DONOSTEEA de Rodica Anca

RODICA  ANCA

DONOSTEEA

Donosteea

 ...

23 sept. 1966, Bucureşti.       „....Tu ştii să joci şah. Eu nu ştiu  decât cum se mută piesele, dar mi-ar plăcea să joc. Am văzut în oraş un şah de buzunar pe care. dacă o să am 30 de lei, o să-l cumpăr. Nu pentru acum, ci pentru serile când o să fim împreună acasă şi afară o să viscolească, şi o să fie frig, iar noi o  să  stăm la gura sobei, jos pe covor şi o să ascultăm vijelia de afară... Ce linişte e! Atât de linişte încât am auzit fluierînd un tren. Sau o fi fost o fabrică? Liniştea asta îmi aminteşte de timpul războiului, când  nu puteam să adorm noaptea de frică şi ascultam liniştea. Dar acum nu mi-e frică...

Apoi, eram mai mare, la ţară la Bărboi, după ce murise mama, şi iar nu dormeam, tot de frică, şi iar ascultam ... greierii. Şi mi se părea că ei sunt liniştea însăşi.

Am venit apoi, acasă la Bucureşti şi iar nu puteam dormi... de nelinişte. Şi ascultam noaptea sergenţii fluierând pe străzile pustii, pe care nu trecea nici un tramvai şi nici un om. Aveau un fel anume de a fluiera. Şi îl auzeam pe unul undeva aproape iar alţii îi răspundeau din depărtare. Şi-mi închipuiam că sunt cocoşii care anunţau miezul nopţii  la ţară. Doar că aveau o nuanţă de tristeţe şi de singurătate în modulările fluieratului. Dacă ai  fi aproape, ţi-aş arăta cum fluierau. Erau doar două note joase, dar dureros prelungite. Şi-mi dau seama, acum, că îmi era milă de ei. Îmi imaginam că sunt oameni pierduţi în întuneric, care se caută şi se cheamă. Uneori le auzeam şi paşii pe caldarâm.

Acum, că am  pornit cu amintirile şi cu frica, să-ţi mai  povestesc. Sau te plictiseşti?

          Tu nu ştii cum era în timpul războiului. Locuiam tot unde stă tata acum. Eram mică. Ieşeam în curte şi mă uitam cum cad bombele: ciorchini! Noaptea stăteam cu mama pe prag şi priveam reflectoarele, care măturau şi haşurau cerul. Când suna alarma, se făcea beznă şi nu se mai vedea nimic, auzeam  doar  avioanele şi exploziile. Mă obişnuisem.

Pe tata nu-l ştiam. Eram prea mică atunci când a plecat pe front. A venit odată acasă, peste doi – trei ani şi nu l-am cunoscut şi am fugit de el, că era urât şi cu barbă. Şi iar a plecat, şi întru-un timp, m-a luat mama cu ea la un spital, să-l vedem, că fusese rănit, dar e o amintire vagă, de parcă m-ar fi povestit cineva.

Şi tot pe atunci, dar  e tot o amintire vagă, am plecat din Bucureşti la Stâlpu, satul în care s-a născut taică-meu, să mai scăpăm de câteva bombardamente. Dar pe drum, când eram în tren, ne-a prins un atac aerian şi ne-am dat toţi jos din tren în mijlocul câmpiei. Mama a fugit cu mine într-un şanţ şi s-a întins peste mine până au plecat avioanele. Dar parcă nu trăiam. Mai bine zis nu înţelegeam ce se întâmplă. Îmi închipuiam că aşa trebuie să fie viaţa.

Şi găseam şi destule lucruri amuzante. De pildă, într-o zi de Paşti, nu ştiu din ce an, eram în adăpost, acolo unde acum e parcul „23 August”. Şi, după ce au terminat cu bombardamentul, două avioane au făcut pe cer, cu fum, două ouă cap la cap. Se amuzau, sau erau bisericoşi? Mai erau   şi alte, să zic „bucurii”.Întotdeauna după bombardamente, găseam pe străzi o mulţime de poleială. Tăiată fâşioare subţiri şi lungi. Strânsesem multă şi de Crăciun am decorat bradul cu ea.

Mă mai duceam, din când în când, să văd morţii la spitalul ăla de lîngă parcul „23 August” Mă luam după fusta mamei, dar nu m-a lăsat niciodată să intru şi eu, că era tot un fel de adătpost sub pământ şi putea să intre oricine, probabil pentru ca cei care nu mai ştiau nimic despre vreo rudă sau cunoscut, să-i poată căuta. Cred că erau multe morgi din astea în oraş şi cine avea de găsit, trebuia să umble zile întregi. Pe urmă mă duceam la Nuţa şi mă  lăudam că am văzut, dar eu nu văzusem. Aşa,ca să mă grozăvesc!

Te-ai plictisit? E 11. Mai stai  şi pagina asta, că tot nu mi-e somn. Să-ţi mai povestesc.

Am avut o prietenă bună, care stătea în curtea de alături de noi. Cateluţa o  chema.  Mi-era ca o soră. Era mai mare decât mine cu un an, dar eram împreună zilnic. Când mi-a luat tata bicicletă, amândouă ne-am căznit o vară întreagă şi ne-am umplut de vânătăi  şi de cucuie, până am învăţat. Ea, fiind mai mare, iar eu fiind singură, că mama era în spital, mi- fost ca o soră. Mă învăţa ce e bine şi ce nu e, şi tot ce a avut – jucării sau bunătăţi – a împărţit cu mine. Şi eu, la fel. Apoi am plecat cu Tanti la ţară, iar Cateluţa s-a mutat nu ştiu unde şi ne-am rătăcit una de cealaltă. Acum ştiu doar că e medic la Giurgiu sau la Galaţi, dar nu pot să  dau de urma ei, că  n-are cine să-mi spună. Acum câţiva ani s-a întâlnit Tanti cu tatăl ei şi i-a spus că ea, Cateluţa, o să vină în Bucureşti, că i-a murit mama şi să mă duc în ziua înmormântării, la biserica Bălăneanu, că o s-o întâlnesc. M-am dus, dar n-am întâlnit-o. Poate nu venise. Poate n-am recunoscut-o. Trecuseră aproape 15 ani de când n-o mai văzusem. Doar pe tatăl ei mi s-a părut că-l recunosc, dar n-am avut curaj să-l opresc, că era atât de bătrân încât mi-am zis că mă înşel Şi m-am întors acasă plângând, că o aşteptam ca pe o  soră, că au trecut atâţia ani încât, poate am stat lângă ea şi n-am recunoscut-o. Şi, dacă aş  fi  văzut-o şi i-aş fi vorbit, mă temeam că eu îmi căutam sora şi aş  fi găsit o străină. Poate că a fost mai bine că  n-am întâlnit-o. Mi-aş fi distrus o amintire scumpă. Şi totuşi, dacă o regăseam şi era tot ea, cea din copilărie, ce fericită aş fi fost! Eram atunci într-o perioadă grea. I-aş fi cerut sfatul ca  surorii mele şi mi-aş fi descărcat inima de necazuri, pentrucă era singura fiinţă, in afara mamei, care m-ar fi putut mângâia.

Să o mai caut? Nu! Mă tem pentru amintirea ei frumoasă. Mai bine să rămân cu nostalgia, decât să regăsesc o străină. Poate că şi eu, când aş vedea-o în realitate, aş fi rece şi străină şi n-aş mai avea nimic să-i spun

(Aici trebuie să completez acum, când scriu cartea. Am aflat peste ani, nu-mi mai amintesc cine mi-a spus. Cateluţa a murit când avea puţin peste 30 de ani de  cancer.  De ce n-am avut atunci curaj să insist, atunci, la înmormântarea mamei ei? Ce dacă  greşeam. Dar atunci nu ştiam că mai bine să regret că am făcut un lucru, decît să-mi pară rău apoi toată viaţa că nu l-am făcut. Eram lipsită de curaj şi sfioasă. Şi aşa sumt şi acum!)

Te ţin de vorbă cu ce-mi vine în minte, dar mai ştiu şi eu de ce mi-a venit în gând copilăria, astă seară? Asta nu e bine, pentru că ştiu că după ce voi termina scrisoarea mă voi gândi la mama şi iar o să mă  chinuiesc. Căci şi mama face parte din copilăria mea. Şi era aşa de bună şi de duioasă... Şi în serile când tata era pe front, ne citea, mie şi lui tanti tot felul de poveşti frumoase şi îmi cânta şi-mi spunea poezii. Acum vreo săptămână am ascultat la radio o poezie de care uitasem, pe care mi-o recita ea, dar de care mi-am amintit cu durere. Cu o mamă care  are un copil bun (e de Coşbuc, mi se pare), şi care îi alungă pe cei  ce vin la  poarta ei să cumpere copiii răi, spunându-le că fiul ei e băiat cuminte. Şi nu-mi pot aminti decât două sau trrei versuri: „Puiul meu e bun şi tace, Nu ţi-l dau şi du-te-n pace, Du-te, de-te... Şi s-a dus.”  Şi îmi cânta şi cântecul ăla cu „Juna Rodică voioasă trece pe lângă junii semănători..” Toată ziua cânta. Era veselă şi până n-a început tata să se poarte urât cu ea, nu am văzut-o niciodată nervoasă, supărată, răutăcioasă. Şi nici atunci. Doar că plângea mereu!

Eh, e cum m-am temut, Ia să schimb eu vorba! Sărută-ma şi spune-mi „somn uşor” că e aproape 12 noaptea, îţi scriu de trei ore şi ceva şi poate eşti obosit şi ţi-o fi  şi ţie somn, iar eu stau la taclale că îmi  convine cu patru ceşti de cafea în cap.

Dragul meu, te sărut şi-ţi spun  „noapte bună” şi mâine să ai o  zi  uşoară şi să îmi scrii. R

...

20 noiembrie 1966, Bucureşti

Ziua de astăzi a început cu o ploaie extraordinară pe la şase fără un sfert. O ploaie cum nu am mai pomenit:cu piatră, cu tunete şi fulgere care ar fi putut scula şi morţii din somnul lor. Ploua realmente cu găleata şi, fiindcă vântul o izbea în geamuri, aveam senzaţia că le udă cineva cu un furtun imens, că din clipă în clipă or să se sfărâme sub presiunea apei care, în cele din urmă, a şi năvălit în casă şi a curs pe parchet, prin cine ştie ce crăpături ale ferestrelor. Şi îţi închipui câtă piatră căzuse dacă, la 7.3o, când m-am sculat de-a binelea, încă nu se topise şi mi-a adus Tanti un pumn, să le văd.

          Dar ziua mi-a început veselă, pentrucă ploaia a spălat cerul iar soarele  se răsfăţa pe zidurile caselor ca primăvara! Alt motiv al bunei dispoziţii cu care m-am trezit nu văd, în afară de acela că, aseară neputând adormi, m-am tot gândit la tine şi, într-un târziu, am adormit cu tine alături şi mi-ai fost aşa toată noaptea. Mai citisem eu  prin carnetele tale, înainte să adorm, multe poezii şi visurile au fost o continuare a gândurilor. Nu-mi amintesc nimic precis că m-a trezit ploaia şi am sărit la fereastră, uitând ce visasem, dar mi-a rămmas aşa, o bucurie care, altffel nu ştiu de unde vine.

          M-am apucat devreme de alfabetele  alea de la arta scrisului şi am lucrat până acum, la 14.30, când vreau o pauză să-ţi scriu şi să-mi odihnesc ochii. Am întrerupt puţin să ascult „Concurs în Instanţă” în care s-a dezbătut „Enigma Otiliei” A acuzat-o o juristă şi a apărat-o un procuror! Parcă trebuia să fie invers, nu? Mi-a plăcut, poate ai ascultat şi tu. Procurorul  a câştigat, şi pe bună dreptate, că a vorbit frumos şi cunoştea foarte bine atât romanul cât şi bibliografia critică  de referinţă. A ştiut (dacă era de profesie!) să-şi susţină pledoaria. Acum iar o să întrerup, să termin alfabbetele că mă tem că trece soarele şi n-o să mai am lumină destulă.

          S-a făcut seară. E trecut de 7. Am terminat cele două alfabete şi am reuşit să fac numai două felicitări, că mă doare spatele, de cât am stat aplecată peste masă. După cum prevăzusem ieri, astăzi n-a venit scrisoare.  Va veni mâine. Deoarece am fost mereu cu gândul la tine, am suportat mai uşor aşteptarea.

          Afară s-a lăsat o ceaţă deasă-deasă. Dacă ai fi acasă am merge să hoinărim. Să fim nmai noi doi, rătăcitori prin mijlocul ei, să nu vedem  pe nimeni în jur. Mi-e dor să ne plimbăm, dar şi peste două luni va fi frumos şi n-o să ne mai împiedice nimeni şi nimic. Da, de azi mai avem două luni. Doamne, când or trece şi ele? Uneori mi se pare că a mai rămas puţin, dar dacă stau să număr fiecare clipă, mi se pare o veşmicie! Noroc cu  scrisorile! Dar cât de mult aş vrea să pot veni pe 4 decembrie!

          Parcă mă şi văd în tren, apoi în gară, pe pasarelă, apoi la poarta unităţii, aşteptându-te şi numărând secundele cu bătăile inimii. Da, am închis ochii şi m-am văzut în cămăruţa de la poartă, umblând nerăbdătoare de la uşă la perete. Mai departe nu îndrăznesc să-mi mai imaginez, că prea ar fi dureros apoi, când deschizând-i, aş vedea că sunt tot acasă, tot singură.... Acum stau în pat că, după ce am mâncat, Tanti a vrut să de culce. Îi ascult respiraţia şi mă enervează: aş vrea să fii tu cel ce respiră lângă mine. G., n-ai simţit în seara asta cum te-am chemat şi cât de dor îmi e? Poate ai scris şi tu odată cu mine, poate şi ţie ţi-e la fel de dor şi de greu singur. Mă tot gândesc dacă aş putea să te chem la telefon la unitate. Dar nu cred că e posibil. Poate doar cu aviz.

          Dar lasă că mai rabd două săptămâni şi poate ne-o ajuta Dumnezeu să ne vedem. Însă şi dorul şi dorinţele sunt frumoase. Chiar dacă sunt tristă, preţuiesc clipa asta, când te simt atât de apropiat, când eşti aici, în fiinţa mea, în sufletul şi-n mintea mea. E tot iubire, chiar dacă doare. De ce să n-o preţuiesc? Este însă tot atât de adevărat că aş vrea ca timpul să treacă, să treacă, să treacă, iar tu să fii iar acasă. Tu ce-ai făcut astăzi? Nu, nu-mi răspunde, că până citeşti tu, voi fi aflat din scrisoarea ta. Te întreb şi eu, aşa... Mai  bine spus, mă întreb, şi aş vrea să te fi odihnit, să-mi fi scris şi să fi  fost fericit.

 Mi se închid ochii. E şi foarte cald în casă. Aştept visele nopţii să  mi te aducă şi deşteptarea zorilor să mă întristeze, şi iar nopţile şi aş  vrea să mă trezesc odată, când tu să fii aici şi să nu-mi mai pară rău că a venit ziua să mi te ia. Las şi pentru mâine dimineaţă putin loc, să te întreb cum  ţi-a fost noaptea. Te sărut. Te sărut. Te sărut. R

...

           23 iulie 1967, Cluj

...”Eram puţin amărâtă înainte de telefonul tău din cauza ceştilor care s-au  deformat toate, absolut toate. Una nu mai e rotundă. Şi ale celorlalţi s-au strâmbat. Nu le-am pus cum trebuie în cuptor. Asta, pe de o parte e bine, că avem mai puţin de decorat, dar pe de alta rău,că nici n-o să ducem nimic, sau aproape nimic la Institut şi poate ne scade şi nota. Însă nu mă prea interesează. Văzând ca sunt ceşti puţine, fetele s-au decis să-şi ia bilete la tren pentru miercuri seara cu orice risc, iar eu, cu toate că-mi  ziceam că „s-ar putea să nu se poată”, mi-am luat şi eu, că doar nu era să rămân singură, chiar dacă o să iasă vreun scandal! Cu toate că sunt nerăbdătoare să vin acasă, mi-era  puţină teamă, dar acum nu-mi mai este şi aş vrea să fie azi miercuri şi să plec diseară.

          Şi am mai avut două bucurii care mi-au atenuat amărăciunea. Prima că ţi-am citit interviul cu Henry Coandă, care m-a impresionat profund. Citindu-l mi-am amintit tot ce mi-ai povestit despre el şi parcă te auzeam vorbind. Apoi, a doua, la „De toate...”, deşi nu ştiu ce anume ai avut, am auzit printre colaboratori numele tău, am sărit în sus şi mi-a venit să crăp de ciudă că n-am fost atentă, nefiind vocea ta, n-am putut să-mi dau seama ce anume ar fi putut fi al tău. Îmi ziceam să te întreb la telefon, dar dacă trebuia să ne limirăm la doar trei minute... Lasă că vine ea, joia asta mare şi  o să te întreb atunci câte-n lună şi-n stele!”...

...

1 iulie 1968, Târnăveni

... „Cu chiu, cu vai, am ajuns la  Târnăveni destul de obosită, nu atât de drum cât de enervare. Ştii că nu suport să merg prea mult cu trenul.

Ne-am dus toate trei la cămin, eu mi-am lăsat valiza şi m-am dus cu ele la hotel să le ajut. Au găsit o cameră de două paturi cu 15 lei de căciulă. Alături mai era una cu un pat, Rodica voia să stea ea în aceea şi zicea să rămân şi eu.Nu m-am îndurat să cheltui mai mulţi bani, aşa că s-au instalat amândouă în camera de două paturi.

          M-am întors la cămin. În toată clădirea, numai eu cu o fată din anul IV.  Mi-am aşezat lucrurile cum am putut mai bine, camera fiind murdară, plină de pureci şi fârâ nimic altceva decât paturi şi o masă, nici măcar cuie în perete să ne agăţăm hainele. Apă - la cişmea în curte, deci nici o şansă de a mă spăla, necum de a spăla rufele sau părul! Toaleta – în josul străzii, vreo 5o m, apoi în şcoală! (Noaptea?)

          Şi asta n-ar fi nimic! Mă culcasem deci, când au năvălit (pentrucă uşa nu se încuie pe dinăuntru ci numai pe dinafară, cu lacăt!) nişte copii de 12 – 13 ani, derbedei! N-a fost posibil să scăpăm de ei, că se jucau acolo. Aruncau pe fereastră cu tenişi, că nu existau geamuri. Ba intrau, ba ieşeau. Mi-am ieşit din fire şi am pus mâna pe mătură, dar au început să  se strâmbe şi să ne înjure! Am văzut negru în faţa ochilor, te rog să mă crezi. Mi s-a suit tot sângele în cap, mai ales că nu aveam ac de cojocul lor şi nu puteam să fac absolut nimic! Nici nu ştiu cum mi-am aruncat toate lucrurile claie peste grămadă în valiză şi am plecat aşa cum eram, cu rochia aia de casă, cu halatul de fabrică peste ea şi, ca să-ţi dai seama în ce hal de nervi eram, am dus, cred, vreo jumate de kilometru valiza, aproape alergând fără să mă  opresc de loc până la hotel!

.         Am plătit şi eu pe 10 zile (ca şi fetele) – 150 lei, s-a mutat Rodica, că tot voia ea să stea  singură. Eu m-am instalat în aceeaşi cameră cu  Cristina. Cred că n-o să te superi. Iţi dai seama ce ar fi însemnat să stau acolo? Oricine putea să intre peste mine şi fata cealaltă. O să stau numai 15 zile şi o  să fac economie cât voi putea.

          M-am dus apoi cu fetele de mi-am luat cafea, spirt, zahăr, un borcan de gem şi alte câteva mărunţişuri şi mai am 130 lei. G, te rog să mă ierţi, că n-am avut încotro. Ăştia şi-au bătut joc de noi cu cazarea asta. Am mai stat noi la cămin, dar cred că ăsta era în demolare, părăsit! Va trebui să-mi mai trimiţi 150 de  lei până pe 10 iulie, ( de unde?), sau măcar 100, să mai dau 75 la hotel, pentru încă 5 zile. Trebuie să împrumuţi, poate de la Popa, şi mai ales să nu te superi pentru asta.

           Ştiu  că n-ai nimic împotriva mea, pentru că m-am mutat la hotel, ştiu că nu avem bani, dar te rog să mă crezi că dacă nu era treaba cu copiii ăia, (cine ştie dacă n-ar fi venit şi golani mari, că nu stătea nimeni în curtea aia de pază. O să-ţi arăt eu când vei veni aici), nu mă  deranja mizeria şi nu mă mutam la hotel. O să fac câteva tablouri când mă întorc şi recuperăm noi banii. Pe 10 iulie trebuie însă să-i am, ca să pot plăti hotelul în continuare.

          Am cumpărat „Zbor de noapte” (singurul lux). Am făcut o baie. (Au plătit fetele şi m-am băgat şi eu cu ele, că ştiu că n-am bani). Acum e şi Rodica la noi şi trăncănesc între ele.

Dacă n-ar fi fost chestia cu banii aş fi fost mulţumită că nu-mi place să stau singură şi că, bineînţeles, este mult mai comod. Mi-e jenă faţă de tine, spune-mi că n-am de ce şi că nu sunt risipitoare, fiindcă, zău, nu nu puteam  să fac faţă  muncii la fabrică ,  stresului şi fricii.

...

10 octombrie 1970, Sighişoara

După inundaţiile de astă primăvară, oraşul e trist, zidurile hotelului din centru încă mai poartă stigmatul lăsat de Tâtnava la trei – patru metri înălţime.  Îţi dai seama ce dezastru a fost? Apele au cărat tot: case, lucruri, oameni, animale, pomi, speranţe şi visuri. Mulţi dintre cei sinistraţi trebuie s-o ia de la început, n-au scăpat decât cu viaţa. Familia Drăghici, având casa sus pe deal, a scăpat doar cu spaima. M-au găzduit la ei cu bucurie. Stau în camera care are ieşire pe terasă, am soare (dacă e senin) toată ziua. Şi de pe terasă se vede dealul de vis-a-vis, cel pe care se află cetatea medievală, biserica romanică veche de sute de ani, cimitirul, turnurile breslelor. (Oare cum ar fi fost viaşa noastră dacă am fi trăit în epoca medievală? Tu ai fi fost poate copist la mânăstire, eu aş  fi făcut străchini şi ulcele frumoase, glazurate  şi frumos pictate cu mânuţele astea două!). Cînd vei veni, (dacă ve putea) ne vom duce neapărat s-o revedem într-o duminică.

Am şi visat spre dimineaţă, că-mi place camera şi mă linişteşte. Se făcea că eram pe o stradă şi m-ai luat în braţe şi m-ai dus aşa până am întâlnit o ţigancă cu flori şi mi-ai cumpărat un braţ mare de narcise roşii (!) şi tocmai când să mă bucur şi eu de ele, m-a trezit Dana, că era ora 7!, Aoleu, mame, ce rău mi-a părut! Pentru visul ăsta merita să întârzii două – trei ore, că tare eram fericiţi şi tare ne mai iubeam !... Şi ce bine-mi era... Of!

...Cum a fost la vila „Colocvii”-lor? Lasă, că ne-om lua şi noi cândva. (Bine, păstrând proporţiile!) Şi vilă şi maşină şi câini şi pisici şi păsărele (ce fac porumbeii? Au învăţat să se ducă la coteţ?) Oho, ce bine o să ne fie, numai să vezi! De n-o fi să fie, măcar câini şi pisici vom fi in stare să ne luăm. (nu mi-ai scris ce aţi hotărât cu mâţul ala de care vă întrebam dacă pot să-l aduc). Dar şi până atunci să ne fie bine şi să nu ne mai  facem sânge rău pentru ce n-avem, ci să ne bucurăm pentru ce avem, că avem destule bune şi în suflete şi în capete şi în bojdeucă. Vrei? Şi dacă nu-ţi merg treburile la „Colocvii”, nu te amărî, că aşa e: uneori puţintel, alteori deloc, dar savant tot ajungi până la urmă. Şi chiar mai mult! De-asta te iubesc eu şi nu te bat!...

Am luat o carte: Yasunari Kawabata, „Kyoto. Sau tinerii îndrăgostiţi din străvechiul oraş imperial” în „Meridiane”şi mă apuc diseară de dânsa. Cred c-o să-mi placă. Scrie pe ea „Premiul Nobel pe 1968”, acuma văd.

Mă mai uit o leacă la forme şi mai scriu după aia.  Aşa. Mai scosei un rînd de ceşti şi mă dusei şi undeva că aveam o urgenţă. Şi ce crezi? Acolo e plin de ţânţari! Mulţi. Afară e soare, e cald şi pe dealul de vis-a-vis desluşesc vreo 15-16 nuanţe de verde şi de roşu. Mai e şi un petec de deal golaş, aproape alb şi sus de tot, o casă, sau ce-o fi ea, albă. Vrăbiile nu se arătară azi. Le-o fi fiind bine pe afară, că aici mai lipsesc doar dracii şi cazanele cu smoală clocotită! Căldura există deja, iei foc, nu alta... Şi mi-au dat un loc pentru turnare chiar lângă uscător şi suflă un aer fierbinte ca la baia comunală!. Huruie ceva pe aici. Se ciocnesc farfurii, e zgomot mare. Poate unde sunt eu aproape de a termina de turnat, că parcă nu mai suport căldura cu aceeaşi indiferenţă de săptămâna trecută, când abia incepeam!

...

26 martie l973, Alba Iulia

...când am venit acasă de la aeroport, coana mare se bocea: „of, săracul Gigi!” De ce „săracul”, lasă că e bine pentru el şi e bucuros că a plecat, „ eh, tu pleci, eu pe el îl aşteptam în fiecare seară să vină acasă, acum...” De, cred că voia să zică „săraca de mine”, adică de ea, că i-o fi şi ei urât singură. Eu am plecat de 6 zile la Alba, i-am lăsat câteva conserve şi 100 de lei, însă nu prea putea să umble. Se mai apucase şi de curăţenie.

...Tanti e melancolică. Tace, n-are chef de mâncare şi se uită pierdută pe fereastră. Ieri am scos-o din casă şi azi o doare inima.

...Tot aştept să suni, îmi imaginez că poate vii aşa, călare pe mătură, visez şi eu aiurea şi-mi zic, tot eu, că mă  scrântesc, şi-atunci mi se face şi mai gol în casă când imi spun că nu poţi veni şi mă apucă somnul, aşa ca pe urşi aşteptând primăvara. Doar că pentru mine, se pare că va întârzia şi o să se facă toamnă până mi-o înflori mie liliacul! Uf!

...

           9 noiembrie 1974, Curtea de ArgeUş

...Zici că Nana ia doctoriile. Mai verifică şi tu şi ai grijă să i le dea coana mare, că poate, dacă face nazuri, nu i le dă. Am cumpărat 1 kg de miere de la o fată de pe aici, pentru Nana,

Soacră-mea cum se mai simte?

Dar coana mare?Ai văzut ce are pe picioare? Mă tem că o să trebuiască să o ducem la doctor.

          Mie mi s-a rupt o bucată de dinte. Am înghiţit-o, crezând că e vreum oscior din salam! Miercuri să te duci la mine la servici să iei leafa. Să-mi păstrezi 4-500 de lei, că trebuie să completez aici.

Plouă de ieri, e o vreme de aia de mă întoarce pe dos şi-mi face scârbă de viaţa asta călătoare. La fabrică nu merge totul cum mi-aş dori, îmi fac nervi şi crize de bilă îmi bântuie şi zilele şi nopţile, nu mă lasă să mămnânc nimic că vomit orice.

Închei. Te pup şi le pup pe Nana, Rina şi Veta, toate trei fetele noastre. Şi mi-e dor de tine.R

...

          17 noiembrie 1977Bucureşti

Dragă Mame, înainte de toate află că suntem sănătoase şi că ne e e dor de tine.

Nana nu mai merge de mai bine de o săptămână la grădiniţă, pentrucă o feresc să nu se îmbolnăvească acum, înainte de plecare de vreo răceală.  Merge la Cireşici în fiecare dimineaţă. Dar, cum nu poate să mai fie prea mult până plecăm, ne descurcăm şi noi şi Cireşicile. Drep care, i-am făcut cadou Măriucăi toate şorţuleţele.

Eu merg în continuare la serviciu, cu mici învoieli fără plată, pentru formalităţi. Am  luat legătura cu Min. Educ., probabil că nu va mai dura prea mult până vom pleca.Ruta va fi aceeaşi. Probabil fără escală la Bombay. Altfel nu se poate, poate doar cu trenul. Cei de la Minister au fost extrem de amabili cu mine.

          Noi am făcut primele vaccinări şi când voi şti sigur, o să-ţi telegrafiez, sau poate te anunţă ministerul.

Cu casa n-am rezolvat nimic. O să rămână Geta singură. Azi am predat buletinul, chiar dacă aş mai găsi chiriaşi, ceeace pare imposibil, nu le mai pot face actele. Aşa că rămâne să se descurce Geta singură. Încă n-am plătit rata pe noiembrie, că aştept leafa de pe 23. Am plătit întreţinerea, însă.

Te-a căutat tatăl tău. Adică am vrut să spun că a întrebat dacă ai scris, când încă nu primisem scrisoarea. O să-l sun diseară, dar nu prea am amănunte pentru el. Mai bine i-ai scrie tu.Te-a mai căutat  Dărăscu, m-au invitat pe la ei, dar nu m-am dus. Forfotă a sunat într-o seară şi până să mă gândesc, i-am adresa ta, poate nu trebuia? Lucaciu e în Bucureşti pentru 2 zile, cu nu ştiu ce treburi, ţi-a scris şi a şi telefonat. L-am invitat la noi diseară, să văd cu ce să-l tratez.Pricop te invita la o şezătoare în Vrancea.

          Colega ta, E. Zareascu, m-a întrebat dacă am veşti, zicea să ne vedem într-o seară, nu prea cred că am timp, mai ales că la 17.30 e întuneric. Deasemeni, de la Academie, Popa, m-a întrebat unde anume ai depus carnetul. Am spus că, aproape sigur, la sectorul 7. Am vrut să mă duc eu să mă interesez, dar n-am avut când, că mă învoiesc foarte greu, ar  trebui să scrii şi acolo. Ieri m-am dus pentru o oră la dna. Diaconu, să-i văd picturile. Sorinache a sunat  aseară să-mi spună că probabil săptămâna viitoare va primi banii aceia  şi o să mi-i dea. Şi Emil Bratu mi-a promis că îţi ia el drepturile de la radio şi o să mă sune. Tataia Nase mi-a dat până acum 200 lei. Cam asta e.

           Nana mă  întreabă mereu de ce a trebuit să pleci aşa departe. Aşteaptă şi ea cu nerăbdare să te vadă. Îi e dor de tine.

Într-o dimineaţă, în drum spre grădiniţă. zice:”I-auzi cum tropăie pantofii noştri pe trotuar, parcă vorbesc!” Eu mă uit la ea şi tac. Ea: „Şi  (pantofii) zic: „acum vorbeşte cu maimuţele şi cu elefanţii” Alta, la coadă la vaccin: „Mamă, ce face cetăţeanul tata acolo fără noi?” Hohote generale...Tot acolo era un indian,  care a învăţat-o să salute cu mâinile şi îi spunea „Rani” Vorbim tot timpul despre tine.

Vezi ai grijă de tine să nu te îmbolnăveşti. Scrisoarea pe care ai trimis-o e plină de optimism, dar prea sumară în ce priveşte viaţa de acolo, ca să plecăm pregătite de aici.

Sper că după ce vei primi scrisoarea asta, nu va mai trece mult până vom ajunge şi noi. De altfel astăzi sper într-o a doua scrisoare, care mi-ar fi foarte necesară şi mi-ar mai descreţi fruntea. O să-ţi scriu mai departe acasă, mai pe seară, vrea şi Nana să-ţi scrie.

17 noembrie, n-am găsit scrisoare şi mă necăjesc şi azi. Lucaciu n-a mai venit. A zis să-i trimiţi o vedere. Închei aici, că vreau să-ţi pun azi scrisoarea asta. Ai grijă de tine. Te sărutăm, R şi N

15 - 16 ianuarie 1979

Dragă Mame, am ajuns cu bine -dar nu fără peripeţii- acasă şi noi şi peroţii..Din păcate de trei zile (azi e 15, cred, duminică), Nana s-a îmbolnăvit zdravăn, 40 de grade, faringită sau altceva la gât, de m-a băgat în sperieţi. Azi n-a mai făcut febră, dar tot nu e bine şi mă simt teribil de neajutorată. Îmi pare că nu poate să vorbească bine, , nu mănâncă mai nimic şi vomită. A dat de frigul de aici şi cu obosela de pe drum  -30 ore, cu totul- a fost biruită. Aşa că, mare lucru de când am venit n-am putut să fac, decât urgenţele. În plus s-au schimbat numerele de telefon şi nu prea pot să dau de fraţi. Peste astea toate, zăpade e mare, circulaţia îngreunată şi n-am timp prea mult la dispoziţie.

          Pe scurt: Geta era mutată de acasă. Câteva reparaţii de făcut la aragaz ( a zis că vine ieri cu butoanele, dar n-a ajuns), la frigider, -mai încolo- la televizor, (l-a mai cârpit Sorin Mircea cât de cât, cu piesele şi lămpile de la aparatul lor prăbuşit la cutremur), toate siguranţele electrice arse, le-au reparat Costică al  lui Lili şi Sorin, yala blocată (m-a ajutat Filaret), etc., etc. Toată lumea a fost negrăit de săritoare!

          A venit şi Geta, mi-a dat 600 lei şi abonamentele la telefon, radio şi lumină, neplătite! Dar bine că s-a mutat! Mă descurc eu cu restul!

Tataia ne aştepta de la ora 6 dimineaţa la aeroport, (am ajuns la 8.10  -12,40 acolo la tine), îngheţat ca un morcov! Am luat bus-ul şi apoi am aşteptat în Brezoianu pe puţin două ore, pentru un taxi. Nana plânngea de frig şi zicea că se pişă pe ea, eu îngheţasem şi eram nervoasă de nu-mi  mai găseam înjurăturile, dar, până la urmă tot am găsit un taxi.

          Plecând de la Delhi, cum era de aştepttat,  am ajuns în Bombay  cîteva minute după ora 12. sigură că s-a dus  legătura cu avionul de Karachi, cu disperări nebune! Noroc că şi avionul celălalt a fost decalat, pleca la 17.00, aşa că, după ce am mai plătit 16 rupii (adică 2 dolari), pentru papagali. Am plecat punându-i la bagaje. În Karachi, lumea - politicoasă. Din păcate n-am reuşit să vorbesc la agenţia Tarom pentru cazare, aşa că am stat cu gagicuţa la restaurant, după ce primisem de la cineva, nu ştiu cine, două bonuri pentru dinner şi soft drinks.

          Pe la 3 noaptea l-am întâlnit pe cel de la Tarom, de la agenţie, care mi-a fost de mare ajutor, întrucât aş fi pierdut valizele - la tranzit mi-au dat două tichete şi mi-au spus că le pun ei la avion dar, când să plecăm, ia-le dacă ai  de  unde, le-a căutat şi le-a găsit el. Foarte cum se cade, tipul!  A ţinut avionul până le-a încărcat. Dacă  nu era el, plecam fără bagaje!

Fata a dormit tot drumul, după ce am asigurat-o ca nu mai zburăm peste „ocean”. (La Bombay, înainte de aterixare, s-a cam pişat pe ea, când a virat avionul foarte scurt şi a văzut „oceanul” dedesubt, strigând speriată „picăm în ocean!”)

          Deci ne-am văzut cu toţii (şi peroţii!), la Bucureşti, minunat, până la chestia cu taxiul. După ce am lăsat valizele acasă, ne.am dus la tataia la masă.

N-am avut timp să caut dicţionarul latin. Joi a venit cineva de la policlinică şi ne-a pus sub observaţie, sosind noi de la tropice! Au  venit Oloierii, Gabi. Lili cu Costică şi Cireşicile. Vineri dimineaţa ne-am dus la Sanepid, am rezolvat cu buletinul,am dus raportul la minister, iar seara m-am văzut cu Radu şi Oana. Apoi, sâmbătă au venit Iugii, fără Dragoş, că era Nana bolnavă, şi am stat cu ei povestind până târziu,  deoarece am chemat Salvarea, şi au rămas cu noi până a venit doctorul.

          Nu te speria, de azi dimineaţă nu a mai făcut febră. Ionuţ a luat câteva „Poeme Indiene” şi am speranţe mari de ajutor din partea lui. Mâine, luni, e nu ştiu ce consiliu la scriitori. A zis că marţi îţi scrie şi el. Tot marţi vin, din nou, la noi, de data asta şi cu Dragoş.

Nana e în mare tandreţe cu Măriuca, Gabi mi-e mai mult decât o soră: s-a învoit şi a rămas de planton, că nu pot încuia uşa, şi cu fata. Mi-a gătit şi mă ajută peste putinţă de conceput. La fel  şi Popeştii, Radu şi Oana. M-a mai vizitat şi Cristina, care mi-a adus 225 lei, cu care am reparat chiuvetele, că nu m-am îndurat de peste 200 lei, cît m-ar fi costat să-ţi trimit o telegramă, ca să ştii şi tu că am ajuns cu bine.

          Cum, necum, ne descurcăm. La CEC n-am ajuns încă. Sâmbătă trebuia să mă întâlnesc cu dl. Şora, dar am fost cu fata la policliinică; îl caut  mâine. Nici la tine la slujbă   n-am  ajuns, că acum sunt de gardă cu asta mică. Nici la mine la slujbă, n-am ajuns. Săptămâna asta le rezolv eu cumva, pe toate. Acum mă cam  doare capul, că n-am prea dormit în ultimele 56 de ore, (poate vreo 5, cu totul!). Dar scrisoarea asta este pe post de telegramă şi trebuie scrisă!  Am vorbit cu Radu pentru luna mai şi cred că o să ne vedem curând.

În rest, bârfe,  care nu mă interesează!

Am sunat la socru-meu. Zicea că vine duminica viitoare.

Nu pot să dau de Sorinache şi de Crengi, că li  s-a schimbat telefonul.

Iuga e un om de pus la rană!

L-am văzut pe Tudor Gheorghe la tv şi ieri şi azi.

Peroţii stau prin casă, liberi. Dna Mircea îmi dă ficusul ei ăla mare, să-i plantez în el.

Tataia a îmbătrânit de nu-l recunoşti!

Toată lumea cu care m-am văzut e minunat de prietenoasă şi săritoare!

Aici iarna e grea, omătul mare, dar ne-am cam înţolit de pe la  prietene şi nu mai facem frigul. Trag tare pe tuici şi vin, toţi aduc ceva de băut, că o să mă viciez!

Îmi lipseşti nespus de mult, mi-e greu şi mi-e dor. Nana ştie hindi, dar n.are cu cine vorbi. Peroţii tac sau cârâie.

          16 ianuarie. Mame, Nana e bine, de ieri n-a mai făcut febră, e încă în tratament. Pe peroţi i-am pus în ficus şi sunt fericiţi. Am vorbit cu Sorinache, cu Geta şi alţii. De mâine încep iar să umblu peste tot, inclusiv la mine la slujbă. O să primeşti peste câteva zile, când voi rezolva cât de cât ceva, o altă scrisoare. Asta, cum am mai spus, e pe post de telegramă. Sunt încă buimacă. Mă tem să ies în  nămeţi. Ninge, ninge, ninge. Încă n-am nici un rost, nu pot pune mâna pe nimic cert. Cireşicile înfloresc de când am venit. Sunt în elementul lor cu Nana şi de o bunăvoinţă nemăsurată!

Cam atâta deocamdată. Tataia te pupă. Noi, ce să mai zic, nu prea ne descurcăm  fără  tine şi ne e dor.

Nu dispera de unul singur acolo, că noi te purtăm în inimi şi ne gândim mereu   la tine şi te aşteptăm cu tot dorul. Vezi de ai griă de tine. Te sărutăm şi te iubim. Nana şi Nansi

...

12 martie 1979

Dragă Mame, azi 12.03 am primit scrisoarea ta din 17.02. Şi, cum mâine dimineaţă plec la  Sighişoara pentru aproape 3 săptămâni , să ţi-o trimit pe asta repede, pe scurt, cu ce am putut rezolva prin telefon în seara asta.

Întâi, nu ne duce grija prea tare, că ne vom descurca până vii. Ai însă grijă de tine, ca să vii sănătos înapoi.

Al doilea: am vorbit cu Radu, care mă sunase şi el, şi mi-a spus că mâine pleacă biletul pe adresa ambasadei, un telex către ei şi altul pe adresa ta. Eu zic să nu pleci înainte de 1 iunie, ca să-ţi iei şi leafa pe mai. Te aşteptăm însă imediat după 1.06.

          Al treilea: am vorbit cu nea Romică Vulcănescu, care întreabă următoarele:

 1. Dacă ai făcut înscrierea la asociaţia de antropologie de la universitate:

 2  Dacă ai trimis scrisoarea la M.Ed.

 3. A apărut revista şi în ea şi comunicarea ta despre antropologie.

 4. Comunică-i câteva adrese de acolo, la care s-o trimită.

5.                 Găseşte un indian care să-i trimită spre publicare, în revista lui, un articol despre etnologia indiană, 10-15 pagini.

           6. A zis că vorbeşte cu Sorescu despre „Succes, Radha”, pentru publicare.

7. I-am promis  o „Milky Way” nr. II, cu Eminescu, dar n-am, i le-am dat lui Iuga pe toate. Acum e vorba să se interneze în spital -Iuga. Dar o să-l rog să-i trimită una prin poştă, mai înainte. Dacă-i scrii, trimite-i (dacă ai bani), tu.

Am vorbit cu prof. Zberea, pe care l-am rugat să-ţi scrie el despre Alecu Ghica şi mi-a făgăduit, că eu nu mai am când mă vedea cu el. A fost foarte, foarte amabil şi regretă că nu te-a cunoscut înainte să  pleci acolo. Ne-am bucurat şi ne-am dat mari cu expoziţia şi cu „Milky Way” III, păcat  că nu o înţelegem noi pea bine, dar nu asta contează.

          Dacă i-ai dat drumul lui  Ram, ce mănânci? Ai grijă să nu te îmbolnăveşti şi tu, că innebunesc, auzi tu? Şi cu cămăşile, ce faci? Le speli singur? Of, Doamne!

Vezi să nu uiţi să-mi aduci pantofii bleumarin pe care i-am lăsat acolo, că sunt scumpi şi am nevoie de ei aici. Şi ce mi-a mai rămas: fierul de călcat, documentarea mea, mai ştiu eu ce altceva am lăsat acolo. Hai, curaj, că nu mai e aşa de mult şi nu te mai lua după scrisoarea dinaintea ăsteia (am pus-o de vreo 4 zile), că eram necăjită. Acum mi-a mai trecut şi, văzând că tu începi să pleci steagul, mă simt capabilă să-mi înving orice necazuri, griji şi amărăciuni, numai să fii cu noi iar împreună, că ne redresăm.

          Iuga mi-a zis adineauri că „Gramatica Fanteziei” e în tipografie, iar „Indodiile” te aşteaptă pe tine. Sunt de mare ajutor, el şi Felicia,mai mult decât oricare alţi prieteni sau rude.

Nana e mai bine. Analizele ies încă proaste, dar aşa e la hepatită vre un an. Mai îngrijorată sunt din cauza ficatului, care e mult prea mărit. Dar cu regim şi repaus (dacă s-ar putea!), se va vindeca. A reînceput să picteze. Aceeaşi temă: o casă, o floare, o fată şi-un soare, pe aceeaşi foaie, în zeci de variante, pe care ţi le dedică. Stă mai mult la Cireşici. În seara asta, cu toate că mâine plec, n-a vrut să coboare , a rămas să doarmă sus şi-mi pare rău.

Mame, cam atâta am avut de spus mai urgent, peste cele scrise anterior.

Nu mai pune nimic la inimă şi nu te mai necăji! Curând se termină totul şi, împreună iar, ne va fi tuturor mai uşor! Noi te iubim şi îţi ducem dorul, suntem tari şi curajoase în aşteptarea ta. Te sărutăm. Nansi şi Nana.

...

          21 iulie 1983

Dragă Mame, au trecut zece zile ca zece ani. Ce-or mai fi până vii? Zile? Ani? Dar să nu disperăm de pe acum. Avem tot timpul!

Noi suntem sănătoase. Nana a început meditaţiile cu învăţătoarea. Trebuie să se pregătească, să dea un examen de echivalare, altfel pierde un an, dacă nu-l ia. Examenul va avea loc cu 2-3 zile înante de 15 septembrie, când începe anul şcolar. Îi dă lecţii şi la şcoală, şi acasă. Cu scrisul şi geografia se descurcă. Mai greu cu gramatica şi cititul. Dar sper că va recupera până la toamnă. Ştii că, din păcate, nu stăm prea mult timp împreună şi pe la ora 6 seara, e gata obosită şi mai vrea să se uite şi la tv. Mănâncă în continuare la Cireşici, ceea ce e o uşurare. Mai  greu o să-mi fie luna viitoare, că mi-au venit trei rate odată de plătit la casă şi n-o să iau aproape nici un leu!

          Am o groază de drumuri de făcut şi nu pot: la Circa Financiară, cu adeverinţă că nu am chiriaşi; la CEC să plătesc rata la casă; la Policlinica 10 să scot fişa fetii şi s-o duc dincolo;la... nu ştiu unde, să-i fac o radiografie dentară specială (că nu ştiu ce premolar întârzie să iasă);  la Fondul Plastic, etc. Nu mi-ar ajunge o săptămână întreagă pentru toate astea, nici chiar dacă aş avea maşină cu şofer la scara blocului! Mai am de cumpărat trening şi pantofi, până în 15 septembrie, când începe şcoala, şi nu ştiu pe ce!

          Am auzit că vom avea televiziune color. Mă rog, „parţial color!” Mă bucur! La anul, în „1984” (!) va fi şi mai şi, că mai câştigăm experienţă! Radu P mi-a lăsat vorbă la Gabi să-l sun. M-am speriat. Voia să mă invite pe la ei, la o cafea (!) şi să-mi spună că ai ajuns cu bine.  Apropo de cafea, „nechezolesc” de cînd ai plecat. Văd că m-am acomodat.

În Contemporanul de săptămâna trecută a părut poezia lui Beri. O trimit şi pe ea. Am mai citit despre acţiunile de la ambasadă, despre Rădoi, dar nimic despre lector, lectorat, probabil că au avut acţiunile la numai 2-3 zile, de la venirea ta.

Cristina mi-a dat o haină pentru iarnă foarte frumoasă. (Să-i aduci un colier de jad, 20 rs.)

          Tu cum ai ajuns? Ce ai găsit acasă? Ce fac pisicii? L-ai luat pe Birşi?

Ce a zis Esha că te-ai întors singur? Marecii mai sunt acolo?

Când o să mănânci banane şi orange, gândeşte-te şi la fata ta, care îmi spune mereu că-i e dor să mănânce tot felul de minunăţii de pe acolo. (Şi mie, şi mie!), E o înţeleaptă! Îmi adună tot mărunţişul din casă şi a socotit că dacă strânge în fiecare zi câte 5-6 lei (din „buzunarul” de pâine, pentru care vrea 10 lei zilnic), în trei ani poate să-şi cumpere (cred că e în stare să-şi ia doar două chifle pe zi!), un casetofon!!!

 A venit Costică cu  „trusa” lui şi a reparat bateriile de la baie. Ar mai necesita ceva piese dar, oricum, merge şi fără ele! Mai are de reparat şi la bucătărie, altă dată.

          Au venit şi Crengii, Ionică şi Nicu, au adus nişte mere şi un pachet cu un pui, nişte chiftele şi un borcan de miere, de la Nonica. Ziceau să le-o dau pe Nana să o ducă la Nonica, dar nu se poate dacă merge în fiecare zi la meditaţii. Mă simt foarte îndatorată faţă de învăţătoare. Dar n-am cu ce să mă revanşez. Dacă aş avea vreo 800 lei aş cumpăra nişte lână groasă să tricotez de mână un pardesiu pentru Fondul Plastic. Dar n-am.

De la taică-tău n-am încă nici o veste, dar e prea devreme să fi ajuns cărţile.

Nici de la Telefoane n-am nici o veste. Nu mi-au redeschis încă telefonul. Şi tare mi-ar prinde bine, aş mai suna acasă din când în când, să văd şi eu ce se mai întâmplă pe acolo cât sunt eu la serviciu.

          Jan e vioi şi sănătos, îi mai dăm drumul prin casă uneori şi atunci lucrează la canaturile uşilor! Alexandru, hamsterul, doarme toată ziua iar noaptea umblă pe pereţii acvariului.Am început munca de lămurire cu fi-mea, să-l dăm, dar nu am prea multe şanse, că zice că e cadou şi nu se cuvine să-l înstrăinez.Nana, mai se joacă, mai se ceartă cu Măriuca. Zice că se joacă cu ea, pentru că i-ai spus tu că dacă nu o face, nici Gabi nu mai e prietenă cu mine!

Scrie-mi dacă ai aflat ceva de la Esha despre dicţionarul meu.

Ne e dor de tine şi abia aşteptăm să fim iar împreună.

Ai grijă de tine. Nu te duce la chong, că te taie ăia! Şi nu bea apă nefiartă! Nu mânca legume crude,nu consuma mâncare preparată  pe stradă şi nici ceai de pe stadă nu bea. Dacă nu-l ai pe Birşi, roag-o pe Leela să vorbească cu cumnata lui Zarina. Te sărutăm cu toată dragostea, Nancy şi Nana.

          22 – 25 august 1983

                        Scrisoarea Nanei

23 august 1983.Dragă tată lai luat pe Birshi? (Văd că a scris Birşi corect, englezeşte!. Ţi-am spus eu că scrie mai bine în limba Engleză! Nu lua şi tu în seamă greşelile de ortografie, în fond, scrie numai de o lună în limba română! Dar mintea îi merge!) Ţi-ai aranjat în casă? Cred că s-a terminat Arabela pentrucă nu au mai dat de când ai plecat. Eu zic să îl angajezi pe Birshi pentrucă pe urmă cine îţi face patul şi cine strânge în casă şi sterge praful. Ai dat cadourile la toţi? Şi ce au zis de ele? Tu ce mai faci? Eu mă împac mai bine cu Măriuca.Acuma la noi este 3 şi 40. Jan este foarte bucuros pentrucă el e afară de la 2. Eu şi Jan aşteptam aceeaşi nucă şi mama mi-a dat mie nuca şi a început să curete alta mică pentru el şi Jan a început să o grăbească pe mama să o cureţe mai repede, Mama i-a dat o jumate de nucă şi acum este ocupat să o mănânce. Jane vroia să se bage în punga cu nuci şi mama s-a înfuriat şi vrea să îl bage în colivie dar eu nu ştiu dacă o să reuşească. Până la urmă nu la băgat. Ieri Rizoaica i-a adus maşina de cusut şi trebuie să îi dea 2 mi pe maşina de cusut în noiembrie. Acum tot la prins şi la băgat în colivie pe Jane. Acum este ora 4 fără 5 minute. Si acuma eu o grăbeam pe mama. De pe 17 August eu am început să mă duc la ora 10 în fiecare zi la meditaţie cu fosta tovarăşe a lui Măriuca tovarăşea Roşoiu. Am întâlnit-o pe tovarăşea Sava fosta tovarăşea mea înainte să plecăm a doua oară în India. Am fost în orăşel cu Măriuca şi cu Gabi, neam plimbat cu trenuleţu, neam dat în căluşei, în bărcuţe şi în sperietori pentrucă în tiribombe îi era frică lui Gabi să ne dea. Poate că o să îmi amintesc mâine încă ceva pentrucă am văzut nişte glume la televizor acum şi am uitat ce vroiam să îţi scriu. Acum este ora 4 şi 20 de minute.

          24 august 1983. Ieri seară l-am văzut  pe Florin Piersic la televizor. Mama mi-a spus că ea o să afle adresa lui Florin Piersic eu o să îi scriu o poveste pentru papagal. Ce mai fac Negrilă şi Peticilă?

Listă

50 de metri elastic

10 crazy ball

3 căţei care cânta sau ori ce animal

de 100 de rupy bublegume adică gumă de mestecat

10 ascuţitori

3 rublers adică gume de şters

5 pachete cu elastice de făcut codiţe

de 5o de ruppy bomboane

          Şi dacă se pote 2 sticle de campa oranje 2 sticle de campa cola şi o sticlă cu limca şi te rog frumos să încerci. Şi atât. Acum la noi este ora 8 fără 10 minute

Nu mai pot să îţi mai scriu pentrucă nu mă mai lasă mama pentrucă se face prea grea scrisoarea.Ieri a dat episodul al 9 din Arabela. O să ţi-l povestesc data viitoare. Te rog cum ajunge scrisoarea să ne scrii, că joia următoare este celălalt episod din Arabela. Şi să am timp să îţi scriu episodul al nouălea că dacă nu ajunge scrisoarea ta înainte de joi eu nu pot să îţi scriu două episoade de odată pentrucă sunt lungi.  Astăzi de dimineaţă te-a strigat  Jane  a zis: hai tata. Sănătate din partea mea din partea lui Jane şi din partea lui ghici? Şo. Din  partea lui ŞOBO. Cu drag Jan, Nana şi Şobo că mama ţi-o fi scris. Pa, Ia-te după numerele de pagină 1,2,3,4,5,6.

25 august. Dragă Mame, fi-ta m-a trombonit cu scrisoarea ei la care scrie de alaltăieri sau de mai demult, aşa că dacă tot n-am pus-o, îţi mai scriu şi azi.

          Ieri dimineaţă a venit tataia Nase şi, extraordinar, a stat până după masă. Am  reuşit chiar să-l ţin la masă! Ne-a dat 100 de lei (că tot n-aveam nici un leuţ, decât mărunţişul Nanei! Ne-a adus şi un pepene, care s-a dovedit a fi castravete. Ieri dimineaţă am văzut  la tv. „Dumbrava Minunată” şi, ce crezi?, tataie s-a bocit, pe şest, la film! O mulţime de şocuri am avut cu el! Nu-l credeam în stare să plângă! Îl vedeam eu că se foieşte tot timpul când a fost scena din pădure cu „umbra mamei” care o ia pe Lizuca în braţe, îi intrau lacrimile în gură! Doamne, cât s-a schimbat! Dar m-am făcut că nu văd. Oare ce amintiri i-or fi umplut ochii de lacrimi? I-am zis să rămână să doarmă la noi, dar a zis că trebuie să păzească nucul din faţa casei, că se duc copiii şi-i iau nucile!

          Azi trebuie să mă duc şi la lumină să anunţ să vină să verifice contoarul, că merge anapoda. L-am prins ieri, de faţă cu tataie şi el a zis la fel.

Nana s-a jucat astea două zile şi aseară s-a trezit că avea 12 (!) lecţii de învăţat. Nu ştiu ce o fi făcut de dimineaţă la şcoală. Măriuca vine mereu şi o ia la joacă. Îi mai arde ei de lecţii... Abia aşteaptă un prilej să se joace! Iar îţi face o listă cu ce să-i aduci, printre altele şi stafide!

26 august. Gata! Mă duc cu Nana să punem scrisoarea. Am sperat că vine şi cea de la tine, dar n-a venit. Taică-tău îţi trimite salutări, l-am sunat eu.

Te sărut şi nu te întrista pentru pagina asta goală că dacă stau s-o umplu, se face prea târziu! Complimente la toate amicele de acolo. Pa, R şi N

...

                    7 octombrie 1983

Dragă Mame, mi se adună atâtea pe cap, încât mă tem că nu mai ajung niciodată să-ţi scriu, nici măcar ţie, darmite celorlalţi de pe acolo, care or fi gândind că sunt lipsită de bun simţ! În primul rând, mă omoară lecţiile. Când vine Nana de la şcoală, la ora 6 sau 7 pm, nu se mai face altceva decât lecţii, până pe la 11 noaptea, uneori, mai târziu, dacă ne ţin balamalele  (şi ale mele scârţâie al naibii). Pentru dimineaţă rămân cele pe care crede că le poate face singură: transcrieri, desene, citit-învăţat (pe care nu sunt niciodată sigură că  le face cum trebuie). Până acum n-a luat nici o notă, ori nu-mi spune. Am avut o şedinţă cu părinţii. Gabi e în comitet. Printre alte chestii, Nana, are în grijă şi closetul de la băieţi -sau fete, face de serviciu la spălat vasele la semiinternat (ea nu este semiinternă) şi la servit masa. Am fost în febră cu castanele care, deşi s-au epuizat de mult, încă se mai cer la şcoală!

          Acum două duminici am fost invitate (ori ţi-am mai scris?) la masă la dl. Mateescu. Are pietre la rinichi.

Duminica trecută am fost la Vâlcea, la nuntă. S-a însurat nepotul tău Gigel. (Noana ea amărâtă că nu i-ai trimis verighete!). Mi-a dat ea 200 de lei de drum, că eu de unde să am? A venit şi taică-tău, cu Jenica. Nu m-a prea băgat în seamă. M-a întrebat doar ce a făcut Nana cu examenele. De alaltăieri au venit în voiaj de nuntă Gigel cu nevastă-sa, Marusia, şi cu Vali. La nuntă a fost frumos. M-a impresionat cel mai mult când l-a bărbierit Vali pe Gigel.

Am ajuns acasă. Începusem scrisoarea înainte de 19.30, încă de la slujbă. Văd că tinerii însurăţei sunt plecaţi. Nana n-a venit încă. Numai eu cu Jane, care mă trage de creion şi strigă „nu!”, se plimbă pe scrisoare şi mă cheamă să-i dau atenţie: „hai!”Dacă mă lasă el să scriu! Nici nu mai ştiu unde rămăsesem.

          Vichi e la pământ. A  primit mai multe lovituri în cap şi trei zile nici n-a ştiut cum o cheamă. Amnezie totală. O să divorţeze. Acum stă la tanti Sofica, deoarece se teme că se repetă. Individul are o gagică. Ieri am fost cu ea la Slănic, să-şi ia lichidarea, că i s-a aprobat tranferul la Giurgiu, şi încă nu era sigură pe ea. Cu ocazia asta mi-am făcut un control medical – tensiune oscilantă, ieri aveam 12 cu 7, alaltăieri, 17 cu 9, şi, cu o seară înainte cred că a fost mare, că aproape eram inconştientă. Capacitate vitală (la plămâni) două treimi din normal. (nici nu mă mir, cu ţigările...!) Am un mood al naibii! Şi sunt obosită cronic.

          O să mai încerc nişte memorii la Ministerul Muncii. Am vorbit cu jurista de la noi şi spunea că, poate dacă îmi  trimiţi un fel de procură pentru alocaţie, în care să arăţi că tu nu primeşti de la indieni (!) şi vrea adeverinţă de  salariu de la universitate, certificate de ambasadă, cu astea să fac un memoriu la Min. Muncii. Crezi că merită zbuciumul? Sau, mai bine să aştept până vii. Nu mă ajung de loc cu bani din leafă. De la 1 octombrie se introduce acordul global (ce-o mai fi şi ăla!) şi o să mi se reţină 20%  - aproape un sfert, din leafă! De lucrat pentru Fondul Plastic, nici pomeneală. N-am nici forţă, n-am nici timp.  Luna asta Rizoiu vrea banii pe maşină, cred că nu o ţin, i-o dau înapoi, că nu am. Ziceai să vând mandala. Cine s-o ia? Şi sunt sastisită şi sictirită de toate cele! Poate mi-o mai trece pasa asta de  disperare. Îmi vine să mă decolorez la păr, aşa, să fac o schimbare, poate mi se schimbă norocul!

          Cât despre ilustraţii, nu ştiu să ţi le fac! Am încercat, dar nu-mi iese nimic. Mi-e mintea neliniştită şi cu alte chestii. Ştiu că că o să te superi, dar dacă încerci, o să înţelegi. Ar însemna să aştepţi cine ştie cât şi nici măcar nu poţi fi sigur de promisiunile mele! Dacă îmi poţi crede că nu sunt în stare, acum, cel puţin, nu te vei supăra!

Am primit „Latinitas”-ul. Andreiţă e plecat din Bucureşti. Zicea Lia că o să vină pe aici. Iuga e în Marmaţia. Poate mă văd cu Felicia şi i le dau. Zicea şi taică-tău că l-a primit. Şi dl. Mateescu. Mămică-ta Jenica m-a întrebat de ce le-ai pus pe numele lor şi cât o să fie de plată pentru cărţile de pe mare, despre care nu se aude încă nimic. Şi se întreabă cum o să le car aici, de acolo. Tataie Nase e acum mai bine, a fost cam răcit. Luni, când am venit de la Vâlcea, l-am găsit acasă, venise să stea cu Nana. Duminică a stat Odetta care încă nu ştie când pleacă.

          De abia au trecut două luni de când ai plecat! Ce mă fac eu până vii? Şi mi-e aşa de greu cu toate cele pe umerii mei, şi parcă nu se mai termină necazurile şi bolile! De fapt n-am mare lucru pentru care să mă plâng. Se poate şi mai rău. Doar că nu mă prea simt în puteri, nu prea pot să mă adun, să mă detaşez.

          Încerc să reduc ţigările. De azi dimineaţă! O ţin cu una pe oră cu fermitate, ba, mă străduiesc să depăsesc cu 5-10 minute. Poate şi de asta sunt aşa de căcăcioasă! Parcă n-am nici un chef de viaţă. Dar mi-a zis doctorul s-o las mai moale cu ţigările că altfel am toate şansele să dau în primire. Barem s-o duc până vii tu. Lasă. De fapt nu e dracul chiar aşa de negru, dar nu ştiu ce disperări nechemate mă bântuie! Mai bine să mai scriu şi mâine, poate mă mai redresez la psihic. Vezi, de-aia e mai  bine să nu scriu decât când sunt în stare că, uite ce tâmpenii îmi ies, când o fac la vreme neprielnică, când mă simt singură în vijelia iernii care vine prea curând, când las angoasele slobode din grajdurile stoicismului!

          Azi este, încă, 7 octombrie. Mi-adusei aminte că citii scrisoarea Nanei, te rog să nu uiţi să-i mai aduci, sau chiar să-i trimiţi, câteva stilouri, că nu prea are cu ce să scrie. I-am cumpărat unul, dar nu e bun  şi e şi scump. Numai ăsta cu care scriu e bun, dar n-o las cu el la şcoală că i-l şterpeleşte careva. Duminică a cumpărat Nana de la şcoală două bilete la matineu la operetă. Ne ducem. La servici , cum am mai spus, am foarte mult de lucru. Nu îmi rămâne nici măcar o jumătate de oră liberă. Şi după 1 ianuarie mă aşteaptă  deplasări, de-mi vine nu ştiu ce să fac. Dar nu am cum renunţa că, chiar murim de foame!

          Na, că iar am luat-o pe arătură! Mai bine să-ţi spun un banc: Bulă nu e bun de nimic la şcoală şi îl cheamă învăţătorul pe tată-său, care promite să-l înveţe „Căţeluş cu părul creţ” După câteva zile se face comisia, şi începe el să spună poezia: „Căţeluş cu părul creţ, fură raţa din coteţ. El se jură că nu fură şi....şi...şi..... Tată-său îi arată cu degetul spre gura deschisă... şi....şi vă.....pe toţi în gură! Halal banc, dar numai pe ăsta l-am auzit, ghici de la cine? Da, de la Gabi!Fetele mănâncă amândouă ce găteşte Gabi, dar am aproape certitudinea că nu ţine nici aşa, că se ceartă ca nişte gaiţe.

          În seara asta n-am avut lecţii. Nana are doar două ore mâine, româna, la care a avut lucrare de control şi gimnastica. O să mă uit şi eu la tv, dacă nu m-o durea capul mai tare, că văd că se cam încinge. Mi-e şi somn. Dar zicea Gabi că e un film bun. Ce mă fac eu cu celelalte scrisori, pentru Margaret, pentru Esha, pentru Gupţi? Ce mă fac eu în general, cu toate cele? Săptămâna asta n-au venit scrisori, probabil că iar or să vină mai multe de-odată. Mă complexezi şi mă faci să mă văicăresc! Nu am dat nimănui nici un telefon. Mi-e lehamite să mai apelez la telefoanele altora. Cu al nostru, încă nimic! Mai bine!

          Vine toamna. Săptămâna trecută, sâmbătă, duminică, a fost chiar frig. (Am impresia că ţi-am mai scris despre toate astea dar nu mai ştiu când.) Peste noapte zdrîmbuim amândouă. I-am luat o pijama fetii şi mie un trening care e bun şi peste noapte şi peste zi şi pe care cred că o să-l preiei tu când o să vii, că e mare-mare. Dar ce te plictisesc eu cu toate astea?

Am primit Meghaduta, sau cum s-o fi scriind. Îmi place cum ai făcut-o! Ce păcat că nu am nimic în cap, să-ţi fac ilustraţiile! Sunt absolut sigură că o să te superi, că nu mă înţelegi, că nu mă crezi. Viaţa mi se pare atât de împovărătoare încât nu mă pot sălta deasupra grijilor, mărunte, poate pentru tine, dar îndobitocitoare pentru mine. Ce vrei să fac? Nu pot să le fac. Nu pot! Nu pot! Nu pot!

          8 octombrie. Ieri seară mi-am cam pierdut firea! Nu te şifona! Dar dacă aş avea măcar 4 zile libere de griji şi de treabă, ţi le-aş face. Acolo aveam  fel de feluri, aici nu am nici un fel de documentare. Şi tu zici că îţi trebuie repede.

10 octombrie.Iar o lungesc cu scrisoarea, nu mi-ar fi ruşine! O lolăi tot timpul fără să reuşesc să fac ceva cu folos. Aseară Nana era obosită, pentrucă desigur, la ora 11 noaptea încă nu era gata nici pe jumătate cu lecţiile, eu fiind lângă ea de la ora 15.00, de când ne-am întors de la spectacol – am văzut „La piaţă”, „Chopiniana” şi „Bolero”, nu prea i-a plăcut gagicii...Dar ei îi trebuiesc două ore pentru trei pagini, iar de căutat prefixe şi sufixe, nici vorbă să fie în stare de una singură. La matematică nu-şi învaţă nimic în afară de exerciţii, şi acum sunt grele, chiar şi pentru mine, -puterea produselor, împărţirea şi înmulţirea puterilor şi tot soiul de chichiţe. Şi ea nici acum nu ştie tabla înmulţirii! Simt că mă apucă pandaliile!

Azi, la 6 seara, m-a chemat diriginta la şcoală. Îţi dai seama de ce. Mi-e o jenă socială de nu-mi vine să mă duc! Cel mai bine ar fi să stau acasă cu ea, dar cum să mă descurc fără servici?

          S-a apucat de vineri  să-ţi scrie o scrisoare şi  nu e gata nici acum. Dimineaţa n-am nici un control asupra ei, degeaba îi las eu de lucru, că nu ştiu nici măcar dacă reuşeşte să-şi termine lecţiile. Şi normal că o iau razna. Ce face ea dimineaţa? Şi inima asta care îmi face probleme! Ştiu că te doare  de noi, dar eu sunt singură cu toate greutăţile. Şi durerea ta nu face decât să-mi sporească nebunia. Ce păcate oi fi având eu de plătit? Şi Asta Mică, care nu-şi dă nici cel mai mic interes! E total aeriană! Iar eu nu mai fac curat, nu mai gătesc, nu spăl, ca să am tot timpul pentru ea şi uite că nu mişcă de loc, de loc. Şi bani nu am decât 60 de lei până la leafă (pe 21!), că am plătit întreţinerea. Hai, că te las în pace cu chestiile astea, pe care n-ar fi trebuit să ţi le scriu, că te mai amărăsc degeaba şi pe tine, dar pe umărul cui să plâng? Pa. Nansi.

...

         

7 martie 1984

Dragă Mame, uite că am ajuns (sper!) la ultima scrisoare! Uraaa! Te aşteptăm pe 11 sau cănd o fi avionul. Noi ne bucurăm. Fi-ta vrea să ţină secret, eu nu vreau, şi ne tot ciondănim. Zice că să nu scoţi gumele de mestecat decât după ce pleacă toţi şi să nu desfaci  bagajul! Nu mă  bag! Bine că nu eşti aici, că azi 7 martie (baba mea!) s-a întors iarna de-a binelea, a nins, plouă, flescăială şi frig, de-am ajuns la servici cu ţurloaiele ude şi aproape plângând, că m-am simţit umilită de viaţă. Îmi luai o pereche de  cizme, acum la începutul primăverii şi mă gândeam că nici tu n-ai fi avut pantofi şi palton, de-aia m-am  bucurat că nu eşti  aici. Până vii tu, vine şi primăvara!

Dacă mai ai vreo instrucţiune de dat (pe cine să anunţ, ce să mai fac), mai ai timp să mai scrii. Eu nu mai scriu alta că n-o mai primeşti. Ori poate scriu dacă e ceva important.

Salută din partea mea toate amicele de acolo şi spune-le că mi-e dor de ele şi că n-o să le uit.Poate le voi şi scrie, după ce vii tu. Adu cuşitul ăla cu mâner gri, că e cumpărat de mine şi e bun. Şi aparatul de radio, dacă îl mai ai. Două stilouri mai bune, pentru Nana. Caiete şi pixuri nu, că acum se mai găsesc şi  aici. Şi un cuţit de curăţat cartofi, e 2 rupii.Dacă mi-ai putea aduce jacheta aia a mea.  Maro cu floricele (matlasată) de mi-a rămas acolo, mi-ar prinde bine, dar dacă nu o ai sau nu ai loc, las-o.

În rest, dacă tot eşti sărac, lasă s-o ţinem tot aşa, că ne-am obişnuit şi n-om muri!

Cu asta, te-am pupat şi te aşteptăm cu toată dragostea. Pa. R

Scrisoarea Nanei

Dragă tată, ce mai faci? Îmi este dor de tine. Să treacă zilele astea mai repede. Uite ce mai vreau să îmi aduci:

patru caiete, două dictando şi două de matematică

cinci pungi de baloane

două cutii de pixuri de la librăria din Kamla de lângă colegiu şi între farmacie şi fotograf

gume multe multe dacă poţi

şi cinci baloane mari.

Îmi pare bine că ai scăpat de gripă. Transmitele la toţi sănătate, mai ales lui  tanti Tricha. Scuzămă şi tu, că deabia am avut timp să-ţi scriu ţie, darmite la toţi ceilalţi

Cu drag, Nana.

Am uitat şi o fotografie de-a lui tanti Tricha, ca amintire.

...

          J U R N A L      D E D E L H I

                 28 nov. Shiva

Citim o carte minunată:

POEME CATRE SHIVA – imnuri ale Sfinţilor  Poeţi din Tamil. Ne plac atât de mult! O să copiez câteva, pe care să încerc să le traduc după ce ajungem acasă , să vedeţi numa’ cât sunt de frumoase. Da’ nu mă pot stăpâni  şi tot transcriu una acum:

                Bhiksatana: „Cerşetorul”, scrisă de Appar

He came to us singhing songs in varied rhythms,

And took us by force.

He shot the arrows of his eyes at us;

With speeches that stir up passion

He skillfully seduced us, made us sick with love.

The skullbearer god has mounted his swift bull;

Wearing a skin, his body covered with white ash,

A sacred thred adorning his form,

Come, see the Master as he goes riding where all can see him.

The Lord of Amattur is a handsome man, indeed!

A venit la noi cântând cântece pe felurite ritmuri

Şi ne-a cucerit cu forţa!

Şi-a aruncat săgeţile ochilor către noi.

Cu vorbe ce stârneau pasiunea

Ne-a sedus cu măiestrie, ne-a îmbolnăvit de iubire.

 Purtătorul de Cranii, Zeul, a încălecat taurul său cel iute;

Înfăşurat într-o blană, trupul Îi este acoperit cu cenuşă albă,

O funie sfântă împodobindu-I formele,

Vino de vezi-L pe Stăpân călărind pe unde-L pot admira toţi.

 Domnul din Amattur, este, desigur, un bărbat frumos!

*

                  28 nov. Kurukshetra

          Ieri am fost la Kurukshetra, 3 ore jumate distanţă. A venit Satiavrat şi ne-a luat la aproape ora opt, cu maşina. Nici nu mă aşteptam să-mi placă atât de mult călătoria asta! Drumul a fost perfect, tot cu peste sută, case de-alungul lui,  frumoase, noi, curate. Despre peisaj, nu mai zic. Eucalipţii, ca plopii, într-o parte şi cealaltă, şoseaua fără nici un hop, câte trei benzi pe sens, pe mijloc buganvilii; leandri şi trandafiri, toţi în floare! Maşinile şi în general traficul, pline de pitoresc. Camioane supraîncărcate cu diverse bulendre, tractoare care duceau remorci arhipline de tot felul de colete, fân, saci şi ce-or mai fi avut ele acolo, cotigi trase de câte un cal, bivol sau bou, motoscutere-taxi, motociclete cu cel puţin trei persoane şi un pachet mare, maşini elegante, maşini mai ponosite, autocare, autobuze, jeepuri extra, biciclişti, ricşe etc. Tot drumul, pe o parte şi pe cealaltă, dabe de reparat vehicule, ceainării cu scaune de plastic foarte viu colorate şi cu beteală rămasă, probabil, de la Diwali, benzinării ultimul răcnet cu cel puţin zece pompe fiecare, şi cu toalete, că Satiavrat se tot duce din oră în oră şi  ne-am tot oprit,  hoteluri moderne şi mai vechi, ce mai, parcă nu-mi venea să-mi cred ochilor: foarte curat! Nu mai e India aia de acum 20 de ani, cu câmpii goale si grămezi de gunoi. Mi-a plăcut!

            Cum intri în Kurukshetra, o statuie a lui Krishna, pictată desigur, chiar în intersecţie. O faci la stânga pe lângă el, şi după 50 de metri, un arc de-a curmezişul străzii, poartă pe el precum Poarta Brandemburg, o Chariotă cu Krishna şi  Arjuna în bătălia respectivă. Mai peste vreo 2 km, Regele , nu-mi amintesc numele acum, (Dasarata, dar nu ştiu cum se scrie), mai încolo o statuie a unui personaj modern. Asta pe traseul nostru către universitate, care nici nu se compară cu cea din Delhi.

            Clădiri moderne, cu geamuri mari, curate. Bine, universitatea din  Delhi, la care suntem noi a fost construită de englezi, şi a fost palatul viceregelui până acum vreo 8o de ani dar, de atunci, nimic nou sau măcar modernizat.

           Profesorul S. a rămas la treaba lui şi noi ne-am dus, împreună cu un alt profesor de acolo, să vedem oraşul.  Ne-a dus mai întâi la templul construit pe lângă doi baniyani trees, unde, susţin ei,  Krishna a revelat Bhagavad Gita. Acu, şi eu, trebuia să aflu cum se numeşte templul, dar ştie G, că el a vorbit mai mult cu tipul care ne însoţea, în timp ce eu mă agitam să fac poze. Oricum, ăla susţinea că sunt aceiaşi copaci de acum vreo cinci mii şi ceva de ani, şi deşi erau bătrâni şi protejaţi cu plase pe deasupra coroanelor, parcă n-aş crede. Ne-a prezentat şi unui swami foarte inteligent, cult şi vorbăreţ, după care am reuşit să-i fac să plece. Între timp i-am făcut o poză unui călugăr cerşetor, care, dacă îmi iese, o să fie trăsnet! I-am dat 10 rs. Mi-am cumpărat un fund şi un făcăleţ pentru ceapati, o lingură şi o spatulă de lemn minunate, n-o să le folosesc, le duc acasă că sunt prea frumoase. Am mai cumpărat o Shivalingam şi un suport de incensuri din lut glazurat, întruchipându-l pe şarpele Shesha, folosit de zei drept făcăleţ, pentru a bate într-un fel de putinei cosmic oceanul primordial, din care au extras „amrita” – ambrozia, hrana nemuririi trupului şi spiritului, precum untul din lapte!

            Ne-am dus la cantină, Guest House de acolo, unde am mâncat foarte bine şi nici prea iuţi, vreo 4-5 feluri de vegetabile cu orez, fructe, ceapati cu nu ştiu ce verdeţuri prin ele, ceai. Foarte bun totul. Era şi un ministru, mi se pare că de finanţe, care mânca acolo tot atunci. M-am cărat afară, m-am pitulat după maşina lui Satiavrat şi am tras, în sfârşit, o ţigară, că crăpam.

         După aia, cu toţii ne-am dus de am mai văzut Birla Temple, care are gravat în plăci de marmoră, încastrate în zid de jur împrejurul sălii, tot textul Bhagavad Gita. Un Hanuman destul de mare, îmbrăcat în văluri roşii, care-şi „sfâşie” pieptul  să vedem noi că are acolo o poză a lui Rama, ne primeşte patetic la intrare. Mai aveau un glob terestru din marmoră sculptată cu continente, munţi şi mări, care părea foarte vechi, dar căruia nu i-a dat nimeni altcineva, în afară de mine, vreo atenţie. În curte o altă chariotă (nu ştiu ce cuvânt să folosesc, poate cabrioletă sau car de luptă) mişto de tot. Am pozat-o şi o am şi într-un pliant.

                       Am uitat să spun că înainte de masă ne-am dus şi la muzeul de arheologie şi nu numai, pe care l-am văzut în fugă pentru că directorul ne-a ţinut mult de vorbă, dar mi-a plăcut de el. Era plin de pasiune şi pătruns de respect pentru Câmpia Kurukshetrei, care, spunea el, l-a iluminat şi l-a făcut mai bun. Era din Orissa, ca şi celălalt profesor, şi n-a mai putut să se despartă de acel loc (sau locul nu i-a mai permis să plece), unde chiar şi Buddha, zice el,  a venit de două ori să predice. (Orissa, la 2.000 km în spre Sud, Doamne, că mare mai e India asta!)

                    Revenind după-amiază, am văzut un lac pătrat, cu porticuri de jur împrejur, unde,  zic ei, Brahma ar fi creat lumea.(!). Cam prea mic pentru asta, cred, dar destul de mare, cam cât 4-6 stadioane la un loc. Temple peste tot, roz bombon, dar şi câteva albe. Cu asta, s-a făcut aproape ora 16. Hai şi la muzeul de “Ştiinţe din vremea Vedică”, şi la Panorama Bătăliei de la Kurukshetra. La “Ştiinţe” nu prea m-au lăsat ăştia să mă uit, noroc cu “urgenţele” lui S, că s-a dus de două ori, şi, până l-au aşteptat ei să vină, eu am tras cu ochiul primprejur. Magneţi, clepsidre, harta cerului pe un balon de sticlă, ceramică, un alambic din două oale şi un tub de pământ ars, eclipse solare, industrie textilă etc. etc. Mi-ar fi plăcut să stau mai mult să cercetez. Ne-am dus  la etaj unde, de  jur împrejur este o dioramă (sau cum i-o fi zicând) imensă, cu scene de luptă. Înaltă de 4 m, cred, şi continuată în partea de jos, pe orizontal, cu manechine în trei dimensiuni, care vii, care morţi, nisip, vulturi care ciugulesc morţii, mă rog, tot dichisul. Tu te-nvârţi roată şi găseşti explicaţii pentru tot ce vezi pe perete. Satiavrat era foarte mândru de realizare. Bună, într-adevăr, pentru impresionat copiii de şcoală primară, dar acu’ ce mă bag eu,  babă ciufută! Bravo lor că au făcut-o! (Io-te la mine ce de valoare mă dau!)

                   Şi, cu asta am plecat spre Delhi, unde am ajuns pe întuneric pe la ora 7. A venit puştiul -Akeelesh, parcă a zis că-l cheamă, de la (Achile?)- aşa cum a promis. Mi-a plăcut de el. Are 24 ani, conduce de cinci ani prin toată India, pe unde îl cară S, şi mai are şi grija lui: îl hrăneşte, îl înveleşte şi îl pişă. Pentru excursia asta l-am iertat pe Satiavrat pentru  toţi nervii pe care mi i-a făcut când a fost la noi! După aia am fost repede la Cyber Daba de am citit mesajele de la fată şi i-am trimis şi noi un scurt reportaj de pe drum. La daba făcurăm un kk mare, emailul s-a pierdut în neant când l-am trimis, deşi, după unele teorii, nimic nu se pierde, cine ştie prin ce virtualitate rătăceşte in căutarea unui destinatar! (Frumos zis, nu, măi, Marinele!). Am prins-o pe ym şi după o vreme s-a disconectat de la sine, bine că am reuşit două-trei vorbe cu ea! Nici ăsta, calculatorul, nu merge prea bine, literele apar cu întârziere, aşa că renunţ.

                      11 January 2004. Mother and Daughter

                     Aseară am fost la restaurant. Oberoi. Au venit Leela şi Sharma şi ne-au luat, şi ne-au dus, şi ne-au ospătat cu tot felul de bunătăţi indiene. Cred că au dat mii de rupii. Ce să le fac, ele au vrut, eu aş fi preferat să stăm acasă, să comandăm cina jos şi să vorbim. De vorbit, am vorbit şi acolo. 

                    Sharma a fost măritată, divorţase de două luni, că nu se înţelegeau. Dar, cum am mai spus, o femeie divorţată, aici e ca şi stigmatizată. Ne-au spus despre asta în mare taină. Leela, maică-sa, e plină de viaţă, cum era şi acum 20 de ani.  Micuţă, mai scundă chiar decât mine, plină de energie, bucuroasă tare să ne revadă. Sharma e cu puţin mai înaltă decât ea, durdulie şi frumuşică. Are ceva, nu ştiu ce, un fel de lipici, de vino-n coace, ceea ce o face foarte plăcută.

                 Am aflat şi despre Neeru, sora ei mai mare, măritată în California, tot cu un indian, cu care are o fetiţă de doi ani, după care Leela e înnebunită. Îi pare rău că Shivji nu a apucat să o vadă şi să o ţină în braţe. Că, povestea Leela, ea se juca cu copiii, îi strângea împrejurul ei, dar dacă soţul ei intra în cameră, fără să vorbească cu vreunul, doar stând şi privindu-i, încet-încet, toţi copiii se duceau la el. A murit în 1999, pe 1 iulie. A fost ucis. Fusese la bancă, a fost urmărit şi, chiar la câteva case de locuinţa lui, ziua, la 11.30, a fost jefuit şi lovit în cap. A murit la spital, după trei zile, fără să-şi mai revină. Bineînţeles că poliţia n-a mai descoperit nici până azi cine l-a ucis. Şi, lucru ciudat, exact aceeaşi întâmplare, în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră, s-a petrecut într-o altă parte a oraşului, cu un cunoscut de al lor, care avea 2 lacks (200.000) în geantă, scoase de la bancă, tot în faţa locuinţei. Cineva l-a ameninţat cu pistolul, el i-a spus să ia banii dar să nu-l împuşte, a luat banii şi l-a împuşcat. Nici asasinul lui n-a fost descoperit. Leela era tristă, dar împăcată cu situaţia acuma, că viaţa trebuie să meargă înainte, zicea ea.

                  Norocul şi puterea ei sunt cele două fete. La început a fost supărată pe toată lumea, dar, încet, rana s-a închis, deşi e dureroasă încă, şi îşi vede de cele două fete. Se duce în fiecare an în California, la Neeru, Sharma stă cu ea, aşa că se descurcă cumva cu durerea ei. Şi ce om deosebit era Shivji! Şi mare personalitate în domeniul dreptului.

            Cina de aseară a fost, cred eu, şi în memoria lui, şi pentru a ne dovedi că se desurcă. La înapoiere au urcat la noi şi-mi pare rău ca nu le-am tratat cu câte o ţuică, fiindcă am înţeles de la Nana că ele ar fi vrut să ia şi vin la masa, dar dacă noi n-am vrut…

                  15 Jan. Eminescu Seminar

                 Azi am fost la universitate cu G la seminarul Eminescu, organizat şi cu ocazia împlinirii  a 25 de ani de predare a limbii române în India. Au venit toţi studenţii, plus câţiva invitati de ai lor.

               A mai venit şi un contabil-cântăreţ la radio, scriitor şi activist în domeniul umanitar pe care îl cheamă Satish Solanki. A venit alaltăieri la noi să îi scrie G câteva expresii în româneşte, cum ar fi: “Dumnezeu este unul”. Şi altele, pe care le avea scrise în diferite limbi şi zicea că vrea să facă o expoziţie cu toate.  Şi avea destule! O figură ciudată, cu o căciuliţa în dungi pe cap, firav la trup dar, dacă n-a  exagerat, cu suflet mare. Nici nu ştiu de unde să-l iau şi unde să-l pun. 10% din venitul lui, care nu cred că este deosebit, îl pune pentru binefaceri: copii handicapaţi mental, orbi, cărora se duce în fiecare zi să le cânte, să le taie unghiile, să le ţină companie. Le ajută pe fete să se pieptene, le spune dacă s-au îmbrăcat corect, înaine să plece la cursuri. E însurat şi are şi el doi copii. A învăţat pe loc imnul României (prima strofă, că nici noi nu ştim mai mult!) şi Lioară, Lioară, două versuri (tot din motivul acela). Să fi auzit cum suna… Că a pus în melodii puternice accente indiene, de nu prea mai semănau a muzică românească, dar nici dezagreabile nu erau.

              Azi a venit şi le-a cântat la clasă. Mai bine decât studenţii lui G. Despre care trebuie să recunosc că au muncit din greu să înţeleagă cuvintele din colindele cântate de Hruşcă! Nu se puteau recunoaşte decât un cuvânt sau două, dar mi-am dat seama cât de mult s-au străduit. Le-am promis că o să mă duc după ore să-i ajut să priceapă şi să pronunţe corect cuvintele, căci, la melodii se descurcă foarte bine, în  stilul “ avaramu”.

                Mai ciudat e că unul dintre ei, muslim de religie, a cântat un colind (tot de pe caseta respectivă, că asta ne-au trimis cei de la bibliotecă) şi  cuvântul pe care îl pronunţa cel mai corect era “Precesta”. Cred că dacă ar fi ştiut ai lui ce cânta el acolo îl beleau! Alţii au spus  poezii de Eminescu, Chitranjan a fost prezentatorul şi a ţinut un speech în engleză, cu câteva fraze în română la început, (dar ce pretenţie să aibă careva, abia de două luni jumate – din care trei săptămâni au fost sărbători şi vacanţă – au început să înveţe!), despre Kalidasa şi Eminescu, paralelă între Shakuntala şi Călin. El e cel mai bun, mai tenace şi mai serios dintre toţi. Vrea să vină la bursă la Romanica, se zbate, că e copil de oameni sărmani şi n-ar avea cu ce să-şi plătească avionul nici în două vieţi!

    A mai venit şi Vibha, şefa departamentului, când a auzit că e vorba de trataţii (sunt eu rea, era datoria ei să participe şi o şi invitaseră studenţii, sperând că nu va veni – de altfel, ei voiau să-l invite şi pe Geoană!). I-am spus unei fete, Seema, să-i ofere ei “buche”-ul pe care i-l dăduseră lui G, ca să-şi pună pile la ea, şi i l-a dat, după ce i-am spus că eu mai am încă trandafirii pe care mi i-a adus duminică. A gâdilat-o pe burtică pe şefa, de! Da’ tot a dat cu mucii în fasole, spunând că ar trebui pus accentul pe lupta pentru libertate în literatura contemporană, nu pe operele vechi, care acum nu mai prezintă mare interes, cum ar fi scrierile religioase sanscrite! E-te-te de unde sări urmaşa lu’ Lenin! Comunistă până-n vârfurile unghiilor, ce mai! Hai la lupta cea mare, fraţi luptători pentru libertate! Ce-are asta cu prefectura, nu înţeleg! Că doar nu este catedra de ştiinţe politice! Dar, las-o-n-colo de propagandistă, să revin la studenţi, care, au pus mână de la mână şi au servit nişte “refreshmente” şi un tort pe care au scris “Mihai Eminescu’s Anniversary” (nu ştiu dacă am speluit bine). De asemeni, un banner pe care scria cam aşa  “25 de ani de predarea românei în Delhi, silver jubilee, Dr George Anca” şi nu mai ştiu ce, dar l-a cerut G şi îl avem acasă, de amintire! Aveau şi un CD-ROM trimis de acasă, cam insipid şi fără nici un comentariu sau sonor.

                      23 Jan. Gayatri

           Meaning of Gayatri. “OM Bhu, (or Bhooh), OM Bhuvah, OM Suvah, OM Mahah, OM Janah, OM Tapah, OM Sayam.

      OM Tat Savitur Varenyem, Bhargo Devasya Dheemahi, Dheeyo Yo Nah Prachodayaat”

     OM înseamnă ACELA : Soarele Absolut al Luminii Nemăsurabile (conştiinţa) care pune în mişcare impulsurile (mintea) noastre.

                   Această Mantra este clar divizată în două părţi: Prima parte conţine cele şapte Vyahrities, cea de a doua, mantra propriu-zisă. În sanscrită, mantra are 24 de silabe. Este compusă într-un ritm care se cheamă “Metrul Gayatri”. Această mantra este o formulă cosmică.

                   Cele şapte Vyahrities. Aceste şapte trepte formează prima parte a mantrei, şi reprezintă şapte invocaţii. Ele invocă cele şapte straturi ale acestui univers, adică Creaţia. Acest univers este compus ca un cântec, spun Vedele, cu ajutorul a şapte note muzicale (Sapta Swaras) De ex. Vedem o piatră, pomi, animale, păsări, oameni. Toate acestea există, dar nu în acelaşi mod. Existenţa fiecăruia se plasează la un nivel diferit. Piatra există numai fizic.  Un copac există fizic dar, in acelaşi timp, există şi biologic, lumea biologică fiind alta decât cea simplu fizică. Astfel, viaţa unui copac se desfăşoară în două planuri: în planul material, cum se întâmplă cu piatra , dar şi în planul vital, numit trăire, în timp ce piatra există numai în planul material. Acest cel mai de jos nivel, sau Planul Fizic, se numeşte “Bhoo” sau “A exista, A fi” în sanscrită. Plantele trăiesc în Lumea Vitală, cu Prana (principiul Vieţii} , în planul al doilea, numit “Bhuvah Loka” sau Planul Vital. Atât plantele, cât şi animalele vieţuiesc. Dar animalele au un nivel mai ridicat de fiinţe.  Animalele gândesc, în timp ce plantele doar trăiesc în planul vegetativ al vieţii. Animalele se mişcă, dar nu aceasta este diferenţa reală.  Acesta constă în diferenţierea la nivelul Conştiintei, sau Planul Mental. Plantele sunt mai jos în acest plan decât animalele. Aceste nivele sau planuri în gradele Conştiintei, se numesc Vyahriti. Astfel toate cele şapte Vyaahrities, sunt diferite grade ale Conştiintei: 1. Bhooh – planul fizic, 2. Bhuvah – planul vital, 3. Suvah – planul mental, 4. Mahah – planul intelectual 5. Janah – planul super mental. 6. Tapah – planul spiritual, 7. Satyam – planul Divin, Planul Realităţii Absolute, care este Brahma sau Mintea Universală.

             Aceste şapte nivele ale Creaţiei sunt descrise ca Şapte Trepte către Templul lui Dumnezeu. Aceste Şapte Trepte de Aur trebuie urcate de către orice creatură, una câte una, înainte de a ajunge la Cea mai Înaltă. Asta înseamnă că înainte de a ajunge la unirea completă cu Brahma, care este ţelul în Brahma Vidya, adică în viaţă, fiecare trebuie să se desvolte prin parcurgerea fiecăreia din cele şapte Locas.

              Cele şapte Vyahritis se referă de asemeni la cele şapte vibraţii, aşa cum întâlnim în curcubeu sau spectrul solar. Toate cele şapte Lokas  (Planuri, Niveluri, Lumi) fac parte din Brahma, care este ca lumina albă ce le conţine pe toate cele şapte culori vizibile în spectrul solar. De asemeni, mantra OM conţine toate cele şapte note muzicale, care, toate sunt în Brahma, Creatorul universului.

            Gayatri este o Formulă Mistică  ce conţine esenţa  învăţăturii Vedice. Gayatri se referă la Univers ca la un lucru viu şi ne învaţă cum poate fi acesta studiat.“Tu eşti Universul”, spune, “Tu eşti Timpul Viu, (Ayu) sau perioada vie a Universului, Tu eşti Calea Divină”, adresându-se în felul acesta Puterii Universale dinăuntrul corpului omului.

                       7 Satya Loka (Nivelul Divin) – Sahasrara Chakra, în creştet

                       6 Tapo Loka (Nivelul Spiritual) – Agna Chakra,între sprâncene

                       5 Jano Loka (Nivelul Super Mental) – Vishuddhi Chakra,la baza gâtului

                       4 Mahar Loka (Nivelul Intelectului) – Anahata Chakra,în dreptul inimii

                       3 Swah Loka (Nivelul Mental) – Manipurana Chakra, în dreptul ombilicului

                       2 Bhuvar Loka (Nivelul Vital) – Swadhistana Chakra,în dreptul organelor sexuale

                       1 Bhu Loka (Nivelul Fizic) – Muladhara Chakra, în dreptul coccisului

            Acela care a creat Universul a creat şi Omul, după acelaşi tipar. Acest tipar este bazat pe Structura exprimată de Gayatri: Legea lui Şapte. Există şapte Vibraţii de bază produse în Akasha ( Eter). La începuturile Creaţiei, Brahma, care este Creatorul, exista ca principiu al sunetului. Acest sunet primordial se numeşte “Pranava”, “OM”, Brahma. Gayatri este simbolul pentru potenţele şi forţele conţinute în acest Sunet Primordial numit “OM” (nu aşa cum îl folosim noi, ci aşa cum emana din Creaţie, ca Vibraţie Universală). Pranava reprezintă atât Universul cât şi Omul, construite pe o fundaţie identică. Această primă Vibraţie a Sunetului Cosmic a dat naştere la şapte tonuri. Aceste şapte vibraţii (tonuri) au coborât dinspre Brahma pe pământ ca şapte trepte ale Scării în forma celor Şapte Vyahrities. Această Scară este legătura între Omul trăitor pe pământ, în planul Material (Fizic), cu ajutorul căreia se poate ridica spre înălţimile spirituale ale conştiinţei simbolizată de către Soarele Interior.

                  6 Jan. Republic Day

                 26 ian.

                Ziua Naţională a Indiei. Paradă. Pe care o văzui şi eu la televizorul de la cantină. Mă dusei de la 9.30. Mai fură vreo 5-6 chinezi, or ce-or fi fost ei, şi băieţii de la bucătărie.

A început cu depunerea unei coroane (nu mare!) la monumentul Eroului Necunoscut, care se află la All India Gate, reprezentat de o puşcă cu ţeava în jos, peste care este pusă o caschetă de aia de metal soldăţească, şi patru flăcări în cele patru colţuri. Îmi plăcu. Sobru şi sugestiv. Pe tot arcul Porţii Indiei sunt scrise numele eroilor, cred că din ultimii 54 de ani, de la declararea Republicii. Vajpayee ţinu 2 minute de reculegere. Şi a fost atâta linişte, de nu se auzeau decât ciorile! După aia, s-a dus la tribuna de pe Raj Path – Calea Regilor – unde venise şi Preşedintele Indiei împreună cu cel al Iranului. Al nostru mititel, negru şi cu plete albe, îmbrăcat în costum gri, model indian. Al ălora, înalt, alb la piele, cu turban negru, îmbrăcat în costumul lor – un fel de pardesiu-togă, până la pământ, alb, cu barba căruntă. Preşedintele Indiei stătea pe un fel de tron, mai înalt decât celelalte jilţuri, cu rezemătoare înaltă, roşu. Restul pe fotolii albe. Aveau geamuri împrejur, că se temeau de terorişti. Când cântară imnul mă ridicai în picioare, (că aşa ştiu eu că se obişnuieşte la ei) şi după mine şi chinezii. Mă emoţionai, că mi-l adusei amite de acu 25 de ani, mai-mai să-mi dea lacrimile, că aşa mă emoţionez eu la solemnităţi. Apoi a început parada militară. Fiecare eşalon, cu fanfara lui în faţă, cu haine specifice foarte frumoase, amintind de miniaturile şi de picturile vechi cu rajahi şi războaie, toţi cu turbane, cu evantaie de diverse culori, făcute din voal apretat. Da, erau impresionanţi. Veniseră din toate părţile Indiei, de puteai să faci etnologie şi tipologie privindu-i. Că, în fiecare eşalon, toţi arătau de parcă ar fi fost cel puţin veri, dacă nu chiar fraţi. Mustăcioşi, înalti, ţanţoşi, chipeşi. Cred că i-au şi selectat, că doar n-or fi fost ei toţi soldaţii atât de voinici, înalţi şi arătoşi! După soldaţi au venit maşinile de război: tancuri, tunuri, radare, elicoptere, avioane. Vase pe perne de aer, şi, mai ales, multe feluri de rachete! Era şi un eşalon călare pe cai, altul pe cămile. Acu, zic eu, apar şi elefanţii! Da’ de unde! Nici pomeneală. La urmă şi poliţiştii din Delhi. Tot aleşi pe sprânceană. “Cu voi, pentru voi” e deviza lor.

                   Tot ce scrisei în ultima aproape o oră se pierdu, că s-a luat lumina şi eu nu salvasem!! Încerc să rescriu, dar nu ştiu dacă mai am rabdare.

            Au urmat carele alegorice ale statelor indiene. Fiecare cu ce avea reprezentativ ca relief, industrii, obiceiuri. Cel din Orissa, cred, avea un Buddha mare în faţă, urmat de un templu de mucava, foarte detaliat şi bine făcut, în curtea căruia se rugau câţiva călugări îmbrăcaţi în cearşafuri oranj. Alţii, din Goa, aveau o barcă mare care trăgea dupa ea un peşte şi mai mare, coşuri cu peşte, dansatori cu năvoade, iar după car, veneau vreo 6-7 peşti mari şi frumos coloraţi. Un alt car avea un muntişor pe el, cu crescători de oi şi împletitori de coşuri. Erau case, costume specifice, animale din flori, monumente şi dansatori. (Mamă, ce mă enervai, că nu mai pot să intru în atmosfera aia! A naibii de bigili! – curent electric, adică). După carele statelor, urmară cele ale ministerelor. Cel de la energie avea un dig peste care curgea apă şi tot felul de stâlpi şi de instalaţii. Cel de la metrou –“Delhi Metro, mera Metro” cum îi cântă ei la radio tot timpul, avea un vagon subteran cu peron şi călători, şi un altul pe flyover, puţin mai mici decât în mărime naturală. Urma, cred, cel al feroviarilor, care şi ei aveau un vagon de tren în mărime aproape normală, cu terasament, muncitori care se ocupau de el şi şef de gară. Ăsta a smuls aplauze. Mai erau multe, dar acum mi-au zburat din cap din pricina întreruperii de curent.

                 Mă pregăteam să plec de la televizor – chinezii plecaseră, rămăsesem singură, Pinku mătura pe langă mine, mă durea şi ceafa, nu fumasem  de vreo trei ore, când, iată-i, elefanţii! Mai mult de 10, cu siguranţă. Şi purtau în baldachinele lor, sau cum le-o fi zicând, pe cei 11 băieţi şi 10 fete, care anul acesta au fost aleşi pentru a primi Premiul de Merit. Mă bucurai că n-am plecat, nu se putea să nu fie şi ei prezenţi la paradă, cel mai propriu simbol al Indiei, zic eu, ca neindiancă. După ei, orchestre de fete, de băieţi, din diferite licee şi universităţi, corpuri de tineri activişti sociali sau de altă natură, voluntari cu toţii. N-am mai stat.

                    Când să plec, mă întrebară cei de la bucătărie dacă nu vrem să mâncăm acolo, că au pui. Da’ somnorilă nu vru să coboare, deşi mie mi-ar fi plăcut, că nu am mai mâncat pui de când a fost Nana aici, luat de la tibetani, “manchurian chichen”. Venii sus, G la şah. Cred că a mâncat bătaie că s-a luat de mine că nu am insistat să vină şi el. Înainte de pauza de curent, făcusem pastele cu aromă de pui, fiersesem laptele şi spălasem vasele. G dormi până acum, în loc să se spele pe cap! Pe seară o să fie prea  răcoare. Pe afară bântuie de vreo două ore un elicopter, de puse pe jar toţi janeii si menele, pe care le aud ţipând de mama focului, înfricoşate. Nici maimele nu se arătară. Doar una rătăcită, nu ştia cum să sară mai iute gardul în dumbravă, tot de teama elicopterului. La Cyber Café era închis, că e sărbătoare, aşa că nici la pişorenţă nu mai încercai. Na, că se trezi domnul, deranjat de ţăcăneala mea şi de elicopter. Se dusă să se spele. Eu mă duc să-mi aprind o ţigară, că mă ostracizează şi nu pot să fumez când doarme domnia sa decât afară sau la bucătărie! Nu vreau eu să-mi impun drepturile omului, ca să nu stric atmosfera.

                      Nu cred că am rescris tot ce scrisesem înainte, şi nici de calitate nu sunt mulţumită, dar să-mi fie învăţătură de minte, să nu mai uit să salvez. Da’ şi tâmpitu’ ăsta de calculator, era şi de datoria lui s-o mai facă din când în când. Să-i fie ruşine. Bine-i face G când îl bate la şah de-l umileşte!

               Iar trecu elicopterul, cred că sări de 20 de ture, ce-o fi vrând el? Zăpăci toate păsările, animalele şi copiii, care se ţin după el şi aleargă de colo-colo prin curte. Citii ieri în ziar că se temeau de terorişti, să nu le strice Ziua Naţională. Dar Delhi Police e la datorie, după cum vedem şi, mai ales, auzim! Ca să nu mai zic că se zguduie şi clădirea, că n-are mai mult de 50 de m înălţime de zbor. Dar are şi o parte bună, elicopterul ăsta, goni maimele şi nu-mi mai e frică să ies pe balcon! I-auzi-l, iar!

                       27 martie. The Bell

                  A sunat Esha dimineaţă şi a promis că trece pe aici. Între timp a venit Chitraranj şi l-am trimis în Janpath după clopot. Văd că nu se mai întoarse, de aproape patru ore, sper că nu i s-a întâmplat nimic pe drum!

                  A venit şi Esha, apoi, şi a zis că a făcut două ore până aici! Esha e o fiinţă foarte sentimentală şi ţin la ea foarte mult. A fost plăcut să ne amintim de timpurile de acum 20 de ani, de fete, cum erau ele şi cât de bine se înţelegeau. Mi-a zis că dacă mă întorc, să stau la ea, îmi dă o cameră şi fac ce vreau eu! Ce să vreau eu? Nu mă mai întorc. Am promis că ţinem legătura pe em. Durerea ei cea mare este că Radha, care e de o seamă cu Nana, nu are nici un prieten şi nici nu are de gând să se mărite. Şi a mea cam tot aşa este! Dar ce ştim noi, ăle bătrâne, cum decurge viaţa tinerilor acum! I-am trimis Radhei, costumul gri de la Nana. Esha a venit cu şuncă. Pe care am ras-o acum, după ce a plecat. Îi păstrai şi lui Chitraranj. Dacă o fi mâncând carne, nu ştiu.

               G şi-a terminat, har Domnului,  conferinţa de mâine, eu i-am trecut-o pe dischetă şi am dus-o la Bobi s-o multiplice. Acum s-a culcat şi m-a lăsat la computator cât vreau eu. Numai că eu sunt cu grija băiatului ăluia! Până o veni, n-am linişte! Mai bine nu-l trimiteam! S-o fi dus cu autobuzul, deşi i-am dat bani de scuter? (De când n-am mai mâncat carne, îmi pică greu şunca! Şi nu mai am triferment!)

                A venit, în sfârşit, tocmai după ora 8 seara! Mi-a adus un clopot care funcţionează, dar a dat pe el 562 rs! Plus transportul, m-a costat 670! Când îl puteam lua alaltăieri cu 275! Aşa-mi trebuie! Dă-i în pisici de bani!

               Vorbii şi cu Nana, o mulţime, o oră! Era îngrijorată că nu ştia de noi, voia  să  ne sune.Şi eu aş fi sunat-o dar nici azi n-au  mers şandramalele. I-am mai povestit despre geantă şi despre alte chestii pe care i le-am luat şi era bucuroasă. Dar cam tristă, că e singură. Apropo de ce spunea şi Esha de Radha, care stă şi face curat prin casă sau se ocupă de grădină! Când nu e la servici.

              Citirăm prin ziare despre război, sper să ne ajute Dumnezeu să plecăm de aici şi să ajungem cu bine acasă. Veni şi o cp de la Vinode, căruia i-a murit mama de curând, o zi, două. Mor mamele… fie-le ţărâna uşoară! Stai, că aici se incinerează, nu ştiu cum s-o fi spunând, altceva în afară de condoleanţe. Îl sună G acuma. Vine duminică pe aici.

              N-a curs apa toată ziua. Ciuciu baie! Ne ducem mâine la conferinţă nespălaţi pe capete! Poate  va veni  peste noapte, dacă avem noroc. Dacă nu, nu!

xxx  Fragment din  „Jurnal Dedelhi” editura Bibliotheca  2004

C  A P I T O L U L    V  I I

P   A   R   A   B   O   L   Ă

P  R  I  N  T  U  L        C E L       T R I S T

C Ă L Ă T O R I E    Î N  

I N S U L A    C E A      M I N U N A T Ă

I

Îi cunoaştem pe Prinţul cel Trist şi pe micii săi prieteni: Moşopal, Unchiul Auraş, Arginviu şi ceilalţi pitici şi aflăm cum îşi petreceau dânşii timpul în Castelul cel de Cleştar din  Împărăţia Negurilor.

A fost odată, demult, demult de tot, o  Împărăţie a Întunericului, a apelor viclene şi fără de margini, biciuite veşnic de furtuni înfricoşătoare. O viaţă să fi umblat şi n-ai  fi întâlnit altceva decât fuioare de neguri înşelătoare, duşmănoase şi ape care se năpusteau asupra-ţi, plăsmuind năluci hidoase în care colcăiau Răul, Teroarea şi Spaima.

Undeva, hăt departe, se ridica din apele vrăjmaşe în negurile ameninţătoare de deasupra lor o stâncă falnică, ce-şi semeţea mândră piscurile sale de cremene sus, sus de tot, râzându-ţi de  neputinţa valurilor care în zadar se învolburau şi rodeau, în zadar vânturile turbate se înverşunau asupra ei. Ghearele furtunilor se rupeau în tăria cremenii. În zadar negurile cele mai adânci se strângeau în jurul ei s-o ascundă şi s-o strivească sub teroare şi frică; Pe umerii steiurilor sale, stânca purta cu mândrie şi grijă un minunat Castel de Cleştar ce strălucea feeric, gonind genunile întunecate din jur.

Şi era castelul acesta de pe stâncă  atât se de frumos, atât de îmbietor, încât oricine, rătăcind pe valurile tulburi ale apelor, văzându-l, oricât de pierdut de puteri şi de speranţe să fi fost, s-ar fi închinat lui ca unui dătător de viaţă şi ar fi prins curaj să lupte cu stihiile şi oboseala. Dar nici un suflet omenesc nu prinsese vreodată aripi văzându-l, pentru că nimeni  n-ajunsese vreodată la poalele stâncii celei maiestuoase.

Castelul era atât de mare şi atât de tăcut, încât, arareori, când paşi singuratici răsunau prin sălile sale, ecoul îi repeta de sute de ori, din încăpere în încăpere, până deveneau din ce în ce mai slabi şi se pierdeau în cine ştie ce colţuri neştiute.

Tavane arcuite se sprijineau pe coloane şi pereţi atât de înalţi, încât o penumbră tainică învăluia în mister picturile fabuloase ce  împodobeau uriaşele săli tăcute. Mii de pietre preţioase – care limpezi ca diamantul, care verzi ca ochii sălbăticiunilor sticlind în nopţi geroase, care roşii ca sângele sau  albastre cum, pe undeva, trebuie să fi existat vreodatăînaltul cerului – îşi răspândeau lumina lor în numeroase nuanţe şi scânteieri plăcute ochiului.

Dar se pare că nu exista nimeni  care să se bucure şi să se desfete  privind la aceste minunăţii. Sală după sală să fi  străbătut, zile la rând n-ai fi întâlnit nimic altceva decât o tăcere dezolantă şi scânteierile atât de frumoase ale nestematelor.

Şi totuşi cineva trăia în acest castel; altfel, pentru ce s-ar mai fi luptat cremenea stâncii cu valurile şi vânturile sre a-l ocroti? Da! Uneori, un tânăr palid, înalt, cu părul negru şi ochi visător şi trişti, alunga tăcerea încremenită purtându-şi paşii pe lespezile de marmură neagră.

Era singur şi trist prinţul acesta, de o frumuseţe desăvârşită. O nostalgie necurmată îl învăluia într-o tainică aură. Singur îşi trecea anii în castelul său, citind şi  înăţând din Cărţile Străbunilor, aşteptând ziua în care se va duce la ei ca pe o eliberare din îmbrăţişarea singurătăţii şi tăcerii.

Prinţul cel Trist nu ştia dacă undeva, în Necuprinsul care-l înconjura, mai exisă alte fiinţe. Şi chiar de-ar fi ştiut, ce putea face el, singur, fără nici un ajutor, pentru a le întâlni! O dorinţă fierbinte şi o tânjire de neînţeles îl ademeneau, iar el nu ştia că era dorul de oameni, semenii săi, dorul de prieteni, dorul de iubire. Nu avea de unde şti, fiindcă dintotdeauna fusese singur şi niciodatălumina vreunui zâmbet nu-i înseninase faţa întristată.

Singurii săi prieteni erau piticii cei mulţi ai văgăunilor din stâncă, stăpânii bogăţiilor pe care cremenea le păstra din vremuri neştiute. Si tare îl mai iubeau piticii pe Prinţul cel Trist, că acesta rea şi bun şi blând şi le asculta cu dragoste poveştile sau micile necazuri. Ba, mai mult, când simşea că apăsarea singurătăţii devine şi mai grea, iar lacrimile stăteau gata să pornească din frumoşii săi ochi ca două safire, îi căuta pe sfătoşii moşmegi, cu bărbile mai lungi decât ei şi îi întreba de una, de alta, încercând să-şi alunge urâtul şi să-şi aline tristeţea. Atunci, micii săi prieteni se întreceau care mai de  care cu poveşti şi snoave, încercând să-i lumineze chipul măcar cu un zâmbet. Dar, oricât s-ar fi străduit ei, pe faţa tânărului Prinţ nu apărea decât un surâs stingher şi trist în colţul gurii.

Mai mare peste pitici era Moşopal, bătrân, bătrân, atât de bătrân, încât barba sa crescuse lungă de o sută de coţi. Iar el se făcuse din ce în ce mai mic, cum se întâmplă cu toţi cei mult prea bătrâni. Dar toţi piticii îi ascultau sfaturile şi învăţăturile, fiindcă Moşopal nu era numai cel  mai bătrân, ci şi cel mai înţelept dintre ei.  Şi-apoi, dânsul nu se supăra niciodată de şotiile celor mai tineri, care, la drept vorbind, nu erau niscai copilaşi, ci mult mai bătrâni decât cel mai bătrân moş care a trăit vreodată pe lume! Dar nu numai cei mai tineri se ţineau de poznr. Bunăoară, Unchiul Auraş. Cel ce se îngrijeşte ca tot aurul din stâncă să fie adunat şi bine păstrat, pentru vremurile care vor veni. Cu toate că barba sa  era tot atât de albă ca a lui Moşopal şi doar cu puţin mai scurtă, ce-i făcuse nu de mult bunului moşneag? Chemase  câţiva păianjeni şi-i pusese să-şi împletească firele lor de mătase în vârful bărbii moşului, lungind-o cel puţin încă o dată, încât, încât Moşopal se tot minuna de cât de mult dormise. Să fi dormit o mie de ani? Ba, nevăzând prea bine fără ochelari, credea că barba lui trecuse printr-o crăpătură din stâncă şi flutura ca un steag alb în întunericul din jur. Şi nu s-a supărat deloc când a aflat de păcăleală, a râs cu mai multă poftă decât toţi ceilalţi.

Că aşa erau piticii stâncii aceleia: când era vorba de glume şi pozne, nimeni nu se veselea ca ei; iar când era vorba de treabă, apoi, răsunau peşterile cele mari de cântecele lor, când iţi ţineau tactul cu ciocanele sau târnăcoapele. Şi fiecare dintre ei, după cum îi era şi numele, se ocupa de o anumită nestemată sau de un anume metal. Iar bogăţiile se strângeau grămezi-grămezi: aci numai diamante mari cât oul de prepeliţă, dincoace rubine, colo safire, dincolo ametiste, lângă care se înălţau adevărate movile din bulgări de aur şi argint. Atât de multe, de frumoase şi felurite, că n-aş şti şi nici n-aş termina vreodată să le amintesc pe toate. Dar mai de preţ decât toate comorile aceastea, erau prietenia şi hărnicia moşnegilor de-o  şchioapă şi, privindu-i cât de veseli sunt şi văzând ce suflete bune au, mai-mai că ţi-ai fi dorit să fii şi tu ca ei, abiia mai mare de-un deget, să te amesteci printre ei, atât la joacă, cât  şi la treabă. E drept însă că unii, cum era slăbănogul de Arginviu, cel care aduna de prin crăpăturile pietrelor, micuţele bobiţe care îi fugeau printre degete, era tot atât  de zvăpăiat, de iute şi de schimbător, ca şi neastâmpăratele picături pe care le avea în seamă. Câteodată, Arginviu se supăra rău de tot, fie pe mărgelele sale şugubeţe, fie pe vreun pitic din preajmă-i, pe care îl prindea râzând pe înfundate, văzându-l cum, de necaz, se făcea parcă şi mai subţiratic, îndârjindu.se prin crăpături după cele care nu se lţsau adunate. Însă îi trrecea repede, căci Arginviu avea o inimă bună şi veselă şi nu putea ţine supărarea preamult timp.

Viaţa lor se scurgea liniştită, ba cu poveşti, ba cu şotii şi cântece, şi cred că ar fi fost chiar fericiţi piticii noştri, dacă bunul lorPrinţ ar fi fost vesel şi nu l-ar mai fi auzit oftând mereu cu atâta tristeţe.

X

Ajungem împreună cu prietenii noştri pe Insula cea Minunată. Ce mai frumoasă noapte din viaţa Prinţului cel Trist.

Acum timpul călătoriei lor se scurgea mai uşor fiincă aveau multe a-şi spune, multe visuri care le înseninaseră singurătăţile, multe nădejdi care le dăduseră putere să lupte cu tristeţea şi cu îndoiala. Greutăţile drumului le păreau mai uşoare şi asta nu pentru că apele ar fi fost mai puşin duşmănoase sau vânturile mai blânde, ci pentru că voioşia din sufletele lorîi ajuta să treacă prin toate urgiile cu seninătate şi încredere.

Amândoi stăteau acum privind prin neguri la străfulgerările pline de mister care le apăreau uneori în depărtări, încercând să-şi închipuie ce fel de fiinţe or fi trăind acolo, sperând mereu că undeva, pe o insulă cu cer seninn şi flori cu toate culorile, vor întâlni, în sfârşit, mulţi, mulţi semeni de-ai lor, pe care îi vor cunoaşte şi cu care se vor împrieteni. Astfel, nici nu au ştiut când au ajuns în apropierea unei insule ce părea a fi tocmai aceea la care visaseră.

Apele din jurul ei erau liniştite şi albastre. Pe cerul de azur alergau în adierea vântului vălătuci de nori albi. Ţărmurile sale, cât vedei cu ochii, erau acoperite de nisipuri aurii, iar, mai departe, se întindea covorul verde al ierbii, pe care înfloreau cele mai felurite flori. Printre pomi zburau fel de fel de păsărele, cântând care de care mai frumos.

Coborând ei pe ţărm şi văzând atâta frumuseţe şi armonie, îşi spuseră că pe această insulă, neapărat, îi vor întâlni pe cei pe care îi căutau, că prea erau toate nespus de îmbietoare şi de minunate, în jurul lor.

După ce se sfătuiră ei puţin,  hotărâră ca Prinţul cel Trist să meargă să cerceteze insula, iar prietenul său să rămână cu Balaurul pe ţărm până se va întoarce el şi le va spune ce a aflat.

Şi aşa Prinţul poorni singur spre pădurea înverzită ce se înălţa mai departe. Tot mergând şi privind în jurul său, văzu unele amănunte care,în primele clipe îi scăpaseră: văzu cum păsărelele cele mici şi frumos cântătoare erau pândite de altele mari şi negre; văzu cum, pe alocuri, florile cele frumoase erau năpădite de mărăcini înalţi, care le luau toată lumina şi apa. Şi-şi spuse că pe insula asta, între bine şi rău, ăntre frumos şi urât se purta o  luptă pe viaţă şi pe moarte, luptă pe care el, străin de locurile de aici, numai privind cu mare atenţie în jurul său, o observase.

Tot mergând şi minunându-se, iată că se făcu noapte şi Prinţul nostru văzu pentru prima oară cum  pe cerul senin licăreau miliarde  de stele, departe, departe, iar el se întinnse pe iarbă şi-şi pierdu privirile în adâncimea cea minunată de deasupra sa, încercând să înţeleagă tremurările cele tainice alle stelelor care, parcă îi vorbeau. Şi era linişte în jurul său, doar susurul ăzvoarelor şi foşnetul  frunzelor se auzeau în boarea nopţii.

Astfel începu cea mai minunată noapte din viaţa Prinţului, noapte fermecată, în care sufletul îi era plin de o încântare fără margini, cum niciodată nu mai trăise.

Dar peste puţin timp, când pe deasupra mării se ridică faţa cea palidă şi magică a lunii, Prinţul simţt cum totul în jurul său prinde viaţă şi feamătă ca stăpânit de vrajă. Pomii, florile, iarba, tot-tot părea poleit cu argint, apa izvorului de lângă el se făcuse argint viu, curgând departe, în mare, urmând cărarea de lumină pe care luna o aşternuse peste vălurelele tremurătoare ale apelor.

Iar când luna ajunse spre mijlocul bolţii, de undeva se ridică, plin de o nemaiauzită frumuseţe, cântecul magic al unei păsărele atât de mici, că se pierdea printre frunzele pomilor. Dar cât farmec se răspândea din trilurile ei! Inima Prinâului prinse şi ea să cânte, simţind cum toată feeria din jur se adună în potirul ei, pentru ca apoi să se reverse în afara sa, plină de căldura care îi umpluse sufletul, iar ochii i se scăldară în lacrimi de încântare, văzând atâta nemărginitâ frumuseţe şi pace.

După un timp, stelele şi luna ăncepură să pălească, cerul începu să pălească în zare, iar zorile îl găsiră pe Prinţ ameşit încă de vraja nopţii, noapte în care el se contopise şi cu iarba şi pomii, cu stelele şi marea, cu apa izvorului şi adierea vântului;, noapte în care el cântase în cântecul privighetorii, strălucise în licărirea stelelor,  alergase spre lună cu undele de argint ale apelor, fremătase în vânt cu frunzele şi îşi scăldase faţa în ploaia de argint de lumină a lunii odată cu florile.

Odată cu ziua, mirajul din jur se risipi, dar cel din sufletul său rămase acolo pentru toată viaţa.

XI

Cum arătau Pocitaniile care trăiau pe Insula  cea Minunată şi cât erau ele de rele. Prinţul, împietrit de uimire, uită să se apere şi este prins şi târât în faţa Împăratului cel Hain, stăpânul acelui meleag.

În faptul zilei, Prinţul porni la drum, prin mijlocul unei păduri încântătoare. Copacii,  bătrâni şi falnici, erau încărcaţi de frunze verzi, veveriţe şi păsări cântătoare, care-şi vedeau de treburile lor la adăpostul frunzişului des. Unele, mai curioase, îşi iţeau  cu mirare  căpşoarele printre crengi. Veveriţele jucăuşe l-au însoţit sărind de la un copac la altul, de-a lungul potecii ce şerpuia ascunsă în umbra plăcută a pădurii. În poieni pline de soare şi flori întâlni vietăţi cum nu mai văzuse niciodată: căprioare, cerbi, iepuraşi, vulpi, urşi şi câte  altele care trăiau la adăpostul pădurii aceleia. Dar, nici un om!

Când ieşi din pădurea în care căprioarele îi ţinuseră tovărăşie şi-i arătaseră calea, în faţa  ochilor săi se deschise o câmpie largă, acoperită cu bolovani de forme ciudate. La marginea zării se ridicau zidurile cenuşii ale unei cetăţi. Merse el ce merse printre pietrele acelea ce zăceau pretutindeni, câte unele singure, altele adunate mai multe la un loc, întrebându-se ce-o fi cu ulţimea aceea de bolovani, când, numai ce văzu înaintea sa, cocoţată pe un ciot, o arătare care, mai-mai că-i zburli părul din cap! Era o stărpitura care, la corp arăta cam şui dar, mă rog, aducea a om, însă în loc de cap, avea un pumn mare, care ţinea strâns un par cât toate zilele, pe care-l învârtea ameninţător spre Prinţul nostru. Acesta rămase ţintuit locului de uimire şi se tot freca la ochii, nevenindu-i să creadă că ceea ce vedea era aievea. Arătarea urla cât îl ţinea ... pumnul, strigându-i vorba grosolane şi chemându-şi tovarăşii spre a-i face „de petrecanie”. Căci, zicea arîtarea, ar fi venit să fure din mâncarea şi din bogăţiile lor sau, poate, chiar cu gândul de a-l ucide pe Înălţimea Sa, Împăratul!

La ţipetele lui, veniră în goană alte câteva arătări, care de care mai ciudate şi mai gălăgioase. Unele semănau cu prima, altele însă, n-aveau cap deloc, ci chiar  pe burţile lor umflate, căscau câte o gură mare, strigând că-l vor ei, ca să-l mănânce de viu. Numai că aceştia, cu toată gura lor cât şura, n-ar fi putut face mare lucru ei singuri, că parcă erau nişte butoaie umflate, puse pe două picioare subţirele, ca de barză, - abia de îi puteau ţine! - de te şi mirai cum de nu se frâng sub greutatea cea mare a burţilor cât poloboacele. Iar de mâini, ce să mai vorbim, că erau lungi şi fără vlagă, şi nu erau  în stare să lucreze altceva, decât numai să arunce mereu în gura cea nesătulă, îmbucătură după îmbucătură.

Alte arătări aveau pe umeri câte o labă de picior şi se credeau deştepţi foc cu astfel de căpăţâni, şi le cereau celorlalţi, cărora păreau să le fie un fel de şefi, să-l prindă pe Prinţ şi să-l ducă la judecată în faţa Împăratului, acuzânndu-l că umblă cu capetele pe jos, că ei ziceau că cele douuă picioare ale Prinţului ar fi capetele sale, şi că era crimă de les-majestate ca cineva să aibă mai mult decât un cap, că  ei, ditamai sfetnicii Înălţimii Sale, n-aveau decât unul, şi-l ţineau  la mare cinste, pe umeri, nu-şi băteau joc de el tăvălindu-l prin ţărână! Cum mergeau ei? Păi, nu mergeau! Aveau câte două picioruşe sfrijite de broască, ţopăind încoace şi-ncolo, de mai mare râsul!

Prinţul nu-şi credea ochilor, văzând asemenea pocitanii, rele şi urâte, tocmai pe insula care l-a fermecat atâta cu frumuseţea şi pacea nopţilor sale. Dar după ce văzu că arătările se strâng în jurul lui, gata-gata să-l doboare cu pietre  şi bâte şi  să-l lege cu funii, deschise gura să lr spună cum de ajuns el acolo şi că n-are de gând să le pricinuiască vreun necaz. Dar parcă avea cui vorbi! Nimeni nu lua seama la vorbele sale, ci fiecare  căuta cum să-l lovească mai bine piatra sau să arunce laţul frânghiei. Şi iată-l pe bietul  nostru Prinţ, care, de uimire, uitase să se apere sau s-o ia la fugă spre pădure, legat fedeleş şi plin de sânde de pe urma pietrelor.

După ce făcură treaba asta, arătările, care erau desul de multe, se aşezară pe bolovani să-şi trragă răsuflarea, că nu-i prea ţineau puterile, Şi, pe când se odihneau, s-au luat la ceartă, care dintre ei să ia prizonierul în primire. Cei cu mâini pe umeri ziceau că e al lor, că unul dintre ei îl văzuse primul şi abia aşteptau să-l apuce cu pumnii lor cei mari, care le ţineau loc de capete, şi să îl sfâşie. Cei cu gurile pe pântece ziceau că al lor este, că sunt mai mulţi şi că fără ei nu l-ar fi prins niciodată, şi le curgeau balele de poftă. Cei care se credeau ăi mai deştepţi, că, vezi, Doamne, aveau picioare pe umeri, cu care să judece, şi care, cred eu, erau şi protejaţii Împăratului, căci, pânnă la urmă toate celelalte pocitanii au ascultat de ei, spuneau că trebuie dus şi judecat de Înălţimea sa, care va hotărî şi ce pedeapsă i se va aplica.

În timpul acesta Prinţul se tot întreba pentru care vină vor să-l judece şi să-l pedepsească, fiindcă nu se ştia vinovat de nici o  faptă rea şi nici de vreun gând rău şi îi mai trebui mulă vreme până să înţeleagă că asta era firea Pocitaniilor de pe Insula  cea Minunată: plină de lăcomie, de viclenie şi de răutate.

Arătările se ridicară apucând care de unde putu frânghiile ce-l ţineau legat pe Prinţ şi, mai mult târându-l, trăgând în toate părţile de dânsul, se îndreptară târâş-grăpiş spre palatil cel cenuşiu.

XII

Ce s-a petrecut în Cetatea Cenuşie şi ce vicleanã hotãrâre a luat Împãratul Pocitaniilor. Prinţul nu ştie cu ce greu-blestem l-a blestemat acesta şi, din

nou, rãmâne singur.

În Cetatea Cenuşie mulţime de Pocitanii se căţăraseră pe ziduri si se îngrămădeau de-a lungul drumului, fiecare voind să-l vadă pe prizonierul cel străin. Şi era o îmbrânceală si-o hărmălaie de nu mai înţelegea nimeni nimic! Mâini lacome se întindeau spre Prinţul nostru, guri stirbe se căscau de mirare si poftă, însă cei care-l legaseră îl păzeau bine, temându-se de mânia Înălţimii Sale. Şi încet-încet, înaintând cu greu prin puhoiul arătărilor care se adunaseră curioase şi care apoi porniseră după ei într-un alai asurzitor şi hidos, cei care-l păzeau pe Prinţ ajunseră cu el în faţa Împăratului.

Înălţimea Sa şedea pe un tron care semăna cu o minge spartă si, când se uită mai bine, Prinţul făcu ochii mari de uimire: Înălţimea Sa era mititel! Dar nu asta îi stârni uimirea, căci piticii săi erau si mai mici, însă arătau ca toţi oamenii. Înălţimea Sa semăna cu o oală căreia i-au crescut picioruşe şi mâini subţirele, si care, în loc de cap, avea o coroană. Da, da, oala asta cu

mâini si picioare era chiar capul Înălţimii Sale. Corp n-avea. Se vede treaba că toţi supusii săi renunţaseră la capetele lor în favoarea Sa, că ce le mai trebuia lor minte când Luminăţia Sa avea pentru toată împărăţia şi încă îi mai şi prisosea. Trebuie să spun că Împăratul nu era prost deloc, numai că era rău şi viclean din fire şi îsi folosea mintea numai pentru a scorni răutăţi care de care mai perfide. La asa supuşi, aşa împărat!

                    Auzind de judecată, Prinţul cel Trist crezu că acum se vor lămuri lucrurile, că-şi vor da seama că nu venise cu gânduri vrăjmaşe, ci, dimpotrivă, mânat de prietenie şi de bune intenţii.Dar vai, cât se înşela crezând că măcar va fi întrebat ce căuta în împărăţia asta blestemată! Nimeni nu-l lua în seamă, în afară de Înălţimea Sa, care se urcase în picioare pe tron ca să-l vadă mai bine şi se uita la el cu privirea plină de răutate, fără să zică nimic.

          După ce se strânseră toţi mai marii împărăţiei în sala tronului, iar arătările cele cu pumni în locul capetelor îmbrânciră afară plebea ce se strânsese pe scările palatului, începu judecata. Si fiecare din pocitaniile care vorbeau cereau ca prizonierul să fie condamnat la moarte pentru că le călcase împărăţia. Pentru asta, se întreceau în a propune cele mai groaznice chinuri: ba să fie omorât cu pietre; ba să fie sfâşiat de pumnii celor puternici; ba să fie dat hrană celor vesnic nesătui; ba să i se taie capul, mâinile si picioarele; ba să fie fript de viu! Ce mai, ţi se zbârlea părul auzind ce orori îngrozitoare le ieşeau din gură!

          Înălţimea Sa, care, după cum am spus, nu era deloc prost, ghicind ce-l mânase pe Prinţ de acasă de la el tocmai pe aceste meleaguri, îşi zise că nici o altă pedeapsă n-ar putea fi mai mare decât aceea de a-l face să-i ocolească tocmai pe aceia pe care îi iubea şi-i căuta, chiar dacă dragostea din sufletul său ar rămâne la fel de nestinsă şi mistuitoare.

          Luând această hotărâre, le vorbi sfetnicilor despre ea, iar ei, desigur că îi ridicară laude până-n slava cerului, pentru neasemuita sa minte, cu toate că, între noi fie vorba, n-au priceput o iotă din ce zisese Împăratul şi ar fi preferat pedeapsa cu moartea.

          Puseră, chiar atunci, la foc o căldare uriaşă în care aruncară tot felul de buruieni, otrăvuri şi diverse scârboşenii. În timp ce oala fierbea, Înălţimea Sa tot bolborosea înăuntru vrăji şi descântece, care de care mai rele şi mai puternice. Şi a fiert oala trei zile şi trei nopţi, apoi au scos-o afară, în a aptra noapte, de-a mai descântat-o o dată sub lumina fulgerelor, tot Înălţimea Sa. Şi, ce să mai spun,  de atâtea vrăji şi atâta otrăvenie, toate fulgerele de pe cer se adunară mănunchi şi se aruncară în fiertura cea clocotită, în care se şi topiră, până la ziuă. Dimineaţa i-au dat-o Prinţului s-o bea în loc de apă, iar ce-a mai rămas au aruncat-o peste dânsul, chipurile să-l spele. Apoi l-au dezlegat, iar Împăratul, cu voce mieroasă, prefăcută, i-a spus că nu-l găsise vinovat de nimic şi că poate să plece unde vrea.

          Prinţul îl crezu atunci mai bun decât supuşii săi şi îi mulţumi pentru judecata lui dreaptă, după care plecă, fără să-l mai supere cineva.

          Împăratul nu-i spusese însă nimic despre vrăjile pe care i le făcuse şi pe care le băuse în loc de apă.

          Mulţumit că a scăpat întreg din mâinile Pocitaniilor, Prinţul cel Trist se îndreptă spre locul în care îl aşteptau prietenul său şi Balaurul cel Credincios, gândind cu bucurie că va găsi inima cea iubitoare a Prinţului cu Ochii Negri, căruia îi va povesti toate necazurile prin care trecuse şi care-l va ajuta să-şi aline suferinţele pe care le îndurase.

          Vai de el, însă, nu ştia că cele mai grele necazuri abia de acum vor începe. Necazuri, pe lângă care, ceea ce păţise până acum era floare la ureche, dacă pot să spun aşa! Nu ştia că stârpitura de împărat, pe care el îl crezuse drept, îl vrăjise şi îl blestemase cu un blestem greu şi înfricoşător: de câte ori va privi cu dragoste spre cineva, focul acestei iubiri să-l prefacă în cenuşă pe cel pe care îl privea! Multe mai avea de îndurat Prinţul nostru cel Trist, de-acum înainte, din pricina acestei vrăji, inima sa îndemnându-l către oameni, iar focul ucigător din ochii săi – în care Împăratul pocitaniilor adunase toate fulgerele cerului  – făcându-l să-i ocolească. Prinţul avea să cunoască prea curând puterea acestui blestem, care-l va urmări mereu, de-acum înainte.

          Apropiindu-se de ţărm, încă de departe îşi zări prietenul care-i alerga în întâmpinare, nerăbdător să afle ce întâlnise pe insula aceasta şi de ce întârziase atât de multă vreme.

          Şi cum îl privea venind spre el, alergând cu braţele întinse, focul ucigas din ochii săi îi transformă prietenul într-un norisor de cenusă, pe care boarea serii îl împrăstie în văzduh.

          La început n-a înţeles ce s-a petrecut, curând însă, îsi reaminti crâmpeie de vorbe auzite la judecată, gustul ciudat al apei, cuvintele mieroase ale pocitaniei de împărat şi pricepu că greu blestem îl apasă şi că prima victimă a fost chiar bunul său prieten, pe care-l iubea şi pe care, el însuşi, îl purtase spre moarte. Sufletul i se cerni, lacrimi fierbinţi prinseră să curgă din ochii săi cei limpezi şi frumoşi, care îi făcuseră cel mai mare rău chiar celui pe care-l iubise cel mai mult.

          Şi Şezu Prinţul jos, trântit cu faţa în iarba cea mătăsoasă, şi-şi jeli prietenul zile şi nopţi în şir, de plângeau de mila lui chiar şi florile şi păsările din jur, şi plânse atâtea lacrimi fierbinţi, că se adunară într-un pârâiaş cu ape sărate şi calde, care se ridicau în aburi în înaltul cerului, în căutarea cenuşii în care se risipise Prinţul cel cu Ochii Negri.

          Văzând Balaurul că bunul lui stăpân se prăpădeşte de durerea celui pe care îl pierduse, îi spuse, de departe, cuvinte care răsunară chiar în gândurile Prinţului, îmbărbătându-l şi chemându-l la el, ca împreună să judece ce va fi mai bine de făcut de aici înainte. Şi astfel, în cea mai amară deznădejde, părăsi Prinţul cel Trist insula aceasta pe care păşise atât de fericit la început.

XIX

Ce schimbãri de neînchipuit a gãsit Prinţul pe Insula cea Minunatã şi cu cine s-a întâlnit el în vârful muntelui.

          Ajunşi în preajma insulei, Prinţul si Balaurul nu mai încetau să se mire că, din minunăţiile care-i întâmpinaseră odinioară, nu mai rămăsese aproape nimic; pomii cei falnici erau acum doar niste biete cioturi înnegrite de foc si ape; în locul ierbii de mătase pe care o îndrăgise atât de mult, un strat de mâl uscat si crăpat se întindea cât vedeai cu ochii; pe cer, un vânt uscat şi rece mâna

de colo-colo nori grei de cenuşă şi doar rareori mai zăreai câte un peticel de cer senin sau o frântură de rază de soare; izvoarele secaseră sau se transformaseră în bălţi murdare şi pline de miasme, iar pe alocuri, din crăpături adânci ca niste răni dureroase, bufneau în aer, ca o răsuflare grea, aburii cei otrăviţi din adâncuri.

          Cu mare greutate, Prinţul găsi pârâul în care se strânseseră lacrimile plânse de el pentru prietenul cel pierdut. Rămăsese abia cât un firicel de aţă de subţire, şi cu apa sa abia de-si potoleau setea cele câteva căprioare şi păsărele care mai trăiau. Erau slabe, jigărite şi sperioase, iar Prinţul cu Domniţa sa nu conteneau să se întrebe ce s-o fi petrecut pe insula aceea care odinioară fusese atât de frumoasă.

          Lângă pârâul acela, cu tristeţe şi mânie în suflet, Prinţul făcu legământ să-şi răzbune prietenul şi să-i pedepsească pe cei din pricina cărora îl pierduse.

          Porniră apoi împreună el, Domniţa şi Balaurul, care-i duse pe deasupra insulei în toate părţile şi peste tot nu întâlniră decât ruine dezolante, prăpăd şi moarte.

          Doar sus, aproape de vârful unui munte, zărără un petec de verdeaţă şi un pâlc de pomi pitulaţi în spatele unor stânci uriaşe. Se duseră acolo să chibzuiască ce era de făcut şi, pe când stăteau ei şi se gândeau ce şi cum să facă, iată că de sub umbra deasă a unui copac bătrân ieşi un moşneag alb ca neaua, care se apropie de ei. După ce le dădu bineţe, moşul îi întrbă cum de ajunseseră acolo, căci de multă vreme nu mai trăia niciun om pe insula aceea.

          Prinţul îi povesti cum venise el prima oară aici, mânat numai de iubire şi gânduri bune, cum îl primiseră Pocitaniile şi-l blestemaseră şi cum îşi pierduse prietenul pe meleagurile acestea. Apoi îi mai spuse cât umblase şi câte păţise până scăpase de blestem şi că se întorsese aici ca să lupte cu stârpiciunile cele rele.

          La rândul său Moşul cel Alb povesti cu mâhnire ce se petrecuse pe insula aceasta, când Prinţul întrebă unde sunt pădurile şi nopţile cu lună şi privighetori, unde sunt liniştea şi pacea pământului.

          Şi iată ce au aflat cei trei prieteni ai noştri.

XX

Moşul cel Alb povesteşte prin ce întâmplări cumplite au trecut Oamenii de pe Insulă şi cum au ajuns sub stăpânirea Împăratului cel Hain.

          De mult, pe insulă trăia mulţime de oameni, frumoşi, cinstiţi şi buni. Şi tăiau ei în pace şi bună înţelegere, văzându-şi fiecare de treburile sale: care ara pământul, care păştea vitele, care zidea case, mă rog, toate cele care să le facă viaţa mai uşoară, mai frumoasă şi mai îmbelşugată. Şi au trăit aşa multe veacuri, tot în fericire şi pace. Într-o zi însă, din adâncul unor smârcuri îndepărtate şi neumblate de picior de om, ieşi pe pământ o Ştimă rea şi urâtă, vrăjitoare fără pereche. Şi împreună cu ea, şi plodul ei, o arătare de copil, pirpiriu la trup, mare la cap, şi rău şi viclean, de numai maică-sa îl întrecea. Ei, vrăjitoarea asta slută şi fără suflet, plină doar de venin, ură şi viclenie, voia să-l pună pe urâţenia de fi-său împărat peste Insula cea Minunată.

          Întâi s-au ascuns în adâncul pădurii într-o peşteră; de aici baba, prefăcută în cerşetoare, pleca pe la casele oamenilor să capete, chipurile, o coajă de pâine, dar, de fapt, să vadă cum ar putea să-şi atingă scopul. Şi umblă ea zi după zi, tot iscodind încoace şi-ncolo, şi întâlni fel de fel de oameni. Cei mai mulţi, oameni de omenie şi miloşi, îi dădeau mâncare şi câte-o haină să-şi apere trupul de frig. Ba unii, chiar îi spuneau că poate să rămână pe lângă casa lor, că unde mâncau ei, era loc şi pentru ea la masă şi-or avea grijă de bătrâneţile sale spre a nu-i lipsi nimic. Dar, baba stia ea ce îi lipseşte! Cu cât oamenii se arătau mai miloşi şi mai darnici, cu atât vrăjitoarea îi duşmănea mai tare în inima ei cea neagră.

          Dar, pădure fără uscături, nu s-a mai pomenit! Câteodată, e drept că foarte rar, nimerea şi la case unde nu era primită; stăpânul uneia o alunga cu câinii şi cu parul, temându-se să nu-i şterpelească ceva de prin bătătură; altul, de cum o vedea că vine, se apuca de înghiţea repede toate bunătăţile de pe masă, fiind lacom şi părându-i rău şi de-o firimitură de pâine s-o dea unuia mai nevoiaş. Şi a mai întâlnit baba pe unii proşti de dădeau în gropi, dar care se lăudau cu deşteptăciunea lor, pe alţii, prefăcuţi, mincinoşi şi linguşitori; alţii erau certăreţi şi le sărea ţandăra din te miri ce, de n-aveau niciodată pace cu vecinii lor.

          Trebuie să spun, însă, că astfel de oameni erau foarte puţini pe vremea aceea. Şi nici nu erau chiar asa de păcătoşi de felul lor. Dar cum se apropia baba de ei, tot răul ascuns în sufletele lor, pe care unii şi-l mai şi stăpâneau, devenea mai puternic şi iesea la suprafaţă. Ba, unii dintre ei, nici ei înşişi nu ştiuseră ce zăcea în sufletele lor.

       Vrăjitoarea îi ţinea minte pe aceştia şi trecea tot mai des pe la porţile lor, până ce acei oameni nu-şi mai putură stăpâni pornirile cele rele, ba, cu vremea deveniră din ce în ce mai răi.

        Noaptea, baba se ducea în peştera ei, unde pocitul de fiu-său o tot întreba când o să-l pună împărat şi cât o să-l mai ţină ascuns în hruba aia. Mamă-sa se pornea pe vrăji şi descântece şi-n ziua următoare pleca drept la cei care-i erau pe plac şi lăsa pe poarta fiecăruia câţiva stropi din veninul fiert şi descântat peste noapte în întunericul peşterii.

          Şi azi aşa, mâine-aşa, oamenii cei cu metehne se simţeau tot mai atraşi de baba asta şi căutau să-i intre în voie, căci vrăjile puseseră de-acum stăpânire pe dânşii. Şi începură a se duce

după babă, într-o zi – unul, într-alta – altul, până-i adună ciuma cea bătrână pe toţi în peştera ei. Plecară după ea femei şi bărbaţi, acum care de care mai răi şi mai mişei, lăsându-şi copii şi case

sşi ogoare, nemaivrând să ştie de nimic altceva, decât de amăgirile babei, care promitea fiecăruia tot ce-şi dorea: unuia – putere, altuia – mâncare şi băutură, iar altora – bogăţii nemăsurate, zăpăcindu-le tuturor minţile, de nu mai ieşeau din cuvântul ei. Când l-a adus şi pe cel din urmă mişelnic în peşteră, vrăjitoarea i-a poftit pe toţi la masă, spunându-le că acum or să-l cunoască pe cel care le va împlini toate dorinţele lor şi va purta de grijă să nu le lipsească nimic din cele ce şi-au dorit.

          Am uitat să spun că baba pregătise din timp o băutură descântată pe care le-a turnat-o peste mâncare şi, când s-au asezat ei la masă şi au început a se ospăta, numai ce se prefăcură în fel de fel de pocitanii, care după cum îi era şi meteahna sufletului: unora, în loc de capete, le apărură pumni cât măciuca de mari, din alţii rămaseră doar burţile, altora, care se credeau mai destepţi decât semenii lor, le puse câte un picior în locul capului. Ce mai, nici măcar unul nu mai arăta a om! Şi pe dată, ce brumă de bunătate si cinste mai rămăsese într-însii dispăru şi rămase stăpân peste sufletele lor doar Răul!

          Apoi, când vrăjitoarea îl aduse pe fi-său spunându-le că de-acum acesta le este împăratul, iar ei, slugile lui preaplecate, toţi căzură în genunchi în faţa lui şi nici unul măcar nu-şi mai reaminti că fuseseră cândva oameni liberi care nu cunoscuseră alt stăpân în afara propriei lor voinţe. Dimpotrivă, se întreceau, care mai de care, în linguşiri si tămâieri, sperând astfel să obţină mai mult chiar decât le doreau minţile lor mârşave.

          „Împăratul” nu mai putea de fericire! Pe dată îi înşiră în coloane de câte patru şi începu să-i comande, făcând pe generalul. Voia să plece cu „armata” sa chiar atunci, să distrugă tot ce mai rămăsese viu şi bun şi să pună stăpânire pe toată insula. Baba îi mai descântă o dată pe toţi ca să iasă întotdeauna biruitori şi ca toţi să-l asculte pe fiul ei, după care plecară din peşteră să cucerească Insula cea Minunată.

          Întâlniră un lan minunat de grău des ca peria, care-şi legăna spicele grele de boabe în bătaia vântului şi, numai ce bolboroşi zgripţuroaica ceva şi ogorul cel auriu se prefăcu într-un pustiu plin de pietre, printre care nu mai mişcau nici măcar şerpii.

          Aici, poaspătul „Împărat” puseră slujitorii de-i construiră un palat mare, iar în jurul lui se înălţau, mai arătoase – casele demnitarilor şi mai prăpădite – cele ale servitorilor de rând. Împrejmuiră totul cu un zid de piatră, iar, de jur împrejurul cetăţii, totul fu prefăcut în scrum şi pulbere.

          Odată înstalat între slujitorii săi, Împăratul începu a învăţa de la maică-sa toate vrăjile şi descântecele aducătoare de năpaste, de molime, de secetă, de toate cele rele de pe lume.

          Învăţă şi iar învăţă, până când baba îi spuse că gata, acum ştie tot ce ştie şi ea şi că nu mai are ce să-l mai înveţe. Atunci fi-său o pândi până a adormit şi, cu puterea sa cea malefică, o stropi cu un venin care, pe loc, o transformă într-o grămăjoară de cenuşă neagră şi puturoasă, pe care o măturară de-acolo servitorii, căci Împăratul voia să fie singurul care să cunoască tainele vrăjitoriei.

XXI

Aflăm ce însemna mulţimea de bolovani de pe Insulă. Prinţul împreună cu Nepotul Moşului cel Alb pornesc să lupte cu Pocitaniile.

          Astfel bine instalat şi pe deplin stăpân peste pocitaniile sale de slujitori, Împăratul cel Hain hotărâ să cucerească Insula. Dar nu porni a lupta pe faţă cu Oamenii cei Liberi.  Nu, fiindcă se temea de ei pentru că erau puternici şi iubeau libertatea, iar el, Împăratul, nu i-ar fi putut birui niciodată. Aşa că începu cu înşelăciuni, cu mişelii şi, mai ales, cu vrăjile, la care era neîntrecut. Îşi trimise slugile să pândească, şi de cum zăreau vreun bărbat sau vreo femeie singuri, săreau cu zecile pe ei, îi legau burduf mai înainte ca bieţilor oameni să le fi trecut uimirea, şi-i cărau în faţa „Luminăţiei”sale. Cu descântece şi vrăji, sărmanii oameni erau prefăcuţi în bolovani asemeni celor care înconjurau palatul şi azvârliţi printre ceilalţi.

          Azi aşa, mâine aşa, unul câte unul, dispăreau oamenii din mijlocul familiilor şi al prietenilor şi nimeni nu putuse afla ce se întâmplase cu dânşii. Şi în timpul ăsta, pe câmpul cel pustiu se îngrămădeau din ce în ce mai mulţi bolovani. Oamenii rămăseseră din ce în ce mai puţini, ogoarele cele mănoase rămâneau nelucrate, sălbăticia se întindea asupra lor şi lua în stăpânire  casele în care nu mai trăia nimeni. Moşul cel Alb, care povestea aceste întâmplări, plecase pe munte, împreună cu singurul nepoţel ce-i mai rămăsese din toată familia sa şi de-atunci trăiau amândoi aici, în poiana aceasta ferită de ochii Pocitaniilor.

          Nepotul crescuse şi era acum flăcău în toată puterea. Stând ei singuri acolo, văzuseră de pe stânci slugile Împăratului trebăluind în vale si le urmăriseră tot timpul, astfel ajungând ei, singurii, să cunoască adevărul despre ceea ce se petrecea pe Insulă.

          De o vreme nu mai rămăsese nici un om în viaţă pe aceste meleaguri, iar Împăratul triumfa şi se umfla de plăcerea de a stăpâni întreaga insulă. Numai pe munţi nu se încumetase, că era prea nevolnic şi laş.

          Fiindcă nu suferea să vadă nimic viu şi frumos în faţa ochilor, descântase norii şi apele se abătuseră potop asupra insulei şi înecaseră tot, poieni, păduri, animale. Fulgerele şi trăsnetele doborâseră copaci şi case şi rămăsese numai scrum şi cioturi arse, acolo unde cântaseră privighetori. Pământul crăpase şi se prăvălise în adâncuri, se amestecase şi fiersese, iar când totul s-a liniştit, din minunăţia de odinioară nu mai rămăsese nimic. Acum spurcăciunile o duceau tot într-un chef, că nu mai aveau a se teme de nimic şi pocneau de plăcere, văzând în juru-le doar pustiu şi nenorocire.

          Ascultând toată această îngrozitoare povestire a Mosului cel Alb, Prinţul nostru s-a mâniat cumplit pe nemernicii cei pociţi şi dorinţa de a-i pedepsi după faptele lor puse şi mai temeinic

stăpânire pe sufletul său. Începură a se sfătui cu toţii, Prinţul, Mosul cel Alb, Nepotul acestuia, Domniţa si Balaurul, cum să pornească lupta.

          Nu erau ei prea mulţi, dar erau înţelepţi, buni, viteji si curajoşi. Şi, mai ales, aveau dreptatea de partea lor.

XXII

Vedem cum vrãjile Împãratului cel Hain nu au puteri asupra Domniţei cea Bãlaie şi Moşului cel Alb. Prinţul cel Trist şi Nepotul Moşului se luptã voiniceşte cu nenumãrate slugi ale stãpânitorului Insulei.

          Împreună cu Balaurul, porniră spre vale. Când s-au apropiat de palatul stârpiciunilor, se opriră lângă o grămadă uriasă de bolovani, la care priviră cu tristeţe, fiindcă acum ştiau că fuseserăcândva oameni mândri şi liberi. Prinţul şi Nepotul Moşului porniră spre palat, luând cu ei paloşul cel fermecat şi o măciucă grea cu ghinturi de oţel, pe care Mosneagul o mesterise cu multă măiestrie pentru Nepotul său.

 Domniţa, Moşul cel Alb – care era prea bătrân pentru a mai putea lupta, rămaseră împreună. Lor le lăsă Prinţul talismanul cel albastru să-i ocrotească. Balaurul i-a dus la poalele muntelui, într-un loc mai ferit, iar el s-a întors lângă palat, să-i poată sări în ajutor stăpânului său, de va fi nevoie.

          Prinţul şi Nepotul Mosneagului merseră printre bolovanii şi nisipul pustiului, când întâlniră două Pocitanii ce stăteau de strajă în apropierea palatului. De cum îi zăriră, acestea au începutsă strige şi să urle, agitându-şi pumnii care le ţineau loc de capete şi, pe dată, se mai adunară câteva zeci asemeni lor. Doar că, de data asta, Prinţul ştia la ce să se aştepte din partea lor, aşa că se pregătiră de luptă. Se aşezară spate în spate, unul cu paloşul, celălalt cu măciuca şi îi lăsară să se apropie, ca şi când le-ar fi fost frică. Stârpiciunile, care, până atunci, nu cunoscuseră împotrivire, îi înconjurară siguri de izbândă. Curând năvăliră asupra lor cu pumnii şi cu pietre, având pregătite frânghiile cu care să-i lege. Dar cum săriră asupra lor, Prinţul începu să-i lovească cu paloşul cel de foc, iar Nepotul Moşului cu măciuca şi, măcar că şi pe ei îi mai ajungea câte-un pumn sau câte-o piatră, stârpiciunile începură să cadă răpuse. Şi luptară cei doi tineri cu mult curaj, până se făcuse în jurul lor un morman de leşuri, căci pe măsură ce hărmălaia luptei se înteţea, soseau mereu alţi şi alţi duşmani. Sângele curgea din rănile celor doi viteji, că multe pietre îi nimeriseră şi mulţi pumni îi izbiseră, dar ei luptau înainte, cu înverşunare. Într-un târziu, duşmanii se mai răriră, fie că fuseseră ucişi, fie că fugiseră înspăimântaţi de flacăra cea necruţătoare a paloşului sau de trăsnetul măciucii. Prinţul şi tânărul său camarad de luptă se luară după cei care mai rămăseseră, pitulaţi pe după bolovani, terminându-i pe toţi, până la ultimul. Dar noaptea coborî asupra pustiului şi, în umbra întunericului, câteva pocitănii care stătuseră ascunse prin cine ştie ce crăpături şi găuri de şarpe reuşiră să se strecoare şi să fugă, povestindu-i Împăratului ce năpastă dăduse peste ei.

          Prinţul chemă la sine Balaurul şi amândoi vitejii intrară să se odihnească şi să-şi oblojească rănile, pregătindu-se pentru ziua următoare care, desigur, va fi mult mai grea.

          În vremea asta Împăratul cel Hain îşi adună mulţimea de supuşi şi-i împărţi într-o sută de cete. Jumătate le opri cu el, să-l apere şi să păzească palatul, restul cetelor plecară prin pustiu de se ascunseră la adăpostul nopţii, pândindu-i pe cei doi neînfricaţi luptători. Una dintre aceste cete ajunse tocmai la locul în care se aflau Domniţa cea Bălaie şi Moşneagul nostru. Îi găsiră dormind şi se repeziră asupra lor legându-i fedeleş şi tot în noaptea aceea îi duseră în faţa Împăratului.

          În zadar l-a chemat pe Prinţ Domniţa noastră, acesta era departe şi n-o putea auzi. Nici nu bănuia măcar, ce i se întâmplase.

          Împăratul o închise pe dată, împreună cu Mosul cel Alb, într-o hrubă adâncă de sub palatul său şi începu a se gândi cum să scape de ei. Numai că el nu stia că vrăjile sale n-au nici o putere asupra lor, fiindcă erau ocrotiţi de talismanul cel albastru, pe care Domniţa îl purta la gât. Descântă el tot restul nopţii, ca să-i prefacă în bolovani pe Moş şi pe Domniţă. Dimineaţa însă, când se duse să se bucure de răzbunarea sa, turbă de furie văzându-i pe amândoi vii şi nevătămaţi. Înciudat peste măsură şi plin de fiere, mai puse un lacăt la uşa cea grea şi se întoarse în palatul său.

XXIII

Împãratul cel Hain se preface în cioarã. Este prins şi pus sã desfacã blestemul

cu care îi legase pe Oameni.

Curând veniră zorile şi o dată cu ele greutăţile luptei. Cei doi viteji ai nostri porniră din nou, printre grămezile de bolovani, să stârpească duşmanii. N-au trebuit să meargă prea mult că se şi întâlniră cu prima ceată de pocitanii care se repeziră spre dânşii cu pietre şi ciomege, iar unii dintre ei aveau chiar nişte suliţe, ca niste furculiţe enorme cu trei dinţi. Începu lupta, iar paloşul cel de foc şi măciuca cea ghintuită îşi făcură cu sârguinţă datoria, prăpădind toţi duşmanii ce le ieseau înainte,până nu mai rămase nici unul.

          Şi merseră ei mai departe, către palat, şi întâlniră mereu alte şi alte cete de slujitori ai Împăratului cel Hain. Şi astfel lupta continuă până se lăsă din nou înserarea. Mulţime de Pocitanii pieriseră şi, în drum spre locul unde astepta Balaurul, cei doi luptători văzură presărate peste tot mădularele duşmanilor pe care îi uciseseră. Obosiţi şi răniţi, Prinţul şi prietenul său îşi petrecură noaptea oblojindu-şi rănile, gândind la lupta din ziua care urma.

          Înspre zori, când tocmai aţipiseră, săriră, buimaci, drept în picioare. Cineva meşterea ceva afară de se cutremura pământul. Balaurul se clătina în toate părţile, cei doi dinăuntrul său abia ţinându-se pe picioare.

                                  „Ce se petrece? îi întrebă Prinţul, parcă însuşi pământul s-ar răscoli şi s-ar mişca!”

                        „Duşmanii, Stăpâne, au năvălit mulţime pest noi, încercând să mă rostogolească într-o groapă adâncă, de curând căscată chiar în apropiere de noi. Dar nu te nelinişti, am eu ac de cojocul lor!” Şi-odată îşi deschise  ochii  de  se făcu  lumină  în jurul său! Prinţul zări pocitaniile trăgând de frânghii groase, aliniind buştenii unul după altul, împingând, trăgând cu icnete şi opinteli să-l care pe Balaur într-o groapă adâncă, al cărei fund, Prinţul nu-l putea zări din locul în care se afla.

          “Ar trebui să ne scuturăm de ei până nu e prea târziu!” gândi el, şi pe dată îşi deschise Balaurul gura şi îşi lăsă flăcările limbii sale să curgă peste duşmani. Se ridică puţin în aer, se răsuci roată, şi toate funiile se rupseră, şi toate pocitaniile se prăvăliră la pământ speriate şi pârjolite bine!

          Trecând pe deasupra gropii zăriră pe fundul ei, clocotind un foc, ce urca încet, dar continuu, de parcă ar fi vrust să se reverse peste insulă.

          Balaurul îşi subţie şi albi limba sa de foc, şi cu raza ei începu a săpa în nisipul din jurul gropii, prăvălindu-l peste focul de jos. Împinse şi mulţime de pietre şi bolovani până ce, aproape când se luminase de ziuă, umplu toată groapa, de nu mai avea cum izbucni afară focul cel mai adânc. Mai ales că şi topise un strat gros deasupra, transformând nisipul şi bolovanii într-un scut dur şi de netrecut.

          Pocitaniile care scăpaseră nevătămate din smuceala şi focul Balaurului o rupseseră de mult la fugă, urlând înfricoşate, către palatul care nu era, acum, prea departe, povestindu-i stăpânului lor cât de tragic se terminase lupta.

          Împăratului cel Hain începu să i se facă frică, văzând că de data asta, descântecele nu-i mai reuşiră: focul cel din inima insulei, pe care-l trimisese să-l înghită pe balaur, fusese înfrânt de acesta. Dar tot îşi închipuia  că-i poate înfrânge pe cei trei, dacă nu cu forţa, atunci cu blesteme şi vrăji sau, în cele din urmă cu şantajul.

          Pe câmpul de bătălie era linişte acum. Lăsând în urmă-i frânghii zdrenţuite, buşteni pe jumătate arşi şi numeroşi duşmani, Balaurul se ridică în slava cerului şi, ca vântul, îi duse pe Prinţ şi pe prietenul lui, drept deasupra palatului.

          Sub ei, în curţi şi pe acoperişuri, mulţime de Pocitanii se adunaseră şi căscaseră gurile de uimire, căci nu mai văzuseră niciodată asemenea arătare plutind pe cerul lor. Apoi începură să arunce în sus cu pietre şi suliţe, dar degeaba. Balaurului nici că-i păsa, şi tot în capetele lor cădeau. Deodată limba lui cea de foc se lungi şi-i mătură pe toţi, făcându-i una cu pământul! Balaurul se lăsă jos la poarta palatului, iar cei doi prieteni păşiră înăuntru.

          În palat nu găsiră pe nimeni. Împăratul şi sfetnicii săi se ascunseseră pe cine ştie unde, de frica pedepsei. Umblară ei ce umblară prin tot palatul, dar nu găsiră nici picior de Împărat.Deodată au văzut luându-şi zborul printr-o fereastră un stol de ciori negre, ţipând şi cârâind cât le ţineau pliscurile. Atunci se dumiriră cei doi viteji că Împăratul, de frică, se prefăcuse, împreună cu ceilalţi câţiva sfetnici care-i mai rămăseseră, în ciori şi fugeau din palat. Cei doi alergară afară şi se luară după ele. Le ajunseră tocmai pe ţărmul mării, unde se ascunseră printre cioturile negre  ale copacilor arşi de trăsnete. Le căutară şi, una câte una, ciorile pieriră de de flacăra paloşului sau de lovitura măciucii. Tot scotocind ei printre copacii şi rădăcinile negre, îl găsiră pe Împăratul cel Hain, pitulat într-o scorbură tot atât de neagră ca şi el. Cei doi prieteni astupară scorbura şi puseră mâna pe el. Împăratul începu să strige şi să se zbată, de săreau fulgii din el, încercând să scape, cerşind milă şi îndurare, el, care nu avusese niciodată milă de chinurile oamenilor şi nici îndurare pentru viaţa lor.

          Prinţul îl ţinu bine strâns şi porunci ca, pe dată, să-i dezlege de blestem pe toţi oamenii pe care îi prefăcuse în bolovani. De frică, Împăratul cel Hain făgădui să îndeplinească întocmai ce-i ceruse Prinţul, şi chiar acolo la malul mării, porni să bolborosească descântece şi vrăji numai de el ştiute.

          Deodată se făcu un întuneric mare, în care colcăiau duhuri negre mai veninoase decât serpii, mai hidoase decât cele mai oribile plăsmuiri de coşmar, care se târau prin neguri prelingându-se printre bolovani. Mii de bubuituri se auzeau, de parcă toate tunetele cerurilor s-ar fi prăvălit cu toatele din înalturi deasupra pământului. Colcăiala crescu; duhurile întunericului se zvârcoleau înnebunite de furie şi de neputinţă, mugind din mii de guri şi plesnind cu zgomot în negura cea densă. Miasme din străfunduri de iad se răspândiră peste tot locul; fumul şi pucioasa îngroşară şi mai mult Întunericul des de să-l tai cu cuţitul, părând acesta a se înstăpâni asupra pământului pentru vesnicie. După o vreme bubuielile se răriră şi în cele din urmă încetară. Peste Negură se lăsă o linişte apăsătoare şi părea că totul încremenise.

          Dar, dincolo de marginile Negurii începu să se simtă biruinţa Luminii şi a Frumuseţii Depline. Puţin câte puţin începu să se lumineze, iar când pretutindeni se făcu din nou lumină, noriidispăruseră de pe cer şi soarele strălucea vesel, cum de mult nu se mai pomenise.

          Prinţul şi Nepotul Moşului îl luară între ei pe Împăratul cel Hain, care îsi recăpătase înfăţişarea sa cea pocită şi porniră spre palat. Pe drum se întâlniră cu mulţime de femei şi de bărbaţi, ba, şi cu numeroşi copii, care se frecau la ochi ca treziţi din somn. Văzându-l pe Împăratul cel fără de suflet, pe dată îsi amintiră ce se întâmplase cu ei şi înţeleseră că cei care îi scăpaserăde blestem erau cei doi voinici, care-l duceau legat.

          Cu toţii îi înconjurară şi după ce le mulţumiră pentru binele nemăsurat pe care li-l făcuseră, îl cerură pe Împărat să-l judece ei înşişi, ei, cei care suferiseră atâtea nelegiuiri de pe urma lui. Aşa că porniră împreună spre palat, care acum era pustiu şi se făcu judecată mare şi dreaptă. Împăratul cel Hain a fost osândit să moară pentru nenorocirile pe care le pricinuise.

          Sperând că ar mai putea scăpa, pocitania de Împărat îi spuse Prinţului că dacă va fi omorât, atunci Domniţa cea Bălaie şi Moşneagul cel Alb vor pieri în hruba în care îi închisese, căci numai el ştia unde se află. Dar nu le va spune decât dacă jură cu toţii că-l vor lăsa cu viaţă.

          Ce să facă Prinţul şi toţi oamenii? Nu puteau să jertfească două fiinţe nevinovate numai de dragul răzbunării! Asa că jurară cu toţii să-l lase slobod pe Împărat dacă îi va elibera pe cei doi

prizonieri. Însă, în sufletele lor, se temeau cu toţii că Împăratul, de îndată ce se va vedea liber, va începe iar cu răutăţile şi cu vrăjile sale. Dar n-aveau încotro. Aşa că Prinţul şi Nepotul Moşului coborâră în hruba de sub palat în urma stârpiturii care, de voie, de nevoie, le dădu drumul celor pe care îi închisese.

          Şi ce s-au mai bucurat Prinţul şi bălaia sa soţie când se aflară din nou împreună! Bietul Prinţ, nici nu bănuise, măcar, ce năpastă se abătuse asupra gingaşei Domniţe!

          Afară, în mijlocul mulţimii care-i aştepta, Moşul cel Alb le mulţumi, cu lacrimile de fericire curgându-i pe obrajii săi brăzdaţi de ani şi de nenorociri, tuturor oamenilor, care renunţaseră la îndreptăţita lor răzbunare asupra celui ce le pricinuise numai amar şi durere, care adusese moartea asupra insulei, pentru a nu-i lăsa pe ei să piară acolo, sub pământ.

          Cu toţii îşi ţinură făgăduiala şi-i spuseră Împăratului să se ducă unde-o vrea. Tocmai când se pregătea acesta să-şi ia tălpăsiţa, mulţumit peste măsură că scăpase teafăr, râzându-şi în sinea lui de sufletele cele bune ale oamenilor, jurându-şi că în curând îi va face el să plătească pentru toată umilinţa pe care-o suportase, ce să vezi? Din Nestemata cea care dăruia viaţă, dar care şi pedepsea Răul, izbucni o fulgerare drept spre inima Împăratului, şi de cum îl atinse, îl şi prefăcu într-o grămăjoară de cenusă!

          Şi astfel pieri Urâţenia cea vicleană, care în loc să mulţumească cerului pentru că scăpase cu viaţă, începuse deja să se gândească la alte nenorociri pe care să le aducă asupra oamenilor.

          Nestemata îşi împlinise menirea sa – aceea de a nu lăsa Răul nepedepsit şi de a împlini dreapta judecată.

XXIV

Cum şi-a recăpătat insula înfăţişarea ei cea minunată şi ce se pvesteşte peste veacuri despre „Palatul Vrăjitorilor” şi despre „Fântâna Lacrimilor”

          De cum se spulberă în vânt  cenuşa Împăratului cel Hain, vrăjile acestuia îşi pierdură puterea şi Insula îşi recăpătă iar înfăţişarea cea mândră. Lanurile unduiau sub mângâierea vântului, gata de seceră, pădurile răsunau de ciripitul păsărilor, apele susurau vesel, toată firea bucurându-se alături de oamenii care scăpaseră de sub urgia blestemului. Numai palatul rămase să le reamintească oamenilor despre vremea când Răul stăpânea Insula, dar timpul, în curgerea sa necontenită, îl măcină încet-încet şi-l transformă în ruină. După zeci de ani nu mai rămase nimic din el, doar numele locului - „Palatul Vrăjitorilor” - mai dăinuia printre oameni, cu toate că acolo se întindeau ogoare şi livezi cu roade bogate.

           

          Dar să ne întoarcem cu povestea înapoi, la oamenii care se bucurau de recăpătarea propriei lor înfăţişări.

          Veselia a ţinut multe zile şi nopţi la rând şi nu se mai săturau cu toţii ascultându-l pe Prinţ, care le povestea toate pe care le pătimise şi prin care trecuse din pricina vrăjitorului şi cum reuşise să-i răpună cu ajutorul Nepotului Moşneagului cel Alb, al Domniţei, al Balaurului şi al Nestematei.

          Apoi, trecând vremea, Prinţul şi Domniţa cea Bălaie îşi luară bun rămas de la locuitorii insulei celei Mininate şi, după ce făgăduiră că vor veni adeseori în ospeţie şi că vor veghea continuu ca nici unde şi niciodată să nu-şi mai facă apariţia vreo altă întruchipare a Răului, plecară cu Balaurul, prieten devotat şi credincios, spre alte insule, spre alte lumi. Împreună cu ei plecă şi Nepotul Moşului cel Alb, care-i rugase să-l ia şi pe el să cunoască alte locuri, alţi oameni, neputându-se despărţi de Prinţ, pe care-l îndrăgise ca pe un frate mai mare.

          Înainte de a părăsi insula, Prinţul se duse la izvorul unde-şi plânsese prietenul pierdut demult şi pentru totdeauna, Prinţul cu Ochii Negri, înălţându-şi gândurile către amintirea lui şi către toate visurile pe care acesta nu apucase să şi le împlinească.

          După ce plecară cei trei prieteni împreună cu Balaurul cel Credincios, oamenii de pe Insulă ridicară acolo o fântână pe care au împodobit-o cu cioplituri măiestre care întruchipau povestea celor doi prinţi, veniţi din alte insule, în căutarea oamenilor.

          De atunci izvorul a căpătat numele de „Fântâna Lacrimilor”, în amintirea celor doi Prinţi.

          Şi generaţie după generaţie, oamenii veneau aici cu fiii şi fiicele lor, cărăra le povesteau tot ce se petrecuse în vechime pe Insulă şi ce însemna numele acesta. Iar copiii, când, la rândul lor îmbătrâneau, o spuneau mai departe urmaşilor lor. Şi aşa a ajuns povestea până la mine, iar acum este rândul meu să o spun.

              xxx     Fragment din „Peregrinările Prinţului cel Trist” editura Bibliotheca 2003

Cap.VIII

D  O  N  O  S T E  E  A

DOMNITA CU PĂRUL CA NOAPTEA

ŞI OCHII CA STELELE

               

 Au trecut ani mulţi şi multe generaţii şi-au trăit vieţile liniştite şi fericite pe  Insula cea Minunată.

De la o vreme, însă, ceva a început să meargă altfel de cum ar fi trebuit. Unora dintre ei nu le prea mai  plăcea să aibă grijă de ogoarele lor, altora nu le mai păsa de prietenii lor, alţii au început să  privească cu invidie peste gardurile  vecinilor, nu  se mai ajutau unii pe ceilalţi ba, chiar începură să se înşele unii pe alţii şi să profite de naivitatea şi bunăcredinţa celorlalţi. Oamenii de omenie nu şi-au dat seama de schimbări de la început, când mişelnicii erau puţini şi prefăcuţi. S-au dumirit doar mult mai târziu, când aceştia şi-au dat arama pe faţă şi n-au mai avut nici un  pic de jenă şi când erau mulţi, prea mulţi şi prea răi pentru a le face faţă.

De unde apăruseră oare, aceste apucături neomenoase şi necinstite?

Nu toate pocitaniile de pe vremea Impăratului cel Hain pieriseră de sabia Prinţului cel Trist. Câţiva reuşiseră să fugă şi să se pituleze prin văgăuni şi coclauri şi cu timpul şi-au schimbat înfăţişarea. După câteva generaţii, vrăjile făcute de mama Impăratului şi-au pierdut tăria şi încet-încet au început să arate ca toţi oamenii la înfăţişare. Dar firea lor cea dinainte de a fi pociţi, şi-au păstrat-o aşa cum au avut-o: leneşi, lacomi, arţăgoşi, nemiloşi, proşti, zgârciţi şi fără inimă. Femeile şi copiii lor erau întrutotul pe măsura lor.

Incet-încet şi-au format o societate a lor şi şi-au pus în cap să subjuge iar Insula şi să fie ei singurii stăpânitori.

Prinţul cel Trist şi Domniţa cea Bălaie plecaseră de mult lângă strămoşii lor şi nimeni, nu mai venise de atunci pe Insula cea Minunată. Dar urmaşa lor, Donosteea, DOmniţa cu părul ca NOaptea şi ochii ca STElele, trăia tot în Castelul de Cleştar, împreună cu Balaurul cel Credincios şi cu piticii cei sfătoşi, Moşopal, Unchiul Auraş, Arginviu şi toată familia de moşnegi din măruntaiele stîncii.

Moştenise de la tatăl ei dragostea şi dorul de oameni, chemarea spre cunoaştere, spre descoperiri, spre aventură.

Prinţul îi povestise toate întâmplările prin care trecuse şi aşa a aflat ea despre Insula cea Minunată, despre  oamenii care o  locuiau, despre Moşneagul cel Alb şi despre nepotul acestuia, care călătorise împreună cu Prinţul  dealungul şi dealatul mării în căutarea altor insule şi altor oameni.

Balaurul cel credincios păstrase toate amintirile în memorie şi îi povestise despre bătălia pe care a purtat-o Prinţul cu Impăratul cel Hain şi Pocitaniile lui.

Şi într-o bună zi se hotărî să se ducă şi ea pe Insulă, să vadă ea, cu ochii ei frumuseţile de acolo şi să-i cunoască pe locuitori.

Piticii noştri, când auziră, dânşii, ce şi-a pus Domniţa Donosteea în cap, începuă să se roage de ea să nu se ducă nicăieri, că primejdii înfricoşătoare o pândesc peste tot, că ei or să îi poarte grija  şi n-o să aibă cum s-o ajute, că mai bine să nu plece. Dar ea nu şi nu! Ea pleacă şi, dacă ei sunt îngrijoraţi, n-au decât să meargă şi ei împreună cu ea!

Piticii stătură ei şi se sfătuiră ce şi cum să facă şi până la urmă, văzând că n-o scot dintr-ale ei, hotărâră  ca Moşopal să plece împreună cu Donosteea.

În acest timp situaţia de pe Insula Minunată se schimba de la o zi la alta.

Nu mai existau vrăjitorii cei preaputernici din alte vremi, dar urmaşii lor se străduiau din răsputeri să îi transforme din nou pe oameni în bolovani, ca nimeni să nu le mai stea în calea lor cea plină de vicii. N-au reuşit cu vrăjile lor, oamenii au rămas oameni, dar parcă nu mai aveau minţi, parcă nu mai judecau, nu mai gândeau. Ca să-i supună mai lesne voinţei lor păcătoase, i-au momit cu promisiuni de bogăţii pe care le vor primi fără să mai  fie nevoiţi să muncească toată viaţa lor, că vor primi în fiecare zi hrană gata preparată ca să nu se mai obosească s-o prepare. Oamenii ajunseseră bolovani cu toate că nu-şi schimbaseră înfăţişarea.

Noile Pocitanii umblau trufaşi printre  ceilalţi locuitori, împopoţonaţi în haine bogate, în caleşti aurite, aruncând promisiuni în dreapta şi-n stânga, iar locuitorii îi aclamau şi le cântau osanale, pe oriunde şi-ar fi plimbat fastul şi bogăţiile. Trăiau în case mari, înalte ascunse după garduri de nepătruns nici măcar cu privirea Nimeni nu putea zări ce se află dincolo de ziduri, doar acoperişurile aurite ale palatelor. Pe lângă acestea,  Castelul Cenuşiu Al Împăratului  cel Hain părea o biată magherniţă. Dar lor, Noilor Pocitanii, nu le era de-ajuns! Cu cât aveau mai mult, cu atât voiau şi mai mult! Bieţii locuitori de pe Insulă, habar n-aveau ce li se întâmplă, curgeau zdrenţele de pe ei, munceau din zori până în noapte sperând că în curând se vor împlini promisiunile primite de la Noile Pocitanii.

Dar destui oameni nu s-au lăsat amăgiţi şi unii dintre ei, cei  mai înţelepţi şi mai puternici, au reuşit să fugă în munţi, acolo unde odinioară,  spune povestea, trăiseră în vremuri de restrişte, Moşneagul cel Alb şi Nepotul său.

Au rătăcit multe luni de zile în căutarea  Poienii Neştiute, au înfruntat drumuri  obositoare, s-au căţărat pe stânci abrupte, pe care nu creştea nici măcar un copăcel, au coborât în prăpăstii adânci, au sărit din piatră în piatră prin apa şuvoaielor care curgeau la vale, tocmai din vârful muntelui, au străbătut grotele din pântecul muntelui, au îndurat foamea şi vitregiile furtunilor, dar nu s-au dat bătuţi! Unii dintre ei şi-au pierdut puterile şi speranţa şi au pierit pe cale, fie s-au prăbuşit de pe stânci, fie au rămas în urmă storşi de vlagă şi de speranţe. Dar cei mai mulţi, tineri,viguroşi şi cu voinţă de a merge mai departe, pe drumul lor, s-au înverşunat şi după mult timp, ajunşi pe creasta muntelui, descoperiră la picioarele lor Poiana cea Neştiută!

Acolo l-au găsit numai pe Nepot, Moşneagul părăsise lumea aceasta de multă vreme. Rămas singur, Nepotul nu plecase din Poiana cea Neştiută de nimeni.

Folosindu-se de învăţăturile Moşului despre datini, despre sufletele şi năzuinţele  oamenilor, de sfaturile pe care Prinţul i le dăduse dealungul călătoriei în care cunoscuse puterea naturii, a gândului şi a cumpătării, Nepotul se apropiase de păsările cerului şi de animalele pădurii, care îl înconjurau cu dragoste, îi purtau de grijă şi vegheau asupra lui. La rândul său Nepotul Moşului le iubea pe toate, şi încet-încet a învăţat graiul fiecărui animal, al fiecărei păsări şi astfel el ştia  tot ce se petrece pe Insulă. Păsările îi povestiseră despre Noile Pocitanii care cuceriseră toată insula, despre bogăţia în care se lăfăiau aceştia, despre cât de mult se schimbasră oamenii, şi desprea ceata care pornise în căutarea lui pe potecile ascunse ale muntelui. Urşii, căprioarele, iepurii le urmăreau paşii prin păduri având grijă să nu se rătăcească unii de alţii, să-i atragă spre locurile cu fructe din păduri, cu faguri de miere şi cu ciuperci spre a nu-şi perde de tot puterile.

Aşa că atunci când apărură pe creasta muntelui, oamenii erau aşteptaţi de Nepot şi primiţi cu bucurie şi iubire. Noaptea, în jurul focului îi povestiră ce se petrecuse jos în vale şi ţinură sfat despre ce puteau ei să facă pentru a scăpa de tirania Noilor Pocitanii, şi cum ar fi putut Nepotul să-i ajute.

În Castelul de Cleştar, Domniţa Donosteea împreună cu Moşopal şi Balaurul cel Credincios, de pregăteau de plecare. Unchiul Auraş ramase să se îngrijească de treburile de zi cu zi împreună cu ceilalţi pitici, până la înapoierea celor călători.

Cei doi călători socotiră că era necesar să ia cu ei un cufăr mare cu tot felul de pietre preţioase şi bulgări de aur, poate le vor fi de folos pe acolo pe unde se duc,

Moşopal i-a dat Donosteei paloşul cel cu flacără care-i aparţinuse tatălui ei, piatra dătătoare de viaţă pe care o purtase Domniţa cea Bălaie, mama ei. I-a mai dat o cutie vorbitoare pe care o meşteriseră piticii, cu ajutorul căreia putea vorbi cu cei rămaşi la Castelul de Cleştar în  caz de nevoie.

După ce au cărat toate cele în capul balaurului, îşi luară rămas bun de la pitici, care rămaseră cu ochii înlăcrimaţi în grota de unde Balaurul se pregătea să.şi ia zborul.

Uşiţa din urechea dreaptă a Balaurului  se deschise singură dinaintea lor şi, cu uimire, pătrunseră în încăperea în care, odată intrase şi Prinţul cel Trist cu sfială dar  şi cu speranţă.

„Bine ai venit Stăpână Donosteea, împreună cu micul tău prieten. Eu, cel care vă vorbesc, sunt Balaurul cel Credincios. L-am slujit cu credinţă pe tatăl tău, Prinţul cel Trist  şi te voi sluji cu acelaşi devotament şi pe  tine, orice porunci îmi vei da, te voi purta oriîncotro vei dori să mergi, te voi ajuta şi te voi sprijini oricând vei avea nevoie!”

„Cele două lumini care luminează peştera, sunt ochii mei şi ce voi vedea eu, vei vedea şi tu şi prietenul tău cel mic, dacă se va urca pe masa din mijlocul încăperii. Dulapurile din jur sunt pline cu cărţi ale celor care, de-a lungul timpului mi-au fost Stăpâni şi prieteni, în care au scris despre toate călătoriile lor de-a lungul şi de-a latul Universului, despre lumile întâlnite şi toate cele ce li s-au întâmplat în aceste  călătorii. Aştept porunca de plecare.”

După ce-şi veni în fire, că deşi ştia despre Balaur, era prima oară când îl vedea şi mai ales, când îl auzea vorbind, Donosteea nu mai şovăi şi dădu porunca de pornire.

Balaurul se roti încet pe piatra pe care stătuse nemişcat de atâta  vreme, deschise puţintel gura şi printre dinţi se arătă limba sa cea de foc. Aceasta se făcu din ce în ce mai subţire şi mai luminoasă, până ajunse ca o rază de lună, o îndreptă spre peretele stâncii şi o lungi până îl atinse. Apoi începu a o roti şi când cercul a fost complet, bucata de cremene se prăbuşi afară în apele de la poalele stâncii.

Apoi se săltă uşurel de pe piatră şi porni să plutească spre gaura din perete. Trecu binişor prin ea şi, odată ajuns afară, dispăru într-o clipire, din ochii piticilor rămaşi în urmă privind din marginea găurii!

De data asta, Balaurul cunoştea drumul, aşa că o  duse pe Domniţa Donosteea în cel mai scurt timp, direct în Poiana Neştiută, unde odinioară  îl purtase şi pe Prinţ.

Donosteea şi Moşopal se apropiară de foc şi se alăturară celor strânşi în jurul lui.  Domniţa le spuse cine este şi că a venit pe Insula cea Minunată să-i întâlnească, să-i cunoască şi  să şi-i facă prieteni pe cei pentru care se luptase tatăl ei.

Tare se mai bucură Nepotul Moşneagului cel Alb când o văzu pe Domniţa, pe care o ştia  de când era o copilă frumoasă şi deşteaptă, pe care părinţii ei nu oboseau învăţând-o tot ce ei, la rândul lor, învăţaseră din cărţi, din călătorii şi de la viaţă!

S-au bucurat  şi tinerii din poiană, care auziseră despre Prinţul cel Trist, numai din poveştile din bătrâni şi care până acum nu crezuseră că acestea sunt adevărate.

Apoi, cu toţii, aşezaţi pe lângă foc, îi povestiră Donosteei ce se petrecuse pe insulă în ultima vreme şi ce ar putea face  ei pentru a ieşi din impas.

Nepotul Moşului le spuse că vor trebui să lupte cu Pocitaniile cele Noi şi că vor trebui să se organizeze, să se întoarcă printre oameni, să le spună despre Pocitanii şi despre minciunile cu care le luaseră minţile, despre lăcomia acestora, despre planurile lor de a stăpâni ei singuri Insula cea Minunată, restul oamenilor având obligaţia de a le fi slugi credincioase tot restul vieţii lor. Să le povestească despre Nepotul Moşneagului cel Alb, care există de-adevăratelea şi care, împreună cu Domniţa Donosteea îi vor ajuta şi îi vor învăţa să lupte, să-şi făurească arme şi să-i invingă pentru totdeauna pe nemernici. Şi, ca să se deosebească de Pocitanii, care, precum am mai spus, arătau ca toţi oamenii, Donosteea le dădu la fiecare câte o mică piatră de topaz pusă pe un şnur, care, dacă se apropia de cel ce o purta pe piept, un mişel de pocit, se încălzea şi astfel tânărul ştia cu cine are de a face şi devenea vigilent.

Tinerii Topaznici, plecară în vale să-i descopere pe aceeia dintre oameni care  îşi păstraseră demnitatea şi nu se lăsaseră păcăliţi, prostiţi sau cumpăraţi de Pocitanii.

Spre bucuria lor, au fost uimiţi să vadă cât de mulţi oameni li se alăturară. Încrederea că îşi vor recuceri libertatea crescu, şi speranţele lor prinseră aripi. Mii şi mii de oameni demnni, dornici de viaţă liberă se strânseră în jurul Topaznicilor, hotărâţi să-şi recapete viaţa lor cea liberă

Dar Noile Pocitanii au aflat ce puneau oamenii la cale şi au început şi ei să se pregătească de bătălie, să se înarmeze, să-şi sape şanţuri, să-şi construiască fortăreţe, fiind siguri că vrăjile le vor fi de folos şi inamicii nu vor fi în stare să le stea împotrivă.

În timpul acesta, Moşopal, plecă, împreună cu Balaurul,  înapoi la Castelul de Cleştar unde, împreună cu toţi ceilalţi pitici se apucară să făurească arcuri, săgeţi, săbii şi suliţe, treabă la care piticii erau mari meşteri şi care munceau cu tragere de inimă şi măiestrie. După ce au fost gata, Balaurul le-a dus pe Insulă şi le-a dat Nepotului, care, la rândul său, le-a predat luptătorilor din armata Topaznicilor, al căror conducător fusese ales de toţi oamenii cinstiţi de pe Insulă. Alături de el, Domniţa Donosteea, se pregîtea să-i ajute pe luptătorii răniţi şi organiza femeile pentru asigurarea hranei ostaşilor.

Lupta a început în zori de zi, când Topaznicii au atacat fortăreţele Pocitaniilor, sprijiniţi şi de Balaur, gata să intervină dacă ar fi fost nevoie de el.

Lupta a continuat multe zile şi nopţi, nedecisă. Cînd izbândeau unii, când ceilalţi.  Şi s-au luptat ei aşa, luni şi ani la rând, şi, dacă nu se vor fi măcelărit reciproc sau nici nu se vor fi înţeles şi  împăcat între timp, în mod sigur, se mai luptă între ei şi în ziua de astăzi!

      S F Î R Ş I T

                                                         E  P  I  L  O  G

Dear  Esha, as  you suggested, the  second part of the book is almost writen. A „Delhi Diary” was already published in 2005, in Romanian language. It is about  the last travel. I may complete it with the first and second travel, and translate  them. This book was well received by those who read it. But I want  to work on the first part, that with  childhood, and further on.

My phone number is : 004 021 450 88 68.

Here we have a nasty wether, which has bad influence on my bones and give me gidiness and make me sleepy. I have some days , four or five, in which I coudn't work. I am 74 years old, and I want to do it (the book) just for you. And be sure I will do it. If you will like it is all right, if not, doesn't matter. You may consider it like a very long letter! But George must do the translation, I feel I am not able, is too difficult for my brain.

Nana and her husband are well, healty and happy. I feel they have same kind of understanding, like me and George, and I am happy for them. The only unhappy thing is that they don't have a child yet, but they are still hopping. And I, also. Both of them are very carefull with me and George, they take us vhere we need. Each Friday they come to us and play canasta ( I don't know this in English, is a card play) and change the news. She phones me twice a day, asking how I feel and what I am doing. She is a very loving girl. George is  more healty that me, he goes two hours every morning for jogging, be it raining, snowing or a sunny day. The rest of the day he writes, translates (for me, now) or is preparing for „the Tuesday Colocvia” which he organizes montly. He goes to theatre, concerts, exhibitions, and so on. He is happy too. But I rather stay at home, I cannot walk too much, so I prefer not to go anywhere. So I have enough time to write the book. (And do the cooking!)

When you will have some time, please write about Radha and Tara, I looked over the old photos and I miss them. They were such beautifull little girls, and then, last time in Delhi when  I saw them again, I was so happy and so proud of them, as if they were my own girls.

I've got sad. The time is cruel, the distance is so huge.

Better I kiss you, till I don”t start crying.

Nancy

BIO-DATA & ECOURI

Rodica Anca (n. Bucureşti, 7 ianuarie 1938) a absolvit Liceul „Iulia Hasdeu”, Şcoala tehnică financiară, apoi Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” (1965-1971), secţia de arte decorative, având ca profesori pe Zoe Băicoianu, Mac Constantinescu, Ion Popescu-Negreni şi fiind colegă cu Cristina Drăniceanu, Rodica Mazilescu, Ioana Tomescu, Dan Băncilă, Valentin Dumitraşcu. A fost, o vreme, contabilă la secţia financiară a sectorului „1 Mai”. A fost creator/designer în industria sticlei şi ceramicii, până în 1990, la fabrici din  Sighişoara, Baia Mare, Curtea de Argeş, Alba Iulia, Cluj-Napoca, Târnăveni, Bucureşti (Curtea Sticlarilor). Unele lucrări, printre care „Cenuşăreasa”, i-au fost premiate. Între 1977-1984 şi 2003-2004 s-a aflat în India, la Delhi, călătorind la Indore, Dharamsala, Almora, Kurukshetra, Agra, Chandigarh etc. Alături de fiică şi soţ, a fost parte a comunităţii universitare din Delhi, unde a încheiat prietenii cu Margaret Chatterjee, Esha Beteille, Urmila Rani Trikha, Lila Shivaramaya, Nilima Das. A fost coexaminator la examene de limba română (Delhi University, Modern European Languages Department, devenit  ulterior German and Romance Studies Dept.). Mulţi studenţi i se adresau cu „mamă” şi au venit în România în semn de respect. A făcut lecturi aprofundate din filosofia şi religiile indiene, înscriindu-se  la doctorat cu o teză despre estetica budhistă. A ilustrat cărţi şcolare şi dicţionare pentru Bhutan la Oxford University Press. A publicat la editura Bibliotheca din Târgovişte: Peregrinările Prinţului cel Trist/The Melancholy Prince, 2003 (basm scris în 1970), Dedelhi Jurnal, 2005, Jurna Lamar, 2011.

Filosofia personală:

„Când esti copil îţi iubeşti părinţii, „PE TATA ŞI-NTÂI PE MAMA”,apoi, pe măsură ce creşti, iubeşti jucăriile, animăluţele, fluturii, florile, fraţii. Când începi şcoala îţi iubeşti învăţătoarea, colegii, profesorii. În adolescenţă iubeşti băieţi sau fete, iubeşti excursiile, poezia, romanele de dragoste, visurile. Peste câţiva ani îl iubeşti pe el sau pe ea, chiar dacă îi mai schimbi de câteva ori. Apoi îţi iubeşti soţul. Sau soţia. Apoi îţi iubeşti copilul. Pe primul, pe al doilea, pe toţi, din toată lumea.   Pe măsură ce trec anii, iubeşti oamenii. Pe toţi. Când eşti bătrân, il iubeşti pe Dumezeu.

Ceea ce e minunat, este că acesta iubiri nu se înlocuiesc una pe alta, ci se adună, se acumulează până îţi umplu de tot inima cu iubire.” (JurnaLamar )

ECOURI

Cine a citit o carte de Rodica Anca le va citi pe toate care vor urma. Ea nu are nevoie de recomandare. Se recomanda singura prin ceea ce scrie. Ii rog pe toti prietenii si neprietenii ei (desi cred ca nu are dusmani) sa-i urmareasca toate aparitiile. Umor critic si autocritic, observator al amanuntelor care de multe ori trec neobservate, dar care in multe cazuri fac hazul scrierilor ei.  Modesta, ea scormoneste, nu inventeaza nimic, ea spune ce se intampla in sufletul ei si cum reactioneaza la ceea ce se intampla in jurul ei. Citind "Jurnalul Dedelhi" am aflat doua lucruri esentiale: am cunoscut multe despre India si de asemenea am aflat ca pe sotul Domniei sale il cheama Mister G, alias Gigi aka George Anca. Iti multumesc Doamna Rodica Anca.

Vasile Pupeza

Cartea d-nei Rodica Anca, "Jurna'Lamar", reprezinta pentru o imediata impresie de lectura expresia unei sinteze de genuri literare, respectiv : poem, jurnal, roman.   Un destin care nu este doar al femeii este macinat de automatismele cotidiene ale vietii sociale si de familie. E un destin de mare incarcatura dramatica care se sustine in propozitii scurte, uneori eliptice, toate acestea dezvaluind cititorului suspensia starilor emotionale, fapt care da expresivitate stilului si viziune originala eroului lirico-narativ.

Gheorghe Lupascu

Semne

Scriitoarea Rodica ANCA demolează, iniţial, caracterele personajelor,

spre a le construi, ulterior, în stil propriu… Ea concepe un fel de

 dărâmare a Turnului Babel Omenesc……………spre a pune în loc,

 în timp şi în spaţiu, un alt Turn Babel, propriu, mai modern, cu o altă locuire.

 Astfel, Rodica ANCA îşi reconstruieşte personajele sub un curcubeu….

al sufletului său…. şi totul redevine mai colorat, mai înviorat

 şi mai însufleţit, prin ea însăşi - personaj narator.

  Felix SIMA, „Curierul de Râmnic”, 30 iulie, 2011.

"Simplu, cald, personal, poate prea personal uneori, DeDelhi, jurnalul Rodicai Anca, fascineaza prin firescul expunerii. Experientele de viata, oamenii si locurile, obiceiurile si zeii... toate alcatuiesc imaginea unui Delhi atat de bine stiut".

Mihaela Gligor

Se remarca o  deschidere capivanta catre ingemanarea artelor.Talentul si prospetimea sunt vizibile in cazul Rodicai Anca.

Lucia Negoita

Dna RodicaAnca-

Prințul

 Nu poți să scrii(imaginezi) în manieră sensibilă și, deci, atragătoare, captivantă, povești pentru copii, fără să porți în tine dulcea povară a propriei copilării. Se-nțelege, nu-i niciun dezacord între copilăria ta și copilăria altora, chiar petrecută în zone diferite ale pământului, sub alte legi  de conviețuire, sub tutela altor obiceiuri, totul se contopește, în această zonă, într-un întreg multicolor de trăiri, asemenea unui continent al începutului și al seninei ascendențe umane. Un asemenea sentiment degajă, fără doar și poate, și cartea doamnei Rodica Anca, inspirată mânuitoare a penelului, dar și a condeiului, în cartea sa dedicată copiilor Peregrinările Prințului cel Trist. Imaginația autoarei oferă micului cititor o desfășurare de întâmplari care, pe rând, fascinează, acaparează și educă.

De Delhi

Pentru un autor, scrierea unui Jurnal este o spovedanie acceptată. Când Jurnalul cuprinde o experiență de viață trăită de autor într-o țară străină, spovedania intră intr-o altă zodie a literaturii, își extinde marginile.Dar când acea tară străină se numește India, interesul cititorului se amplifică de la sine, India  fiind- și azi-, o țară , prin definiție, a misterelor, nu numai religiase, desigur. Parcurgând paginile acestui Jurnal al Rodicăi Anca, recunosc, am simțit nevoia să-mi trec  privirea asupra unor pagini de Radindranth Tagore, poetul care a însemnat o bornă de seamă în istoria culturii omenești. Redau aici cateva versuri adresate fraților săi indieni la începutul veacului trecut: O, frații mei, nu vă sfiiți a sta în fața celor mândri și puternici,/ În haina albă a simplității voastre!/ .../ Pe locurile goale ale sărăciei voastre, să ridicați din nou un tron al lui Dumnezeu, /Și amintiti-vă întotdeauna că nu puterea înseamnă mareție, si că orgoliul nu durează în veci.

 Jurnalul Rodicăi Anca redă, cu o vibratie deosebită, viata de zi cu zi a unei insule de români- familia ei, în principal- în mijlocul acestor frați ai lui Tagore, dar din acest secol, o viață tinzând permanent spre cunoasterea civilizatiei milenare a Indiei, spre integrarea în acest spatiu uman divers. E vorba, s-ar putea spune, de un Jurnal domestic, al întamplărilor zilnice, din care fac parte atat bucuriile si satifcactiile, cat si unele asperitați. Dar nici Romania, ramasa departe, nu e uitata. La un moment dat, autoarea se întreaba: Ne-or fi primit în NATO?. Paginile au ritm, consistență, culoare, semn sigur ca Rodica Anca a simtit o nevoie imperioasă să-l scrie. Și bine a făcut.

Florin Costinescu

Viorica Onişoru:

Rar mi-a fost dat sa regasesc admosfera vietii baroce a intelectualilor bucuresteni mai bine redata. Am recunoscut in primul rand "casta", si dupa aceea personajele. Formatia de artist plastic a doamnei Rodica Anca isi spune cuvantul. Te introduce in atmosfera pe care nu doar o vezi, ci o simti, o traiesti alaturi de personaje. Bucurestiul are un farmec aparte pe care doar in preajma unor anumite persoane il poti descoperii. Doamna Rodica Anca se dovedeste una dintre aceste persoane. Ea poate sa gaseasca frumosul in orice, si sa ti-l prezinte ca atare.   

Florina Dobre:

          Povestea  Peregrinărilor Ptinţului cel Trist aşa cum o scrie Rodica Anca se citeşte, sau, şi mai bine e să-ţi fie citită sau spusă cu plăcerea, bucuria şi uşurinţa cu care se spun adevăratele poveşti. Iar cititorul - ascultator nu mai lasă din mână cartea sau nu-l lasă pe povestitor până nu ajunge la capătul poveştii peregrinărilor Prinţului cel Trist. E istovit, dar fericit că Prinţul cel Trist se întoarce bucuros la Palatul său de cleştar, alături de prinţesa sa, Domniţa cea Bălaie, fiica Duhului Pământului, la prietenii săi pitici Moşopal, Auraş si Arginviu.

Prinţul nostru singuratic şi singur, şi de aceea atât de trist, căci este ultimul dintre strămoşii săi, locuieşte într-un palat - insulă unde nu se mai află nici un alt seamăn.  Este dintre eroii care,  mînat de dorul de a cunoaşte oameni, aidoma lui, căci ştia din cărţile străbunilor vechi şi prăfuite, unele ale căror pagini se fărâmiţau îndată ce fuseseră întoarse, că mai există undeva semeni de-ai săi, porneşte spre lumi noi. E un fel de SG1...fără o poartă stelară, însă echipă cu balaurul său -navă, (căci balaurul nu avea corp, ci doar cap), descoperit de piticii prieteni la capătul multor căutări. Porneşte şi, aidoma oricărui prinţ drept şi bun, îşi găseşte fericirea la capătul multor încercări şi înfruntări cu forţele răului,pocitaniile spurcate, simboluri-metafore ale mândriei, prostiei, răutăţii,lăcomiei, linguţitorilor, certăreţilor. Traverseaza lumi care anticipează isprăvile cele mari, traversează oceane de timp, e înghiţit de un soi de gauri negre şi se desăvârşeşte în lupta cu răul pe care-l învinge, redând astfel chipul minunat insulei şi  devenite cenuşie şi stăpânită de Împăratul Hain. Întunericul este învins, oamenii transformaţi în bolovani revin la viaţă, Lumina şi Frumuseţea Deplină biruiesc pe deplin. Ca orice prinţ bun face bine celor care au nevoie de ajutorul său, iar aceştia îi întorc ajutorul atunci când prinţul se află la ananghie. Prinţesa salvată din temniţa zmeului, îi devine soţie şi-l urmează in Palatul său, unde astfel nu va mai fi niciodată trist şi singur.

Pe tipicul vechilor tipărituri, literele ornate începătoare alături de desenele de interior ale arhitectei Gabriela Văcăreanu sunt trasate în linii fine şi îngrijite într-un anume fel pe care graba secolului nostru n-are cum să-l mai îngăduie. Astfel, ochiul se odihneşte, se bucură şi anticipează cu fiecare  nou capitol,  alunecând uşor pe panglica ce ţine şi decupează elegant grafemul începător, personajele şi povestea.

Nu ai cum sa nu te laşi prins în Povestea Prinţului, nu ai cum să nu laşi purtat de valul de optimism şi încredere în puterea biruitoare a binelui asupra răului, minciunii şi degradării. Doar pentru asta sunt poveştile, şi câtă nevoie avem de ele! Multumiri Rodicăi Anca pentru povestea Prinţului!

Citind Jurna Lamar al Rodicăi Anca este ca şi cum ţi-ai vedea propria viaţă de după 2000 încoace într-un fel în care îţi este cunoscut, dar poate că nu îndrăzniseşi să accepţi că este numai aşa şi nu altfel.

Rodica Anca scrie uşor, uneori detaşat, alteori pătimaş, într-un fel de catharsis, scrie nelâsând nimic la o parte din tot ceea ce înseamnă viaţa ei. Cum împleteşte căciuliţe şi mănuşi pentru Nana şi cum îl spală pe Bulă, caniche-ul surd şi cu probleme gastro-intestinale, cum îşi face curaj să-şi cumpere pentru prima dată în viaţă cremele minuni pentru un ten îmbătrînit de viaţă, de cafeaua multă şi indispensabilă, de soarele mult al Indiei unde a petrecut ani buni, în tinereţe. Ca femeie mă regăsesc într-un fel consolator în amănuntele „domestice”, multe, deprimant de multe adesea, care nu-ţi mai îngăduie stropul de timp şi spaţiu personal de peste zi.  Mă regăsesc în rutina casnică a zilelor grăbite care se încheie întotdeauna deconcertant (cel mai adesea, căci îşi propuseşi o multime de lucruri din care nu faci aproape nimic). Dar Rodica Anca are arta, foarte personală, de a le prăvăli pe toate în găuri negre sau de a le preface într-un soi de antimaterie, sau de a le zvârli peste vreo stea îndepărtată „poate tocmai în ochiul lui Sauron”.   Rodica Anca are puterea scrisului care să metamorfozeze neputinţa facerilor, impilările, propriile, debaucheria politicească în  care a fostă târât ţara, oraşul, satul, strada şi care intră şi-n casele noastre prin perfidul televizor, răutăţile bătrânilor, schilodirile lor sufleteşti datorate comunismului şi prefacerilor deconcertante post- decembriste, aşadar toate acestea, în acel ceva care te ajută să înţelegi şi să continui, fără să te prăbuşeşti.

Cartea, jurnalul amar  - oricât ar fi el de disimulat ca titlu în spatele unei ortoepii altfel destul de transparente – se citeşte ca şi cum ai soarbe un pahar mare de apă atunci când eşti însetat. Citind şirul întâmplărilor zilelor care scot la iveală mai mult şi mai mult din portretele familiei, prietenilor, cunoscuţilor, ai senzaţia foarte vie care te urmăreşte pe măsură ce scufunzi în propriile-ţi trebăluiri domestice sau savante prin casă sau prin „soţietate” că seamănă atât de bine cu întâmplările tale, cu personajele din viaţa ta. Desigur, cu diferenţele necesare.

Jurnalele se citesc diferit, în funcţie de autorul lor. Cel puţin aşa stau lucrurile pentru mine. Într-un fel am citit Jurnalul lui, de pildă, Samual Pepys, altfel pe cel al lui Jeni Acterian. Când vine vorba de Jurna Lamar ar Rodicăi Anca, l-am deschis cu un fel curiozitate blândă şi chiar cu sfială ca un mai tânăr care nu vrea sa intre nepoftit în casa –viaţa plină a unui om care a trăit şi a văzut mai mult decât tine ...dar, ca şi în realitate, Rodica m-a luat cu scrisul ei de după umăr şi m-a poftit generos, fără reticenţe sau sensuri duble în lumea ei. Lumea noastră. Unde, dacă ai ochi, îi vezi până la urmă sensul şi frumuseţea.

                             Fata care se ridică în picioare când aude imnul

          Nemulţumiţi dar înverşunaţi în căutările noastre strângem cu braţul o mie de feţe şi o mie de gânduri, o mie de inimi deschidem cu maceta de junglă, doar, doar vom găsi ce căutăm. Şi cu ajutorul – excavator - al prietenilor, cu cel dat de Pronia divină, ascunsă sub stejarul cel falnic, acoperită de timpi de prieteni, de griji de copii, de blăniţe de cuţulani şi bulici dăm – în sfârşit - de fetiţa încărcată de ani şi de boli, de dragoste pentru totul şi toate, deşirată-ntr-o pală argintie de fum ce se-ntinde ca dâra „avionului cu reacţie” peste tot ce e cer, apoi înconjură tot ce iubeşte. Urmăreşti traiectoria şi vezi că nu, nici vorbă să fie o umbră ascunsă în spatele trunchiului unui stejar falnic, nici vorbă să fie apendicele de grup de prieteni, nu seamănă cu cenuşăreasa c-un picior încălţat, nu-i păpuşa copiilor ei pentru zile cu ploaie, nici săritoarea de garduri  a rudelor în nevoie, ci e FEMEIA de alături. Ea e aceea ce păşeşte alături de tine cu andreaua de Penelopă într-o mână împletind la mănuşi şi fulare, cu cealaltă pe tasta calculatorului retrăindu-şi amintirile şi cedându-le cu palmele deschise cititorului, cu inima împărţită în multiplu de patru cămăruţe la puterea x să-i cuprindă pe toţi şi cu capul plin de amintirile vieţii voastre în doi ce la un moment dat se încurcă una în alta. Şi atât de încurcată e funia ce a fost doar împletire de două fire că acum ea a căpătat un grai de olteancă neaoşă de Vâlcea…o sunai pe a mică şi o certai …/…trecură şi sărbătorile… ,visează la o căsuţă la Bercioi unde pe prispă să fie o tufă mare de glicină care să înflorească în jerbe albastre în fiecare an şi intră în panică de câte ori G., „ursul” ei e plecat. Universul scriitoarei Rodica Anca nu este un univers limitat cu focalizare pe soţ, ci e unul atât de larg că poate cuprinde cu mărinimie  câteva generaţii printre care ea se strecoară. Dinspre inima ei pleacă pseudopode de amibă încărcate cu ectoplasma iubirii ce-i modifică starea sufletească în funcţie de starea acestora. Pleacă în primul rând spre copii … Ura! Ura! A luat examenul de astăzi. Mă pregătesc să plec la shoping. Să fac nişte nebunele… Starea proastă fizică anterioară îi era autoarei exacerbată de incertitudinea examenului – se prezintă sau nu? Vestea bună o înaripează, uită de necazurile inerente vârstei, de veşnica numărare a ţigărilor şi a ceşcuţelor de cafea, uită de măcăneala televizorului sau de număratul banilor care niciodată nu sunt de ajuns mai ales pentru a cadorisi apropiaţii. Dar cel mai mult o alină vorba ce vine ca o alinare, cele câteva fraze care cuprind chintesenţa relaţiei împlinite… Ia-ţi,  dragă tot ce vrei, toată viaţa ţi-ai oprimat orice nevoi personale… Eu te iubesc oricum arăţi. Tu să te simţi bine!  

 Rodica Anca nu desparte omul de natură; dragostea ei nu se limitează la oameni, ci la tot şi la toate. Azi mă uitai mai cu luare aminte la ele (florile mărului din fereastra fetei ) şi descoperii că au apărut frunzele, iar albeaţa florilor se disipează în verdele crud al acestora. Nici nu ştiu ce să fac. Să le cert? Să le iert? Să le cert, să le iert, să le cert, să le iert… Ca fiecare dintre noi ea are zile proaste, zile în care…şalele mă dor, gura mi se usucă după o ţigară, gâtul după o gură de cafea, corpul ţipă după fotoliu, câmpii urlă după mine. Dar sunt tenace… O astfel de zi probabil a avut şi în ziua în care şi-a numit nelipsitul jurnal „Jurna Lamar” . Căci cu toate retragerile în oaza – galaxia Ochiul lui Sauron , citindu-i cu atenţie rândurile găseşti viaţa trăită la cotele cele mai înalte ale spiritului; autoarea iubeşte trainic, sănătos şi aşa cum puţină lume mai face astăzi, iar timpul ei pare doar că se cuantifică în alţi parametri. Nu,  ea este o sensibilă femeie prezentă, o femeie căruia anii nu i-au luat nimic din puterea de muncă, din umor şi din verticalitate. Că se pleacă mai mult decât în alţi ani în faţa divinităţii, că are acum putere întreită să se roage, oare care dintre noi nu o facem? Că-şi aminteşte de femeile care i-au trasat şi i-au intersectat drumul şi că le aşează pe acestea în galeria sfinţilor e un laudatio pentru autoare… puţini mai recunosc esenţa persoanelor astăzi, puţini le mai acordă altora  un strop din timpul şi recunoştinţa lor…

Sfârşitul   lucrării conţine revelaţia iubirii adevărate, iubirea necondiţionată, cea care conservă şi duce peste veacuri parfumul de entitate primordială ce nu comportă niciodată nici rostogoliri, nici derapaje, nici ciuntire de vremuri. Iar acest portret trasat în tempera sau tuşul peniţei ce scrijeleşte negura timpurilor, ornat de firul de sticlă încinsă şi trasă peste fila patinată a vremii, înmiresmat în esenţele călătoriilor reale şi imaginare poate să fie numit „Elegia fetei care se ridică-n picioare când aude imnul, elegia unei scriitoare adevărate”. Vă mulţumesc pentru permisiunea citirii.

                                      Adina Daniela Dumitrescu

Florina Dobre:

DE DELHI

Una dintre jucăriile preferate ale copilăriei mele de care îmi aduc bine aminte a fost caleidoscopul, cred că aşa îi spune. Acela prin care vedeai zeci si zeci de imagini diferite prin rotirea cristale sau a prismelor multicolore din el. Mă fascina. Sper că mai există un astfel de lucru ca să-l pot dărui neapărat băiatului meu. Citind jurnalul De Delhi al Rodicăi Anca mi-am adus aminte de acel caleidoscop. Zilele jurnalului sunt precum imaginile obţinute prin rotirea caleidoscopului. Întotdeauna colorate. Căci aşa este India. Colorată şi plină de mirosuri şi arome. Chiar şi iarna, în Delhi, când ceaţa stăpână bulversează traficul aerian, traficul rutier şi mai ales traficul deprinderilor cotidiene continentale. Pentru că nu e numai ceaţă, dar e şi frig, un frig care se înşurubează amarnic în colţurile încăperilor, al gândurilor, al zilelor.

Rodica Anca desfăşoară în faţa ochilor cititorilor una dintre multele şi posibilele Indii. Aşa cum a (re)-trăit-o ea, la şaizeci şi ceva de ani, într-un campus universitar, cel de nord, alături de G. care predă limba, literatură şi civilizaţie română studenţilor de la Universitatea din Delhi. Locuiesc într-un apartament, jumătate „ciupercărie” (din cauza igrasiei şi a mucegaiului înflorit perpetuu de musoane şi niciodată „eradicat” de zugrăveli cum se cade) modest (sau poate e mult spus) ale Guest House-ului universităţii, împreună cu maimuţele (maimele) certăreţe şi pofticioase care înşiră rufele din balcoane pe unde apucă, cu gilii (un fel de şoimi), cu papagalii verzui şi mulţi, cu lovindragi, cu flori şi palmieri, cu armata de paznici, servitorii şi tot felul de oaspeţi ai casei de oaspeţi, cu vizitele studenţilor profesorului G. care-i spun „mama” şi-i fac pranamul cuvenit. Citranjan, unul dintre ei, copil sărac, de castă modestă, dar ambiţios, întrerupe uneori şirul macaroanelor cvasiprezente în meniul casei (singurul lucru acceptabil), cu „vegitabile si chapatti”.

Rodica Anca îşi scrie jurnalul indian într-un fel aparte. Într-un fel vioi sau mai degrabă într-o aproape cvasipermanenţă a trecutului prezent. Foloseşte perfectul simplu atât de iscusit, că ai senzaţia că acum, aici, lucrurile tocmai fură, tocmai se petrecură. Un imediat sau un abia trecut. Dar ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la acest jurnal este onestitatea lui şi înţelepciunea scriitoarei. Fără patetisme,  fără paseisme, fără glorificarea trecutului cu mult mai interesant de acum douăzeci de ani, când împreună cu fiica, îl urmaseră pe G în India unde au locuit aproape şapte ani!  Este jurnalul zilelor ei, ale lui G. şi ale scurtei vizite a Nanei de atunci, de acolo, din Delhi. Fără regrete, fără păreri de rău sau ofuri după cum a fost odinioară. Nimic din toate acestea...Autoarea face, desigur, referiri la zilele de atunci, uneori cu o nostalgie domoală, revede prietenii de atunci, se bucură alături de ei, iau lunch-uri împreună, prânzurile care fac breşele salutare în regimul altfel spartan impus de neplata sau întârzierea plăţii salariului, de îngrădirile pecuniare ale soartei de a te fi născut într-o ţară mică aflată într-un permanent provizorat (care durează)„chota desi”,unde ” nehi dollars he” cum le spune zecilor de copii cerşetori aproape agresivi de la porţile Fortului Roşu, pe care-l vizitează cu Nana.

Aproape de finalul şederii în India, Rodica se meditează – întrebându-se:” Mă tot gândesc ce ne-a adus pe noi in India, acum, la bătrâneţe, când nici nu ne închipuiam că o să mai ajungem pe aici vreodată! Şi uite că plecăm poimâine şi încă nu îmi dau seama de ce am venit! Ce chemare a sorţii ne-a adus tocmai până aici, tocmai acum? Că nimic nu e la voia întâmplării, deşi unii susţin că haosul este cel ce ne guvernează. Numai că eu nu cred. O raţiune trebuie să existe, încă ne descoperită, poate să dureze destul până să o aflăm, dar sigur aici am venit cu un scop  „

Şi îşi răspunde imediat aşa:” Poate o împlinire sufletească, poate descoperirea unui aspect necunoscut până acum al firii noastre, poate o izolare în doi, pentru a şti cum mai stăm cu sentimentele şi cu înţelegerea. Cine ştie? Cert este că ne-am înţeles, că suntem tot ca acum 37 de ani, şi că ne completăm reciproc, că ştim fiecare ce gândeşte celălalt, că ne împlinim, cum spuneam ca suflete gemene. Cu toate certurile, şi nervii, şi hachiţele, şi stările proaste, şi disperările, şi angoasele ce ne bântuie. Dar astea toate, pe planul realităţii materiale. În ce priveşte planul spiritual, faptul că aproape şase luni nu am avut altă distracţie, decât cititul, nu tv, nu spectacole, nu societate, în schimb recluziune şi lipsuri, din belşug,  şi totuşi nu ne-am spart capetele, nu ne-am făcut zile fripte şi nu ne-am urât, înseamnă că “ce de valoare mai suntem noi, Marinele!”, ca să încetez cu filosofia asta siropoasă!”

Nu cred să mai adaugăm ceva. Ar strica întregul şi frumosul De Delhi pe care Rodica Anca l-a trăit, l-a acceptat pentru că l-a înţeles şi apoi l-a scris. Pentru a fi citit. La tinereţe şi la bătrâneţe, imagini colorate rotite de Caleidoscopul Timpului.  

Sau poate doar un PS  în forma scrisorilor şi mesajelor pe care le scrie bunei ei prietene, Esha. În acest fel, Rodica Anca lasă o punte între India şi locul reintoarcerii. Acasă. O punte pe care o trece odată cu aducerile aminte, cu visele, cu proiectele, cu amânările sau cu realizările vieţii.

Cuvânt întors către Rugă

          Găsesc în Ruga Doamnei Rodica Anca mărturisirea unei vini folositoare. Folositoare pentru că prin calea mărturisirii obținem iertarea, precum tâlharul de-a dreapta crucii Domnului Iisus.

          Ruga Doamnei Rodica Anca este căutarea Domnului ceresc spre mulțumire pentru darurile primite și din plin roditoare.

          Ruga este recunoașterea slăbiciunii omenești în fața Neantului și un text temei pentru statornică credință.

 Rodica Burdușel

Frumos text. Cu stil propriu și eleganță. Place.

Ion Coja

Lamar este mersul de fiecare zi al orelor, al secundelor, într-un stil feminin inimitabil, învăluind totul într-o graţie plină de capacitatea de a se îndrăgosti de fiece fărâmă de timp. Nu găsesc comparaţii în ceea ce am citit până acum şi poate ca acest tip de literatură să creeze prozeliţi, să dea curaj şi altor fiice ale Evei să-şi etaleze amănuntele de suflet numai de ele ştiute.

Puşi Dinulescu

Textul este încântător,   farmecă prin  sinceritate, autoironie și  analiza lucidă a propriilor trăiri. L-am citit pe nerăsuflate si m-am bucurat să descopăr o persoană atât de minunată ca Doamna Rodica Anca. Mulțumesc! 

Sorana Gorjan

Foarte usor de citit. Plina de umor si intelepciune. Te capteaza. Are suspans, surprize, sensibilitate. E matura, plina de dragoste si gingasie. Foarte cumpatata, bun simt, masura. Nu-i pot da drumul din mana. Asa ar trebui scrisa istoria - abia sa astepti capitolul urmator.

Ben Todică

Cautam intelepciunea, ca la orice jurnal. Gasim, totusi, bucuria de a trai, asa cum se arata lcururile, primind in fata provocarile cu o deschidere neobisnuita. Intelepciunea? La ce ne-ar folosi anume?! Dar o flexibilitate delicata o face sa traverseze prin lume cu o anume semetie de obarsie necunscuta, sa ne arunce dinainte amanunte poate ceva mai initme cu o franchete si deschidere de invidiat! Cu nesupunere! Se simte libera si-si vrea desavarsinda acesta libertate! Pentru ca poate sa o faca... are asemenea forta. 

Doina Boriceanu

(Traduit par Elisabeta Isanos:)

Beau texte. Un style personnel et elegant. Ça plaît. (Ion Coja)

“Lamar” c’est la marche quotidienne des heures, des secondes, le style en est féminin, inimitable, enveloppant tout d’une grâce douée du pouvoir d’aimer chaque brin du temps vécu. Je ne trouve rien de semblable parmi les livres lus jusqu’à present, il est possible que ce genre de littérature crée un courant, qu’il donne à d’autres filles d’Ève le courage d’étaler les details de leur âme, dont elles seules connaissent le secret. (Pushi Dinulescu)

Le texte est charmant par sa sincérité, par l’ironie de soi et par l’analyse lucide des choses vécues. Je l’ai lu d’un seul coup et je me suis réjouie en y découvrant la merveilleuse personnalité de Madame Rodica Anca. Merci! (Sorana Gorjan)

Très facile à lire. C’est plein d’humour et de sagesse. C’est captivant. Du suspens, des surprises, de la sensibilité. C’est mature, c’est plein d’amour et de délicatesse. Je ne peux plus le laisser des mains. C’est comme ça que l’on devrait écrire l’histoire, à te faire attendre impatiemment le chapitre suivant. (Ben Todica)

On y cherche de la sagesse, comme dans tous les journaux . On y trouve cependant la joie de vivre, les choses telles quelles, les provocations reçues ouvertement, avec une disponibilité hors du commun. La sagesse? À quoi pourrait-elle servir?! En échange, une flexibilité délicate lui confère dans le monde une certaine fierté d’origine inconnue, et l’aide à nous faire connaître des details un peu intimes avec une sincérité enviable! Quelle insoumission! Elle se sent libre et veut parfaire cette liberté! Car elle peut le faire, en ayant la force nécessaire.
 

(Doina Boriceanu)