Memento Octombrie 525 m Piero della Francesca –
125 m Gheorghe Sion - 125 n Tache Papahagi – 25 m Amita Bhose
Prezentatrea albumului Colocvii
Portrete de George Anca și Cristian Radu Nema
Intervenții
Portretizați prezenți: Recunoscându-ne
Isabela Vasiliu-Scraba:
Părintele Arsenie Boca și Mircea Vulcănescu personaje ale romanului Noaptea de Sânziene
George Anca: Amita Bhose
după 25 de ani
Bianca Michi Nema: Între
Aristotel și Dylan Thomas
Puși Dinulescu: Portrete dramatice deja lansate deunăzi
Corneliu Zeana: Tache Papahagi
in memoriam
Viorel Speteanu: Intrarea
oștilor române în București, 1878
Teatru de Poezie: Gabriela Tănase, Vali Pena,
Puși Dinulescu, Gheorghe Dănilă, Ștefan Opreanu
Lansări de carte
Lia-Maria Andreiță, Ion
Andreiță: Iubiri lângă Marele zid, Antim Ivireanu, 2017
Dimitrie Grama: Magul, Rock House Press / Rock House Events,
Bucuresti, 2017
Valentin Rădulescu: Iluzii
în alb, Amanda, 2017
Coordonator: Dr. George Anca
Isabela Vasiliu-Scraba
Părintele Arsenie Boca și Mircea Vulcănescu personaje ale romanului
Noaptea de Sânziene
Motto : “O lumină
neînțeleasă îi scălda necontenit figura. „Am întâlnit un om extraordinar…Trebuie
să mă integrez ritmurilor cosmice…Este și acesta un mare secret. L-am învățat
de la [călugărul] Anisie” (Stefan Viziru)
Dintr-o declarație scrisă de
starețul de la Sâmbăta când a fost prima oară arestat, știm azi că afluxul mare
al credincioșilor l-a făcut pe călugărul iconar Arsenie Boca să primească
preoția mai târziu cu un an decât ieromonahul Serafim Popescu, călugărul cu
care fusese la Sfântul Munte în primăvara anului 1939. La vremea războiului
pentru Basarabia și Bucovina cotropite de Stalin în 1940, starețul de la
Sâmbăta de Sus era deja bine cunoscut sibienilor și făgărășenilor care
frecventau Mânăstirea Sfinților Brâncoveni. In ce privește informațiile despre
„Sfântul Ardealului” care ar fi putut ajunge la Cioran prin corespondența trimisă
de la Sibiu de Relu Cioran, acestea fie s-au pierdut odată cu scrisorile de
atunci, fie au fost „pieptănate” de pasajele în care era menționată frumoasa
figură a Sfântului Ardealului. Chiar și reeditatera la Humanitas a primei
jumătăți din Filocalia (volumele I-IV, Sibiu, 1945-1948, vezi Isabela
Vasiliu-Scraba, Parintele Arsenie Boca, poeta Zorica Lațcu si poetul
Nichifor Crainic în culisele Filocaliei românești : https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-tradufilocalia5/
) s-a făcut cu cenzurarea numelui „ctitorului Filocaliei românești” (cf. D.
Stăniloae) martirizat de regimul polițienesc comunist. Nici în America,
Principesa Ileana nu a putut prin anii cincizeci să-i treacă numele în cartea
sa I live again, de teamă ca Părintele Arsenie Boca să nu sufere
persecuții din partea celor care deja îl închiseseră în două rânduri fără nici
o comdamnare.
In anul centenarului nașterii lui
Cioran observasem (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Emil Cioran ca profet al
adevăratei sfinţenii, a propos de Mircea Vulcanescu) că Mircea Eliade a
transpus în figura călugărului Anisie trăsăturile „Sfântului Ardealului” de
care aflase (cum scrie el însuși) de la Cioran. Sigur este însă că viitorul
Părinte Arsenie l-a cunoscut la București pe Eliade în perioada
„Criterionului”, fiind interesat încă din studenția sibiană de
articolele despre mistică publicate de Eliade, interes consemnat și el într-una
din declarațiile ocazionate de întemnițarea starețului de la Sâmbăta.
Exilatul Mircea Eliade scria în
1974 că nu-l interesează decât “viitorul”. Si, ca să nu rămână nici un dubiu
asupra sensului intenţionat, filozoful religiilor specifică felul în care
românii îşi pot “împlinii” viitorul care le-a fost hărăzit: “trăind liber orice
epifanie a prezentului, cât s-ar dovedi ea de tragică, născută din nenoroc şi
ursită deznădejdii” (M. Eliade, Incognito la Buchenwald ).
În Noaptea de sânziene,
numele„Anisie” indică sursa de inspirație: Părintele „Arsenie”. La fel,
„Biriș”, trimite (prin cuvântul „bir”, dare sau impozit) la Mircea Vulcănescu,
filozoful angajat la un moment dat la Direcția Vămilor. Tot așa cum „Ciru” pare
derivat din Cioran, scriitorul originar din mărginimea Sibiului de la care
Eliade scrie în romanul său că ar fi aflat de existența Părintelui Arsenie
(/„Anisie”). Romancierul imaginează povestirea „E departe stâna” publicată de
iubitorul de drumeții montane (Ciru Partenie), unde este descrisă figura singulară
a călugărului Anisie.
După Eliade, părintele Anisie ar
fi fost o dovadă palpabilă că există timpul veșnic. In acest timp trăiește
Părintele Anisie „neîntinat” de timpul istoric, probă vie a faptului că
„spiritul nu cedează întotdeana timpului, așa cum se întâmplă cu noi, oamenii
mărunți și păcătoși…Filozofii vorbesc mereu de transcendent. Eram însetat de
cuvântul acesta, de lucrul acesta, de tot ceea ce nu face parte din lumea
noastră deși se află printre noi, în mijlocul nostru” (Mircea Eliade, Noaptea
de sânziene). Călugărul Anisie care a putut rămâne „imaculat pe acest
pământ” își jertfește viața pământească „ca eu să pot crede, spune Stefan
Viziru, să mă pot mântui”.
Este de-a dreptul remarcabilă
previziunea lui Mircea Eliade legată de rolul pe care urma să-l aibe Sfântul
Arsenie Boca (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului Arsenie
Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la M-rea Brâncoveanu) în
fenomenul întoarcerii la credința creștină a unei impresionante mulțimi de
români „educați” prin învățământul ateu, comunist. Amploarea pelerinajelor la
Mănăstirea Prislop a ingrijorat într-o așa de mare măsură responsabilii cu
idioțirea mediatică (așa numiții „lideri de opinie”) încât s-a finanțat de la
bugetul de stat al României o cercetare „științifică” de trei ani materializată
printr-un volum scos de un angajat al Institutului de Istoria Religiilor condus
„interimar” (din 2008) de un cronicar plastic devenit ministru al culturii. Cu
puține zine înainte de a muri, filozoful Mircea Vulcănescu observase în
închisoare fiind că „potentații vremii n-au nevoie de cultură. Pseudo-cultura
și-a întins tentacolele ca o caracatiță” (cf. Ion Constantinescu
Mărăcineanu, în rev. „Memoria”, nr. 43).
După publicarea Dimensiunii
românești a existenței unii au evidențiat (împreună cu filozoful Mircea
Vulcănescu) creștinismul mai aparte al creatorilor unei literaturi populare de
o surprinzătoare valoare metafizică, alții l-au taxat pe autor drept apologet
al „imperialismului românesc” (Ion Călugătu, Șantierele literaturii, în
„Scânteia”, nr.150, an 2, 25 febr. 1945). Mircea Eliade s-a înscris printre
adepții creștinismului cosmic românesc, pe urmele prietenului său Mircea
Vulcănescu trecut în lumea de dincolo după repetate schingiuiri în temnița
comunistă. Fostul deținut politic Virgil Maxim a descris schingiuirile la care
a fost supus Mircea Vulcănescu: Filozoful împreună cu alți doi deținuți
fuseseră trimiși dezbrăcați timp de trei zile fără mâncare la „Neagra” într-un
frig înlemnitor și o beznă absolută, după care au „fost bătuți cu saci de nisip
(confecționați din pânză de doc, de grosimea unei bâte) care distrug mai ales
organele interne, în special rinichii…Vina ? Au propagat idei retrograde”.
Apoi vreo săptămână „apoape n-au putut vorbi din cauza slăbiciunii și a
durerilor acute” (cf. V. Maxim, Imn pentru crucea purtată, Ed. Antim,
București, 2002, p.246; a se vedea și două mostre ale pseudo-culturii propagate
azi : pritocirea maculaturii lăsată la vedere de torționari, fără nici cea
mai mică trimitere la mărturiile victimelor, în articolul Ioanei Diaconescu, Deținutul
K9320, M. Vulcănescu, în „România literară”, nr. 47/ 2005 și o cinică -sau
doar stupidă- îmblătire de vorbe goale din textul lui Sorin Lavric, Nevoia
de martiri, în rev. „Permanențe”, Anul XIII, nr. 10-11/2010, p.3).
Una din multele fațete ale
romanului Noaptea de Sânziene (București, 2010, vol. I-II) cu
simultana (în țară și în exil) încadrare în ritmurile cosmice (adoptate
de călugărul Anisie) poate sugera oarecum viziunea creștinismului cosmic
schițat de Mircea Vulcănescu în marginea limbii și spiritualității românești de
factură populară sau cultă. Semnificativă ar fi nu numai valorificarea exilului
ca drum de cunoaștere metafizică inspirat de ritmica deschidere a cerurilor la
echinox. Dar și cele petrecute în România transformată în „gubernie
penitenciară” (cf.Virgil Ierunca), unde după gratii unii deținuți politici au
îngânat balada Miorița în timpul schingiuirilor bestiale, cum aflase
Eliade pe când se afla la Paris (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii
închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade și a Părintelui Arsenie Boca ;
https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/noaptea-de-sanziene/
). In închisoarea comunistă din Aiud, în noaptea de 28/ 29 octombrie 1952,
filozoful Mircea Vulcănescu trecea în veșnicia pe care o cunosc doar sfinții.
Ioan Ioanolide și-a amintit cum
îl vedea pe Mircea Vulcănescu „adesea în biserică, atunci când biserica din
Aiud nu fusese încă transformată în WC”. Tot acest fost deținut politic a scris
că Mircea Vulcănescu n-a murit în urma bătăilor și izolărilor în întuneric și
frig de la închisoarea din Jilava unde fusese dus în 1951, și că, revenit în
închisoarea din Aiud, filozoful a continuat să întrețină o „febrilă activitate
intelectuală în rândul deținuților”. Iar gardienii „au continuat să-l
pedepsească până ce l-au ucis”( Ioan Ioanolide, Întoarcerea la Hristos,
București, 2012, p.307). Torturat în aceiași serie cu Mircea Vulcănescu,
Nicolae Căcea a apucat să publice Mărturiile sale din iadul temnițelor
comuniste : „Torturarea mea s-a terminat și acum zăceam aruncat într-un
colț pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-au torturat prin bătaie pe
tot corpul (pentru a nu știu câta oară) a căzut în nesimțire. Era plin de
sânge. Un țigan robust l-a luat de un picior târându-l pe jos. Capul i se
bălăbănea în dreapta și-n stânga ca o mingie legată cu o sfoară trasă de un
copil…Cum trecea tocmai prin dreptul meu, m-am târât puțin ca să-i îmbrățișez
capul și să-l încurajez. Se vedea că nu e mort. Țiganul care îl târa m-a
îndepărtat cu o lovitură de bocanc în piept, care mi-a tăiat respirația”. (N.
Crăcea, Mărturii din iadul temnițelor comuniste).
Mircea Eliade transpune (într-o
ingenioasă contradicție a opușilor) ultimele vorbe ale prietenului său
martirizat în temnița comunistă, comutând îndemnul „Să nu ne răzbunați !”
pe o imaginată scenă de un dramatism cu totul particular (pe care-l
regăsim în romanul Pe Strada Mântuleasa, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre
lipsa individualizării călăilor, sau, Despre anchetatoarea din romanul eliadesc
Pe strada Mântuleasa ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliademantuleasa24/
). În momentele finale, torționarul/ fost prieten Bursuc ar fi fost de față la
moartea deținutului schingiuit. Dar nu doar prezența torționarului în haine de
preot impresionează. Ea e intim corelată cu suferința fizică până la delir și
cu faptul că însuși torționarul a rămas să fie cel care trebuie să ducă mai
departe mesajul ultimelor cuvinte ale muribundului. Este imaginată o anchetă/
spovedanie, cu un popă-securist urmărindu-și țelul, cu frica omenească de
bătaie și cu doctorul închisorii implicat în torturarea dincolo de orice
limită. In niște pagini absolut extraordinare (pp. 283-300 din vol. II), Eliade
îl înfățișează pe filozoful Biriș schingiuit până în pragul morții discutând cu
popa Bursuc în noua sa calitate de angajat al Securității anti-românești.
Răs-popitul Bursuc urmărește (ca si anchetatorul Duma, cuvânt ce trimite la
„duma”/ parlamentul rusesc) a smulge de la deținutul Biriș (bătut cu ranga la
tălpi) nume imaginare ale celor care ar fi complotat împotriva regimului de
ocupație sovietică. Venit în rasă de călugăr la căpătâiul fostului prieten,
singurul lucru pe care-l află anchetatorul/torționar de la cel schingiuit
metodic este că numele ar fi fost „Legiune”, cum apare și în Biblie în povestea
indrăcitului din ținutul Gherghesenilor (Luca, 8).
Când J. P. Sartre scria că
infernul este celălalt, el indica fără să știe esența „regimului criminal
comunist” (cf. președintele Traian Băsescu, 18 dec. 2006). Problema
fundamentală a cunoașterii omenești nu este decât transcendența (sacrul), care
este și problema religiei. „Altul, celălalt –este, de fapt, obiectul”
consemna M.Eliade în Jurnalul portughez pe 12 noiembrie 1942. „Altul”
sau „celălalt” în viziunea unui comunist precum Sartre nu poate fi decât
infernul sau „Legiune” ieșită din cunoașterea pe calea anchetărilor securiste.
Sinistrul personaj Bursuc este
imaginat de Mircea Eliade ca „popă” spre a aminti probabil numele de „Călugăru”
purtat de autorul „Copilăriei unui netrebnic” (1936), ziarist de stânga
publicat de Nae Ionescu la „Cuvântul”. In anul arestării lui Mircea Vulcănescu,
faima lui Ion Călugăru a fost cauzată mai puțin de cele scrise în marginea
Dimensiunii românești a existenței despre inexistentul „imperialism”
al unei națiuni captive. Acest „procuror ideologic comunist” a instigat (prin
„Scânteia” nr. 31 din 28 aprilie 1946) „la distrugerea Rotondei
Scriitorilor din Cișmigiu” (cf. Marian Popa, Istoria Literaturii
Române de azi pe mâine, Fundația Luceafărul, București, 2001, vol. II,
p.1093 și p.375). Din Rotonda Scriitorilor n-a apucat la vremea
comunismului să fie dărâmat decât bustul scriitorului Octavian Goga, otrăvit
(cum s-a spus în epocă) din pricina volumului Mustul care fierbe
(1938).
Mircea Vulcănescu îi scrisese în
1947 din închisoarea Aiudului sorei lui (care urma să aibe și ea parte de
detenția politică) despre iadul temniței comuniste făcând o aluzie la călimara
cu care Luther ar fi aruncat în diavol : „…am făcut și progrese
spirituale-n celulă și am ajuns să văd ca Luther, dar n-am călimară” (Mircea
Vulcănescu, Ultimul Cuvânt, Ed. Crater, București, 2000, p.111). Prin
anii treizeci, comunistul Ion Călugăru fusese criterionist în gruparea care-i
reunise atunci pe Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, Petre Manoliu,
Dan Botta, Tudor Vianu, Petru Comarnescu si alții.
Anchetatorului Bursuc, filozoful
Biriș îi spune înainte de marea trecere că nimănui nu trebuie să-i fie frică de
moarte. Acesta a fost chiar mesajul pe care fostul său prieten Bursuc (popă
răspopit și torționar securist) trebuia să-l transmită lui Ștefan fugit în
Franța și cunoscut ambilor, exilat care și el va trece în lumea de dincolo în
noaptea de Sânziene. Biriș dezvăluie adevărul aflat în clipa cea mai lungă a
vieții sale, după care moartea ar fi doar o trecere, o ieșire din timpul
istoric: „Există o ieșire. Să o caute” și ei, occidentalii rătăciți într-un
timp care „macină omul modern și lumea în care trăiește”. Recitind Mai am
un singur dor, Eliade are în Portugalia revelația că la Eminescu n-ar fi
aici vorba de o dorință de reintrare în Cosmos. Ar fi o regăsire, „prin moarte,
a adevăratei sale familii cosmice (apele, munții, astrele, pădurile). Nu
reintegrare, ci întoarcere acasă, la ai săi” (Jurnalul portughez, 29
noiembrie 1942).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu