Chitra
Suresh – George Anca – Satya Vrat Shastri – Shashi Bala – Liana Nicolae –
Silvia Zabarcencu
GEORGE
ANCA
To
H.E. Chitra Suresh, ad-interim Ambassador
Subject:
INDOLOGY CONFERENCE IN BUCHAREST (theme to be chosen)
Initiative
of Indian Embassy in colaboration of RICA (Romanian-Indian Cultural
Association, president, Dr. George Anca; Co-president, Professor Satyavrat
Shastri
Date:
March 2018, the day to be fixed
Place:
National Library of Romania (BNR)
Serviciul
Marketing și Comunicare
Carmen Mihaiu
tel.: 0758222516
Speakers:
3-5 scholars from India + Indians in Romania, 10 Romanian Indologists
This
is the first draft to be worked step by step.
Your
sincerley,
Dr.
George Anca
SATYA
VRAT SHASTRI
My
dear Professor Anca
Many
thanks for Christmas and New Year good wishes which I and Mrs. Usha heartily
reciprocate.
It
is a good news that the Ambassador of India in Romania has shown interest in
organizing an Indological Symposium in Bucharest in 2-3 months from now. From
weather point of view April or May would be ideal.
Kindly
indicate the duration of the Symposium. Is it going to be a two or three day
event?
It
should have a section in it on Modern Sanskrit Literature--highlighting its
extent and the new trends and tendencies surfacing in it. So should it have a
section on Sanskrit teaching both in India and abroad: The need for innovations
to generate interest in it.
There
is considerable scientific and technical literature in Sanskrit. Emphasis on it
would also be in order.
The
utility of Indological studies for modern society is another area that also needs
to be explored.
I
have been working hard on my latest book : Glimpses of History of Sanskrit
Literature for quite some time . It is now in its final stages and is likely to
hit the stands around the third week of the next month. It has a significantly different
approach from other works of the kind and material that has not been either
noticed or even if noticed , noticed scantily.
I
will arrange to send a copy of it as soon as it is published. It will throw up
for you many new ides.
With
regards to Mrs. Anca and your good self,
I
remain,
Sincerely
Yours,
Satya
Vrat Shastri
SHASHI
BALA
Dear
Dr. Anca.
Merry
Christmas and a very happy new year to you.
It is a good news that you are asked for organizing a conference on Indology.
i
think it should Incorporate history, linguistics, literature and ritual.
There
may be a panel discussion on Indology in Romania - past, present and future.
other
topics can be Sanskrit for all round cultural development ,
Role
of Upanishafic philosophy in establishing peace and harmony,
vedic
ritual for controlling pollution.
Regards
Shashibala
LIANA NICOLAE
Carte
Într-o
zi,mi-a venit în minte gândul că puterea, sănătatea şi noua mea viaţă mă vor
ajuta să spun tot ce aveam de spus. Unii mă vor crede prea îndrăzneaţă, în
ciuda fragilităţii mele fizice, alţii sofisticată, că e prea târziu să am
simţiri uimitoare, că încerc să-mi păstrez demnitatea interioară şi exterioară
pe care mi-o cer admiratorii mei anonimi.
Poate că mi-am
petrecut viaţa rememorându-mi amintirile, sunt o fabrică de amintiri. Nu mi-e
teamă de cuvinte, ele sunt, sincer vă spun, pe drept, întemeiate. Poate aceste
însemnări vor fi confuze, proaste, ipocrite, jeluitoare, am avut curaj şi
răbdare, dar voi face tot ce pot ca să fiu clară. Uneori, spre sfârşit am cam
forţat limita, poate nu mai eram eu însămi, totul în jur se răsturna, poate
mi-am pierdut capul, nu am fost singura care şi-a pierdut capul, şi vouă vi
s-a-ntâmplat la fel, recunoaşteţi!
Când m-am hotârât să-mi notez amintirile în scris, mi-am luat vacanţă. Ea mi-a
adus însă, dintr-odată timp şi am început să mă ordonez, să mă gândesc. Atunci
era toamnă, ploua murdar şi frunzele cădeau, copacii goi m-au aruncat în
angoasă. Am început să-mi dau seama că a gândi nu-i un lucru tocmai bun. Toţi
din jur mă considerau un om calm, chibzuit, hotârât. Atunci, uneori, capul mi
se învârtea, vuia ca un cuptor de crematoriu.
Nu a gândi s-a dovedit a fi apăsător, ci faptul că gândeam tot timpul că mintea îmi umbla la foarte puţine lucruri, fără a stabili o clasificare sistematică de zi cu zi şi nu era o sarcină uşoară. Dacă eliminăm acest tip de gânduri, veţi fi şi voi de acord, că nu mai rămâne mare lucru. Şi în fond, dacă mă adresez vouă astăzi, nu pentru voi scriu. Ştiu că nu mă plăceţi. Nu-i ceva grav, nu vă cer să mă iubiţi..
Cursul vieţii mi-a frânt oasele visurilor mele de tinereţe. Aveam nevoie de tihnă şi de ordine pentru că neliniştile mele se consumaseră în mai multe locuri din Europa. Am plecat de acolo un om sfârşit, doar cu nesfârşită ruşine şi cu amărăciune, ca şi cum, în permanenţă îmi scrâşnea nisip în dinţi. Poate voi ajunge în starea de graţie a lui Jerome Nadal şi "să nu mă aplec în faţa nimănui, dacă nu trebuie să mă înclin în faţa nimănui".
Mă simt ca
după o boală îndelungată, când nimic nu mai are gust, nu mai ai poftă de
mâncare, şi atunci ce rost are ce mai mînânci? Trebuie doar să te hrăneşti. La
drept vorbind, ajungi la concluzia că nu prea mai sunt lucruri care să ne
păstreze interesul. Poate acest scris, dar şi acesta, sunt sigură, că-i din
obişnuinţă. Poate scriu să fac mişcare, să-mi pună sângele în mişcare, să
verific dacă mai pot simţi ceva, dacă mai am puterea să sufăr puţin. Este într-adevăr un curios
exerciţiu!
Toţi semenii din generaţia mea au trecut prin asta, dar pot să spun, fără a fi modestă, că eu am cunoscut şi am văzut mai mult decât ei. Nu este greu să constaţi că oamenii uită foarte repede. Doar eu încep să cunosc suferinţa, pe când ceilalţi se folosesc aproape întotdeauna, de fraze gata făcute, de o proză lamentabilă, de un sentimentalism rânced, o limbă moartă, hidoasă.
Poate sunt nedreaptă dar eu sunt încăpăţânată şi sper că mă veţi înţelege. Nu mă bălăcesc în mocirla insipidă a celor care bravează cu tradiţionale cuvinte, cum ar fi: eroism, onoare, doctrine, acestea devenind foare obositoare şi ar trebui să nu se mai vorbească despre ele. Dar dacă voi continuaţi să vă ascundeţi în spatele lor, vă invit să continuaţi până vă fuge pământul de sub picioare. Dacă aţi fi reuşit să mă faceţi vreodată să plâng, lacrimile mele v-ar fi desfigurat faţa, aţi fi rămas schimonosiţi.
Vreau să ştiţi adevărul: acum
trăim în cea mai rea dintre lumile posibile, chiar dacă un fel de război s-a
terminat. Iată două citate, poate nu ultimele, promit, care ne vor da de gândit
nouă şi filosofilor Iată ce spunea Sofocle: "Ceea ce trebuie să preferi oricărui lucru, este să nu te fi
născut". Mereu se spune că nu se va mai întâmpla, adică războiul s-a
sfârşit?! Dar sunteţi siguri că această lecţie a fost înţeleasă? Într-un fel,
războiul nu se va sfârşi niciodată, nici când ultimul copil, venit în ultima zi
de luptă, va fi înmormântat.
Vă ghicesc gândul: veţi spune
că sunt un om răutăcios, dar să nu vă pripiţi, încă mai am de spus din întreaga
mea poveste,mai am probleme privitoare la chestiunea responsabilităţii voastre
morale. De altfel, Schopenhauer dă dreptul fiecăruia să gândească la dreptul de
a ucide:
"Ar fi
mai bine dacă nu ar fi nimic. Cum pe pâmânt există mai multă durere decât
plăcere, orice satisfacţie nu-i decât trecătoare, creând noi dorinţe şi noi
supărări, iar agonia animalului devorat este mai mare decât plăcerea
devoratorului".
Voi credeţi într-o iluzorie justiţie, pe când stăpânii lumii nu vor
decât duritate. Pentru ei părerile de rău nu au ţinut niciodată de foame,
defuncţii nu mai aud nici remuşcările sau lamentaţiile. În epoca modernă toate morţile sunt inutile,
genocidul modern este un fenomen colectiv, aplicat pentru mase de către mase.
Aşadar, cine este vinovat? Toţi sau nimeni? Ar trebui să spuneţi că ceea ce aţi
făcut şi voi, am făcut şi eu, nu mă disculp în faţa unui fapt sau altuia, poate
şi eu sunt vinovată într-un fel, scuzaţi-mă, sunt puţine şanse ca şi voi să
fiţi o excepţie. Poate aţi avut mai mult noroc decât mine, dar nu sunteţi mai
buni. Atunci, aici este pericolul.
Am devenit bănuitoare faţă de toate
persoanele care manifestă amabilitate, tandreţe excesivă. "Post tenebres, lux". "După întuneric,
lumina". Iată că acum am priceput că vindecarea vine numai de la
Dumnezeu. Doar noi creăm confuzie în capul nostru; omul îşi face rău singur, nu
trebuie să schimbe nimic, doar să creadă că are tot ce-i trebuie şi să meargă
până la capăt, să se lase dus, să joace până la ultima carte. Doar uitarea e o
atitudine relativ greşită, numai înfruntarea e cea corectă.
SILVIA
ZABARCENCU
Seniori
Ba chiar am dat din cap a acceptare,
convinsă de acest adevăr perfect logic. Dar, pentru că multe dintre
înțelepciunile vieții ne intră pe o ureche și fac imediat stânga-mprejur pe
cealaltă, nu m-am priceput niciodată prea bine să parcurg drumul de la
înțelegere la implementare în existența mea zilnică.
,,O persoană cu adevărat liberă este
cea care-și permite să refuze o invitație la cină fără să ofere niciun
pretext”. Cât de elocvent, cât de eliberator, cât de greu de pus în practică.
La începutul acestui an, în timp ce încercam să-mi ordonez ,,to do”-urile
pentru următoarea perioadă, mi-am dat seama că ultima persoană pe lista mea de
priorități ajunsesem chiar eu.
Dacă aveam vreo programare la medic,
vreo rezervare la restaurant, vreo întâlnire la film sau vreo petrecere privată
de bifat, iar programul meu pe ziua respectivă se aglomera în mod neașteptat cu
vreo întâlnire, un eveniment sau o solicitare din partea unui prieten, acelea
erau primele liniuțe tăiate cu cerneală albastră. ,,Lasă că fac altădată”,
,,Săptămâna
viitoare”, ,,Luna viitoare”, ,,Nu e
momentul”. Până când, trăgând linia sub mine, am constatat că toate micile
mele nevoi personale stăteau sub semnul lui ,,Când o să am timp”. Adică,
având în vedere antecedentele, niciodată.
chelnerului, care – la fel de reverențios
– a dat din cap a negație. ,,Totul este rezervat, ne pare rău, vă mai putem
găsi o masă doar înăuntru, cu puțin noroc”.
M-am uitat în jur, la cele aproape 40 de
mese gol-goluțe și m-am simțit ca la ,,Camera Ascunsă”. ,,Dar nu e nimeni”, am
exclamat eu, mirată. ,,Nu e acum, dar să vedeți în zece minute”, a zâmbit
băiatul. Uitându-mă la ceas, mi-am dat seama
că avea
dreptate. Cum putusem să uit? Era ora 12 fără cinci minute, iar în toate țările
civilizate, intervalul 12-14 este dedicat mesei, fără excepție. N-o să vezi
vreodată un elvețian, un neamț sau un francez care să-și ia masa de prânz la ora
patru, fiindcă a avut rapoarte de făcut și n-a putut să plece, nici vreun
englez care mănâncă peste tastatatura computerului un Snickers cumpărat de
la automat, fiindcă are prea multe de făcut și nu-și permite să plece o
jumătate de oră din birou. E o regulă nescrisă, pe care toată lumea o respectă
și care a devenit o realitate ce dictează inclusiv programele restaurantelor și
ale cafenelelor.
copii, cupluri ieșite în pauza de prânz,
pensionari veniți la o șuetă și chiar oameni singuri, precum domnul de la masa
de lângă mine – care avea ușor 80 de ani, dar ieșise la masă îmbrăcat elegant,
în pantaloni cu dungă, sacou și cămașă, cu o pălărie extrem de șic
și lavalieră la gât.
A cerut o salată de creveți, pe care a mâncat-o cu înghițituri
mici și gesturi elegante, fără să privească în telefon, fără să vorbească cu
nimeni, fără să se concentreze pe nimic altceva în afară de mâncare. Și-a
savurat apoi în tihnă un espresso lung, privind amuzat la vacarmul din jur,
după care s-a ridicat, îndreptându-se cu pași mici către zona pietonală de
promenadă. Iar eu, privindu-l pe el, mi-am reamintit ce înseamnă acel
respect despre care citim în cărți. Să știi să-ți faci bucurii zilnice, să ai
grijă să-ți fie bine, să te bucuri de viață chiar dacă nimeni nu te
privește. Să te respecți înseamnă să-ți faci timp pentru tine și să alegi să
petreci frumos acel timp, chiar dacă ai 20, 50 sau 80 de ani. Să privești
oamenii, să te uiți la vitrine, să citești un ziar, să-ți mai dorești lucruri,
chiar dacă ești doar ,,tu cu tine”.
Dincolo de considerentul financiar, care
încetinește sau anulează multe vise, ceea ce mă întristează la mentalitatea
românească este lipsa acestui respect de sine, care să ne permită să ne ridicăm
deasupra circumstanțelor zilnice, deasupra regimurilor politice și chiar
deasupra trecerii timpului.
Am auzit de prea multe ori ,,Ce să-mi mai doresc la vârsta mea?”,
,,Ce pot eu să mai fac după 50/60/70 de ani?”, ,,Ce rost mai are să fac asta
sau asta acum?”, toate izvorâte din obișnuința de a fi mereu utili, de a avea
un scop pus în slujba altora, de a ajuta, de a face și de a ne pune mereu pe
ultimul loc. Când nu mai lucrăm, nu mai avem copii de crescut sau nepoți de
îngrijit, brusc ne simțim fără niciun țel, fiindcă ideea de a petrece timpul
doar fiind fericiți cu și pentru noi înșine este un concept total străin
și de neimaginat.
Mai mult, spre nefericirea noastră, suntem și un popor care
glorifică sacrificiul. Pentru job, pentru familie, pentru copii, pentru soț. Am
auzit multe mame tinere care se laudă în gura mare că s-au abandonat pe sine
pentru copil și că nu le mai interesează nimic legat
de ele însele, uitând că acel copil va replica și el, cândva,
modelul pe care l-a văzut acasă. Mulți angajați care consideră că petrecutul
weekendurilor la serviciu e un act de noblețe care le va asigura gloria eternă
și o plăcuță bătută în litere de aur pe clădirea firmei la care lucrează,
uitând că nimeni nu e de neînlocuit și că timpul trece ireversibil în
defavoarea lor.
Ați auzit vreodată teoria ,,punerii ouălor în același coș”, pe
care o folosesc uneori brokerii pentru a explica de ce nu e bine să-ți
investești toți banii într-un singur loc? Prea mulți dintre noi facem
exact asta cu timpul și energia noastră: ne raportăm la alții înainte de a
ne raporta la noi înșine și ștergem totul din viața noastră de
dragul unui singur om, a unei singure activități, a unui singur scop. Nici
măcar nu încercăm să atingem un echilibru, fiindcă găsim o plăcere
inexplicabilă în a fi ,,mamă eroină”, ,,erou al muncii”, ,,nevastă-model”,
"gazda primitoare excelenta", și alte principii de pe vremuri,
declinate în varianta capitalistă și de secol XXI.
Deschideți televizorul la ora știrilor, indiferent de canal, și
veți auzi aceleași exprimări abrazive pentru ureche. ,,O bătrână de 55 de
ani…”, ,,Doi bătrâni de 60 de ani…”. ,,Unui bătrân de 58 de ani i s-a făcut rău
în prima zi de caniculă”. Apoi deschideți un jurnal similar al unei
televiziuni franceze, germane, spaniole sau italiene și căutați – în
zadar, vă asigur – o exprimare similară. În Occident, oamenii ajunși la vârsta
pensionării sunt numiți ,,veterani”, ,,seniori” sau ,,domni/doamne
venerabili/e” cu respect și diplomație.
La noi sunt ,,bătrâni”, ,,bătrâne”, ,,moși”, ,,tatăi” și ,,mamăi”.
O mostră de ignoranță sau doar simptomul unei societăți în care nu mai
reprezinți nimic în momentul în care nu mai poți SERVI cuiva, nu mai poți
plăti rate la bancă, școli particulare, abonamente la fitness și nu mai poți
semna condica în fiecare dimineață la 8?
După o anumită vârstă, românii ajung să se considere inutili și
fără țel, iar societatea nu face decât să le confirme acest lucru,
umilindu-i în fel și chip. Și nu, nu e vorba doar de bani, e vorba în primul
rând de atitudinea față de propria persoană și de ceea ce ești dispus să
accepți sau nu.
Privindu-l pe bătrânelul german, mi-am adus aminte și de doamnele
cochete din cafenelele pariziene pe care le admirasem de atâtea ori, de
bătrânica simpatică dintr-un boutique londonez, care proba cercei vintage, de
bunica unui fost coleg american de la masterat, care își petrecea după-amiezele
citind reviste de modă și colindând magazine de antichități. Și, în ultimă
instanță, de propriul meu bunic, care la 91 de ani nu rata
nicio știre, niciun ziar și nicio revistă de economie și politică,
care comenta cu entuziasm fiecare meci de la campionatul european, ba
chiar își făcea planuri și croșeta pronosticuri pentru Cupa Mondială care urma
peste patru ani. Și, punând laolaltă toate adevărurile ignorate pe care le-am
citit de-a lungul vremii, mi-am dat seama că așa vreau să fiu și eu peste
40 de ani. Doar că, pentru
ca asta să se întâmple, trebuie să încep de acum. Fiindcă ceea ce
tolerezi la 20 sau la 30 de ani ajunge să fie destinul tău la 50, 60 sau 70.
Și nu, nimic din cele de mai sus nu ține de alții. Nu
trebuie să te războiești cu nimeni, nu trebuie să închizi uși în nas, nu
trebuie să bați cu pumnul în masă. Trebuie doar să faci alegeri mai deștepte,
să faci loc, delicat, pentru mici bucurii semnificative, să spui un ,,nu”
elegant atunci când cineva vrea să profite de timpul, energia și
bunăvoința ta, să nu te arunci cu capul înainte în orice proiecțel, doar
ca să-ți arăți disponibilitatea și
să speri că vei contabiliza niște bile albe pe o tabelă imaginară și
inexistentă, să nu zici niciodată, ,,O să am timp de mine mâine, săptămâna
viitoare, luna viitoare, după ce copiii intră la școală, după ce, după ce, după
ce”.
MOTTO: Daruieste-ti zambetul celor care MERITA, dragostea celor care te APRECIAZA, lacrămile celor care iti sunt mereu alaturi si viata celor care te iubesc !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu