ACAD. DUMITRU DRĂGHICESCU

FORUMUL CULTURAL AL RÂMNICULUI

Râmnicu-Vâlcea, str. Calea lui Traian nr. 129, CF 14286558,

Cont RO96BRDE390SV01991603900, deschis la BRD - filiala Vâlcea

e-mail : forumulcultural@yahoo.com

Telefon: 0250.734407; mobil: 0734.995993

Nr.  5  din 22 noiembrie 2017

M E M O R I U

privind propunerea de primire post-mortem a sociologului,

filosofului şi diplomatului român DUMITRU DRĂGHICESCU,

în rândurile membrilor ACADEMIEI ROMÂNE

 După evenimentele din decembrie 1989, s-a deschis drumul către o mai dreaptă apreciere a valorilor culturale, ştiinţifice şi spirituale româneşti, indiferentă la criteriile politice (apartenenţa partinică) sau la diferite considerente - altele decât calităţile personale şi performanţele în creaţia teoretică şi în activitatea practică. Printre personalităţile ale căror merite au fost reevaluate - la nivel de instituţii, ONG-uri şi cercetători individuali - , se numără, la loc de frunte, şi savantul plurivalent (sociolog, filosof, diplomat etc.) DUMITRU (DIMITRIE) DRĂGHICESCU, vâlcean de origine, născut la 4 mai 1875 în fosta comună Zăvoieni, azi - sat component al comunei Măciuca; d. la 14 septembrie 1945 în Bucureşti (o parte dintre exegeţi pun sub semnul întrebării sinuciderea sa din 1945, urmând ca viitoarele cercetări suplimentare să elucideze în mod definitiv această problemă).

După succesul obţinut în anul 1904, cu susţinerea tezei de doctorat la Sorbona, sub conducerea lui Émile Durkheim (cu teza Du rôle de l’individu dans le determinisme social), fiind primul titrat român în sociologie la prestigioasa universitate, va urma, în ţară, publicarea cărţii sale de referinţă Din psihologia poporului român (Bucureşti, Editura „Leon Alcalay”, 1907) care, pe lângă faptul că, împreună cu alte lucrări publicate mai înainte (Le problème du déterminsime social, Paris, 1903, şi Raporturile dintre drept şi sociologie, Bucureşti, 1904) îi va aduce consacrarea ca om de ştiinţă, va cunoaşte un mare succes în perioada respectivă, dar mai ales în zilele noastre, fiind reeditată de mai multe ori. În urma unei perioade cincinale de suplinire (1905-<1910>), reputatul sociolog a eşuat în încercarea de a accede, ca titular prin concurs, în învăţământul universitar, la care îl îndreptăţeau performanţele sale de nivel european în domeniul sociologiei şi filosofiei.

Cu unele rezerve şi frustrări (din raţiuni politico-ideologice), el a fost apreciat şi în timpul vieţii, ca unul dintre artizanii Marii Uniri de la 1918 (realizare care, din motive inexplicabile, se uită deseori!). La „Congresul Naţionalităţilor” de la Roma, ţinut în zilele de 9-12 aprilie 1918, Dumitru Drăghicescu a desfăşurat - împreună cu alţi unionişti (Nicolae Lupu, Simion Mândrescu şi Gh. G. Mironescu) - o campanie susţinută şi eficientă, obţinând din partea tuturor naţiunilor participante acordul  de a li se recunoaşte românilor dreptul la unitate în graniţele lor etnice; în acelaşi an, el a publicat mai multe broşuri, în care releva politica de deznaţionalizare a autorităţilor ţariste şi austro-ungare faţă de popoarele aflate sub dominaţia lor: La Transylvanie: esquisse historique, ethnographique et statistique (Paris, 1918), La Bessarabie (Paris, 1918), Les roumains de Hongrie (Paris, 1918), Les Roumains de Serbie (Paris, 1919), Les problèmes nationaux de l`Autriche-Hongrie (Paris, 1918) etc.; ulterior, va îndeplini  mandate de deputat şi senator în Parlamentul României şi va fi - în calitate de prieten apropiat şi colaborator al lui Nicolae Titulescu – unul dintre promotorii fervenţi ai creării Societăţii (Ligii) Naţiunilor Unite. În urma eşecului universitar, el se va dedica studiului şi va fi mult mai activ în viaţa politică, acceptând, printre altele, funcţia de ambasador al României în Mexic (1935-1937).

Referitor la activitatea lui ştiinţifică, sociologul prof. univ. dr. Virgiliu Constantinescu-Galiceni, cel mai important exeget al vieţii, personalităţii, activităţii şi operei savantului şi traducător al importantei opere a acestuia, L`ideal créateur (Paris, Librairie Félix Alcan, 1914; Idealul creator, Bucureşti, Ed. Albatros, 2005), constata cu îndreptăţire, încă din 1976, rezerva care s-a păstrat faţă de acest gânditor român de seamă. Pentru concizia şi obiectivitatea ei, cităm aici integral una dintre caracterizările pe care exegetul i-a făcut-o savantului: „Dumitru Drăghicescu, a cărui operă vastă şi cu un larg conţinut problematic s-a impus atenţiei specialiştilor străini încă de la apariţie, recunoscându-i-se originalitatea de conţinut şi spiritul său novator, îndrăzneala cugetării şi profunzimea subiectelor tratate, ceea ce a determinat  includerea sa în pleiada autorilor de sisteme originale şi înscrierea numelui său printre sociologii de reputaţie mondială. Lucrările lui, scrise majoritatea în limba franceză, au fost elogios recenzate în coloanele a numeroase reviste de peste hotare, insistându-se cu precădere asupra bogăţiei faptelor probante şi asupra viziunii sale originale, asupra îndrăznelii de gândire şi asupra sistemului de argumentare, asupra caracterului novator al temelor abordate şi asupra structurii demersului de investigare etc. Astfel, opera sa fundamentală, Du rôle de l'individu dans le determinisme social, a fost recenzată în nu mai puţin de 14 reviste şi publicaţii din Franţa, Italia şi Germania, a fost citată într-o mulţime de lucrări cu profil analog şi a constituit obiectul a nenumărate nominalizări în dicţionare şi indici bibliografici” (în Studiu introductiv la volumul Sistemul sociologic al lui Dumitru Drăghicescu, Bucureşti, Editura Academiei  RSR, 1976).

Au urmat articole şi studii răzleţe despre el, reduse ca dimensiuni, în diferite publicaţii, fără  să atingă vreunul amploarea, profunzimea şi diversitatea celor pe care i le-a dedicat cel mai consecvent „drăghicescolog”, Virgiliu Constantinescu-Galiceni, vâlcean şi el de origine. În anii mai recenţi, un alt cărturar vâlcean, George Anca i-a închinat savantului o serie de studii şi articole docte; tot el este şi traducătorul din franceză al primelor două tomuri din trilogia La Nouvelle Cité de Dieu (Noua Cetate a lui Dumnezeu), din care primul volum – La Voie/ Calea a fost tipărit deja (Bucureşti, Editura „Paideia”, 2015), prin diligenţele ex-senatorului Dan Niţu - preşedintele întemeietor al Fundaţiei „Dumitru Drăghicescu” din Măciuca.

Celelalte lucrări ale savantului, apărute în Franţa - Le problème du déterminisme social (Paris, Éditions de la Grande France, 1903), Du rôle de l'individu dans le déterminisme social (1904, la Editura F. Alcan, în colecţia "Bibliotheque de philosophie contemporaine"), Le problème de la conscience. Étude psycho-sociologique (1907, la aceeaşi editură), La Bessarabie et le droit des peuples, esquisse historique, géographique, ethnographique et statistique (Paris, 1918), L`intervention roumaine dans la guerre mondiale (Paris, f. an), La réalité de l`esprit (Paris, 1928), Vérité et Révélation, vers une nouvelle idée de Dieu  (Paris, 1934) etc. -  îşi aşteaptă încă rândul să fie traduse în româneşte şi făcute cunoscute specialiştilor români şi publicului larg.

La scurt timp după ce ec. Dan Niţu – unul dintre strănepoţii lui Dumitru Drăghicescu - , soţia sa Elena-Mirela şi alţi oameni iubitori de cultură şi de promovare a valorilor provenind din zonă, au înfiinţat în anul 2006 fundaţia menţionată mai sus, asociaţia Forumul Cultural al Râmnicului (care are ca scop principal, înscris în art. 5 din Statutul său, „dezvoltarea vieţii spirituale vâlcene şi promovarea valorilor culturale reprezentative”), considerând că pentru cunoaşterea, cinstirea şi valorizarea operei teoretice şi practice a unei personalităţi de o asemenea anvergură, se impune o activitate organizată şi constantă, a luat iniţiativa statuării, în anul 2011, a unei manifestări cu caracter permanent (anual): ZILELE DUMITRU DRĂGHICESCU. De la data primei activităţi cu acest nume, s-au derulat şapte ediţii; toate, fără excepţie, au fost organizate şi desfăşurate în parteneriat cu Fundaţia „Dumitru Drăghicescu” (dar şi cu alte instituţii şi asociaţii de profil), ceea ce a avut drept consecinţă, de fiecare dată, creşterea calităţii şi, deopotrivă, a eficienţei lor. La ediţia a III-a a manifestării, desfăşurată în ziua de 10 octombrie 2013 la centrul Cultural al MAI din Bucureşti, au participat renumiţi profesori universitari şi specialişti din capitală: prof. univ. dr. Dumitru Borţun, prof. univ. dr. Tudorel Butoi, prof. univ. dr. Virgiliu Constantinescu-Galiceni, conf. univ. dr. Viorel Miulescu, prof. univ. dr. George Anca ş.a.. În anii din urmă, la iniţiativa aceasta a vâlcenilor, a aderat şi Institutul de Ştiinţe Socio-umane „C. S. Nicolăescu-Plopşor” din Craiova, al Academiei Române, condus de domnul prof. univ. dr. Cezar Avram.

Cu ocazia celei de-a VI-a ediţii a manifestării, sub egida Forumului Cultural al Râmnicului şi cu sprijinul financiar al Fundaţiei „Dumitru Drăghicescu”, a fost editat volumul Un savant pentru eternitate: Dumitru Drăghicescu (1875-1945) (Iaşi, Editura Rotipo, 2016), în care au fost publicate cele mai consistente studii şi comunicări prezentate în cadrul ediţiilor I-V (2011-2015) ale acestei manifestări devenite tradiţională, organizate de Forumul Cultural al Râmnicului în parteneriat cu Fundaţia „Dumitru Drăghicescu”. Ediţia este îngrijită şi prefaţată de Ion Soare şi are un temeinic Studiu introductiv aparţinând prof. univ. dr. Virgiliu Constantinescu, studiile şi articolele incluse aparţinând unor specialişti în domeniu sau unor istorici, cercetători şi oameni de cultură care s-au aplecat mai atent asupra personalităţii şi operei savantului: Paula Constantinescu-Stoleru, Liliana Beu, Viorel Miulescu, Ioan St. Lazăr, George Anca, Adrian Luca, Al. Popescu-Mihăeşti, Ion Predescu, Maria Stoian, Mihai Sporiş, Paula Adriana Cozian, Adina Dumitrescu, Ion Soare. Volumul mai cuprinde o schiţă din arborele genealogic al lui Dumitru Drăghicescu şi un  „album” cu ilustraţii şi date reprezentative din viaţa şi opera gânditorului, care vor fi completate într-o viitoare ediţie revăzută şi adăugită; la prezentul memoriu, ataşăm şi un exemplar din lucrarea menţionată.

Faţă de cele de mai sus, propunem Prezidiului Academiei Române – cel mai înalt, competent şi distins Forum cultural şi ştiinţific al ţării - primirea, post-mortem, a sociologului şi filosofului Dumitru Drăghicescu, în rândurile membrilor Academiei, ca o dreaptă cinstire a unuia dintre cei mai importanţi gânditori români, în anul pregătitor al CENTENARULUI MARII UNIRI DIN 1918 – eveniment cardinal din istoria României, la care acest om de ştiinţă român şi-a adus, alături de alţi patrioţi ai ţării, o contribuţie decisivă.

ADRIAN  BOTEZ

NOAPTE DE SABAT

                           16 Nov. 2017

melc

călare pe şoarece

iele

chiuindu-şi dorul

de farmece

...uiuiuuu...

Satan

prost băietan

sugrumă zorile

opreşte morile

vestejeşte vântul – vinul şi

florile...

...uiuuu...

m-a atins un liliac

cu zimţi de-aripă de drac

cârtiţe nu doar orbesc

ci bârfesc

cârtesc

guiţă porcesc

bâlbâiesc

şi nuntesc

(...toate deodată

cocina-fată):

...uiuiuuu...

de te tragi din bufniţă

coboară în pivniţă

să vezi lume nevăzută

s-auzi veste necrezută

cu urdori cusută

cu zei de bordel umplută

...uiuuu...

c-a venit un june Rac

înţolit jegos în frac

şi-a scos razele din soare

regii-a pus la închisoare

fură mâini fură picioare

ca la Drumul Mare

...uiuiuuu...

vremea nu-l ajunge:

văzduh fără Cruce

Cărarea nu duce

Inorogii mor la gard

de atâta fard

...uiuuu...

copii morţi născură şerpi

în livadă – copaci sterpi

iar la poartă bate Cioclu

cu monoclu

...uiuuu...

Astaroth

Behemoth

Cuvânt mut

Crin fără scut

Irinwé

catifé -

canci coloare:

nu se moare pe răcoare

numai fiert

în grea licoare

îmbeznată cu sudoare

...uiuiuuu...

Corbul tăcăreţ

foc petrecăreţ

ciori zurlìi

negre purpurìi

plescăie pustii

şi dezgroapă scăfârlìi

de oameni şi de stafìi

...au stins păpădìi

nopţile candrìi...

...uiuiuuu...

...luăm lopată - linguri

ne îngropăm singuri...

vorbe viermănoase

gânduri veninoase

şatrele de oase:

poveşti puturoase

minciuni pântecoase

epopei vâscoase

...uiuiuuu...

bezne buhuhuuu...

RUBEN, stăpânul florilor

 

- Pe malul Mureşului, într-un sat de sub Munţii Hălmagiului, trăieşte un om rămas, parcă, din alte vremuri. Rătăcitor prin păduri, în căutare de plante rare, a moştenit ştiinţa vracilor de altădată, pe care o pune în slujba oamenilor bolnavi şi săraci 

Portret de moţ



Ruben Stănilă are 52 de ani neîmpliniţi şi a fost pă­durar. Ştie aproape toate tainele naturii, mai cu seamă leacuri vechi, din bătrâni. L-am cunoscut pe o uliţă pră­fuită din satul Pojoga, pe malul Mureşului, nu de­parte de Săvârşin. Trăieşte într-o casă modestă, îm­pre­ună cu soţia şi trei fete mici. Toată lumea din împre­ju­rimi îl ştie de "Moţul”, pentru că are mare drag de tra­diţie şi poartă el însuşi cămăşi ţărăneşti. Şi ca să aibă spor şi noroc în ce face, îşi poartă părul în codiţe legate cu aţe colorate, descântate de babe: roşu pentru deochi, albastru pentru boală, verde pentru duş­mani... "Nu că m-aş teme de oameni ori de li­ghi­oanele mari din pădure, că n-am frică decât de bunul Dumnezău, dar aşe m-am pomenit eu de când îs!” La pălărie poartă o pană de cocoş de munte - simbolul pădurarilor din zonă. Beteag de-un picior, Ruben nu ţine seama de suferinţă şi bate toată ziua pădurile în căutare de ierburi rare, care să le fie altor oameni, mai bolnavi decât el, de folos.

Douăzeci de flori de leac

Profită de orice drum prin pădure şi adună plante me­dicinale. "Să fie acolo! Pentru oamenii în nevoi, că dară Dumnezău nu le-a dat pe pământ doar să ne bucu­re mirosul şi privirea!” Pentru suferinţele tru­peşti, foloseşte douăzeci de plante medicinale, despre care spune că "sunt suficiente pentru toate afec­ţiu­nile”. Face fel de fel de combinaţii şi le dă pe degeaba oamenilor, "doar să-i ajute Dumnezeu să se facă bine, că eu ştiu ce-i suferinţa”! Sute de oameni i-au trecut pragul, de-a lungul anilor, şi aproape toţi şi-au găsit oblojenie pentru bolile de care sufereau. Pentru Ruben, n-a fost de-ajuns învăţătura din bătrâni; s-a apucat să citească puţinele cărţi despre plante care se găseau, "atlasuri care existau pe-atunci la biblio­te­cile de oraş”, avid să afle cum se închipuie treaba asta, cu vin­decarea. Şi a stu­diat până a cu­nos­cut reve­laţia chi­miei naturii. Acum, când poves­teşte despre plan­te, vorbeşte cu uşu­rinţa unui bo­ta­nist; cu­noaş­te denu­mirile la­tineşti ale fiecărui fir de iarbă şi la ce boli se foloseşte. Dar are Ruben o filozofie pe care n-a aflat-o de la nimeni, şi-a dat sin­gur sea­ma de ea: "Tra­tamentul nu-i ni­ciodată acelaşi pen­tru toţi oamenii. Numai că bolnavul uită, nu-ţi spune de­cât ce-l doare mai ta­re... Vine unul şi zice că-l doare sto­macul.

Când nu culege plante, adună obiecte vechi

Dar eu îl iau binişor, vor­besc cu el şi-l trag de limbă până aflu tot, ca po­pa la spovedanie. Şi aflu că are şi inima slabă, nici fierea nu lucrează ca lumea, rinichii sunt cam paradiţi, de tot face infecţii urinare, iar de la plămâni se aude o hu­ruială... Eheee, taică, stai aşa, că de fapt eşti beteag rău! Eu trebuie să aflu toate problemele omului, ca un psiholog, să-l fac bine în întreg, nu în parte! Că dacă o parte nu lucrează cum trebuie, le strică şi pe ălelalte! Am nevoie să ştiu totul, ca să văd cum combin plan­tele şi în ce proporţii... Nu-i chiar aşa simplu, re­ţeta se face după kilele, vârsta şi bolile omului!”
Ne destăinuie câteva reţete străvechi, pe care le fo­loseşte de când se ştie. Pentru răceli, Ruben are leac do­vedit, încercat de zeci de ori pe fetele sale. "Se ia seu de oaie pe o hârtie, se pune pe piept, ca o ca­ta­plas­mă, se înveleşte cu o cârpă groasă şi nu se umblă la ea până dimineaţa. Co­pilul nu mai are nimic, garantat!”. Febra mare, de peste 40 de grade, o domoleşte altfel: "Iau un cearşaf, îl ud bine într-un amestec dintr-un kil de apă rece şi un deget de oţet şi înfăşor plodul, ca o mu­mie. În jumătate de oră, temperatura coboară la 37°C!”. Are mereu în minte formulele tă­măduitoare, ca un adevărat alchimist. Ştie când să culeagă plantele, cum să le usuce şi sub ce formă să le folosească, pentru că "fiecare plantă îşi leapădă substanţele bune pentru sănătate ba în apă, ba în al­cool, ba în uleiuri. Sunt diferite, fru­moa­sele, la fel ca şi noi, oamenii! Dacă am nevoie de flori, trebuie să le culeg în pe­rioada de lună plină, dimineaţa, după ce se ia roua, că atunci urcă seva din tul­pină şi se adună în floare tot ce-i mai bun! Dacă-mi trebuie rădăcini, le caut iarna, sub zăpadă, c-atunci sunt mai de leac!”.
Fiecare plantă are o însemnătate aparte pentru el, de unele a prins drag mai abitir, pentru că fac bine la mai multe boli ori pentru că ajută bolnavii mai repede decât alte surate ale lor. "Anghinarea, pentru mine, e regina plantelor - reface ţesutul, regenerează celulele ficatului, laboratorul de sânge al trupului. Pune pe picioare bolnavii cu hepatită, dar ajută şi-n boli mai grave - în ciroza beţivului şi alte asemenea. Coada-şoricelului e regina plantelor, pentru că are peste şaizeci de utilizări me­di­cinale! Pentru răni adânci sau tă­ieturi, se face un ceai concentrat de coada-şorice­lului şi se clăteşte rana mereu, fără să fie pansată. În două-trei zile se închide fără să rămână nici urmă! Ţineţi minte, coada-şo­ri­celului este sin­gura plantă care conţine anti­biotic natural! Talpa-gâş­tei e cel mai bun diazepam natural, aduce somn bun şi odihnitor pentru cei ce suferă de insomnii, este cal­mant al siste­mu­lui nervos şi al sis­te­mului cardiac.

Ruben şi "muierile” lui

Sulfina are şi ea efect calmant pentru sistemul cardiac, dar e bună şi la circulaţia periferică sau la circulaţia ce­rebrală - curăţă vasele de sânge şi are şi gust plăcut, aromat, parcă e ceai de cacao. Primăvara, pre­par tinctură de leurdă, care face minuni în bo­lile de inimă. Scaiul-vânăt face minuni în tu­sea convulsivă, mai ales dacă se dă bolnavului îm­pre­ună cu lapte de măgăriţă sau dacă pui în ceai - pe furiş, să nu te vadă - şi stor­sură de balegă de cal. Ceaiul de turiţă - cea normală, nu tu­riţa mare - curăţă or­ganismul de toxine, iar dacă se mace­rea­ză în ulei, la întu­neric, în­chide rănile şi tă­ie­turile. Pentru reumatism, cele mai bune sunt cas­tanele porceşti, nu alea co­mestibile - se curăţă de coajă, miezul se dă pe răzătoare şi se pune la macerat în alcool rafinat, în sticle închise la cu­loare, la loc întu­necos, vreme de două săptămâni. La ăia care se plân­­geau de dureri le-am dat să se ungă la încheieturi şi toţi mi-au mul­ţumit. Dară le-am zâs: «Băi, casta­nele le strâng eu, dar mai aduceţi şi voi măcar alcoo­lul, că-i scump şi nu mi-l permit!». Da' ei râdeau de mine, credeau că le cer să-l beau!... Că tot vorbeam de băutură, ceaiul de pedicuţă are leac îm­potriva be­ţi­vă­nelii şi fumatului, dacă se bea câte o ceaşcă dimineaţa, pe sto­ma­cul gol. L-am încercat pe mine! Mi-a dat femeia ceai dimi­neaţa, şi când m-am nimerit la birt, mi-am luat o sută de tărie. Da' n-am putut bea nici ju­mate, nu mai aveam chef de bău­tură, şi eu pe-atuncea le cam stin­geam!...”.
Râde. "Să vă mai zâc una ve­selă: vine un moş la mine şi-mi cere ceva de potenţă, să-i ri­dice ştreme­leagul. Avea vreo 68 de ani atunci. Îi dau ce ştiu - o tinctură tare din sculătoare, brânca-ursului şi alte câteva plante - şi uit de el. De bucurie, mi-a dat şi el o jumătate de jinars. Numai că mă pomenesc pes­te vreo patru luni cu mo­şu-n bă­tă­tură, că-mi bate obrazul: «Ce dracu' ai păţit amu'?» - îi zâc. «Bă, eu ţi-am cerut leac doar aşe, de plă­cere, da' mi-a căzut femeia gra­vidă. Eu ce mă fac acuş?». «No, bade, tu ai făcut, tu să tragi acuma! Că doară nu eu m-am aflat la femeia matale!». Mai sunt şi unii betegi la cap, care n-au nici o boală, doar se-nchipuie... La ăştia, ipohon­dri, le dau un ceai de mentă şi-i lecui de prostie. Şi-atât se mai minunează! Cică «Vai, mă simt minunat cu ceaiurile as­tea, şi nici un medic n-a reuşit să mă facă bine, de-atâţia ani»...

Medicamente verzi

Am întâlnit şi oameni cu fum la suflet, ca­re au altfel de probleme, sunt disperaţi, o iau raz­na, vor să-şi ia viaţa... Ei, cu ăştia ai ne­voie de timp, trebuie să vorbeşti ore întregi, chiar şi câte o noapte, ca să-şi deschidă su­fle­tul. Le dau sfaturi, îi lămuresc, îi întorc - aşa cum ştiu eu - pe drumul drept, le scot fumul din ei, să nu se mai gândească la prostii. Cum spunea şi Zamolxes, mai întâi trebuie vindecată mintea, ca să poţi trata tru­pul. Numai că la oamenii ăştia min­tea-i în­cuiată, iar eu trebuie să găsesc singur cheia!... La urmă, după ce le capăt în­crederea, le fac simbol de des­cân­tec. Aprind foc iute pe lespede curăţată cu apă sfin­ţită, pun în foc jertfă de tămâie, trei mânuri de farină şi una de răsărită şi le las să ardă, pâ­nă se fac surcelele căr­bune. Pun deasupra limba-şarpelui, dos­­nică, făţar­nică sau alte plante ca­re se folosesc doar pentru des­cântat, în funcţie de problemele omului. Apoi, îi zic şi-un des­cântec vorbit. Întotdeauna merge la cine crede cu adevărat. Mulţi am lecuit aşa de gre­utăţi sufle­teşti!”
Mai are Ruben o traistă plină de leacuri, care din pă­cate nu încap toate într-o pagină de ziar... De un lucru s-a convins însă, în atâta amar de ani, de când lecuieşte cu plante: "Dum­ne­zău, ăsta, drăguţul, sigur s-a gândit la toate şi pentru orice suferinţă a lăsat mu­sai şi un leac pe pă­mânt!”

VERONICA  ANGHELESCU

Liviu Dănceanu. În loc de In Memoriam… o povestire

November 29, 2017 / no14plusminus

Este foarte greu să scrii In Memoriam, mai ales despre ființele ce ne sunt dragi, care ne-au însemnat sufletul, care ne-au determinat, într-un fel sau altul, devenirea. Pe 26 octombrie 2017, primeam vestea că Liviu Dănceanu plecase fulgerător dintre noi. Primul meu impuls, după ce am văzut un status pe Facebook ce anunța RIP Liviu Dănceanu, a fost să sun doi-trei prieteni și să mă asigur că e o glumă; nu putea fi adevărat. Și totuși… așa era. Dar abia vorbisem! Mereu ne spunem asta. Abia l-am văzut pe acest om, abia am vorbit azi de dimineață, cum se poate ca până seara să nu mai fie – și totuși, așa se întâmplă – așa plecăm cu toții, într-o clipă. Și atunci mi-am spus că trebuie să scriu – nu pentru că memoria sa are nevoie de cuvintele mele, pentru că un astfel de om rămâne înscris în conștiința familiei noastre culturale – ci pentru că eu am nevoie să-mi fixez amintirile și să le împărtășesc cu cei care, la rândul lor, l-au iubit.

Liviu Dănceanu: cinci ipostaze, cinci amintiri: profesor de hermeneutică; colaborator la editură; dirijor de ansamblu instrumental, îndrumător de doctorat; prieten.

Știam cine este Liviu Dănceanu. L-am cunoscut, însă, mult mai bine în perioada studiilor mele de master la Universitatea Națională de Muzică din București, unde preda estetică, iar apoi – hermeneutică – ambele, cursuri la care mergeam cu religiozitate. Era printre puținii muzicieni cu o cultură cu adevărat enciclopedică; vorbea despre Gilles Deleuze și Roland Barthes cu aceeași ușurință cu care analiza ultimele creații ale lui Einojuhani Rautavaara. Cursurile sale erau dense în material informativ, complexe, provocări ale inteligenței și îmi produceau bucurie pură! Veneau la curs studenți din diferiți ani (deseori lipseau cei care ar fi trebuit să fie acolo, pentru că, ce să îi faci, hermeneutica nu ne ajută în viață!), de la diferite facultăți, nu numai din Conservator. Doi ani la rând, la fiecare curs, un student de la Facultatea de Arte Plastice a stat nemișcat în amfiteatru, ba chiar venea și la examene. „Ce faci aici?” – când și când, cineva îl întreba. „Îl iubesc pe acest om,” spunea, invariabil.

Îl iubeam – cu toții – pe acel om. Ceea ce ne preda la hermeneutică, la estetică, la istoria muzicii – erau, în fapt, concepte critice, structuri cu care gândirea putea opera la un nivel superior. „Dumnezeule,” se plângeau, uneori, colegii mei de la secția de muzică religioasă. Era complicat – nu, era complex și dens, dar minunat, congruent și desfătător pentru orice minte însetată de teoretic și abstract – și cred că orice muzician adevărat tânjește după aceste două lucruri după un anumit timp de practică instrumentală sau componistică; vine acel moment când vrei să te plasezi – pe tine ca individualitate și ceea ce construiești – într-un spațiu-timp al analizei și sintezei. Atunci ai nevoie de estetică și de hermeneutică, atunci ai nevoie să îți amintești ce înseamnă context, subtext, narațiune, de ce un anumit pasaj muzical e tragic și de ce muzica lui Mozart poate fi încadrată în categoriile superioare ale sublimului.

Am parcurs patru cursuri cu Liviu Dănceanu, câte unul în fiecare semestru de studiu în programul de Master, dar cursul de hermeneutică mi-a rămas adânc întipărit în minte și vreau să povestesc mai pe larg de ce, pentru că un mare profesor este definit nu de carisma sa și de numărul de discipoli ce-l urmează, ci de modul în care structurează și împărtășește cunoașterea. Mai mult decât atât: orice profesor include în cursul său nu numai ceea ce e cerut de programă ci și acele lucruri ce-i sunt dragi, în care crede, pe care le-a cercetat o viață întreagă, pe care le iubește. Pe acestea voi încerca să le scot în evidență.

Ce „public” avea la acest curs? Eram reunite vreo patru secții – pedagogie muzicală, compoziție, muzică ușoară-jazz, muzică bizantină. Pentru mulți, șocul trăit la primul curs era puternic. Dacă aveai ceva background de studii filologice – ca mine, sau pur și simplu un obicei de a citi lucrări de critică, estetică și teorie literară – ca alți colegi – conceptele îți erau cunoscute și te puteai bucura de frumusețea demonstrației.

Hermeneutică! A început prin a detalia câteva elemente de epistemologie: empirism, raționalism, structuralism (o reală bucurie să îmi reamintesc conceptele lui Claude Lévi-Strauss, Ștefan Lupașcu, Michel Foucault – pe care și eu îl venerez). Domnul profesor avea să ne mărturisească încă din primele cursuri dragostea și admirația sa față de Umberto Eco, extinzând teoria limitelor interpretării unui text literar asupra muzicii. Avea să ne avertizeze, cu această ocazie – mai ales pe noi, cei de la compoziție – că atunci când un compozitor își suprasaturează opus-ul cu prea multă… incertitudine sonoră, lucrarea respectivă intră în categoria zgomotului cultural. Pe de altă parte, când un opus oferă prea puțină informație (redundanța e mare), lucrarea se încadrează în categoria autismului cultural (așa sunt anumite muzici minimale). O teorie originală și incitantă. Noi râdeam, pentru că multă „muzică” din preajma noastră era, în fapt, zgomot. Și era bine că exista cineva care să arate acest zgomot cu degetul!

Tot la cursul de hermeneutică, Liviu Dănceanu ne explica despre pericolul raționalizării muzicii (adică ceea ce se întâmplă atunci când inteligența are un avans mult prea important față de sensibilitate). Pentru că în cadrul acestui curs era necesar să operăm cu concepte clare, avea să detalieze diferite criterii de lucru: liric și epic în muzică; tranzitivitate și reflexivitate (excepțională aplicare a teoriei lui Tudor Vianu din Estetica în plan muzical); clasificări ale muzicii în funcție de tipul de mesaj transmis (ambiguu, plurivalent, clar). Avea să aplice teoria lui Henri Pousseur pentru a defini poetica operei muzicale deschise, clasificând și din acest punct de vedere muzica în două categorii – muzici cu densitate mare (narative) și cu densitate minimă (contemplative).

Una dintre prelegerile mele preferate a fost aceea în care profesorul a realizat o analiză obiectivă a situației muzicii contemporane (deopotrivă din perspectiva ascultătorului și a compozitorului) față de muzica de la 1800. Pe atunci, melomanii ascultau muzicile vremii lor și erau racordați la lucrările muzicale ale confraților lor. Publicul secolului al XIX-lea era interesat de muzica timpului și de aceea nu exista un decalaj între ciclurile de producție și de percepție. Azi nu ne putem raporta la nimic – pentru simplul fapt că nu putem contesta nimic: suntem lipsiți de interogație metafizică. În ziua de azi, nu mai există nici ordine, nici dezordine; de aceea criza actuală (pentru că, spunea, este vorba de o criză) nu poate fi depășită. Singurul principiu ce îi preocupă pe majoritatea compozitorilor de azi este acela de a aduce ceva nou în muzică (or, se poate realiza acest lucru la infinit?)

Obișnuia să dea fiecărei prelegeri câte un titlu. Ultimele două cursuri (la care am participat în calitate de masterand) au fost intitulate Spiritul epocii. Demonstrații minunate, pe care mi le amintesc perfect. În cadrul lor, a realizat o comparație  între muzică și fizică (o altă mare pasiune pentru mine). Ontologic, spunea, muzica are legi similare celor din termodinamică. În primul rând, într-un sistem închis, cantitatea de energie e întotdeauna aceeași; sistemul tonal este un sistem închis. În al doilea rând, într-un sistem închis, cantitatea de energie utilizabilă se transformă în energie inutilizabilă. Luând în calcul legea entropiei, dezvoltarea fenomenului muzical marchează insule tot mai mici de ordine într-un ocean tot mai mare de dezordine. Azi, grupările estetice își pierd din consistență. Poate de aceea nevoia de ordine îi împinge pe creatori către o rezolvare teoretică (azi, mulți compozitori își teoretizează demersul).

Mi-a plăcut foarte mult și similitudinea realizată între diferitele estetici muzicale și punctuația limbii vorbite. Există muzici după care putem pune… punct (exemplu: John Cage). După alte muzici, putem pune două puncte – muzici deschise – cele ale Barocului, ale Renașterii, dar și muzicile minimaliste, care se autogenerează. După alte muzici, punem punct și virgulă – acestea sunt muzicile care nu-și uită sursele, care plătesc un “tribut” pentru aceste surse, care – eventual – înfruntă sursele. Există muzici după care putem pune virgulă – muzicile semicadențiale, texturile, muzicile eterofonice; creațiile lui George Enescu. Alte muzici pot fi plasate între ghilimele – compilațiile, muzica manieristă, imnurile bizantine / gregoriene centonizate; tot în această categorie intră și colajele muzicale contemporane. Altele, între paranteze – muzica experimentală și așa-numita free music. După anumite muzici, suntem obligați să punem semnul exclamării – capodoperele, muzicile cu un grad ridicat de originalitate. În fine, după unele nu putem pune decât semnul întrebării – muzicile ce interoghează însuși sunetul – muzicile spectrale și cele acusmatice.

Nu doresc să detaliez elemente de mai mare profunzime din curs; prelegerile domniei-sale sunt în mod sigur publicate și accesibile pentru lectură; acestea sunt doar notele și amintirile mele cele mai dragi.

Știam întotdeauna ce vom primi la examen. Fiecare curs avea un chestionar atașat, întrebări ale căror răspunsuri le pregăteam noi (pentru elaborarea cărora ne întâlneam și organizam ample consultații și analize ale notițelor de prin caiete, ale mele fiind considerate inutile deoarece, ce să-i faci, scriam prea mic!). Examenele cuprindeau, în general, două subiecte – întrebări din respectivele chestionare și un eseu despre o lucrare contemporană. Cam așa ne-am… împrietenit, dacă îmi pot permite termenul, căci la unul din examene am scris nestăvilit despre celebra Cantos a lui Ștefan Niculescu – un compozitor pentru care Liviu Dănceanu avea un adevărat cult; îl idolatriza și idealiza – ca și mine, și astfel, un dialog cultural avea să demareze și să se continue cu promisiunea unui demers doctoral.

Prin anii 2011-2012 am început să colaborăm în anumite proiecte editoriale; despre cărțile pe care le-a publicat la editura unde eu lucram pe atunci, simt că nu se cuvine să vorbesc. Mai degrabă, aș dori să vorbesc despre unele dintre cărțile pe care le-a scris și care îmi sunt nespus de dragi, cărți la elaborarea editorială a cărora nu am avut nicio contribuție.

Liviu Dănceanu a desfășurat o amplă activitate publicistică: trei volume de eseuri au fost publicate în 1998, 2001  şi 2005, având titlurile Implossive Essays; de asemenea, a mai publica o serie de lucrări cu caracter pedagogic – un volum de instrumentație, Cartea cu instrumente şi Introducere în epistemologia muzicii. Alte volume – The Book with Dances, De 20 de ori Archaeus, The Musical Seasons, Musical Aesthetic şi Figuraţii şi fulguraţii. Acesta din urmă este un volum de eseuri publicat la sfârşitul anului 2011 şi structurat în două mari secțiuni, vizibile încă din titlu. Secţiunea I, Figuraţii, cuprinde o serie de meditații de ordin teoretic asupra unei multitudini de aspecte estetice, artistice, culturale, precum şi câteva portrete de muzicieni. Redactate într-un stil publicistic sobru, elegant, cu multiple referințe de ordin filosofic, eseurile din partea I a volumului oferă, în acelaşi timp, o incursiune în fantastica lume interioară a compozitorului Liviu Dănceanu.

Autorul discută aspecte legate de procesul învățării muzicii, despre arta muzicală ca vocație: Discipolul, dăruit cu minte şi judecată, nu vine la maestru să ia notițe, să buchisească partituri ori volume de muzicologie, ci să-şi limpezească gândurile şi să-şi uzurpe ignoranța (Muzică şi viaţă); alte eseuri analizează aspectele sensibile ale identității muzicale a compozitorilor de azi: Mai puțin preocupat de mesaj, compozitorul contemporan este obsedat de etalarea interiorului laboratorului său de creație (…). Reinventarea abuzivă a propriei identități nu e, de cele mai multe ori, decât o reconstrucție semantică, într-un fel abuzivă. E genul de redefinire care precedă sau justifică fronda de dragul schimbării, schimbarea de dragul înfruntării. Muzica vie creste, nu se inventează (Despre măsură).

Autorul trasează liniile directoare ale unui posibil traseu salvator pe care trebuie să îl urmeze componistica actuală, aflată în criză, așa cum muzicienii prezentului remarcă din ce în ce mai mult. Muzica contemporană are, deseori, o existență perisabilă, fie pentru că lucrările nu își propun să depășească zona „happening”, „installations” – zonă foarte la modă, fie pentru că nu mai dispun de o încărcătură semantică şi emoțională, condiție necesară dăinuirii. Mă tem că fenomenul sonor va muri, vai, din lașitate (…); pentru a se mai putea încă salva de la naufragiul numit „cultura de massă” (îmbuibată de consumism, cameleonism şi comfortabilitate), în care se avântă fără cel mai firav simț al responsabilității, componistica savantă trebuie să revină la viața evenimențială şi să-şi părăsească urgent traiul asimilării într-o înaltă abstracțiune. Evenimentul se opune idealului static, întreprinderilor nivelatoare, aplatizante. El degajă acea forță necesară irumperii personalizărilor atât de necesare azi în muzică întru instituirea operei-unicat, operei-efigie (Colac de salvare). Obsesiei pentru nou, în componistic actuală, ar trebui să i se opună dragostea pentru muzică: aceasta este, cu siguranță, ceea ce conduce la autenticitate. Zbaterea obsesivă pentru nou şi originalitate este un testimoniu evident a crizei relației de dragoste dintre noi şi arta sunetelor (Mobilitate şi perisabilitate). Mulți compozitori contemporani, mai ales dintre cei tineri, consideră că lipsa originalității este un defect şi sunt complexați de acest aspect. Nu cumva își trădează, astfel, o stare a sufletului mult mai profundă, o criză de identitate? Liviu Dănceanu citează cuvintele părintelui Savatie Baştovoi (călugăr ortodox, autor, printre altele, al unui volum intitulat Ortodoxia pentru postmodernişti): „Prin nebunia aceasta de a fi original, de a ieși în evidență, de fapt îți descoperi o mare suferință, îți descoperi singurătatea, descoperi drama vieții tale, pe care nu poţi să o ascunzi nici cu Pepsi-Cola, nici cu căștile, nici dacă te parfumezi, nici dacă înveți să râzi zgomotos”.

Ce este un muzician veritabil? O întrebare asupra căreia ar trebui să medităm cu toții mai des, mai cu seamă cei mai tineri dintre noi. Răspunsul lui Liviu Dănceanu este unul exigent, dar realist – o condiție spre care, dacă am tinde cu toții, probabil că profesionalismul ar fi mult mai vizibil şi mai des observat. Cred că un muzician veritabil, un homo-musicus, este în mod virtual atât interpret al unui instrument, dirijor, cât şi compozitor. Adică, deține capacitatea de a se manifesta (la modul exemplar) în oricare dintre cele trei ipostaze menționate, cu condiția însușirii depline a tehnologiilor specifice fiecăreia dintre ele. Astăzi, însă, figura muzicianului total, care să fie în acelaşi timp şi în egală măsură un eminent instrumentist, dirijor şi compozitor este din ce în ce mai rară (ori mai pală!), modelul unui Stravinski, Enescu, Ravel fiind pe cale de dispariție.

Cea de-a doua secțiune a cărții, Fulgurații, cuprinde scrieri fragmentare cu caracter mai personal, oferind un insight plin de sensibilitate în sufletul compozitorului. Cititorul va găsi aici idei estetice (Bruioane la o estetică a postmodernismului muzical, Sâmburi de migdal, Spice în lanul de colind), note de turneu (Orizontal-vertical nemţesc, Promisiuni – scurt popas macedonean), fragmente de jurnal de idei (Fulguraţii, Grecia), meditații asupra artei (Răsaduri, De Musicae Natura, Flash-uri) şi un jurnal scris în timpul Festivalului George Enescu – 2011, Liviu Dănceanu fiind unul dintre foarte puținii compozitori români prezenți în fiecare zi la Festival – ceea ce face acest jurnal cu atât mai prețios.

Am lăsat la final menționarea eseului care m-a impresionat cel mai mult. Eseul îi este dedicat lui Octavian Nemescu, şi este de o rară frumusețe şi sensibilitate, la care se adaugă o admirabilă colegialitate. Ceva mă leagă de Octavian Nemescu, cu mult mai adevărat şi mai durabil decât ar fi putut-o face o întâlnire fără urme în haosul dezmățat al vieții. (…) Îndrăznesc să mă întreb cum poate fi ocolit un artist arestat în secretele ființei lui, ca un înger solitar, superior neintegrat, bântuit de un complex al naufragierii pe țărmuri înnegurate şi amenințat de alaiul tuturor vicisitudinilor ce se manifestă de-a lungul lor? Cum poţi fi indiferent în prezența unui om pentru care educația are, încă, șansa de a face parte din economia vieții şi a supraviețuirii, o viață ce se poate salva numai prin cultura trăită cu autenticitate şi disperare? (Ieșirea din recluziune).

Liviu Dănceanu a scris și a publicat mult, avea mereu o carte în pregătire. Scria în mod egal muzicologie și texte literare într-un stil aparte, pe care l-aș putea defini drept meditații poetice. Îmi place în mod deosebit perechea de volume Mesaje de dragoste și Mesaje de suferință. Emblematic și paradoxal, avea să-mi scrie drept dedicație pe volumul Mesaje de suferință următoarele cuvinte: „Suferința – singura cale spre fericire.” Există o suferință mai profundă decât cea a iubirii, mai puternică decât cea pricinuită de o cumplită leziune, mai amară decât cea izvorâtă din singurătate și mai meschină decât cea a ignoranței. E suferința de a nu putea suferi. Astfel de texte, scurte meditații personale, brodate în jurul unui gând despre suferință (și, în volumul anterior, despre făptura iubită) compun o carte nu foarte lungă, dar intensă până la ultima pagină, ce-și lasă un ecou prelung în conștiința cititorului.

Printre numeroasele volume publicate se numără și De douăzeci de ori Archaeus și menționez această lucrare amplu documentată și dedicată formației instrumentale pe care a dirijat-o o viață pentru că povestirea noastră ne aduce în mod firesc la Archaeus. Nu doresc să vorbesc despre istoria formației; volumul menționat și amplele articole deja existente pe Internet ar face acest demers – inutil. În primul rând, găsesc extraordinar faptul că a publicat această carte, o lucrare unică, exemplar documentată, care a necesitat ani de lucru și multă dragoste pentru prietenii și colegii săi de formație, minunații muzicieni ce alcătuiesc Archaeus.

Archaeus nu te poate face să nu te gândești la Eminescu și la proza sa. Archaeus este singura realitate de pe lume, toate celelalte sunt fleacuri – Archaeus este tot, spunea Eminescu în proza sa. Ceea ce cred eu că a încercat Liviu Dănceanu să facă, în calitate de manager și dirijor al Ansamblului Archaeus, a fost să descopere acel element pe care toate muzicile contemporane pe care le-a prezentat (în primă audiție sau altminteri) îl au: acea profunzime a căutării, acea neliniște ontologică a compozitorului de azi; a simțit când este autentică și nu căutată înadins, de dragul experimentului. De aceea, și oamenii ce au constituit Ansamblul Archaeus sunt astfel de spirite nobile, încercate de dorința de a căuta și de a afla, încercând constant să-și depășească propriile limite.

Membrii formației ne sunt cunoscuți tuturor, ei nu mai au nevoie de nicio prezentare suplimentară: Anca Vartolomei – violoncel, Rodica Dănceanu – pian, Dorin Gliga – oboi, Ion Nedelciu – clarinet, Şerban Novac – fagot, Sorin Rotaru – percuţie şi Marius Lăcraru – vioară. Pe trei dintre aceștia am avut șansa și bucuria de a-i cunoaște mai bine: Marius Lăcraru, violonist dar și sensibil și talentat poet; lucrând cândva, demult, împreună la o carte, am putut încă de pe atunci să descopăr una dintre principalele sale calități – minuțiozitatea. Am avut prilejul de a observa această calitate “la lucru” și în plan interpretativ. Atenția sa pentru detaliu m-a impresionat, m-a surprins și uneori m-a șocat. Dar oare nu așa trebuie să fie muzica, atunci când este construită cum trebuie? Cu grijă pentru fiecare crescendo și pentru fiecare accelerando?

Ion Nedelciu își amintește precis ziua în care am fost la el la clasă și l-am rugat să mă accepte printre elevii săi la clarinet – instrument pe care abia îl cumpărasem, pentru care aveam o nemărginită pasiune, deși nu știam nici măcar să asamblez componentele. Își amintește zâmbind cum nu eram capabilă să produc un singur sol și cum, după în an, cântam piese de Bach. Nu este o laudă la adresa mea, ci la adresa sa, ca profesor înarmat cu răbdare, calm și bucuria de a împărtăși cu celălalt. Sunetul său minunat, absolut clar și limpede, este omniprezent în memoria mea și îmi alimentează și astăzi plăcerea de a studia și de a cânta la clarinet. Poate că nu e mult; dar este unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am realizat în anii de Conservator.

Anca Vartolomei: deși nu ne-am cunoscut niciodată mai îndeaproape, este unul dintre puținii muzicieni români pentru care am o fascinație. Există în modul ei de a cânta la violoncel o forță dozată (și apoi eliberată) cu atâta măiestrie, încât îmi este aproape imposibil să povestesc. Am avut foarte marea bucurie (și cinste) de a o auzi cântându-mi o lucrare pentru violoncel solo, cândva. Nu pentru că ar fi fost lucrarea mea am rămas mută de admirație în fața interpretei – ci pentru că am asistat, cu acea ocazie, dar șu cu altele când am avut prilejul de a o asculta interpretând lucrări solistice, la un act artistic copleșitor.

Regret că nu i-am cunoscut și pe ceilalți membri ai formației mai îndeaproape – niciunul nu este cu nimic mai prejos decât ceilalți. Sorin Rotaru, percuționist excepțional, cântă la câte zece instrumente deodată, amplasamentul acestora luându-i deseori mai mult timp decât durata concertului în sine. Virtuozitate, inventivitate, precizie – aceleași calități pe care le-am admirat și la ceilalți doi colegi, Dorin Gliga și Șerban Novac, precum și la pianista formației, Rodica Dănceanu. Cu toții au demonstrat de nenumărate ori care sunt limitele absolute ale instrumentelor lor, cântând pe diferitele lor fragmente, sau în interiorul lor, descoperind sonorități cu totul neobișnuite. Mai ales în lucrările compozitorului Octavian Nemescu aveam bucuria de a urmări evoluția experimentului ca necesitate axiologică și poartă a cunoașterii: a face pianul să sune ca o harpă, oboiul ca un cimpoi iar fagotul ca glasul misterios al unei făpturi neomenești. De aceea, Archaeus era un atelier.

Foarte generos cu tinerii compozitori, dirijorul Liviu Dănceanu programa foarte des prime audiții, grupate în jurul unei tematici: fie lucrări semnate doar de către compozitoare; fie concerte având o anumită culoare (concerte cu tematică spaniolă, finlandeză, britanică). În cadrul marilor festivaluri de muzică contemporană organizate la București (SIMN și Meridian) dar și în străinătate (căci formația, ocrotită de Centrul Cultural Tinerimea Română, era invitată foarte des să susțină concerte în străinătate) Liviu Dănceanu avea multă grijă să prezinte un program muzical din care aproape niciodată nu lipseau lucrări ale celor ce alcătuiesc generația de aur – și cu deosebire lucrări de Ștefan Niculescu.

Mulți compozitori au dedicat lucrări formației Archaeus, și pe bună dreptate. De asemenea, foarte adesea, Liviu Dănceanu solicita lucrări colegilor compozitori, mai ales celor aflați la început de carieră, așa cum am mai menționat. Am fost și eu printre aceștia, altfel nu aș fi putut împărtăși amintiri din această zonă. Când m-a sunat să îmi propună să scriu o lucrare pentru Archaeus, m-am bucurat foarte mult, așa cum se bucură oricine în această situație! Dorea să scriu o lucrare de ansamblu, pe care urma să o interpreteze în primă audiție. Formula instrumentală Archaeus nu era una pentru care era ușor să scrii, septetul fiind compus din instrumente aparținând unor grupe diferite. Dar, astfel, imaginația era provocată și fiecare compozitor ce dedica o lucrare Archaeus-ului o făcea în maniera sa personală. Loc pentru experiment, pentru inovație era suficient, dar și pentru o reexplorare a tradiției, căci am asistat și la multe concerte de tip lecție, incursiuni prin istoria muzicii, în cadrul cărora formația a interpretat lucrări de la Bach, Cantemir și lucrări de factură bizantină până la opus-uri semnate de studenți la compoziție.

I-am spus că voi scrie o lucrare ce nu va avea acel sound îndeobște contemporan cu care suntem obișnuiți azi; mi-a spus că niciodată nu a impus vreunui compozitor o temă sau un stil anume, că ar fi fost, de altfel, imposibil să facă acest lucru; singurul lucru ce era important era formula instrumentală, septetul. În rest, compozitorul era liber să scrie ce și cum dorea, și era foarte bine astfel, căci puteam să rămânem noi înșine. Am ascultat lucrări dintre cele mai diverse și mai interesante (se zice că ești ironic atunci când spui despre o lucrare că e “interesantă”, ceea ce găsesc că este, de altfel, absolut ridicol; o lucrare interesantă este o lucrare care, pe lângă faptul că a lăsat o amprentă pozitivă în conștiința mea, m-a interesant și din multiple alte puncte de vedere: al construcției, al formei, al alcătuirii sale intime, al mesajului; despre care simt nevoia să povestesc și altora). Îmi plăcea faptul că, atunci când era vorba de o primă audiție, invita compozitorul să-și prezinte lucrarea în fața publicului, să vorbească despre ea fie și numai câteva cuvinte; considera că este foarte important – și doar atunci când m-a invitat și pe mine să fac acest lucru, în calitate de compozitor, am înțeles cât de important era acest lucru nu numai pentru semnatarul lucrării, dar și pentru public.

Liviu Dănceanu scria el însuși pentru Archaeus; în ultimul timp, se dedicase compoziției de operă de cameră, un gen puțin abordat de componistica actuală; formula instrumentală a ansamblului oferea ample posibilități combinatorii, membrilor acestora alăturându-li-se în ultima perioadă și soprana Simona Nicoletta Jidveanu, aceasta, înzestrată cu un talent deosebit pentru interpretarea de lucrări contemporane și cu o mobilitate vocală excepțională, a întruchipat numeroase personaje ale operelor semnate de Liviu Dănceanu în ultimii ani.

Îmi plac foarte multe lucrări de Liviu Dănceanu: Heptaih (în care percuția creează un element de contrast cu celelalte instrumente, integrând elemente de folclor imaginar, o atmosferă modală admirabil pusă în evidență de armonizarea în cvarte şi octave la vibrafon, un instrument care a conturat o atmosferă când dulce, melodioasă, senină, când sticlos-incisivă, linii melodice evoluând în contrapunct şi convergând în unison, ca o coagulare a energiilor); operele Ochiul fugii. Fuga ochiului și Unu plus minus unu; mai ales, lucrarea Seven Days, creație cu profunde valențe arhetipale, pe care am avut prilejul de a o analiza în amănunt atunci când exploram, în cadrul demersului meu doctoral, modul în care compozitorii români aleg să integreze temele atemporale în lucrările lor muzicale.

L-am întrebat, cândva, ce ar putea spune despre sine în calitate de compozitor. Nu dețin o înregistrare a acelei discuții dar îmi amintesc că povestea cu nostalgie despre perioada sa de început când – spre deosebire de mine – se dedicase cu multă pasiune experimentului pur. Dorea să creeze ceva nou și de aceea explora cu deosebire planul timbral, mai ales în anii 1980-1885. Scrisese o lucrare pentru instrumente realizate exclusiv din sticlă, rezultatul fiind un sunet… fluid, cristalin, proaspăt – așa s-a născut Glass Music.

Spunea, apoi, că a venit și momentul în care a încetat să mai caute experimentul cu orice prilej ci mai degrabă a căutat propriul sine, acea voce unică, autentică. Am observat că foarte des lucrările sale aveau o componentă religioasă – fie o frântură de temă bizantină, fie un titlu ce făcea referință la doctrinele bisericii ortodoxe.

Cred că acesta este și motivul pentru care demersul meu doctoral, parcurs alături de – și sub îndrumarea domniei sale – a fost realizat cu o reală bucurie de ambele părți, căci se referea la aspectele sacrului în muzica contemporană, un subiect ce îi era binecunoscut, pe care îl explorase într-un mod strict personal – prin compozițiile sale, prin interpretările oferite altor lucrări cu Archaeus, prin modul său de a se raporta la Ștefan Niculescu (pe care îl vedea ca pe un sacerdot) dar și prin maniera de a relaționa cu cei din jur – acest din urmă aspect fiind ceea ce m-a convins că Liviu Dănceanu nu era un admirator al religiei, un privitor al acesteia de la distanță, un eventual observator și explorator al bogăției muzicale al bisericii ortodoxe – ci un trăitor al acesteia.

Aveam unul dintre examenele de doctorat și l-am văzut sosind abătut, obosit din cale-afară, încercănat. L-am întrebat ce se întâmplase și mi-a mărturisit, simplu și fără vreo efuziune, că îi murise tatăl. A fost un șoc pentru mine să aud acest lucru; de ce venise la școală, de ce nu amânasem examenul? De ce nu își luase puțin timp pentru sine? Mi-a spus, cu acea ocazie, ceva ce nu voi uita niciodată: “Durerea este ceva personal; a-ți îndeplini îndatoririle față de ceilalți, chiar și atunci trăiești lucruri ce te dor amarnic, este o chestiune de onoare.”

Născusem de câteva luni când am avut examenul final de doctorat, susținerea publică a lucrării. Era îngrijorat pentru confortul meu; mi-a adus apă, un scaun, i-a rugat pe membrii comisiei să nu se supere dacă voi sta așezată; mă rugase să nu am emoții, deoarece o femeie care a născut nu se mai teme de nimic; îmi amintesc de acea zi cu plăcere și bucurie, pentru că aceea a fost ziua în care am știut că am câștigat un prieten.

Din nefericire, bucuria mea a fost de scurtă durată. De atunci, aveam să ne mai întâlnim doar de două ori. Am învățat, cu ocazia plecării sale la ceruri (sau, mai degrabă, mi-am reamintit – pentru că aceasta este o lecție pe care o știm cu toții, dar prea adesea o uităm) că viața se poate curma în orice clipă, pe neașteptate, și că prea puțin ne îndreptăm atenția spre cei din jur, prea puțin facem în numele prieteniei, prea puțin vorbim, prea puțin ne scriem și aproape niciodată nu ne întâlnim; suntem mereu ocupați, sau supărați, sau neinteresați de ceilalți. Și apoi vine un moment ca acesta, când tot ce mai ai de spus este… prea târziu.

Liviu Dănceanu este unul dintre oamenii ce au dat formă destinului meu. Aș vrea să scriu despre cum mă doare abrupta sa dispariție dar despre astfel de lucruri nu sunt niciodată cuvinte. Aș vrea să scriu despre cât de mult înseamnă pentru mine, dar destinul meu este deja însemnat cu numele său; faptul de a fi lucrat împreună, de a fi studiat și cântat împreună sunt daruri neprețuite. Sunt convinsă că astfel simt toți cei ce l-au cunoscut.

Ce mai rămâne de spus?

Vorbe! Vorbe! Vorbe! S-ascultăm poveștile, căci ele cel puțin ne fac să trăim și-n viața altor oameni, să ne amestecăm visurile și gândirile noastre cu ale lor… În ele trăiește Archaeus… Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a vieții omenești. Cu povești ne leagănă lumea, cu povești ne adoarme. Ne trezim și murim cu ele…

(Mihai Eminescu: Archaeus)

Veronica Anghelescu