BLAJINI

Nicolae Iorga – Elna Niculiță-Voronca – Puși Dinulescu – Doina Boriceanu – Ioan Miclău-Gepianu – Dumitru Sergiu -  Eugen Negrici - Blajinii

NICOLAE  IORGA

Suntem un stat de necesitate europeană. Răzimată pe cetatea carpatică şi veghind asupra Gurilor Dunării, străjuind aici în numele şi interesul întregii Europe din spatele ei, ba încă şi mai departe, se cheamă că România noastră trăieşte şi vorbeşte aici nu numai pentru dânsa singură. Statul nostru este deci în atenţia estului şi vestului, nordului şi sudului deopotrivă şi în tot timpul. El deţine, cum s-a spus, o poziţiune cheie, iar atenţia aceasta a altuia pentru tine poate fi grijă şi simpatie, poate fi ocrotire, dar poate fi şi apetit sau primejdie. Un stat cu o astfel de situaţie în care te urmează în tot locul vânturile valurile, dator este cel dintâi să cunoască această situaţie, să-şi dea permanent seama de toate, bune şi rele, câte se ascund într-însa. Toţi membrii acestui stat şi în primul rând pătura lui conducătoare trebuie să-şi aibă gândul mereu aţintit la ele.

Boala cea mai gravă, care macină societatea românească, este lipsa caracterelor.

Independenţa nu este un dar pe care ni-l face Europa, ci o recunoaştere a drepturilor străbune ale românilor, în conformitate cu sacrificiile lor.

În vecii vecilor, cât va mai dăinui suflarea românească pe acest pământ, să nu-i ierte Dumnezeu pe netrebnicii şi făcătorii de rele.    

ELENA NICULIȚĂ-VORONCA

Solomonarii și balaurii

            Sunt oameni solomonari, cari poartă piatra pe unde vrau; da cu piatra balaurii rânduiesc.

          Balaurul e șerpe; dacă n-a văzut om șapte ani, el se face balaur. Toți șerpii suflă la un loc și fac o mărgică, și acela o ia și se suie la cer; acolo ei sloboade piatra, și pe dânsul omul care știe, solomonariul, umblă calare.

          Odată, un solomonar s-a sfătuit cu jidanii să bată pânile oamenilor, să cumpere de la jidani. Oamenii au știut și i-au zis: „Tu îi da piatră pe pânile noastre, dar nici tu să nu te scobori de acolo!” El s-a temut, a dat piatra într-o fântână și a făcut încă două stoguri. De cădea pe ogoare, numai pământul rămânea.

            Balaurul, după ce înghite mărgica ceea, poate zbura pe unde vra, da solomonariul e tovarăș cu dânsul, îl cheamă cu descântece și îl scoboară până jos învălit în pâclă, de se suie pe el și apoi iar se ridică în sus, și îl duce pe unde vra solomonariul.

          Povestitoarea a văzut în pădure la părău pâclă și din ea se vedea numai cât coada balaurului și unghiile ca la cârtiță, da pe solomonar nu l-a putut vedea.

          Odată, un solomonar s-a fost întâlnit pe drum cu un om și l-a rugat să-l ieae în car. Solomonariul era tare trudit și a adormit. Omul a luat cartea solomonariului, o carte mare cu slove vechi și a început a ceti. Când s-a trezit, era cu carul cu boi în cer!

          S-a făcut rădicat de pe pământ, nici n-a știut când; atunci s-a trezit și solomonariul: „Vai de mine, ce-ai făcut!”, și a luat îndată și a cetit îndărăt, și pe încetul s-au coborât; dar de gătea de cetit cartea, cădeau cu boi cu tot și se sfărmau.

          De Sf. Marie, spunea povestitoarea, un solomonar, la ei, a făcut, din apă caldă, în covată, gheață, un drob, că tocmai la două zile s-a topit.

PUȘI  DINULESCU

Daţi-mi un teatru!

Ce mai este teatrul azi? Un fel de scălămbăială. Cine poate să râdă la mutriţele lui Mălăiele, cine poate să guste montările cu sclipici infatuat ale lui Ducu Darie sau cine poate să suporte strâmbăturile unor regizoraşi crescuţi într-un institutaş, în care nişte drăgălaşi de maestraşi estetizează stupidităţi de un orgoliu de gang, ăştia da, să se ducă la teatru!

Dar eu nu mă duc. Eu stau acasă şi recitesc pe Shakespeare şi dacă vreau să fiu mai al dracului şi mai pătrunzător, încerc, cu toate chinurile asumate, chiar să-i vin de hac, în sensul bun al expresiei de hac, până chiar şi în limba lui natală!

N-am să-nvăţ, însă, ruseşte, e prea târziu ca să-l citesc pe Cehov în original, deşi regimul comunist s-a străduit cu mine şi m-a chivernisit nu mai puţin de opt ani ca să-mi bage limba lui Puşkin pe gât şi cu sila-n cap, dar eu, ca şi alţii din generaţia mea, cum eram oripilaţi de jugul bolşevic, pe care-l purtam, am rezistat şi n-am mai catadicsit să-nţelegem un popor, care nu era totuşi vinovat că Dumnezeu se supărase pe el şi-l băgase în mlaştina aia, în care ei ar fi vrut lumea-ntregă să bage şi să înece.

Dar daţi-mi, dom-le , un teatru! Ştiţi ce-aş face eu cu el? Aş face un teatru adevărat!

În primul rând, regia abuzivă nu s-ar putea lăfăi pe scenele mele. Aş cultiva, însă, regia de valoare, aia adevărată, aceea în stare să găsească valenţe şi sensuri noi în piesele clasice, dar în text, nu în mă-sa dracului, în nu ştiu ce gânduleţ prădalnic, venit de pe cine ştie ce pustii...

Apoi aş institui  o politică de încurajare şi stimulare a unei dramaturgii naţionale contemporane. Prin naţională eu nu înţeleg naţionalistă şi nici împuţit-patriotardă, ci reprezentativă pentru spaţiul ăsta, în care azi ne ducem traiul şi în care se vorbeşte şi se trăieşte în limba română. Un spaţiu, însă, din care mai toată lumea fuge şi din care cei rămaşi se supun răilor de profesie, tentaţiilor diavoleşti şi sodomice, în care plutesc la suprafaţă nişte disperaţi care-au lipsit de la lecţiile fundamentale ale culturii şi ale bunului simţ.

Apoi, dar şi înainte de toate, dacă se poate gândi aşa ceva, aş dori şi prin exigenţele expuse mai sus tocmai, ca teatrul meu să fie cel dintâi din ţară, mai ales când azi, în Bucureşti, cel puţin, la Teatrul Naţional, se face teatrul cel mai prost posibil, cu texte prăfuite, cu montări imbecile, de cele mai multe ori, iar prin celellalte teatre rar văd că mai scapă câte ceva demn de văzut şi mai ales de ascultat.

Pe scenă se vorbeşte fără dicţie şi fără o frazare naturală şi logică, prea des se ţipă prosteşte, un cabotinism deşănţat e la modă, mai ales în comedii, sub influenţa letală a aşa-ziselor grupuri de umor de la televiziunile ţăţesco-mitocăneşti.

Iar când se dă drumul la muzică, e dezastru!

Îţi vine să-ţi iei lumea-n cap, după ce-ţi bombardează urechile şi implicit creierii, cu nişte urlete muzicale care-ţi dau fiori!

Mai bine stau acasă, deşi Teatrul Naţional  e la o azvârlitură de drum de mine şi parcarea lui generoasă e febleţea mea. Atât! Doar parcarea! Dincolo de parcare, e o ţară a nimănui, în care taie şi spânzură un nimeni, care a fost cândva actor de talent, dar de când a venit aici şi a dat ca ursul de miere, s-a zaharisit ca un borcan cu dulceaţă uitat de o bunică moartă de mult într-un scrin împuţit, la care nu s-a mai umblat de decenii. Şi nu-şi mai iese el din rolul lui Caliban, deşi se vrea Prospero, pe care-l şi face când are chef pe scenă, dar de-ţi vine să fugi undeva departe, departe... Sau măcar până-n generoasa lui parcare...

DOINA  BORICEANU

Era

era o falsă primăvară

cu flori îmbobocite timpuriu

iar când zăpada s-a pus să cadă,

nici urmă din pământescul curcubeu.

era o zi cu ploi și ghiață,

ba și ceva brumă încremenindă suflete,

se tot șoptea de magi ce se scoboară

și-și iau un drum, lăsându-și locurile.

în tulbure se vedeau toate,

abur plutea pe locul mohorât

și-n crengi sevele doar pe tăcute

înțelegeau cum răsuflarea îți ascult.

era o falsă primăvară,

gol cerul de cocori și de iubire,

eu, roabă de gând, recit viața-ne-sagă,

ascult locul gol, goalele suspine.

și lucrurile toate mi se uitau în ochi,

împrejurul lăcrima a neputință,

câinele tău stătea în pragul ușii,

în sobă, foc să ardă flăcărilor inimă.

IOAN MICLĂU-GEPIANU

Dorul dintre Tropice

După atât  năduf în aer din al  verii zile calde,

Uraganul plin de pulberi fuge-n mare să se scalde,

După el trăgându-și norii mohorâți și-ntunecoși,

Parcă ar fi dragonii antici cu ochi negri, furtunoși.

Tunete ce-nfricoșează o întreagă Emisferă,

Fierb oceanele în clocot, vapori norilor transferă,

Ia la nord de Capricorn curcubeiele pun salbe,

Mările mugind aleargă a lor cai de spume albe.

Deșteptând sinistra orgă cu al morții tainic cânt,

Cerul parcă plutea-n haos, pânzele-și umflând de vânt,

Numa-n depărtarea neagră minusculul punct tot crește-

E o barcă ce-n lumina fulgerelor se zărește!

Biată barcă, pari un suflet ce-i izbit de-a vieții maluri,

Iar talazurile mării, - al popoarelor scandaluri !

Cât amar ar arde-n lume la o rază de lumină,

Doar să vezi pe cer cum iese dintre nouri luna plină!

Ah, tu suflet de durere, cauți vesnica iubire?

Vroești lumea să se umple de respect și de cinstire?

Au, nu știi ori cunoști oare din străvechile istorii,

Cum mândria și-ngâmfarea se încununau cu glorii?

Cum eroii, stând la colțuri și cerșind o miluire,

Trebuiau și ei să cânte și s-aducă mulțumire,

Celora ce nici văzura gheara morții în războaie,

Celora ce lupi la suflet îmbrăcau piele de oaie?

Nu vezi tu credința noastră a mulțimilor de azi,

Cât puțin făcem, și, totuși ne vrem genii, ne vrem barzi!

Spuma vorbăriei noastre e ca spuma de pe mare,

Și ca uraganul veșnic, când străbate peste zare!

Dar tot vine barca, vine, legănată și stropită,

Ca un dor se zbate-n valuri, ca o dragoste-n ispită,

Până ochiu se-nfioară de înalta-i strălucire,

De se minuna o lume cu-a ei tristă omenire!

De pe bord o voce strigă, glăsuind prin guri de valuri

Șuiera-n urechi și-n creier: Ți-am dat Duh cu multe haruri,

Unde, omule, ți-e capul? Unde gândul rătăcești?

De ce-n uraganul vremii nu poți viața-ți s-o privești?

Uite, uraganul moare, lăsând relele-i să piară,

Într-o clipă se-nsenină, ceru-i clar și marea-i clară,

Razele aduc lumina, lumea prinde adevăr,

N-aștepta suflete-al meu, să te ia Isus de păr!

Ci aleargă-I înainte, chiar de-i drumul prea mult strâmt,

Ți-a dat Duh cu multe haruri, nu te lăsa de greu frânt,

Căci Românul nu-I plămadă a scursurii migratoare,

Ci e plămădit de Ceruri cu o vatră și un soare!

 Where ar you my sweet childhood?

Where ar you my sweet childhood,

With your eupforic days,

When everything was looking good,

Although poverty was dark and grey-

And where is the army of my friends?

Dressed in rags whithaut boots,

Attaking marshes darkness lands

To find a fish under deep roots,

The Heaven then in saint moment,

Connected my being to Sun,

To cosmic love, liberty and talent,

My soul became the Muse-s son,

But..., I was lost for eternity,

From beauty Romanian land,

Where the communist scab broke

our fraternity,

Making me mute, and deaf, and blind,

My soul was hanged to the hell,

My dreams were lost, and lost my head,

But..., in any wrong are seeds of well,

And Muse-s angel not left me dead,

He wishpered for me a song,

Oh, where are you my sweet childwood?

Please, come come with me, my path is long,

But you will find the alive God,

In AUSTRALIA.

(Ioan Miclău- ”Versuri de durere-Verses of pain”

Editura ”Mihai Eminescu”-Publishing House,

          Oradea, 1993,România)

 Stimate Domnule Dr.George Anca

Vă Mulțumesc cordial pentru truda Domniei Voastre a ține acest valoros Blog ”George Anca”, fiindcă aici citesc și descopăr ce întradevăr înseamnă seriozitatea unui adevărat OM de cultură pentru ceea ce dă cititorilor. Sincer Vă mărturisesc că am ajuns la o așa întoxicație tot citind mereu cele mai năstrușnice ”studii” și ”cercetări”, ”mari dezvăluiri” ”găsiri/găselnițe” ”care nu s-au mai spus și nici n-au mai fost auzite”, le spun acum ”vrăjitoare și vrăjitori” cu puteri mai mari decât a lui Hristos Iisus, nemai vorbind de îndoielile și mereu întoarsele descoperiri la adresa domnitorilor  români, cu: ”au fost n-au fost”, au făcut grozăvii sau nu”, ”au fost români sau nu”, au fost sau nu in timpul si spațiul cunoscut până acum!? Parcă e creată o anume  rătăcire, să nu ne mai găsim de fapt  adevărata Istorie, că altceva ce să mai crezi! Mie groază să mai și deschid la internet. Decâte ori deschid caut de regulă scrieri de la surse oarecum conservatoare, cu certe cunoștințe și conștiințe de oameni ai adevărului. Altfel, cred că m-am prostit și eu, dacă nu complect încă, departe nu va fi, căci cu cât merg lucrurile mai prost, cu atât avem și vestitori numai de bucurii și veselii pentru timpul ce vine. Cum pot fi astea înțelese nu mai știe nimeni! 

Numai Dumnezeu-Fiul Sărbătorit la Sfânta Sa Naștere în Lumea noastră de azi, ne mai poate lumina! 

Doamne ai grijă de acest Neam Românesc - Oaia rătăcită - îndreaptă-ne către Biserica Ta- Catedrala Neamului Românesc- România.

10 poeți 100 de poeme, Arena artelor, 2018

Valeriu Anania, Virgil Ierunca, George Țărnea, Dragoș Vrânceanu, Damian Ureche, Traian Dobrinescu, George Anca, Ioan St. Lazăr, Valentin Dolfi și Felix Sima.

DUMITRU  SÂRGHIE

Deschidere de cuvinte  

Adeseori, suntem tentați să căutăm modele și valori în altă parte, fără să ne uităm în jurul nostru și fără a ne osteni să ne aplecăm asupra modelelor și valorilor pe care le-a avut și le are comunitatea în care ne ducem veacul. Județul Vâlcea este, incontestabil, un tărâm fascinant al României profunde, un tărâm care a dat națiunii și lumii întregi oameni de înaltă conștiință morală, filosofi, sociologi, doctori, profesori, scriitori, dascăli minunați, diplomați, cântăreți de operă, politicieni însemnați, dar și poeți de geniu.

Rațiunea aceasta de a pune în lumină trecutul, prin legătura sa cu prezentul poetic al acestor locuri de legendă, ne-a determinat, pe noi, cei de la Editura Arena Artelor, dar și pe reprezentanții culturii Primăriei Municipiului Râmnicu Vâlcea, cu toții fermecați de istoria acestui județ, să punem la cale o antologie poetică dedicată Centenarului Marii Uniri.

Am îmbinat astfel trecutul cu prezentul, fiindcă prezentul este trecutul viitorului și viitorul trecutului, cum ar spune Măria-sa poetul Damian Ureche.

Volumul acesta, care a văzut, de curând, lumina tiparului se numește „10 poeți vâlceni – 100 de poeme” și-i cuprinde pe următorii autori: Valeriu Anania, Virgil Ierunca, George Țărnea, Dragoș Vrânceanu, Damian Ureche, Traian Dobrinescu, George Anca, Ioan St. Lazăr, Valentin Dolfi și Felix Sima.

Desigur că această selecțiune a stârnit și va mai stârni anumite controverse în lumea actuală a spiritualității vâlcene, celebra zicere latină „Invidia medicorum” transformându-se, subit, în „Invidia poeticorum”. Rămâne ca oamenii de carte ai Vâlcii (căci sunt câtă frunză și iarbă) să proiecteze, în același sens al respectului față de valorile județului marelui sociolog Dumitru Drăghicescu, o carte cu mult mai aleasă, mai frumoasă și mai luminoasă decât cea pe care am dat-o noi, cei de la Editura Arena Artelor, din Slatina, posterității.

Oricum, ne-a fost tare dor de Valeriu Anania și de „mănunchiul de prieteni” ai cuvântului din acest volum, fiindcă „Așa ne-om pierde’n dragostea suavă / și ne-om topi’n văpaia unui cânt, / și n’om mai ști de cer și de pământ, / Ci de fiorul rătăcirii’n slavă.” (Valeriu Anania – Poem pentru suflet)

Ne vom apleca cu respect asupra poeziei lui Virgil Ierunca, meditând la „Moartea jocului secund”, căci „Moartea jocului secund / A scos vorbei sufletul / Verbu-i verb de e minciună / Cântec, numai urletul.” (Virgil Ierunca – Moartea joculuisecund)

Nu putea să lipsească din volumul nostru poetul marilor iubiri, vâlceanul George Țărnea, „declanșatorul de plăceri”, care a lăsat posterității atâtea și atâtea versuri cantabile și     memorabile, între care și nemuritorul poem „Balada blondelor iubiri”, pe care noi, cei cu părul de argint, îl fredonăm și astăzi: „E frumos, e prea frumos la tine-n suflet; / E târziu, e prea târziu la mine-n gând, / Împărtășim, împărtășim aceeași taină, / Dar nu se știe, nu se știe până când.”

Vom intra, desigur, și în universul poetic al lui Dragoș Vrânceanu, recitindu-i „Cloșca cu puii de aur” și pomenindu-i, desigur, versurile: „Ca o iederă, / te-ai înfășurat în jurul meu, / și frunză cu frunză, / inel cu inel, / ai urcat până la soare / și m-ai legat de el.” (Dragoș Vrânceanu – In memoriam uxoris)

Poposim, dragi prieteni, și în lirica lui Damian Ureche, celebrul poet anticomunist, care a fost împins la periferia societății de Securitate și care a fost obligat să se refugieze în alcool, determinat fiind să încerce două evadări din infernul comunist, fiindcă a îndrăznit să scrie câtevapamflete la adresa „geniului din Carpați”. Versurile lui nemuritoare ar trebui aduse la cunoștința tinerei generații, care trebuie să știe, cu adevărat, ce a însemnat rezistența prin cultură în „era ticăloșilor”, când gunoaiele erau mereu la suprafață: „Mă iartă, mamă, / să nu-ți pară rău, / că, după atâta amar de vreme, / fiul tău, / înfrânt, se întoarce din războiul, / în care-nvingător a fost gunoiul!” (Damian Ureche – Nunta utopică)

Ținând legătura răstimpului cu timpul, ajungem, dragi prieteni, la lirica                      post-modernistă a lui Traian Dobrinescu și la „Timpurile vieții” sale: „Alaltăieri, parcă, învățam / să vorbesc viața. Nu știam vorbi decât / la timpul ce urma. Gramatica vieții era / așa de simplă, precum gândurile / copilului ce crește cu fața la timp.”

Trecem la George Anca, poet, eseist, specializat în indianistică. Operă vastă de combinații pline de virtuozitate, între originismul universal și modernismul arhaizant: „orele altora pe ce chef / de-am mai trăi calendare / ne-am răcori coama păcatului / d’alde în Dodona în Kogaion / tot nimic nu merge pe cal / piscine, alergări, endorfine.” (George Anca – scenometria)

Poet, etnolog, critic și istoric literar, doctor în Științe filologice, Ion St. Lazăr, descendent spiritual din Dragoș Vrânceanu, ne vorbește, în lirica sa, despre „GreleleCerului”: „Fecioare de cuget / purtând sămânța / Duhului Sfânt, / ele sunt Grelele Cerului, / cu îngerii-n cânt”.

Original până-n celula-mamă, poetul Valentin Dolfi conturează sfârșitul visului din aventura sa textualistă:

„de la șapte dimineața la șapte seara străzile / străluceau de curățenie ca aurul parcă eram / într-o farmacie zicea nenea Gicu de la sculărie / singurul dintre noi care ieșise din țară / buimaci îl ascultam la locul de fumat / cu țigările lipite de degete povestind mereu / și mereu aceleași amintiri din Elveția”. (Valentin Dolfi – Amintiri din Elveția)

Ultimul, dar nu cel din urmă, poetul vâlcean Felix Sima este cel care, în urmă cu peste 30 de ani, pe vremea „comunismului luminos”, la o întâlnire cu membrii Cenaclului Balada din Slatina, m-a încurajat să scriu și iar să scriu, după ce am citit, în fața celor prezenți, poemul „Ochii părintelui Ștefan”, poem care nu convenea deloc preceptelor moralei comuniste din acel timp. Călărind poezia veacului, Felix Sima trece spre munte pe un cal arămiu și readuce în prim-plan istoria: „Pe calul acela, oricând vreau să fiu, / El are, în frunte, un corn cu o stea / Cu care tot Cerul, când vrea, îl și bea / Acela e calul istoriei vechi, / Tot fluierul Lumii îi cântă-n urechi… / El umblă pe deal, așteptând un haiduc / și-n noapte rămâne în drum, sub un nuc…” (Felix Sima – Când trece spre munte un cal arămiu).

Închinăm acest volum Centenarului Marii Uniri, avândsentimentul că poezia e un instrument de măsurat timpul, un instrument cu care mulți dintre românii înzestrați cu talent au reușit, deseori, să iasă din temnițele spirituale impuse devremurile noastre politice, din ce în ce mai huliganice.

Editura Arena Artelor mulțumește Tipografiei Hoffman pentru spiritul colegial de care a dat și dă dovadă, mulțumește tuturor celor care dețin drepturile de autor ale poeților plecați la stele, pe care i-am cuprins în acest volum, și se apleacă, respectuos, în fața elocinței poeților vâlceni contemporani, care fac cinste județului Vâlcea, un județ care debordează de istorie și cultură.

EUGEN NEGRICI

Precuvântare

Sunt de-a dreptul surprins, plăcut surprins – și nu o spun pentru că se cuvine să o spun într-un moment aniversar – de felul cum a fost concepută și editată această carte de către Editura ARENA ARTELOR, aflată sub bagheta scriitorului Dumitru Sârghie. Fie și numai prin cei zece poeți și prin cele o sută de poeme antologate, ea se dovedește capabilă să releve creativitatea acestui tărâm binecuvântat, forța, dar și delicatețea spiritualității vâlcene. Ea ar fi trebuit să trezească de mai demult o mai mare atenție din partea criticilor și istoricilor literari.

Mărturisesc că mi-am reprimat spiritul critic spre a gusta din plin poeticitatea acestor texte care mă aruncă în melancolie, căci volumul acesta de versuri articulate, concepute inteligent și expresiv, îmi recheamă în minte vremurile în care mediul online nu-și dovedise puterea de egalizare și poezia era poezie, oferindu-ți șansa de a te bucura de splendoarea actului creator în sine.

BLAJÍN, -Ă, blajini, -e, adj. 1. (Despre oameni) Bun la inimă, blînd, pașnic, îngăduitor. Pînă și moș Ștefan, om blajin, începu să se întărîte. BUJOR, S. 123. ♦ (Despre fire, expresie, manifestări ale oamenilor) Care exprimă bunătate, blîndețe; prietenos, binevoitor; blînd. Înfruntarea asta plină de luare în rîs nu era decît o formă, blajină și dulce a răzbunării. POPA, V. 107. Azi, ca un sfînt dintr-o icoană veche, Blînd îmi răsai cu fața ta blajină. GOSA, P. 26. Avea o figură simpatică, un zîmbet blajin. VLAHUȚĂ, O. A. I 108. ◊ Fig. E... atît de bine și în pădurea Cotoșmanei, cînd îi știi seama și noaptea e blajină. GALACTION, O. I 266. Moșul se reazămă de perete și închide ochii la dezmierdarea blajină... a soarelui. SANDU-ALDEA, U. P. 217. Apă bună Și adîncă și blajină. PĂSCULESCU, L. p. 176. ◊ (Adverbial) O doamnă corect îmbrăcată în negru... se așeză lîngă dînsa și-i vorbi blajin și dulce, mîngîind-o și încurajînd-o. BART, E. 358. 2. (Mai rar, despre animale) Blînd, de care te poți apropia fără frică. O căprioară blajină, privind sfios și naiv ca și cum n-ar cugeta la nimic, se uită la copiii care întind mîinile pentru a o mîngîia. DEMETRESCU, O. 118.

Paștele sau Paștile Blajinilor este o sărbătoare religioasă, considerată de unii ca fiind creștină, iar de alții ca fiind o sărbătoare cu rădăcini păgâne[1] cu influențe creștine considerabile. Sărbătorită preponderent, în Europa de Sud-Est, această sărbătoare are la bază pomenirea celor decedați și anume a rudelor și prietenilor apropiați. De Paștile Blajinilor credincioșii vizitează mormintele rudelor/apropiaților de la cimitire, le aduc în ordine, iar după slujbă preoții săvârșesc sfințirea lor.

Tradițional, Paștile Blajinilor se sărbătorește în lunea de după Duminica Tomii, la o săptămână de la Învierea Domnului, Paștile propriu-zis. În localitățile rurale mai mari și în orașele în care sunt mai multe cimitire, sărbătoarea are loc timp de mai multe zile, începând de sâmbătă.[2]

Țara unde sărbătoarea ia cea mai mare amploare este Republica Moldova, unde ziua de luni de după duminica Paștelui Blajinilor (la o săptămână după Paștile creștin-ortodox) este declarată oficial ca fiind zi liberă.[3]

În capitala Republicii Moldova, în Chișinău, tradițional de Paștele Blajinilor municipalitatea pune la dispoziția populației rute de autobuz gratuite către cel mai mare cimitir din țară și unul din cele mai mari din Europa – Cimitirul Sfântul Lazăr (Doina).[4]

La slavii de est ortodocși există o sărbătoare similară, numită Radonița (Радоница) la ruși, Radaunița (Радаўнiца) la bieloruși și Provodî (Проводи) la ucraineni, sărbătorită în ziua de marți de după Duminica Tomii[necesită citare].

În perioada comunistă sărbătoarea nu se putea ținea lunea, aceasta fiind zi de muncă, de aceea a apărut obiceiul de a pomeni pe cei răposați duminica, zi oficială de odihnă, ceea ce nu corespunde tradițiilor, întrucât Biserica Ortodoxă nu oficiază pomenirea morților în Săptămâna Luminată, inclusiv în Duminica Tomii, fiind vreme de bucurie pentru Învierea Domnului. Pomenirile în alte zile apropiate Paștilor Blajinilor, nu sunt o regulă oficială, consfințită de Biserică, ci doar o practică locală.

Paștele sau Paștile Blajinilor este o sărbătoare religioasă, considerată de unii ca fiind creștină, iar de alții ca fiind o sărbătoare cu rădăcini păgâne[1] cu influențe creștine considerabile. Sărbătorită preponderent, în Europa de Sud-Est, această sărbătoare are la bază pomenirea celor decedați și anume a rudelor și prietenilor apropiați. De Paștile Blajinilor credincioșii vizitează mormintele rudelor/apropiaților de la cimitire, le aduc în ordine, iar după slujbă preoții săvârșesc sfințirea lor.

Tradițional, Paștile Blajinilor se sărbătorește în lunea de după Duminica Tomii, la o săptămână de la Învierea Domnului, Paștile propriu-zis. În localitățile rurale mai mari și în orașele în care sunt mai multe cimitire, sărbătoarea are loc timp de mai multe zile, începând de sâmbătă.[2]

Țara unde sărbătoarea ia cea mai mare amploare este Republica Moldova, unde ziua de luni de după duminica Paștelui Blajinilor (la o săptămână după Paștile creștin-ortodox) este declarată oficial ca fiind zi liberă.[3]

În capitala Republicii Moldova, în Chișinău, tradițional de Paștele Blajinilor municipalitatea pune la dispoziția populației rute de autobuz gratuite către cel mai mare cimitir din țară și unul din cele mai mari din Europa – Cimitirul Sfântul Lazăr (Doina).[4]

La slavii de est ortodocși există o sărbătoare similară, numită Radonița (Радоница) la ruși, Radaunița (Радаўнiца) la bieloruși și Provodî (Проводи) la ucraineni, sărbătorită în ziua de marți de după Duminica Tomii[necesită citare].

În perioada comunistă sărbătoarea nu se putea ținea lunea, aceasta fiind zi de muncă, de aceea a apărut obiceiul de a pomeni pe cei răposați duminica, zi oficială de odihnă, ceea ce nu corespunde tradițiilor, întrucât Biserica Ortodoxă nu oficiază pomenirea morților în Săptămâna Luminată, inclusiv în Duminica Tomii, fiind vreme de bucurie pentru Învierea Domnului. Pomenirile în alte zile apropiate Paștilor Blajinilor, nu sunt o regulă oficială, consfințită de Biserică, ci doar o practică locală.

Rahmans (Ukrainian: рахма́ни, Romanian: rohmani, blajini) — according to Ukrainian popular beliefs, a mythical nation of righteous Christians.

Neopagans think that Rahmans is the allusion to the Indian caste of Brahmins.[3]

               Romanian name

The etymology of the word blajini ([blaˈʒinʲ]) is the slavonian blažĕnŭ meaning kind, well-minding person.

               Rahmanian Easter

Following the Orthodox Christian calendar, Romanians from Banat, Transylvania, Bukovina and Maramureș regions celebrate the Rahmanian Easter (Romanian: Paştele Blajinilor) on the first Monday after St. Thomas Sunday. The Rahmanian Easter is called also Easter of Deaths or Mighty Easter.

Ukrainians celebrate the Rahmanian Easter (Ukrainian: Рахманський Великдень) on Mid-Pentecost.

Since Rahmans live in isolation and have no year computation of their own,[6] they have no way of knowing when Easter comes. It is for this reason that Romanians and Ukrainians eat dyed eggs and let the shells flow downstream, from there they believe they will get to the Rahmans.[5][2][7]:37 There is a custom in Oster, Lityn, and Lutsk districts to throw egg shells into the river on Easter Eve.

For celebrating the souls of dead relatives or friends, Romanians from the above-mentioned regions prepare festive meals and offer them, in the cemetery, nearby the tombs, after the religious mass and benediction, to all who wished to commemorate and pay their respects to the dead. They cheer up in memory of the deceased.

               Romanian beliefs

Romanians generally perceived the earth as a disc, and they imagined what existed on the other side. This other earth is imagined as a mirror image of our own, and as a home to this creatures.

They are described as anthropomorphic and short, sometimes having the head of a rat. They are either described as malicious or as having great respect for God and leading a sinless life. They are considered to fast the year through, and thus doing humans a great service.[7]:33

Blajin also means a dead child who did not receive the benediction of Holy Spirit. The ethnograph Marian Simion Florea wrote : Blajini are fictitious beings, incarnations of dead children not baptized who live at the end of Earth, nearby The Holy water (of Saturday).[8] Some explain them as the descendants of Adam's son Seth. Others think that they used to live alongside humans on the earth, but Moses, seeing his people oppressed by them, split the waters and, after he and his people had retreated to safety, poured the waters back onto them, sending them to their current abode.[7]:34

Dacia Romana

In perioada 106 d.C. - 275 d.C. Dacia a fost sub stapânire romana. In aceasta perioada, prin cucerirea Daciei, Imperiul Roman s-a refacut financiar si si-a intins granitele mult spre miazanoapte. Cuceritorii romani au stiut ca dacii pot fi o aparare foarte eficienta impotriva dusmanilor Imperiului Roman, deoarece erau recunoscuti ca fiind de o vitejie fara egal. Geograful Ptolemeu afirma ca hotarele Daciei Traiane se intindeau la apus pâna la Tisa, la miazanoapte pana la muntii Carpati, la rasarit pana la râul Hierasos (identificat de unii cu Siretul, de altii cu Prutul), iar la miazazi pana la Dunarea. In anii urmatori razboaielor daco-romane, si in Muntenia si in Moldova au existat permanent legiuni romane si asezari daco-romane.

Procesul de sinteza si conlocuire a fost atât de intens deoarece dacii insisi erau urmasi ai tracilor, precum foarte posibil erau si romanii. Astfel, este mai mult decât probabil ca geneza poporului român are un caracter de altoire etnica a doua popoare congenere, rezultatul ei fiind cel mai latin dintre popoarele urmase ale latinilor si cea mai latina dintre limbile romanice. Insusi numele românilor vine de la romani, cum poate foarte bine sa vina de la ROHMANI, poporul stravechi, ancestral din care insisi romanii sunt descendenti. Marele istoric român Constantin C. Giurescu afirma: "Suntem singurii dintre popoarele romanice - abstractie facând fragmentul etnic neinsemnat al romansilor - care pastram numele stapânitorilor". Acest fapt nu se explica mai convingator decât prin romanitatea etnica intrinseca a dacilor, popor congener cu latinii. Limba daco-romana este latina vulgara, limba care a continuat sa fie folosita pe pamântul Daciei si dupa ce romanii si-au retras armatele, tocmai pentru ca ea continea elementele lingvistice stravechi comune celor doua idiomuri. Toti scriitorii antici sunt de acord ca dacii erau un popor extraordinar de numeros, astfel incât teza exterminarii este absurda. Dacii si romanii au coabitat si s-au amestecat nu numai in perioada de ocupatie romana a Daciei, ci acest amestec a fost mai mult un aliaj extraordinar a doua popoare ce aveau o radacina straveche comuna.

Faptul ca latina vulgara s-a vorbit nu numai de catre colonistii romani aflati mai mult in orase, ci chiar in satele Daciei Traiane, unde populatia era predominant alcatuita din taranii daci, dovedeste faptul ca nu era o limba importata, ci una care se potrivea perfect cu fondul lingvistic dac. In perioada traiana, Dacia a fost o singura provincie. Mai târziu, pe vremea imparatului Hadrianus (119-120 d.C.) ea a fost impartita in doua: Dacia Superior si Dacia Inferior, adica partea de miazanoapte (nord) si parte de miazazi (sud). Intre 158-159 d.C., când domnea imparatul Antoninus Pius, Dacia s-a impartit in trei: DACIA POROLISSENSIS, DACIA APULENSIS si DACIA MALVENSIS. Prima cuprindea partea de vest a Ardealului, cu Tara Crisului si Muntii Apuseni si avea capitala la Porolissum (azi, Moigrad). Dacia Apulensis avea resedinta la Apulum (Alba-Iulia) si cuprindea restul Ardealului si Banatul, iar Dacia Malvensis cuprindea Oltenia, Muntenia si sudul Moldovei. Dacia a fost permanent o provincie aflata sub supravegherea directa a imparatului, era deci o provincie imperiala. Ea era condusa de un trimis imperial numit Legatus Augusti pre praetore. Mai târziu, când Dacia a fost impartita in trei, trimisul imparatului s-a ales dintre fostii consuli si isi adugau la titlu, la urma, cuvintele "trium Daciarum". El era functionarul suprem si administratorul provinciei.

El era ajutat de trei administratori financiari, numiti "procuratores", care strângeau darile si repartizau cheltuielile. Marile impozite pe care le-am platit dacii demonstreaza bogatia tarii, iar marele numar de soldati daci daruiti Romei dovedeste capacitatea militara de exceptie a Daciei. Organul superior era Legatus Augusti, dar local exista un Concilium Provinciarum Daciarum trium, un fel de mic parlament. Resedinta lui Legatus Augusti era in fosta capitala a Daciei, in Sarmizegetusa, iar dupa anul 118 d.C. s-a mutat la Apulum. Tot la Sarmizegetusa se afla si "preotul incoronat al celor trei Dacii si care slujea la altarul imparatului Sacerdos arae Augusti Coronatus Daciarum III", dat fiind ca imparatul roman isi luase si titlul sacru, divin. Preotii care oficiau cultul imparatului aveau la Sarmizegetusa un templu, Aedes Augustalium, foarte impunator. Pentru cucerirea Daciei, Imperiul Roman a utilizat o armata impresionanta. Izvoarele istorice si inscriptiile vorbesc despre 9 legiuni a câte 6000 de soldati, 10 detasamente de cavalerie, 35 de cohorte (detasamente de infanterie) la care se adauga cohortele pretoriene care l-au insotit pe imparat si trupele neregulate si marinarii de pe Dunare. La razboiul impotriva Daciei au participat peste 100.000 de soldati romani. Printre generali, comandând Legiunea Prima Minerva, se afla si viitorul imparat Hadrianus. Dupa cucerirea Daciei, la Apullum a stationat permanent Legiunea XIII Gemina iar la Potaissa (Turda de azi) legiunea V Macedonica.

Apararea provinciei Dacia era asigurata prin fortificatii de tipul: valuri, castre si castele. Nenumarate descoperiri arheologice atesta prezenta acestui tip de fortificatii romane pe teritoriul României de azi (Dacia de atunci). S-au intarit si orasele, in jurul carora s-au construit ziduri de aparare. In Dacia romana au existat ca si in restul Imperiului Roman, asezari de trei tipuri: colonii, municipii si sate.

Coloniile erau urmatoarele asezari: Sarmizegetusa (sau Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa), Apulum (Alba-Iulia); Napoca (Cluj); Drobeta (Turnu-Severin); Dierna (lânga Orsova); Potovisa sau Potaissa (Turda); Romula (Rosca); Aquae (Calan).

Municipiile cele mai cunoscute au fost: Porolissum (Moigrad), Tibiscum (Jipa, lânga Caransebes) si Ampelum (Zlatna, in Mtii Apuseni). Dinu C. Giurescu afirma ca mai exista alte 91 de localitati, datând din epoca Daciei Traiane al caror statut administrativ este insuficient cunoscut astazi. Aceste localitati si-au reluat in prima jumatate a sec.XX si numele roman.

Municipiile erau orase cu mai putine drepturi decât coloniile, care erau alcatuite din cetateni romani cu drepturi depline, care puteau deci alege la Roma pe inaltii demnitari si puteau fi alesi la rândul lor. Intre municipii, unele aveau mai multe drepturi iar altele mai putine, existând insa posibilitatea evolutiei, in sensul ca unele municipii puteau fi ridicate la rangul de colonii, iar unele sate (vici sau pagi) puteau fi facute municipii. Romanii pastrau astfel o puternica emulatie intre colectivitati. Coloniile si municipiile erau conduse de un consiliu, numit ardo decurionum, alcatuite din 20 de consilieri sau decurioni. Dintre acestia se alegeau fie doi (in colonii), fie patru (in municipii) cu atributii similare primarilor si ajutorilor de primari de astazi. Ei aveau si atributii judecatoresti, fiind numiti quattorviri jure dicundo, condusi de unul dintre ei, numit primus. Quattorvirii erau alesi pe o perioada de un an iar dumvirii pe o perioada de 5 ani. In afara de cei mentionati anterior, administratia oraselor - colonii sau municipii - mai cuprindeau si pe edili, care se ocupau de estetica urbana si pe questori, care corespundeau casierilor. Orasele mai aveau de asemenea câte o persoana importanta, care putea sa le sprijine sau sa le apere, dupa cum era cazul, la fixarea impozitelor sau a unor prestatii extraordinare. Aparatorii se numeau patroni sau defensori.

Unul dintre patronii Sarmizegetusei era chiar guvernatorul provinciei, trimisul imparatului, proconsului Tiberius Fronto. Ptolemeu, preluând si izvoare anterioare, noteaza in harta sa un numar de 44 de orase in Dacia. S-au descoperit cele mai multe dintre ele, chiar unele despre care se credea ca au disparut, cum ar fi Comidava si Puroboridava, orase dacice propriu-zise. Piroboridava, despre care s-a crezut ca ar fi disparut dupa caderea regatului dac, o gasim, intr-un papirus descoperit recent, mentionata ca existând inca din sec.II d.H. deoarece romanii au trimis acolo in garnizoana un detasament din Cohors I Hispanorum Veterana, al carui lagar era la Drajna de Sus. Intr-o inscriptie din sec.III, gasita la Novae (pe teritoriul actualei Bulgarii) este amintit una nume Aurelius Victor Perburidavensis, adica Piroboridava.

Pastele Blajinilor – Traditii si legende

CalendarulOrtodox.ro

Conform traditiei din popor, in lunea care urmeaza duminicii Tomei se sarbatoreste Pastele Blajinilor. In zonele rurale, oamenii mai folosesc si denumirea de Rohmani cand se fera la Blajini.

In popor, oamenii credeau ca blajinii se numara printre cei dintai oameni de pe pamant. Acestia traiesc fara femeile lor, stand cu ele doar 30 de zile pe an in scopul procreatiei. Incapabili de a savarsi fapte rele, blajinii se afla dincolo de lumea vazuta, pe unde se varsa Apa Sambetei, pe Ostroavele Albe. Cele mai insemnate preocupari ale Blajinilor sunt rugaciunile si postul pentru cei vii. Se crede ca desi acestia sunt virtuosi, Blajinii nu stiu cum sa calculeze cand va cadea sarbatoarea Sfintelor Pasti. Oamenii dau de veste Blajinilor ca a venit Pastele cu ajutorul apei, aruncand pe ea coji de oua rosii.

In ziua de Pastele Blajinilor, in regiunea Botosanului batranii obisnuiau sa dea de-a dura oua rosii in amintirea Blajinilor. In Bucovina, in aceasta zi se obisnuia mancatul de iarba verde, unde se obisnuia sa se lase fimituri pe pamant, pentru a ii pomeni pe cei morti. In alte zone din tara, oamenii obisnuiesc sa mearga in aceasta zi la cimitire si sa dea pomana oua rosii, cozonac si pasca celor nevoiasi dar si sa puna flori pe morminte. 

Tot in aceaasta zi nu se pomenesc doar mortii cunoscuti, ci tot neammul stramosilor comuni. De asemenea, se obisnuieste ca fiecare femeie sa aduca cu ea un stergar strans la un capat si legat cu o lumanare. Stergarul este oferit cadou preotului care urmeaza sa citeasca pomenicele.

De asemenea, despre Blajini se mai crede faptul ca acestia provin din copii nebotezati, care au murit imediat dupa nastere. In conceptia altora, acestia sunt cei care sustin stalpii pamantului, iar lipsa acestora ar arunca lumea in haos.

Iar unele persoane mai cred despre Blajini ca acestia sunt urmasi ai celor care si-au gasit sfarsitul pe mare, in momentul in care Moise a scapat poporul evreu de robia egipteana, despartind apele. Acestia au ajuns sa ramane pe o insula apropiata de Rai, pe unde ar trece Apa Sambetei.

Tot in Bucovina se crede ca Blajinii sunt jumatatea de sus om, iar cealalta jumatate peste si ca traiesc in apa. De asemenea, femeile si fetele acestora canta foarte frumos.

Mai mult, unii credinciosi cred ca Dumnezeu a creat prima data uriasii. Iar datorita faptului ca acestia se razboiau intre ei, Creatorul i-a lasat sa piara si a creat Blajinii. Datorita faptului ca acestia erau prea mici, ei au fost mutat pe lumea cealalta si abia apoi l-a facut pe om.

Pastele Ortodox, traditii: Pastele Blajinilor semnificatii.

Prima luni din a doua saptamana dupa Pasti se mai numeste Lunea Mortilor, Pastele Mortilor, Pastele Mici, Pastele Rohmanilor, Pastele Blajinilor sau Matcalaul.

Blajinii sunt fiinte mitice, care traiesc pe Taramul Celalalt, dar pastreaza legaturi cu lumea noastra. Li se mai spune Rohmani, Rocamni, Rugmani, Urici si Oameni Rosii.

Ei locuiesc in Ostroavele Albe ale Apei Sambetei. Unii dintre ei au apucaturi dusmanoase. Cele mai multe legende ii prezinta insa ca pe niste fiinte miloase, devotate lui Dumnezeu.

Asdar, Blajinii sunt fiinte mitologice, care desi traiesc pe Taramul Celalalt, dar pastreaza legaturi cu lumea terestra, devenind niste "mesageri interdimensionali".

Se crede ca ei provin din copii nebotezati morti imediat dupa nastere. Altii spun ca Rohmanii sunt oameni vechi, care au o credinta mai curata decat a actualilor pamanteni.

Ei duc cam aceeasi viata ca noi, avand orase si sate. La sfarsitul lumii ei vor lua locul oamenilor pe pamant.

De Pastele Blajinilor se crede ca sufletele mortilor sunt slobode; de aceea in aceasta zi se gatesc multe si alese bucate, impartindu-se pe la vecini, cu credinta ca mortii numai in aceasta zi sunt liberi si pot gusta din mancarurile pregatite.

La cine nu serbeaza si nu da mortilor de pomana vin mortii noaptea si le cer. In unele tinuturi se impart doar oua si colaci saracilor si se face slujba la cimitir.

De Pastele Blajinilor au loc sarbatori campenesti, unde se mananca oua rosii si incondeiate. Se crede ca Blajinii se bucura tare mult vazandu-i pe oameni ca petrec la aceasta sarbatoare.

In aceasta zi, in Botosani, batranii dadeau de-a dura oua rosii in amintirea Blajinilor, iar in Bucovina se manca la iarba verde, unde multe firimituri erau lasate sa cada intentionat pe pamant, intru pomenirea celor morti.

In cele mai multe locuri din Romania, oamenii merg in aceasta zi la cimitire, dand de pomana oua rosii, pasca si cozonac si punand flori pe morminte.

De Pastele Blajinilor nu se pomenesc doar mortii cunoscuti pe linia ascendenta a unei familii, ci intregul neam al stramosilor comuni: Uitatii, Nestiutii, Albii.

Când se serbează ”Paştele blajinilor“? Ce înseamnă în tradiţia populară

 pastele blajinilor, duminica Tomii, sarbatoare crestina

de Marina Dohi 

Conform tradiţiei din popor, în lunea care urmează Duminicii Tomei se sărbătoreşte Paştele Blajinilor. În zonele rurale, în zona Bucovinei, oamenii mai folosesc si denumirea de Rohmani.

Paştele Blajilor sau Paştele Morţilor se ţine în lunea de după Duminica Luminată, la o săptămână după Învierea Domnului. În acest an, va fi în 17 aprilie. Tradiţia populară de Paştele Morţilor spune că blajinii sunt de fapt sufletele celor morţi, ale celor care nu mai sunt printre noi.

I se spune „Paştele Blajinilor“, „Paştele Rohmanilor“ sau „Mătcălăul”. „Mătcălăul“ este patronul fetelor care, în această zi, se prind „mătcuţe”, adică surate, surori de cruce.

”Mătcălăul“ e frate mai mic cu Paştele. „Tot în această zi de luni se crede că sufletele morţilor sunt slobode şi se întorc acasă, spre a se ospăta din hrana ofrandă, iar dacă cineva uită să împartă de pomană, vin noaptea şi o cer. Peste zi, au loc adevărate serbări câmpeneşti, unde se mănâncă ouă roşii, spre bucuria «Blajinilor» care sunt fericiţi atunci când îi văd pe oameni că le ţin sărbătoare, potrivit. folcloristului Florea Marian Simion, citat de scrie adevarul.ro.

Cine sunt blajinii

Tradiţia populară spune că blajinii ar fi printre primii oameni de pe pământ, care trăiesc doar 30 de zile pe an cu femeile lor, în scopul procreaţiei. Despre blajini se spune că sunt incapabili să facă rău cuiva, întrucât trăiesc doar în rugăciune şi post, dar eu nu cunosc cu adevărat ziua în care se sărbătoreşte Paştele, fiind anunţaţi despre eveniment de oameni.

”Blajinii“ sunt personaje mito-folclorice despre care se povesteşte că trăiesc pe «Tărâmul Celălalt», în Ostroavele Albe ale Apei Sâmbetei, râu mitic aflat la horarul dintre cele două lumi. Li se mai spune Rogmani (Moldova), Ragmani (Maramureş), Rohmani (Bucovina), sau Rugmani (Năsăud) şi se crede că s-au întrupat din sufletele curate ale copiilor morţi nebotezaţi sau că ar fi descendenţi ai oamenilor primordiali prezenţi la Facerea lumii şi că, încă de pe atunci, susţin stâlpii Pământului.

Singurul moment din an când oamenii pot comunica cu ”Blajinii“ este cel pascal. Atunci tinerele fete neajunse la pubertate şi femeile „iertate” aruncă coji de ouă roşii pe apele curgătoare, pentru ca o săptămână mai târziu, şi anume în a doua luni după Paşte, aceste fiinţe enigmatice să primească vestea Învierii Mântuitorului.

BLAJINII, LOCUITORII DE LA MARGINEA PĂMÂNTULUI

În Iliada, Homer îi pomenește pe abioi ca fiind un neam de origine traco-getică, al căror nume ar desemna pe cei care duc o viață pașnică, liniștită, adică oameni blajini. Istoricii greci îi considerau pe abioi ca fiind un popor de origine hiperboreeană. Și pentru că locuiau dincolo de Istru, erau considerați nordici.

Mircea Vulcănescu a căutat să lămurească sorgintea apariției în paleofolclor a unor metonime de tipul, căpcăuni, uriași, urici, blajini, abioi, ,rolumani, ragmani, solomonari.

Căpcăunii ar fi fost făpturile create de Fărtat și corupte de Nefărtat. Uriașii aparțin celei de a doua ere antropogenice și ar fi populat Pământul înainte de crearea omului. Dintre aceștia, pelasgii ar fi fost creatorii de artă de la Cucuteni, Vădastra, Hamangia. Uricii ar fi fost ultima specie umană, numiți uneori rahmani sau alteori blajini. Erau opuși ca dimensiune și ca fire uriașilor, mari cât jumătate de om, dar buni și cinstiți.

Pentru că oamenii s-au întins pe tot pământul, blajinii au fost obligați să se retragă spre marginea pământului, tocmai spre stâlpii cerului și chiar în ostroavele albe ale Apei Sâmbetei. După dispariția oamenilor, ei, blajinii, vor stăpânii Pământul.

Solomonarii pot interveni în declanșarea sau oprirea ploilor. Solomonarii au o înfățișare respingătoare, descind din munți la vreme de cumpănă, străbat satele, cerșesc și prin asta încearcă inima oamenilor. Pomana pe care o primesC o aruncă pe ape, necuraților. Când sunt refuzați, se răzbună pe întreg satul, vremuind grindină și ploaie.

Solomonarii se întorc în țara lor pe calea norilor. Ei stau pe nori ca pe un cal. Blajinii ar fi o populație care din cea mai veche istorie atestă posibilitatea existenței unei lumi paralele. Ei trăiesc sub pământ și au o singură zi festivă, Paștele Blajinilor.

Ei sunt anunțați de săteni că a venit Paștele, aruncând coji de ouă roșii pe râuri, după care sunt oferite ofrande în cimitirul satului.
Ei mai sunt numiți și rolumani și sunt considerați un fel de model al brahmanilor. Pentru că sunt buni și drepți, Dumnezeu i-ar fi dus pe Tărâmul Celălalt, sub pământ, pe unde curge Apa Sâmbetei.

Vasile Voiculescu făcea în una din operele sale o analogie între blajini și sihaștrii coborâtori din geto-daci. Aceștia trăiau în chiliile lor rupestre din Munții Buzăului, iar primăvara porneau spre satele din vale sau spre Buceac pentru a oferi sătenilor unele servicii în altoirea pomilor sau în zootehnie. Sihaștrii erau considerați oameni slobozi, fără să le pese de rânduiala obștei, asemenea blajinilor.

Blajinii”. Milogi de profesie  și preoți care nu sunt… preoți

Scris de Cosmin Zaporojan | 16 aprilie, 2018 | Constanța | 0

Paștele Blajinilor este o zi de sărbătoare pentru creștinii ortodocși, o zi dedicată pomenirii celor care nu mai sunt printre noi. Orânduielile bisericii spun că cei vii trebui să ofere daruri și mâncare ca milostenie pentru cei adormiți, iar preoții să le facă pomenire la căpătâi. Bineînțeles, tradiția, cutumele și interpretările ulterioare au transformat această zi în afacerea „Blajinii”, care, între noi cei vii fie vorba, numai a sărbătoare sau a moment spiritual sau religios nu mai seamănă. Cel puțin, nu în cimitirele din Constanța.

Ca în fiecare an, prima duminică și zi de luni după Paște sunt dedicate pomenirii morților. Majoritatea dintre noi au în familie o rudă sau o persoană dragă plecată dintre cei vii. Așa că experiența Paștele Blajinilor probabil că o împărtășim la fel, an de an. Fiecare înțelege ce vrea, îi găsește propria semnificație sau mângâiere, după nivelul de credință, cunoștințe religioase sau pur și simplu experiență și practică bisericească. În fond, toți ajungem în aceeași îmbulzeală, ne călcăm pe picioare și milostivim cu pachete aceiași „amărâți”. Noi suntem mulțumiți că ne-am achitat de sarcini față de cei morți, preoții sunt încântați de veniturile consistente generate de zecile de mini-slujbe de pomenire, în timp ce tone de mâncare, dulciuri și băutură ajung în sacii speculanților, care pleacă din cimitire cu taxiurile burdușite.