RECUNOSCÂNDU-NE
Memento Octombrie 525 m Piero della Francesca –
125 m Gheorghe Sion - 125 n Tache Papahagi – 25 m Amita Bhose
Prezentatrea albumului Colocvii
Portrete de George Anca și Cristian Radu Nema
Intervenții
Portretizați prezenți: Recunoscându-ne
George Anca: Amita Bhose după
25 de ani
Puși Dinulescu: Portrete dramatice deja lansate deunăzi
Corneliu Zeana: Tache
Papahagi in memoriam
Viorel Speteanu: Din vremea
lui Gheorghe Sion
Teatru de Poezie: Gabriela Tănase, Vali Pena,
Puși Dinulescu, Gheorghe Dănilă, Ștefan Opreanu
Lansări de carte
Lia-Maria Andreiță, Ion
Andreiță: Iubiri lângă Marele zid, Antim Ivireanu, 2017
Liana Nicolae: Destin
renăscut, Vox, 2016
Coordonator: Dr.
George Anca
DIMITRIE
GRAMA
Magul (fragmente)
*
M-am intins in fata deschizaturii si un timp indelungat le-am vorbit
puilor de lup, incercind astfel sa-i obisnuiesc cu vocea si cu mirosul meu
strain. Cind am bagat mina in vizuina sa-i scot, nu s-au impotrivit, ba din
contra mi s-au chirciut in brate ascunzindu-si capetele in pulovarul meu. Mi-am
ridicat privirea, sa vad unde-i pitigoiul, sa vad daca era multumit de
performanta realizata de mine cu ajutorul lui, dar el nu mai era acolo si acum
privind puii de lup si padurea care ma inconjura ca un mister verde si viu,
nici nu mai eram sigur de faptul daca pitigoiul a existat cu adevarat sau a
fost doar o inventie a imaginatiei sau a hazardului.
*
Ingrijirea puilor de lup, m-a facut sa uit de speculatiile existentiale
care ma framintasera in ultimul timp si de asemenea, m-a facut sa uit de mag,
iar atunci cind magul s-a reintors, nici macar nu am bagat de seama.
Privindu-ma cum ma hirjoneam cu puii de lup, magul a spus ca “acest lucru” se
intimpla foarte rar asa de devreme, in primii ani de ucenicie. L-am intrebat
nedumerit: Ce lucru se intimpla asa de rar? Nu mi-a raspuns imediat, poate
intentionat, sa mareasca efectul teatral al explicatiei si acest obicei al
magului ma scotea din sarite.
*
Avind grija de puii de lup, am inceput o scoala noua si exact cum magul
a prevazut, nu eu am educat puii de lup, ci ei, incet, incet,m-au reeducat pe
mine. In compania acestor “animale”, mi-am dat seama ca viata la oras m-a
blazat, amortindu-mi simturile si transformindu-ma intr-un fel de aparat, o
masina de inregistrare si de producere selectiva, bine teleghidata. Aceasta
selectie, imi dadea falsa impresie de control si mai ales impresia ca eu eram
acela care decideam randomizarea obiectiva a tot ceea ce se intimpla,
randomizare bazata pe o discriminanta scara a valorilor. In felul acesta, in
afara de citeva activitati legate de “cariera” mea academica, restul trecea la
capitolul “neimportante”. (Dimitrie Grama)
*
Instantaneu, am recunoscut-o! Era mireasa eternitatii, era fascinatia
unui maraton niciodata inceput si niciodata sfirsit in limitele expresiei
umane, era copia fidela, inseparabila a vietii. Era nedescris de frumoasa,
ingrozitoare, urita, trufasa si umila. Era acolo linga mine si privind-o cu o
amestecatura de spaima si fascinatie, imi venea sa-i vorbesc. Dar ce oare poti
vorbi cu Moartea? Si este oare posibil un dialog cu, in conceptia mea umana, o
notiune abstracta?
*
Am dat sa plec, dar atunci magul m-a prins puternic de brat si cu un
gest si ton imperativ, mi-a ordonat sa-mi amintesc. A repetat de mai multe ori:
“Trebuie sa-ti amintesti! Trebuie sa-ti amintesti!”… Privind din nou ciobul de
ceramica, m-a cuprins o melancolie combinata cu un fel de senzatie ciudata de
spaima si am inceput sa ma zbat, avind clara senzatie ca ma inec. Imaginea
magului a disparut in adincuri tulburi si impenetrabile, iar eu m-am trezit
intins pe iarba la marginea padurii. Am cautat cu disperare lacul, dar nu mai
era acolo.
Nu lumea e o tablă de șah, dar nu există nicio
lume, doar tabla de șah. (Dimitrie Grama)
*
Eroarea,
maya regizează. Psihologia șahului este și a coroanelor. Teatrul șahului nu
există. Calul negru intră și iese numai de formă, își rezervă un avatar
emfatic. Piesele zac din eternitate unele contra altora. Nu apar jucători și,
oricum, ei nu sunt Ignațiu și Eroarea.
A juca șah după A Game
at Chess pare periculos psihologic. Fiecare epocă își are accentele ei, iar
generalizarea lui Middleton scoate șahul din realitate. Dar ar fi prea mult
pretext, pe prea puțină dramă. În fapt, masca-auto-play-ul are ceva pentru
spectatorul de pretutindeni și de oricând, ori pentru nicăieri și niciodată.
(George Anca)
Maestrul
Sorin Dumitrescu, unul dintre cei mai importanți oameni de cultură și
spiritualitate ai contemporaneității, a citit un text extrem de puternic, prin
mesajele transmise, în Aula Academiei Române.
”În fine, am lăsat dinadins la
urmă dezastrul, aflat în plină desfășurare, al colonizării în act a culturii
identitare a României. În aceste zile, vînzătorii de pămînt românesc,
veritabili vînzători de țară, sînt dublați de
intelectualii vînzători și ei de valori, adevărați
uzurpatori adevărați uzurpatori ai axiologiei identitare. În ordine
spirituală, colonizarea axiologică se execută într-ascuns, la adăpostul
vacarmului politic generat de scenariul public al pedepsirii corupților. Ca
urmare, colonizatorul poate umbla liniștit la tabloul de siguranțe ale
sistemului de valori identitare, fără ca cineva să observe. „Grupurile Soroș”
din România au fost special instruite și finanțate pentru a numi și implementa
în posturile de conducere ale principalelor instituții responsabile cu
orientarea culturii spirituale persoane și simpatizanți devotați „cauzei
Soroș”!
MNAC, MȚR, ICR-urile, Uniunile de
creație, Ministerul Culturii, ca să nu pomenim decît o mică parte, au devenit,
peste noapte, adevărate centre de colonizare abuzivă, încît puțin lipsește ca
în curînd să ne trezim chiar și cu un „Patriarh Soroș”!
Pentru
națiunea română fenomenul colonizării reprezintă astăzi un „secret al lui
Polichinelle”! Am putut asista de curînd la mazilirea șanselor electorale ale
unuia din liderii politici proeminenți, operată, în timp record, doar de zarva
cîtorva fundații fidele „cauzei Soroș! Lumea a tăcut și tace mîlc! Mi-ar fi
greu să cred că acest mizerabil asalt ideologic colonizator ar fi rămas
necunoscut actualei conduceri a Academiei Române. Atunci de ce se tace? Rolul
excelentisim statal, conferit illo tempore de ctitorii Academiei, o obligă să
ia urgent atitudine publică. Altminteri riscăm să ne trezim împresurați cu
modificări care, treptat vor reuși să facă din Academia Română o instituție
dezamorsată axiologic și identitar, de nerecunoscut. Să nu fie!
Profit
de împrejurare, pentru a cere respectuos Academiei Române, plenului și actualei
conduceri, să-și exercite grabnic nobilele atribuții pentru care a fost
creată.”, a spus Sorin Dumitrescu.
Iată
textul integral, publicat în revista Convorbiri Literare:
Distinși colegi,
Calea
istoriei recente a statului român beneficiază de două stele polare: Biserica
Ortodoxă Română (BOR) și Academia Română (AR).
BOR
și AR – o știe toată lumea – sînt cele două instituții fundamentale ale
României, cărora le revine uriașa sarcină de a garanta, axiologic și identitar,
stabilitatea statală.
Dar
prin puterea creativă de excepție a personalităților care o compun – acum și în
trecut – AR îi revine în mod special transmiterea modelelor formative pe care
le produce de-a lungul vremii o axiologie identitară în act. Potrivit
regulamentului AR, excepția personalității academice este dată de valoarea
contributivă a creativității sale și, implicit, a operei. Citez: „unicul
criteriu de primire în AR este caracterul de excepție al contribuției
candidatului… într-un cuvînt excelența în creație”. Nimeni nu explică însă la
ce fel de contribuție se referă regulamentul. Cel mai adesea se consideră, că
pentru arte ca și pentru cercetarea științifică, ar fi de ajuns ingeniozitatea
mentală a autorului, caracterul „inspirat” al lucrării, splendoarea abilităților
ei științifice sau artistice, talentul originalității sau gradul de înnoire
tematică și modală care, toate la un loc, ar reprezenta, valoarea contributivă.
Experiența dovedește că aceste calități native nu pot fi votate de jurii decît
subiectiv, după cum unul sau altul din membrii juriului se încîntă sau se
plictisește…
De aici decurg în mod
inerent o seamă întreagă de erori de apreciere, care uneori ajung să pună la
îndoială însăși justețea și corectitudinea selecțiilor. Iată de ce, pentru a
aprecia corect o operă sau o candidatură, este neapărat nevoie de un reper; un
reper valoric autoritar și maximal, în funcție de care, poate fi rapid
stabilită, destul de precis și de obiectiv, valoarea contributivă. Or,
adevărata valoare contributivă a unei opere artistice sau științifice nu poate
fi decît fără precedentul în lume a exprimării ei , care de la sine pune capăt
selecției subiective, votată superficial: candidaturi, opere, premii,
distincții ocazionale etc. Fără precedentul unei imagini, a unei viziuni științifice
sau a unei cercetări poate să nu convină, unuia sau altuia, dar nimeni nu le va
putea nega obiectivitatea valorii contributive. Dacă criteriile exclusiv
subiective impun automat VOTUL secret, selecția, prin raportarea la un reper
autoritar (fără precedentul în lume ), cere, ca și în cazul juraților, ca
stabilirea valorii contributive a unei opera sau a unei candidaturi, să se facă
în biroul de secție al AR., în regim deschis și prin decizie comună a
majorității. AR nu ar trebuii să întîrzie explicarea și familiarizarea publicul
tării cu criteriul solid al fără precedentului în lume, prin însăși selecția de
personalități și de lucrări pe care și le asumă. Astfel contribuie încă odată
și nemijlocit la modificarea standardelor gustului public, și implicit la
potențarea cotelor spirituale ale națiunii.
Însă
ceea ce deprimă este încăpățînarea cu care continuăm, la indicația conducerii
secțiilor, să facem, selectarea membrilor onorifici, corespondenți și titulari,
servindu-ne de criterii subiective, periferice și extrem de indulgente. Asta pe
banii, și așa destui de puțini ai AR! Fără precedentul unei opera este foarte
puțin luat în seamă de juriile secțiilor. Primirea în AR se rezumă, majoritar,
la „talentați” și la aplombul estetic al acestora, adică la valori laice
modeste, care pretutindeni fac inflație.
Și ca
și cum la noi acestea n-ar fi fost de ajuns, inflația axiologică coexistă
adesea cu dăinuirea unor nenorocite peceți lăsate de vechea așezare politică a
țării.
Bunăoară,
cui datorăm acele inepte prevederi regulamentare care, mimînd ordinea
valorilor, insultă în serie întreg corpul membrilor AR: potrivit acestora,
„onorificii” nu pot participa la selecția „corespondenților” iar
„corespondenții” nu sînt vrednici nici ei să voteze „titularii”! O birocrație
ierarhică smintită, care se cere grabnic abolită, înainte ca AR, în mod
justificat să intre în gura presei!
Potrivit
acelorași habitusuri trist împămîntenite, posibili „onorifici postum” ca HORIA
BERNEA, PAUL NEAGU, AUREL STROE, VASILE GORDUZ, EMIL BOTTA sînt sortiți să
aștepte decenii la rînd în subterana culturii, momentul confirmării valorii lor
academice. Din păcate, aceste nenorocite sechele ale mentalității totalitare se
află la rîndul lor în conjuncție cu presiunile academiilor și academioarelor
nou înființate și zdravăn finanțate, care împresoară și tind treptat să
anuleze, prin ușurătate și sufocare, prestigiul secular al AR.
Distinși
colegi,
toate semnalele arată că AR este
pîndită de un grav impas axiologic și de o scădere a eficacității publice.
Bruiată abundent de clonele academice pomenite mai sus, credem că se impun două
acțiuni urgente: obținerea grabnică de fonduri necesare recuperării în justiție
a importantului patrimoniu moștenit și ridicarea imediată a ștachetei de
selecție a cererilor de intrare în AR, în așa fel încît aceasta să fie treptat
gazda de necontestat a adevăratei elite intelectuale a României. Acea elită,
căreia, din pricini binecuvîntate, îi lipsește răgazul și ideea de a face
presiuni pentru a intra pe orice cale în posesia unui mult rîvnit rang
academic.
Trebuie
pusă stavilă urgent arivismului cultural.
În
fine, am lăsat dinadins la urmă dezastrul, aflat în plină desfășurare, al
colonizării în act a culturii identitare a României. În aceste zile, vînzătorii
de pămînt românesc, veritabili vînzători de țară, sînt dublați de intelectualii
vînzători și ei de valori, adevărați uzurpatori ai axiologiei identitare. În
ordine spirituală, colonizarea axiologică se execută într-ascuns, la adăpostul
vacarmului politic ,generat de scenariul public al pedepsirii corupților. Ca
urmare, colonizatorul poate umbla liniștit la tabloul de siguranțe ale
sistemului de valori identitare, fără ca cineva să observe. „Grupurile Soroș”
din România au fost special instruite și finanțate pentru a numi și implementa
în posturile de conducere ale principalelor instituții responsabile cu
orientarea culturii spirituale, de persoane și simpatizanți, devotați „cauzei
Soroș”!
MNAC,
MȚR, ICR-urile, Uniunile de creație, Ministerul Culturii, ca să nu pomenim decît
o mică parte, au devenit, peste noapte, adevărate centre de colonizare abuzivă,
încît puțin lipsește ca în curînd să ne trezim chiar și cu un „Patriarh
Soroș”! Pentru națiunea română fenomenul colonizării reprezintă astăzi un
„secret al lui Polichinelle”! Am putut asista de curînd la mazilirea șanselor
electorale a unuia din liderii politici proeminenți, operată, în timp record,
doar de zarva cîtorva fundații fidele „cauzei Soroș! „Lumea a tăcut și tace
mîlc! Mi-ar fi greu să cred că acest mizerabil asalt ideologic colonizator, ar
fi rămas necunoscut actualei conduceri AR. Atunci de ce se tace? Rolul
excelentisim statal, conferit illo tempore de ctitorii AR, o obligă să i-a
urgent atitudine publică. Altminteri riscăm să ne trezim împresurați cu modificări
care, treptat vor reușii să facă din AR o instituție dezamorsată axiologic și
identitar, de nerecunoscut. Să nu fie!
Profit de împrejurare, pentru a
cere respectuos Academiei Române, plenului și actualei conduceri, să-și
exercite grabnic nobilele atribuții pentru care a fost creată.
Acad., Dr. Prof. Univ., Sorin
Dumitrescu, pictor,
CONSTANTIN COJOCARU
CONSTANTIN COJOCARU
Cifre cutremurătoare referitoare la jefuirea poporului român
Zilele trecute, am primit, la adresa mea de e-mail, un foarte interesant studiu semnat de domnul Profesor Eugen Stănescu, director la Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova.
Domnul Profesor Stănescu s-a
încumetat să pună cap la cap informaţii adunate din documentele păstrate în
muzeele de specialitate ale ţării şi să încerce să evalueze dimensiunile
jafului la care a fost supus poporul român, în ultimele cinci secole, începând
cu anul 1415, anul în care Muntenia a început să plătească tribut Imperiului
Otoman..
În
perioada 1678-1918, deci, în 240 de ani, imperiul Habsburgic a scos din
Oltenia, Banat, Transilvania şi Bucovina, echivalentul a 876 tone de aur.
În
perioada 1711-1877, deci, în 166 de ani, Imperiul Rus a scos din
Principatele Române, echivalentul a 46 tone de aur.
În
total, cele trei imperii, în perioada 1415-1877, deci, în 460 de ani, au scos
din teritoriile locuite de români o avuţie echivalentă cu 1.263 zone de aur.
Domnul
Profesor Stănescu ne spune, însă, că jefuirea românilor s-a intensificat
după obţinerea independenţei, în 1877, şi după Marea Unire, din 1918, astfel că
în perioada care a urmat, până în anul 1945, la cele 1.263 tone de aur
s-au mai adăugat alte 12.564 tone de aur, reprezentând daune de război şi
profiturile scoase din ţară de corporaţiile străine care, în perioada
interbelică, ajunseseră să controleze peste 80% din capitalul românesc.
Domnul
Profesor Stănescu a făcut un efort extraordinar să convertească în aur
diversele plăţi făcute de români către imperiile cotropitoare de-a-lungul
veacurilor, sub formă de bani, sau în natură etc., astfel că cifrele în aur le
putem, acum, converti în banii actuali, în lei sau în euro, luând în
considerare preţul actual al aurului.
În
Raportul Anual al Băncii Naţionale a României, 2016, ultimul dat publicităţii,
se precizează că rezervele de aur ale României la data de 31 decembrie
2016 erau de 104 tone, cu o valoare de 3,5 miliarde de euro. Preţul luat în
considerare de BNR este de 35 euro pe gramul de aur, respectiv 35 milioane de
euro pe tona de aur.
Dacă
aplicăm preţul de 35 milioane de euro pe tona de aur la cantitatea
de 13.827 tone estimată de Domnul Profesor Stănescu, ajungem la
concluzia că, între anii 1415 şi 1945, poporul român a fost jefuit de o
avuţie egală cu 484 miliarde de euro, în banii de astăzi.
Conform
datelor publicate în Anuarele Statistice ale României, valoarea
imobilizărilor corporale, deci a capitalului fix al României, la sfârşitul
anului 1989, era egală cu 480 miliarde euro, în banii de astăzi.
Asta
înseamnă că, între anii 1945 şi 1989, poporul român reuşise să acumuleze
un capital egal cu avuţia de care fusese deposedat de străini în cele cinci
secole anterioare.
Tot
conform datelor publicate în Anuarele Statistice ale României, în perioada
1990-2016, PIB-ul realizat în România, exprimat în preţurile anului 2016, a
fost egal cu suma de 3.200 miliarde de euro, din care 1.100 miliarde de
euro au fost încasate de poporul român, sub formă de salarii, pensii, ajutoare
sociale şi de statul român, ca venituri bugetare rămase după plata salariilor
bugetarilor, a pensiilor şi a ajutoarelor sociale, restul, de 2.100
miliarde de euro au intrat, sub formă de profituri, în buzunarele şi conturile
celor care au devenit proprietari ai capitalului românesc, după anul 1989.
Din
cele 2.100 miliarde de euro trebuie să scădem 200 de miliarde care reprezintă
veniturile mixte realizate de cei 2 milioane de mici întreprinzători români
care se chinuie să supravieţuiască în climatul total ostil impus de marile
corporaţii autohtone şi transnaţionale.
Mai
rămân 1.900 miliarde de euro care reprezintă profiturile încasate de
marile corporaţii străine şi autohtone, cele create prin megahoţiile numite
privatizări şi retrocedări.
Conform
datelor publicate de către Ministerul Finanţelor Publice referitoare la
execuţia bugetară, îu ultimii 27 de ani, numai 20% din cele 1.900 miliarde de
euro profituri au fost declarate şi impozitate, ceea ce înseamnă că, în această
perioadă, valoarea profiturilor nedeclarate şi neimpozitate se ridică la
peste 1.500 miliarde de euro.
Conform
comunicatului nr 102/2015 al Institutului Naţional de Statistică al
României,88% din capitalul utilizat în România este controlat de corporaţiile
străine, restul, de 12%, fiind controlat de cele autohtone.
Dacă
aplicăm cele 88 de procente la cele 1.500 miliarde de euro profituri
nedeclarate şi neimpozitate, aflăm că partea care a revenit străinilor,
corporaţiilor transnaţionale, este de 1.320 miliarde de euro. La acestea
trebuie să adăugăm suma de 296 miliarde de euro, care reprezintă profiturile
nete, după impozitare, încasate de aceleaşi corporaţii transnaţionale, pentru
profiturile declarate, şi să scădem cele 6 miliarde de euro, cât au investit
aceste corporaţii în România, în perioada 1990-2016.
Ajungem,
astfel, la cifra de 1.610 miliarde de euro, care reprezintă valoarea
avuţiei scoase din România de Imperiul Transnaţional, în ultimii 27 de ani.
Aplicăm
preţul de 35 milioane de euro pentru tona de aur şi aflăm, astfel,
că avuţia pe care a scos-o din România Imperiul Transnaţional, în ultimii
27 de ani este de 46.000 tone aur, pe care o putem compara cu cantităţile de
aur scoase din România de către străini, până în anul 1945.
Deci,
în ultimii 27 de ani, Imperiul Transnaţional a scos din România o avuţie de 3,3
ori mai mare decât au scos toate imperiile, în 530 de ani, între anii 1415 şi
1945.
În
ultimii 27 de ani, Imperiul Transnaţional a scos din România o avuţie de 135
ori mai mare decât a scos Imperiul Otoman în 460 de ani.
În
ultimii 27 de ani, Imperiul Transnaţional a scos din România o avuţie de 53 ori
mai mare decât a scos Imperiul Habsburgic în 240 de ani.
În
ultimii 27 de ani, Imperiul Transnaţional a scos din România o avuţie de 1.000
ori mai mare decât a scos Imperiul Rus în cele 10 invazii făcute în teritoriile
româneşti pe parcursul a 166 de ani.
În
acest an, 2017, PIB-ul României va fi, foarte probabil, de circa 180 miliarde
de euro, din care cel puţin jumătate, adică 90 miliarde de euro, vor intra în
buzunarele şi conturile corporaţiilor transnaţionale, vor fi scoase din ţară. O
sumă care echivalează cu 9.000 kilometri de autostradă, sau 2.600 tone de aur.
Imperiul
Transnaţional a ajuns să scoată din România echivalentul a 2.600 tone de aur,
într-un singur an, de 2 ori mai mult decât au scos din teritoriile româneşti
Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic şi Imperiul Rus, ÎMPREUNĂ, în 460 de ani.
Acesta
este rezultatul ÎNSTRĂINĂRII capitalului românesc.
Acesta
este rezultatul erorii strategice făcute de guvernanţii României în vara anului
1990, când au respins Varianta Cojocaru şi au adoptat Varianta Brucan, Legea
15/1990, prin care au deposedat poporul român de capitalul acumulat până în
anul 1989, au trecut acest capital în proprietatea privată a statului, l-au
falimentat, prin inflaţia declanşată de BNR, şi l-au trecut, apoi,
cvasigratuit, în proprietatea străinilor, a transnaţionalilor, prin megahoţiile
numite privatizări şi retrocedări, luându-şi şi ei partea din pradă, cele 10-12
procente din capital, cu care s-au autoîmproprietărit.
Ajunşi
proprietari asupra capitalului, transnaţionalii au capturat şi statul român,
prin corupţie, pe care îl folosesc pentru crearea sistemului juridic şi
financiar, prin care îşi însuşesc mai mult de jumătate din avuţia pe care o
crează poporul român, prin munca sa, prost plătită.
Din păcate, poporul nu cunoaşte
nici dimensiunea jafului la care este supus nici complicatul mecanism prin care
este jefuit. Adevărul este bine ascuns de către presa coruptă şi controlată de
către proprietarii capitalului.
DIMITRIE GRAMA
Magul (fragmente)
*
M-am intins in fata deschizaturii si un timp
indelungat le-am vorbit puilor de lup, incercind astfel sa-i obisnuiesc cu
vocea si cu mirosul meu strain. Cind am bagat mina in vizuina sa-i scot, nu
s-au impotrivit, ba din contra mi s-au chirciut in brate ascunzindu-si capetele
in pulovarul meu. Mi-am ridicat privirea, sa vad unde-i pitigoiul, sa vad daca
era multumit de performanta realizata de mine cu ajutorul lui, dar el nu mai
era acolo si acum privind puii de lup si padurea care ma inconjura ca un mister
verde si viu, nici nu mai eram sigur de faptul daca pitigoiul a existat cu
adevarat sau a fost doar o inventie a imaginatiei sau a hazardului.
*
Ingrijirea puilor de lup, m-a facut sa uit de
speculatiile existentiale care ma framintasera in ultimul timp si de asemenea,
m-a facut sa uit de mag, iar atunci cind magul s-a reintors, nici macar nu am
bagat de seama. Privindu-ma cum ma hirjoneam cu puii de lup, magul a spus ca “acest
lucru” se intimpla foarte rar asa de devreme, in primii ani de ucenicie. L-am
intrebat nedumerit: Ce lucru se intimpla asa de rar? Nu mi-a raspuns imediat,
poate intentionat, sa mareasca efectul teatral al explicatiei si acest obicei
al magului ma scotea din sarite.
*
Avind grija de puii de lup, am inceput o
scoala noua si exact cum magul a prevazut, nu eu am educat puii de lup, ci ei,
incet, incet,m-au reeducat pe mine. In compania acestor “animale”, mi-am dat
seama ca viata la oras m-a blazat, amortindu-mi simturile si transformindu-ma
intr-un fel de aparat, o masina de inregistrare si de producere selectiva, bine
teleghidata. Aceasta selectie, imi dadea falsa impresie de control si mai ales
impresia ca eu eram acela care decideam randomizarea obiectiva a tot ceea ce se
intimpla, randomizare bazata pe o discriminanta scara a valorilor. In felul
acesta, in afara de citeva activitati legate de “cariera” mea academica, restul
trecea la capitolul “neimportante”. (Dimitrie
Grama)
*
Instantaneu, am recunoscut-o! Era mireasa
eternitatii, era fascinatia unui maraton niciodata inceput si niciodata sfirsit
in limitele expresiei umane, era copia fidela, inseparabila a vietii. Era
nedescris de frumoasa, ingrozitoare, urita, trufasa si umila. Era acolo linga
mine si privind-o cu o amestecatura de spaima si fascinatie, imi venea sa-i
vorbesc. Dar ce oare poti vorbi cu Moartea? Si este oare posibil un dialog cu,
in conceptia mea umana, o notiune abstracta?
*
Am dat sa plec, dar atunci magul m-a prins
puternic de brat si cu un gest si ton imperativ, mi-a ordonat sa-mi amintesc. A
repetat de mai multe ori: “Trebuie sa-ti amintesti! Trebuie sa-ti amintesti!”…
Privind din nou ciobul de ceramica, m-a cuprins o melancolie combinata cu un
fel de senzatie ciudata de spaima si am inceput sa ma zbat, avind clara
senzatie ca ma inec. Imaginea magului a disparut in adincuri tulburi si
impenetrabile, iar eu m-am trezit intins pe iarba la marginea padurii. Am
cautat cu disperare lacul, dar nu mai era acolo.
Nu lumea e o tablă de șah, dar nu există nicio
lume, doar tabla de șah. (Dimitrie Grama)
*
Eroarea,
maya regizează. Psihologia șahului este și a coroanelor. Teatrul șahului nu
există. Calul negru intră și iese numai de formă, își rezervă un avatar
emfatic. Piesele zac din eternitate unele contra altora. Nu apar jucători și,
oricum, ei nu sunt Ignațiu și Eroarea.
A
juca șah după A Game at Chess pare periculos psihologic. Fiecare epocă își are
accentele ei, iar generalizarea lui Middleton scoate șahul din realitate. Dar
ar fi prea mult pretext, pe prea puțină dramă. În fapt, masca-auto-play-ul are
ceva pentru spectatorul de pretutindeni și de oricând, ori pentru nicăieri și
niciodată. (George Anca)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu