acei putini oameni care nu sunt meniti a
vietui in societate, pentru ca nu-si afla semenii. Indeosebi este nesuferit,
pentru ca stia cine este EL, stie cine sunt altii, nu-i pasa de o lume pe care
trebuie s-o dispretuiasca si sta ca si o carte deschisa inaintea
tuturora".
GEORGE BERNARD
SHAW, 1930: "Am citit «Imparat si proletar», «Strigoii» si toate
celelalte. Daca as fi unul dintre editorii aceia tineri cu tipografie care
dezgroapa carti vechi si fac editii pentru bibliofili, m-as repezi de indata la
aceasta carte uluitoare. Traducerea si ea m-a sedus. Sa-mi spui, draga
editorule, daca ai avut noroc cu MOLDOVEANUL care a scos din mormant acest
XVIII-XIX «fin de siecle»".
MIRCEA ELIADE:
"Neamul nostru romanesc si-a asigurat dreptul la «nemurire» mai ales prin
creatia lui Eminescu. Petrolul si aurul nostru pot intr-o zi seca. Graul nostru
poate creste si-aiurea. S-ar putea ca-ntr-o zi nu prea indepartata, strategia
mondiala sa sufere anumite modificari, INCAT POZITIA NOASTRA DE POPOR de
granita sa-si piarda insemnatatea pe care o are de un secol incoace. Toate s-ar
putea intampla. Un singur lucru nu se poate intampla - Disparitia poemelor lui
Eminescu. Si cat timp va exista in lume un singur exemplar din poeziile lui
Eminescu, identitatea neamului nostru este salvata. Un neam supravietuieste mai
ales prin creatiile geniilor sale".
NICHITA
STANESCU: "Pe Strada Plantelor, aparea putin greoi la mers si ingrosat de
pamant. L-am revazut. Melancolia apunea atat de sus, incat lovea seaua
Carpatilor. In orice secunda puteam calca in crevasa nemaifiind in dulce lumea
lui. M-a-ntrebat daca nu mi-e frig cand udam cu apa lacrimei arsura.
Ma dor picioarele, mi-a zis.
Se ridica incet ca si cum lacrima ar fi de piatra.
Unde sa ne ducem, am strigat, in ce cuvant?
Mi-a zis dezamagit. Stam, mi-a zis. Stam. Aparea si disparea din aratare. Il
dureau picioarele. Cand i-am strigat, urland, stai, stai!".
"Ideia noastra despre el se pierde/ In primul descantat de iarba verde/
Noi credem ca-i al nostru El, Poetul/ Dar noi am devenit ai lui
cu-ncetul."
"Consider
versul eminescian
«Nu credeam sa-nvat a muri vreodata» o revelatie a revelatiei. Si cand Eminescu
se afla la Iasi, centrul natiunii se afla la Iasi, cand Eminescu se afla la Venetia,
centrul natiunii se afla la Venetia, cand Eminescu intarzia pe Strada Plantelor
sa moara, centrul natiunii intarzia sa moara pe Strada Plantelor."
E. CIORAN:
"Eminescu a fost declarat unanim o aparitie inexplicabila. Oare ce-am face
noi daca nu l-am fi avut pe Eminescu?
VERONICA
MICLE, 1885: «Varful inalt al piramidei/ Ochiul meu abia-l atinge/ Astfel, tu-n
a carui minte/ Universul se rasfrange/ Al tau geniu peste vreacuri/ Ramane-va
pe pamant./ Si doreste a mea iubire.../ Prin iubire pan-la tine/ Sa ajunga si-a
mea soarta/ Ca de soarta ta s-o leg/ Cum sa fie?/ Cand eu micimea imi cunosc
atat de bine/ Cand mareata mea fiinta poate nici n-o intelegeam/ Geniul tau
planeaza-n lume/ Lasa-ma in prada sortii/ Si numai din departare/ Cand si cand
sa te privesc/ Martora maririi tale/ Sa fiu pan-la pragul MORTII / Si ca pe-o
minune-n taina/ Sa le-ador, sa te slavesc»".
SILVIA
PANKHURST, 1930, primul editor englez al lui Eminescu: "Opera lui Eminescu
apartine tuturor timpurilor. Fiecare linie a versurilor este un giuvaier.
Clasificat printre pesimistii timpului sau, Eminescu face parte totusi dintre
marii optimisti. Doreste ridicarea omului si crede-n ea. Noi il salutam ca pe
un filozof al timpului sau, ramas astazi printre cei moderni indragostit de
POPORUL SAU, cel mai de seama INTERPRET al sau, un mare cetatean al
OMENIRII".
AL. VLAHUTA,
1879: "Intr-o zi m-am dus la tipografie, la TIMPUL, sa-l iau ca sa mancam
impreuna. L-am gasit facand corecturi. Era abatut si obosit la fata.
- Nu mai pot! Nu mai pot! As vrea sa ma duc undeva la tara sa ma odihnesc vreo
doua saptamani.
- De ce nu te duci?
- Dar unde sa ma duc? Cu ce sa ma duc? Pe cine sa las in locul meu? Sunt singur
la negustoria asta de principii. De 6 ani o duc intr-o munca zadarnica. De 6
ani ma zbat intr-un cerc vicios. De 6 ani n-am repaosul senin ca sa ma pot
bucura si de altceva decat de POLITICA. Simt ca nu mai pot, am secat
moraliceste. Sunt strivit. Nu ma mai regasesc si nu ma mai recunosc. Astept
telegramele HAVAS si ca sa scriu, iar sa scriu, sa scriu de meserie,
scrie-mi-ar numele pe mormant si n-as mai fi ajuns sa traiesc".
"Era un dramatic strigat de durere prevestitor al tragediei care avea sa-i
sfasie prea devreme destinul celui mai mare poet roman."
Şi, ca
recunoaştere a universalităţii sale, la 100 de ani de la moartea poetul
naţional, anul 1989 a fost declarat de UNESCO, “Anul internaţional Eminescu”,
şi tot UNESCO a decis ca Mihai Eminescu să fie declarat poetul anului 2000.
Cu poemul
Luceafărul, la care marele poet a lucrat nouă ani şi jumătate, a făcut zeci de
variante şi peste 3 mii de modificări, Eminescu a intrat, în 2009, şi în
Guinness Book of Records. Cu cele 98 de strofe, Luceafărul a fost omologat
drept cel mai lung poem de dragoste.
*
De asemenea,
NASA a numit cu numele lui Eminescu un crater cu un diametru de 125 de
kilometri de pe planeta Mercur.
Iar, în
catalogul planetelor mici („Minor Planet Names - alphabetical list) printre
cele 233.943 de planete din Univers care poartă un nume, la poziția 9.495 se
află şi Planeta Eminescu.
GEORGE ANCA
Mama
Sibiu
Opreşte-mă, mamă, la vamă, Sibiu cu
paznic Tolstoi, pe strada Jean Racine, maestre ale depresiei în grup, călimări
sparte. Ne-om fi stins. Ghinturi.
Galbenul cornilor. Prologul, replicile, pastişele. Noroc de soare, mobile de
oase, ologul ridicat din cerşit. Camera lui Kadrey tapetată cu piele de om. A
doua şchioapă între bisericile din Surdeşti şi Plopiş. Sari înaintea paznicului, aschimodia
conţilor.
Tocmai că
am sărit pe Jean Racine. Dusă la Sibiu să vândă rachiu lui Nicu Steinhardt.
Daună mama, paznicul, să refacem târgul. Mama e Elisaveta, paznicul
controlorul, socrul Tavi Ghibu. Panta prăvale uscăturile. Kairos, paznicul
maicilor. Doarme tineretul în case de munte. Îşi pierduse vocea, mă chemase
să-i citesc. Vă dau şi d-stră ziarul Tolstoi.
Vedeam
oraşul ca pe război. Paznicul scormoneşte cu ochii un kairos de când nu voi mai
fi. Toţi ne ocupăm cu acelaşi lucru. Paznicul cur în cur cu Tolstoi. Cinci
fabrici am pus în funcţie. Vorbim de frumuseţea patrimoniului. Ţi-o fi părut o
scrisoare fără amintirile tale. Tocmai nu-ţi răspundeam şi te transcriu peste cartuşiera
controlorului. Nu eşti drumul spre Bergen. De când nu mai invidiasem copacii. Paznicul în
centrul ţăranilor. Cunoscându-i, îi manipulează cu oraşul.
Mama
Tălmaciu, fabrica de aţă, prinţesa Sturza.
somnul paznicului Tolstoi
în Sibiu o noapte de apoi
pe pojghiţa haitei de copoi
muierea muie cataroi
Măiastra
indoriană. Rumeguşul bronzului, rombului. Antihi o ştie pe Dana de Sighişoara.
În Sibiel respiri româneşte. În Birmingham lecţie de uitare. Calea Dumbrăvii pe
zi cu soare de primăvară, pe Rîul Caselor. Pe strada protopop Emil Cioran, o
zgaibă de statuie. La vreo sută de metri de Goga.
Aia de-a
mamei şi somnului ne aduce malaria din altă viaţă. Nu mai tot face atâta praf,
manea în Răşinari, Manoa. Ori o fi premergând suferinţa frumuseţii, ori
frumuseţea e doar în salbă. Chirpiciul să ni-l lăsăm dărâmat, de nu ne vrem în
fereastră la Shakespeare. Naştere, adeverinţă de moarte.
Drumul
archebuzerilor & pânzarilor. Veniţi, bătrâni, din muzeele voastre în
Thalia. Patrimoniu invizibil. Oameni închişi în meserie de arte, ca să nu zic
din garda veche. Încotro atâţia specialişti. Cărarea de a fi îmbătrânit.
Directorii să fie sănătoşi. Facem politică culturală, dar să fim atenţi.
Siuranţa naţională. Fortificaţii părăsite. Cetăţi dacice.
Pe Tipografilor cu Schiller. Doctor să moară sub
50 de ani. Paznicul se făcu
interdictorul persoanei trimise. Că Măiastra. Şi el pomeni de două ori
Brâncuşi. Monopolul lemnului cultural, nomenclatura muzeelor româneşti, media
de vârstă afină cu mine şi cine mai vine, bărbi, chelii, foste tinereţi,
oglinzi presate, gânditorisme, soarele Sibiului peste fumători.
Aveam nevoie de un pumn virtual în imaterialitatea
propriului patrimoniu. Măiastra lui Brâncuşi îl speriase, crezuse că aş fi
delirat concertul camerei de gazare. Spirit de convalescenţă. Puse filtre de
Sibiu. Noi, în Răşinari. Am petrece, vă salut domnu’, felicitări, nu ştiu dacă
vă cunoaşteţi cu domnu’, aş fi zis ce-aş fi zis, notiţe, după paznic strategic,
lemne securiste pe o strângere de şurub, are ce-şi cotcodăci la neconcurenţă,
a-i reproşa, mi-ar păli dumbrava, pecetluire rămăşiţei adventiste.
Prima
zi, a doua noapte, paznic întinerit, la costum şi cravată, mama, muzeimea, eu,
că nici eu, nici el, nici ei, cum îţi alegi interzicrea, ca în viaţa de toate
vieţile. Scrisul fără tortură, ce-ar zice Pasi de nevorbire, şi ce-ai pierdut,
ce-ţi păsa, ce te făcea o gargară, cum şparleai îi şi deranjai, ori nu, le
plăceai şi ieşeai prost, ori plăcându-te îi diversionai, ăsta ce caută să ne
desrostuiască. Rostească-se în romanul crap cu trout Kalamazoo tema tabu-urilor sub cenzură
proteică, vorba Tatianei, dacă era Eliade.
Rar şi-ar fi pus problema persoanei tocmai
neapartenenţa ce-aţi fi căftănit caft. Nici nu mă mai benoclează tot spatele.
Câţiva pe stânga, dată, poate supărat de ce, neştiind voi, îmi făceam de câteva
metafore cât mă temusem a fi violat de patrimonistă. Când nu-ţi niţeleşti
masca, măscar, uşor macho, ia-o piticăneşte, o ţară îşi are specialiştii
bătrâni. La ce n-ar accepta valuri de şefi judecându-i cu dispreţ din Sibiu.
Casele lui Goga şi Cioran, nevizitabile, că locuite, Muzeul Bruckental în
renovare. Cum ne-or fi îndulcind patrimoniile.
Aproape
că vă miraţi de Răşinari. Cât de câştigat în ochii paznicului, la schimb, nici
Bucur din Sibiu, ori că vine la premii, autorefuz în Thalia. Cum să te mai
distrzi decât pe decadenţă printre hăitaşi, lumi închise, deschise, pumni
pasionali, şcoala din 1616, paznic cu bască, un milion de oameni, un milion de
copaci. Sunt mândru de paznic, personajul limpezit negativ. Carmello vede mai
mult râs în Sibiu decât în Bucureşti, mai de cuvânt. Are şi sânge croat, nu-i
pare cunoscută Sonia Gandhi. Crede che Lei conduce l’Universita? oppure la casa
di cultura societica?
Se
va strânge, ne va strânge, eram închişi, suntem deschişi. Încotro nu e invazie
e muncă. Ai nevastă româncă, fata ţi-e de câte luni? Acum învaţă să vorbească.
Aş învăţa şi eu de la nepoată. Ăsta fumează ca bivolu’. Să nu-mi spui că nu se
cunosc muzeografii. Asta ne-o fi soarta unora, să ne enervăm preopinentul, când
nici nevoie unul de altul n-am avea, alta decât să ne coalizăm contra noastră.
Anti-Sibiu în Sibiu. Anti-mine. Momenti magici della vechezza. Bravo, Carmello,
mulţi italieni români. Maschi cantanti imperiali. Orice rateu spre o scriere
bună.
Euforia
ar consuma creativibilitatea. Cred că şi dădusem mâna cu nasu’ babii. Impulsul
morţilor opozitivi. Ca şi paznicul biată
mamă. Somn şi piază, nici în dodii, nici în India, ba în Sibiu, cu pază călare,
poate-mi făceam prieteni printre voi. Şi nu de râs împotriva aparenţelor vom
asculta poliţişti de patrimoniu, plictisul cititorului. Nu ştiu, eu n-am văzut
pe nimeni, astăzi mai dispar oameni, nu se mai scoală dimineaţa pe scenă, arunc
faţa de masă, câş la ambele colţuri ale gurii, aici s-ar petrece, Caramello
plecat la treabă, Tom în regie.
Ţuica
soldaţilor, napoleonilor, sibienilor, patrimonienilor, din femeile muzeelor,
colecţiilor, ce limbaj de praf. Nu strică o macabritate, cobe, Cobain, fetelor,
ce alţi suicizi, învăţul ţării din muzee, închidere în sinele istoric. Ecranul
avansa, ţâşti băşti la suprafaţă, în viaţa noastră întâlnirea voastră. Pe
rândul meu, care mai vii. Ăştia nu mai aprind lumini de scris. La praf cu
ochii, cuantă nemecanică. Vă întârzie vreun blitz.
Registrul arheologilor avansa geodezie de cadastru
militar, ortofotoplan. Hermanstadt, Mărginime, Dealul Frumos/Schonberg,
dolorism, întunericul rugăciunii, ziduri candelabre, altar de scris. Trei
trandafiri psd în faţa şcolii bisericii evanghelice. Patrimoniul ne aduce de
unde am fost plecaţi. Vopsitorilor, Plopilor, Faunului, Turnului, ochioase
case. Vom ajunge până mâine şi acasă.
Nemţi
la 1200, cu voi, cu noi. Mă vezi scriind bastioane de pe Cibin. Centru de
refugiu. Ce studiezi mata, îmi făcui trei fişe, minutele Indore – Târgu-Jiu,
cu/fără Brâncuşi. Premii şi reparaţii. Venirăţi din partea cealaltă,
premianţii, concertanţii, ziua pe ducă, stai mai la margine, să te duci să iei
premiul, domnişoară a culturii, vă pierdurăţi clienţii. Domnu’ Anca, după asta
vă dau cuvântu’. Decebalus vincit? Ţineţi-vă, ne ţinem. Gata Sibiul, povestirea
paznicului Tolstoi, mort şi înviat, mama iehovistă după semenişte şi
conversanţă.
În casa albastră, alb-astra. Dumbrava alb-astra.
Ministrul seamănă cu paznicul. Scormonind ancestralitatea, nu s-ar da pe
spiritualitate. De ce intră kairos în casa morţii Antifus, Antihi? Ceas albit
în floare. Rinichi. Aer închis. Ne drămuim sub Fuji, prin Sibiu. După ce
plecară vânătorii, am delegat şi dintre noi să ne termine, ne-am mai decimat şi
înşine, vânaţi peste rând. Taie-mă cum te tăiai, albă floare de ferăstrău.
Ludoteca nu e gata, face paznicul Napoleon, inversă vânătoare. Cad stinghii,
împăiaţi restauratori..
Ieşise să fumeze ca din insulă elenă. Gârâitul,
ziceam, al porumbeilor, un jazz fost sas, acum paz-pas. Ţestos Ahile, serene
arene. Origen la mijloc. Genele soarelui de Sibiu.. Paznicii în linie la
temelia vânătorii mascate. Fetelor, vă săturaţi, soarelui ne adunaţi. Vorbeau
germană. Aş măsura săseasca prepotenţă în fotomontaje. Lentoarea contemplării
de paznic apropriindu-şi încă două minute. Biserici, forturi, plezne, aripile
în empatie zburătăcită. Boltă de clopotire în miezuire.
Franz Neuhauser Sibiu 1898 căruţaşi călăreţi
cupluri grupuri fracuri trene pene pălării secure bastoane vite oi trăsuri
vreun cerşetor cai liberi raţe copii în grădină râul peste pod oraşul biserici
şi palate. Heute ist Hermanstadt. Aţel/Hetzeldorf 1148, Movile, Voila. Năvălire
mongolă 1241. Orga imperială. Resaşizare. Asociaţia Carpatină din Transilvania,
Păltiniş, 1894. Românii să piară dracului dansând. Turnul Poarta Sării demolat
în 1885. Ursuline. Dominicani. Casă cu pinion în trepte. În Bucureşti, mulţi
bani şi mulţi nebuni.
De unde-mi scad zilele de Sibiu, nonsaşi, acolo
primarul de dame, l-ar alege şi preşedinte, soro. Omenirea aşteaptă
binecuvântare şi primeşte blestem, mi-ar fi spus mie mama asta venită în Piaţa
Mare din Sibiu, via Tălmaciu, adevărul despre viaţa veşnică într-o Lume Nouă
fără sfârşit şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii limpede cum e cristalul. Soţul
meu a murit, ştiu, mamă, tu murisei înainte. Veta la Iehova. Umor franţuzesc în
săsime. Vorbind frumos despre morţi, drumul ne-o cunoaşte, noi agnostici,
discuţii despre accelerat, îmi ard fălcile, mamă iehovistă, mă interesează
mama, ea mi-e Sibiul şi Iehova, zăpada uite-o, nici ei nu-i păsa de saşi, pe
mine mă adusese pe la Tălmaciu, care eşti mamă din munţii ăştia, a, că erau
dinaintea ta.
Unul în faţă şi o iluzie engleză. De dimineaţă,
Ulise între coloanele infernului. Te-aş vedea, dacă te-aş cunoaşte, în vis,
ştiu, oricine te-ai arăta. Mama se poate sinucide, fato, alb ori Olt
turbulenţă, ce să vă mai întreb, excelenţă. Cum m-aţi urmări ca mama munţilor,
ea de-a Orăştiei ca Dominic al Soranei. Calul tău paşte primăvara Paşte.
Lectură sibianismului tolstoian, de cobori-avatar munţii mai repede cu mama şi
paznicul, ne mai putem pierde. Omul se ridică pe vârfuri degeaba. Ne compătimim
mama călătoare, după muncă şi câte-o scrisoare.
Ce viitor are ortodoxia în Sibiu? Trecut evanghelic, catolic. Nu-mi
auzeam înţelese sunetele, respirate aerele pe altar, conubiam neînţelegerea cu
abstracta amorului damnaţie. Requiem, Mozart, Hărăşteanu, a te apăra şi de
Dumnezeu ştiindu-te înconjurat zid. De pace cu psalmi interiorizaţi şi preoţime. Pe urmă coama, tropic de
lumit, animalele ni se întrupează în piaţa mare mărginime urmându-mă. Paznicul
din Sibiu n-a jignit-o pe mama, i-a fost client la ţuică. Paznicul Tolstoi
rachiu buduroi calul la căruţă Ilaşcu nu Druţă.
Ca i ros, kairos. Mama iehovista cu sovietista. Petale pe hududoi să vă
faceţi trei din doi moara pe mălai de botez alai cântaseră laseră milimetri de
nisetri la galop interlop haos în Taos pendinte pe dinte floare închisoare
Marie reverie ochi mari indorari.
Ce-om rearanja din caiete, din edite, bisericile
cât le-am contemplat, ne pare umanitate dumnezeirea, abia de ne-am despărţie
vecie, de-am şi întortocheat claritatea nimicniciei să ieşim la liman, lemn ud,
grămadă de prăbuşite monumente, morţi pe povârnişuri. Oi fi ratat Sibiul, nu
paznicul, m-am gândit la mama fără nebună. Conrad Haas Sibiu 1555 lanseză
racheta spaţială cu trei etaje pulberile lui Ioan Românul din Alba Iulia
radioactivitatea Mărăcineanu depolarizarea luminii Herman Oberth Werner von
Braun tratamentul cu lumină Petrică Ionescu regizor de operă după Zefirelli
Sibiu la purtare
2007
IOAN SABĂU POP
Interviu
Ioan Sabău Pop, Prof. Universitatea
„Petru Maior” din Târgu Mureş, membru al Curţii Internaţionale de Arbitraj
Comercial, într-un interviu pentru Formula
As: „Este o tendinţă dirijată ca românii să fie scoşi din toate centrele
mari ale Transilvaniei”.
"Statul român a plătit ceea ce se
retrocedează azi"
- Despre jaful retrocedărilor din
Transilvania s-a vorbit adesea în mass-media românească, cu toate astea, el
continuă nestingherit: clădiri publice, clădiri istorice sau particulare, mii
de hectare de pădure sau chiar sate întregi sunt restituite fără ca statul să
intervină... Ce se întâmplă?
- Într-adevăr,
catastrofa retrocedărilor către maghiari care se petrece de ani de zile sub
privirile nepăsătoare ale autorităţilor române, în ciuda tuturor strigătelor
disperate ale societăţii, continuă. După părerea mea, este o tendinţă dirijată
ca românii să fie scoşi din toate centrele mari ale Transilvaniei. Dacă s-ar
întâmpla doar în Târgu Mureş, aş zice că e un accident. Dar se întâmplă în
toate oraşele Ardealului, se întâmplă la Cluj, unde 160 de imobile din centrul
oraşului au fost retrocedate maghiarilor, în Oradea, Arad, Timişoara, Sibiu.
Aceeaşi situaţie este şi cu pădurile sau terenurile agricole transilvănene.
Sunt restituiri către foştii grofi maghiari sau către instituţii, în
majoritatea lor ilegale sau abuzive.
- Ce drept are familia unui fost grof
maghiar să revendice şi să primească zeci de mii de hectare de păduri
româneşti, după câteva sute de ani?
- Lăsând deoparte
faptul că în Ungaria, de exemplu, indiferent de ceea ce aveai de recuperat,
s-a impus un plafon de despăgubire de aproximativ 200 de mii de dolari şi că
românii nici măcar nu au apucat să primească ceea ce este al lor - peste
200000 de proprietăţi, situaţia la noi a fost posibilă din cauza ignorării
voite a unor înţelegeri şi tratate internaţionale în vigoare. Tratatul de la
Trianon este unul dintre ele. Acolo se spunea clar că persoanele imperiului
pot opta pentru ce cetăţenie doresc, faţă de ţările ce îl compuneau. Acestora
li s-a spus optanţi. În România, majoritatea optanţilor maghiari au ales
cetăţenia maghiară, şi statul român a avut mai multe procese pe această temă,
inclusiv la Curtea de Arbitraj din Paris, unde a fost reprezentată de
Titulescu, ajutat de alţi doi avocaţi mari ai timpului. Ungaria a fost reprezentată
de contele Apponyi. Din moment ce optanţii alegeau cetăţenia maghiară, ei
îşi pierdeau proprietăţile din ţară, după cum era şi firesc, cu condiţia ca
România să le plătească optanţilor maghiari despăgubiri pentru părţile
expropriate. Deci, optanţii care alegeau cetăţenia maghiară renunţau la proprietăţile
lor din România şi statul îi despăgubea. România era foarte bogată pe
atunci, şi Brătianu, ca să fie sigur că acest conflict se va şterge, a spus
că pe lângă sumele decise la Paris, România va da încă 10% ca răscumpărare
maghiarilor. Pentru asta, România a plătit, din 1927 şi până în 1934, sume
imense către aceşti optanţi: echivalentul a 4,48 tone de aur, plus
echivalentul a 87 de milioane de dolari ce trebuiau primiţi de statul român
ca despăgubiri de război şi pe care România nu i-a luat, lăsându-i tot în
contul plăţilor. Se plătea către un fond extern din Paris, "Fondul
Agrar", de unde banii erau distribuiţi către optanţii maghiari. Toate
aceste pământuri şi proprietăţi au fost luate de statul român pentru a se face
reforma agrară a lui Ferdinand, când toţi ţăranii au primit pământ. Planul
acesta a fost: s-a luat de la cei bogaţi contra unei sume şi s-a redistribuit
către ţăranii români. Deci, statul român a plătit deja ceea ce se retrocedează
azi. Ceea ce s-a plătit atunci, în baza unui tratat şi a unui proces la Paris,
astăzi vine a patra generaţie a optanţilor şi recuperează de la statul român
- ceva ce nu le mai aparţine de drept.
- Dar românii, împroprietăriţi prin reforma
agrară, nu şi-au făcut acte pe proprietăţi? Cum le mai poate lua cineva ceea
ce este al lor?
- Din păcate,
cei împroprietăriţi erau atât de săraci şi de neştiutori de carte, încât marea
majoritate nu s-au înscris în cartea funciară. Situaţie care există şi astăzi,
când, la mai bine de 25 de ani de la revoluţie, încă mai sunt oameni fără acte
pe pământul deţinut. În plus, atunci mai erau şi alte impedimente. De exemplu,
specialiştii de la Cartea Funciară erau foarte rari, plecaseră în Ungaria.
Practic, era foarte greu să găseşti un topograf la acea vreme. Ca să nu mai
vorbim că foarte multe Cărţi Funciare au fost luate de grofi şi de cei care au
plecat, şi statul român s-a trezit cu această problemă naţională majoră, imposibil
de rezolvat pe termen scurt. Problema e cunoscută şi, deşi statul maghiar
trebuia să restituie acele acte, nici în ziua de azi nu au fost returnate,
chiar dacă avem şi tratate noi care reglementează această problemă cu Ungaria.
"Samsarii sunt de aici, din
România"
- Pare halucinant ce spuneţi! Hoţie pe
faţă! De ce nu se confruntă, pur şi simplu, lista optanţilor care au primit
deja despăgubiri, cu lista celor care cer astăzi alte retrocedări?
- La
Tribunalul de Mare Instanţă din Paris există aceste acte, dar nimeni,
niciodată, nu a mers acolo să întoarcă măcar o filă! Şi la noi, la Banca
Naţională, sunt o parte din aceste liste oficiale, dar funcţionarii de-acolo nu
vor să dea acces. În aceste acte s-ar vedea exact cât a dat statul român şi
cine a beneficiat de plăţile acelea. Aşa s-a ajuns cu un caz de la Topliţa,
unde familia Urmanzi, cu o restituire dubioasă, la fel ca şi familiile
Banffy, Elteteo, Kemeny, Kanouky, Kendeffy şi alte familii ale foştilor grofi,
care probabil se regăsesc pe lista optanţilor despăgubiţi deja de statul român,
dar care vin şi cer din nou să li se retrocedeze suprafeţe şi averi imense.
- Cum au curajul să mai ceară o dată ceva
pentru care au primit deja despăgubiri?
- Mulţi dintre
ei nu ştiau că au fost date compensaţii, mulţi nu ştiau nici cum arătau exact
vechile proprietăţi deţinute. Dar trebuie precizat că samsarii care au
transformat retrocedările în sursă de profit sunt de aici, din România. Mergeau
şi băteau la uşă în Austria sau Ungaria şi spuneau: "Iată, aveţi de
recuperat o avere imensă în România! Ne ocupăm noi, contra cost". Se
întorceau apoi în România, se înţelegeau cu un prefect, sprijiniţi de putere,
şi afacerea era foarte profitabilă. Deşi statul român avea documente în arhive,
nu le-au verificat. La noi, în Mureş, au fost 18.000 de revendicări ce trebuiau
rezolvate rapid, cu presiuni de sus, de la oameni gen Hrebenciuc, Chioariu,
Paltinu, Frunda şi alţii, aşa că la comisii s-au luat decizii greşite. În acest
context politizat s-au întâmplat lucrurile. La Sovata, un composesorat primeşte,
în loc de 2 hectare, 2000 de hectare, doar prin falsificarea unei virgule.
Prefectul a făcut plângere şi parchetul din Sighişoara a venit după 8 ani,
spunând că s-a prescris cauza. E un complex de complicităţi împotriva statului
român, cu mize financiare enorme. A fost şi multă ignoranţă, nu doar corupţie.
Ar fi trebuit ca prin lege, arhivele să furnizeze date pentru proprietăţi. Dar
asta nu s-a întâmplat şi s-a ajuns la paradoxuri precum cel de la Arcuş, unde a
apărut un moştenitor din Africa. Nu ştie ungureşte, nu îşi cunoştea nici
avocatul până să vină în România, dar el revendica o restituire de 11 milioane
de euro! Asta, în timp ce o nepoată a lui Augustin Maior, fost prefect, prezent
la Marea Unire, preşedinte al Astra şi senator, nu a reuşit să recupereze mai
nimic din averea familiei, pentru că aceşti samsari au intervenit împotrivă.
"Familiei lui Banffy i se restituie
păduri de zeci de mii de hectare"
- Ce spuneţi aduce a crimă împotriva
statului...
- Sunt foarte
multe asemenea cazuri, unele dintre ele dramatice, aşa cum este cel al satului
Nadeş. Acolo s-a cerut nici mai mult nici mai puţin decât retrocedarea
întregului sat, cu cimitir, cu pământul de sub biserică şi cel de sub casele
oamenilor, adică aproape 8000 de hectare. Aceeaşi situaţie este acum în satul
Idicel, pe care îl revendică în întregime familia Kemeny. La Târnăveni s-a
făcut o cerere de retrocedare în numele unui mort. Omul murise din 1982 şi
cineva a venit cu o procură că îl reprezintă... Alt caz este al lui Banffy,
care a fost criminal de război şi a cărui avere a fost confiscată prin decizia
tribunalului militar. Şi totuşi, familiei sale i s-au restituit proprietăţi
de păduri de zeci de mii de hectare. Unele sunt primite, altele în proces
încă. Un caz clasic de restituire dubioasă este al familiei Urmanzi din
Topliţa. În 1944, e dat în urmărire ca criminal de război şi moare în 1945. Dar
astăzi vine fostul viceprimar al oraşului, strânge documente şi se dă nepotul
lui Urmanzi. A primit în jur de 3000 de hectare şi câteva clădiri. Apoi, sunt
cazurile celebre cu Hrebenciuc şi Paltin Sturdza şi retrocedarea a 43.000 de
hectare în judeţul Bacău (aţi citit bine, patru zeci şi trei de mii -
n.red.), sau deputatul Marko Attila, care se ascunde şi astăzi în Ungaria,
fiind urmărit pentru retrocedări abuzive. E de subliniat faptul că multe
dintre aceste retrocedări au la bază un fals.
- Şi autorităţile române, guvernul, parlamentarii
nu reacţionează în niciun fel?
- Reacţia este
indiferenţa şi amorţirea. Când văd autorităţile române aşa de inerte în faţa
unor astfel de catastrofe, nu pot decât să bănuiesc o complicitate.
"Ce se poate pentru maghiari şi
germani, pentru români nu se poate!"
- În aceste retrocedări abuzive sunt implicate
şi instituţii?
- Da. E vorba
despre biserica catolică, cea evanghelică şi cea lutherană. O să încerc să vă
explic situaţia cu cât mai puţine detalii tehnice, deşi pentru ceea ce vă spun
există o documentare legislativă temeinică. Bunurile bisericeşti sunt de două
categorii: cele pioase - icoane, cărţi sfinte etc. şi cele civile - păduri,
pământuri, clădiri etc. Nu avem nicio problemă cu cele pioase, ci cu cele
civile. În 1942, printr-o convenţie între "Grupul Etnic German"
şi bisericile evanghelică şi lutherană, toate bunurile civile ale
acestora sunt trecute în proprietatea "Grupului Etnic", cele două
biserici identificându-se cu el. "Grupul Etnic German" era o mişcare
hitleristă, cum erau în România legionarii, însă cu membri mai duri chiar şi
decât naziştii. Motiv pentru care, ulterior, a şi fost desfiinţată. După 1944,
toate bunurile de pe teritoriul statului român aparţinând inamicilor statului
român şi ai aliaţilor săi se preiau de către stat în administrare, mai
puţin soldaţi, efecte de război şi altele care se predau. Pentru asta, statul
român a înfiinţat CASBI - Casa de Administrare a Bunurilor Inamice. CASBI a
preluat în felul ăsta tot ce deţinea "Grupul Etnic German", dar şi
tot ce deţineau legionarii. Numai că după revoluţia din 1989, se înfiinţează
"Forumul Democrat German" la Sibiu şi ei se consideră urmaşii
"Grupului Etnic German". Ca urmare, revendică tot ceea ce le-a
aparţinut. Aşadar, ignorăm convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944,
un document de drept internaţional, ignorăm şi Convenţia de la Paris din 1948,
care nu a fost o lege abuzivă a comuniştilor, ci o lege dată pentru clarificarea
situaţiei după cel de-al doilea război mondial, la nivel internaţional, şi
începem să retrocedam în mod aberant. Atunci, de ce nu le retrocedăm şi legionarilor
ceea ce au avut? Cumva, pe acelaşi model s-a acţionat şi în cazul "Statusului
Romano Catolic", desfiinţat în anii '30, care nu a fost persoană juridică
cu drept de proprietate asupra clădirilor din Transilvania. Cu toate acestea,
în 2002 se înfiinţează o Asociaţie a Statusului Romano Catolic şi se
auto-proclamă continuatoarea şi moştenitoarea vechiului Status, pe baza
unei hotărâri judecătoreşti false şi cu un procuror fie cumpărat, fie
adormit. Această nouă asociaţie revendică aproximativ 2000 de clădiri din
Transilvania, printre care unele de notorietate, precum Liceul Unirea din Tg.
Mureş sau Liceul Piariştilor din Timişoara. Conform codului canonic însă,
Statusul Romano Catolic nu avea personalitate juridică, ci doar Sfântul Scaun
şi Arhidiecezele. Deci, ei nu aveau drept de proprietate, ci doar de folosinţă.
Cu toate acestea, statul român consideră noua asociaţie continuatoarea cu drept
de proprietate a vechiului Status. În acelaşi timp s-a reînfiinţat societatea
"Astra" din Sibiu. "Astra" a avut foarte multe
proprietăţi, mai ales pentru că românii de peste Carpaţi au trimis ajutoare
băneşti imense, pentru că înainte de Marea Unire, au fost relaţii extraordinare
între românii de dincolo şi dincoace de Carpaţi. Dar spre deosebire de cazul
Statusului, noua societate "Astra" nu este recunoscută şi nu i se
retrocedează NIMIC! Şi acelaşi lucru se întâmplă cu "Fundaţia
Gojdu". Deci, astăzi, în Transilvania, pe aceeaşi lege, pentru maghiari
şi germani se poate, dar pentru români nu se poate! Ca să nu mai spunem că
imobilele cerute de Status au fost făcute cu contribuţia românilor, după
cum a descoperit în arhive domnul istoric Lechinţan, la Cluj. Satele din jur
dădeau muncitori la construcţii, brânză, carne, susţineau românii cu ce
puteau... Colegiul Unirea şi Bolyai din Târgu Mureş au fost construite cu mai
multă contribuţie românească, şi astăzi am ajuns ca statul român să plătească
acolo chirie 20 de mii de euro pe lună!
- D-le profesor, acest interviu ar trebui
marcat pe pagina de revistă cu doliu. Un doliu al jafului faţă de
proprietăţile româneşti, dar mai ales un doliu al nemerniciei acelor instituţii
ale statului, care "favorizează" infractorii împotriva intereselor
ţării. Nu suntem în faţa unui caz de trădare naţională (că tot îi place
guvernului actual să vorbească de ea)?
- Este o
nevoie urgentă de corelare a instituţiilor statului; cercetate arhivele,
Guvernul să stabilească ce să facă Arhivele Naţionale; să se specializeze
procurori pe această problemă, să fie specializate instanţe pe această
problematică. Trebuie creată o nişă legislativă care să revizuiască toate
restituirile. Dacă există voinţă, într-un an se poate reglementa situaţia în
Transilvania. Dar timpul contează mai puţin: orice nedreptate care poate să
fie îndreptată, nu contează în cât timp, se îndreaptă.
- O întrebare de tip Bucureşti: aveţi o problemă
cu maghiarii? Vi se pare că jefuiesc Transilvania, bucată cu bucată?
-
Eu nu am o problemă cu
maghiarii. Am o problemă cu dreptatea.
RĂZVAN
TEODORESCU
„Așa ne-a așezat Dumnezeu
pe harta Europei”
Formatorii de opinie care vor să ne convingă că, între
autonomie și obediență, românul ar trebui să o aleagă pe a doua
La începutul
acestui an am revenit în țară, cu mașina, după o scurtă excursie în Italia.
Primele lucruri care îți sar în ochi când treci de Nădlac, după ce conduci doar
pe autostrăzi de la Trieste până la granița cu Ungaria, sunt toaletele murdare
din benzinării și din popasurile special amenajate, găurile din carosabil și
„pitoreștile” căruțe. Acesta este unul dintre multele contraste care vorbesc
despre România de azi: mașini occidentale, staționând în coloana în spatele
atelajelor răsăritene, pe un drum european cu două benzi. Și, stând astfel în
coloană, am avut reconfirmarea că România este încă la granița dintre Apus și
Orient.
Până mai ieri.
Când am aflat din presa online că România nu are nimic de-a face cu Occidentul.
Nici geografic, nici mental. Că noi, românii, suntem un popor eminamente
răsăritean și că România nu aparține nici macar periferiei Europei de Vest. Am
aflat și că pe noi, românii, nu ne prea inspiră democrația și că am fi mai
degrabă motivați de o mână forte. Carevasăzică, acum 30 de ani, cineva a trasat
neinspirat linia imaginară între Apus și Răsărit. Între democrație și
autocrație. Între „modernitate” și „tradiționalism”. Iar apartenența României
la spațiul euroatlantic este o mare eroare.
Academicianul
care postulează această realitate se alătură astfel unei liste lungi a
formatorilor de opinie conform cărora Occidentul este o opțiune nepotrivită
pentru viitorul acestui popor. Ce deduc eu din aceasta poziție este că între
autonomie și obediență, românul ar trebui să o aleagă pe a doua. Nu de alta,
dar „așa ne-a așezat Dumnezeu” pe harta Europei.
Revin puțin la
natura programatică a acestei intervenții, care se înscrie în aceeași retorică
tradiționalistă, pro-orient din ultima vreme (să spunem… doi ani?!). A se vedea
și semnalele de la „Cultură” care ne avertizează ca internetul „generează și
manipulează tinerii sau tinerele generații și îi îndreaptă către alte direcții
decât cele ce ar trebui să fie normale” (concentrați-vă pe idee dacă puteți
ignora sintaxa lipsită de sens). Să nu uităm de asemenea ieșirile sistematice
din ultima perioadă conform cărora multinaționalele și Bruxelles-ul alterează
starea firească, națională, a societății românești.
Dacă ascult
„strada” și „vecinătatea”, aș putea fi de acord cu domnul academician.
Realitatea este că o bună parte a acestui popor trăiește în linie cu cele
descrise de domnia sa. Este realitatea asistaților sociali și a alinierii la
„așa zice/ face lumea” care primează în detrimentul convingerilor și
aspirațiilor personale. Este realitatea cumetriei generalizate din relațiile
sociale, de muncă, sau de afaceri. Este realitatea lui „nea Cutare”, a lui „cum
o vrea Dumnezeu”, a lui „merge și-așa”. Este, intr-adevar, o realitate
răsăriteană.
În multe zone
rurale, în care se zvonește ca am scăpat de noroaie, găsim o realitate pe
alocuri medievală apropo de ceea ce înseamnă accesul la elementele de bază ale
unui trai decent, specifice secolului XXI: asfalt, educație, servicii medicale,
salubritate, condiții sanitare minime - WC-ul din fundul curții nu e un mit.
E valabil și
pentru viața urbană. Cel puțin prin București, capitala europeană, ca după
fiecare iarnă, străzile sunt din nou pline de gropi, praf și unse pe lângă
borduri cu o mâzgă neagră. Trotoarele sunt înțesate de mușuroaie de moloz,
chiștoace de țigări, peturi, cutii de bere și fecale de câine – astea toate ne
aparțin nouă, cetățenilor. Fire și cabluri electrice rupte, atârnă încă prin
oraș ca după bombardament.
Cum spuneam,
nu pot să neg faptul ca domnul academician are partea sa de dreptate. Ceea ce
mă pune pe gânduri – și aici poate ne explică istoricul din spatele
academicianului – este de ce diaspora a ales occidentul? De ce români cu șanse
reduse de afirmare în țara lor – răsăriteană – aleg, invariabil, drumul spre
Apus. Oameni din toate categoriile sociale, din toate provinciile țării și indiferent
de nivelul de educație. Și nu de ieri de azi, ci de la Brâncuși și Eliade
încoace.
Mă intrigă în
egală măsură tonul paternalist al discursului domnului academician. Dacă „lumea
protestantă și lumea catolică, extrem de respectabile, dătătoare de măsură
pentru Europa Occidentală” are atâtea virtuți, de ce ne refuză aspirațiile
apusene? De ce separă lumea în continuare după criterii „tradiționale”? De ce
ignoră oportunitatea fuziunilor culturale? De ce nu încurajează opțiunea
„și-și” postulând, radical, varianta „ori-ori”?
Adevarul este
că noi românii nu am învățat în acești 30 de ani să ne asumăm destinul și nici
să exploatăm oportunitățile. Sigur, avem și circumstanțe atenuante: istoria nu
a fost prea generoasă decât sporadic – spre exemplu, când ne-am ales cu un
monarh occidental. Dar, cumva, ne-am și cultivat această stare de „vasali”,
chiar în relație cu modelele indicate de domnul academician – Turcia și Rusia.
Pare un blestem (că tot suntem un neam cu frica lui Dumnezeu). Ce ne învăță
însă trecutul este că, uneori, blestemele sunt, de fapt, rezultatul unor
năravuri. De aceea cred că ne sunt speculate slăbiciunile de când ne știe
istoria.
Ceea ce
probabil nu conștientizează (sau nu acceptă) domnul academician, este că în
ultimii ani, în aceasta țară cu mental preponderent răsăritean, a încolțit un
mental nou, ale cărui valori sunt împărtășite de un segment deloc neglijabil al
societății românești. Care nu mai poate fi ignorat. Și nu e vorba doar de
ponderea lui în societate, ci și de profilul lui demografic.
E un segment
care nu împărtășește doar reperele occidentale, cum eronat și tendenșios s-a
tot spus, ci care a descoperit beneficiile diversității culturale. E un segment
care poate aprecia, în același timp, clasa Baletului Bolshoi, exotismul oferit de
trupele Fire of Anatolia, energia spectacolelor Lord of the Dance și
romantismul scenelor de Flamenco. Și care, dincolo de orice, se simt bine în
pielea lor de români.
E acea parte a
populației care prețuiește democrația și care consideră că libertatea este cel
mai de preț dar oferit omului. Sunt românii care cred în accesul echitabil la
oportunități și care cultivă ideile de performanță, muncă și justiție. Sunt
românii pentru care « a opta » nu e un moft și pentru care a se
realiza în țara lor este o ambiție autentică. Această parte a societății
românești întelege deopotrivă că poziția domnului academician nu este
întâmplătoare, chiar dacă s-a consumat, intelectual, într-o dezbatere publică.
Întrebarea
este: cum de s-a reconturat acest curent de opinie pro-răsăritean? Vine direct
de la Răsărit? L-am plămădit noi? Sau s-or fi prins și occidentalii că nu o
scot la capăt cu noi și ne-au lăsat „în banii noștri”?! N-ar fi pentru prima
dată...
Dar clipește
încă speranța. Care se hrănește din nevoia de libertare. Pentru că, de bine de
rău, gândim, vorbim și ne mișcăm liber. Cel puțin deocamdată.
ANDREI PROHIN
Petru Caraman
Iași,
Editura Universităţii „Alexandru Ioan
Cuza”, 2008, 658 p.
Pe
parcursul a trei decenii profe-sorul și
cercetătorul ieșean Ion H. Ciubo-taru îngrijește, împreună cu soţia,
Silvia Ciubotaru, publicarea operei știinţifice a reputatului etnolog Petru Caraman (1898-1980). Volumul de faţă
constituie o amplă frescă a vieţii și creaţiei savantului. Dintre multele
calificative ce i s-ar potrivi lui Caraman, autorul a preferat „cărturarul”.
Astfel obișnuim să le spu-nem cronicarilor, marilor mitropoliţi, lui Dimitrie
Cantemir, iar, dintre per-sonalităţile moderne, – lui B. P. Hasdeu, N. Iorga,
M. Eliade, Constantin Noica... Petru Caraman
se înscrie organic în tradiţia enciclopedică a culturii române,
abordând, cu un elevat profesionalism,
Ion
H. Ciubotaru. PETRU CARAMAN. DESTINUL CĂRTURARULUI
Buletin
Ştiinţi?c. Revistă de Etnogra?e, Ştiinţele Naturii şi Muzeologie
Volumul
17 (30)
înainte de a lua
decizii importante, P. Caraman revenea la Vârlezi. Asemeni eroului din basme,
spune I. H. Ciubotaru, începea traseul iniţiatic de acasă. În timpul unei expediţii folclorice în munţii Vrancei, Caraman
scria unui prieten: „Am rădăcini adânci în lumea primitivă și în viaţa
sălbatică de aici, din plinul firii, frate Toma. O simt prin toate fibrele mele;
și glasul ei mă cheamă, răsună în mine cu ecouri repetate” (p. 44).
