IsabelaVS - VintilaHoriaCentenar
IsabelaVS-VintilaHoriaCentenar/18septembrie 2017/
110497car./ 15244cuv.
ISABELA VASILIU-SCRABA
Vintilă Horia ostracizat, ca și Eliade, din comunism până azi
Motto: „O, țara mea mâncată de jivine / Pe drumurile-ți
albe-n triste sate / Cu traista de pribeag în spate /
Azi iar colindă Dumnezeu în tine” (dr.V. Voiculescu*,
Cerșetorul)
REZUMAT DE IDEI: Cartea
„triumfului parizian” al lui Vintilă Horia incită Securitatea anti-românească
(în frunte cu Alexandru Drăghici secondat de generalul N.K.V.D. Boris Grumberg
alias Nicolski/ Nicolau) să fabrice un dosar de discreditare. Ascunderea
scrierilor laureatului Premiului Goncourt înainte de 1990 și oficiala
respingere a publicării lui Vintilă Horia la singura editură de categoria „A”,
fosta Editură Politică. Noutatea publicării numelui „Axente Sever Popovici” pe
când scriitorul eliminat din cultura românească mai trăia. Efemeritatea modei
„Vintilă Horia” lansată în 1990 spre a da impresia unei schimbări mai radicale
decât s-a petrecut în realitate. Instrumentalizare politică într-o antologie
camuflând prin titlu criminalitatea cumunismului care a închis în temnițe și
lagăre de exterminare vreo două milioane de români omorând din ei circa 200000
(cf. vol. Românii în știința și cultura occidentală,
Davis, SUA, 1992, p.207). „Calea muceniciei” (Sf. Arsenie Boca) urmată de
un filozof care a vrut să publice o carte despre Hegel la unica editură din
1957. „Obscuritățile revelatoare” ale universitarului Marius Miheț. Profanarea
prin politic în opoziție cu salvarea prin religie și individual. Insistențele
unui fizician (Basarab Nicolescu) și pățania eseului despre limbajul anagogic.
„Reprezentarea mintală” despre ortodoxia românească a fizicianului pensionat în
Franța. Eseistul Vintilă Horia „transdisciplinarizat” în 2015.
Reintegrarea lui Vintilă Horia prin publicarea cu țârâita a „romancierului
celei de-a patra dimensiuni” ostracizat, ca și Eliade, înainte și după
căderea comunismului, „pe tăcute și pe netăcute” (Horia Stamatu).
Scriitor interzis în cultura
comunistă, receptarea lui Vintila Horia s-a configurat după 1990 ca un
„fenomen cultural unic” prin refuzul oficialilor culturii cripto-comuniste,
contrastând cu „amploarea eclatantă a recunoaşterilor internaţionale”(1).
„Ca să ai succes la Paris e necesar să fii catolic, comunist sau Român” – îi
spunea în 1957 lui Vintilă Horia (viitorul laureat al celui mai prestigios
premiu literar francez) un scriitor american naturalizat francez, probabil cu
gândul la Cioran, Eugen Ionescu și Mircea Eliade. La vremea când temnițele
comuniste gemeau de mulțimea scriitorilor români încarcerați politic (precum
poetul Vasile Voiculescu de 77 de ani, filozoful Noica, indianistul Sergiu
Al-George, eseistul Alexandru Paleologu, teologul Stăniloae, poetul si eseistul
Nichifor Crainic de 72 de ani, părintele Benedict Ghiuș, părintele Sofian,
Sandu Tudor, filozoful I. Petrovici de 79 de ani, poetul Radu Gyr, compozitorul
Dimitrie Cuclin, criticul Vladimir Străinu, poetul Ion Caraion, criticul Emil
Manu, epigramistul Păstorel, I.D. Sârbu, etc.), conducerea Securității anti-românești,
supărată în 1961 pe succesul de la Paris a romancierului Vintilă Horia, a
declanșat în Franța „scandalul Goncourt” (cf. documentului din 20 dec. 1961
publicat de Marilena Rotaru în volumul Întoarcerea lui Vintilă Horia,
București, 2002). Securiștii cu putere de decizie au ordonat contrafacerea unui
dosar pentru compromiterea (2) scriitorului exilat.
Dușmanii culturii românești
plasaseră din timp la fondurile secrete ale marilor biblioteci opera
laureatului Premiului Goncourt. Scoase din circuit au fost primele patru volume
editate de Vintilă Horia în țară (Procesiuni, 1937; Cartea cu
duhuri, 1939; Cartea omului singur, 1941 si Acolo stelele ard,
1942) precum și articolele lui Vintilă Horia dinainte de instaurarea „regimului
comunist al Anei Pauker” (apud.Virgil Ierunca). Nota securistă publicată de
Marilena Rotaru arată limpede cum ORGANELE (poliției politice) au oferit
cominterniștilor francezi (prin ambasadorul E. Bender, alias M. Bălănescu)
dosarul pentru discreditarea laureatului Premiului Goncourt:
„animat de interese meschine
materialiste… trădătorul… a participat cu romanul Dieu est nee en exil
la concursul pentru premiul Goncourt pe anul 1960…juriul hotărând sa-i acorde
premiul. IN URMA ACESTUI FAPT, ORGANELE NOASTRE au STRÂNS materiale … demascatoare…
pe care le-a pus la dispoziția presei franceze prin Ministerul Afacerilor
Externe” (20 dec. 1961).
În cartea ei intitulată ca si
filmul de televiziune pe care l-a realizat, Marilena Rotaru a reprodus la
paginile 327 –328 spusele unui universitar argentinian de origine română
povestind vizita sa la Heisenberg care s-a întâmplat să urmeze la scurt timp
după interviul (pentru volumul Viaje a los Centros de la Tierra, 1971;
1976; 1979), pe care Vintilă Horia i l-a luat la Muenchen laureatului Premiului
Nobel, descoperitor al principiului nedeterminării. Fără a bănui rolul
securității anti-românești în declanșarea „scandalului Goncourt”, Heisenberg
i-ar fi spus universitarului Stan M. Popescu (/Ovidiu Găină) următoarele: „Tot
ce au făcut francezii cu Vintilă Horia este de neconceput. Să declanșezi un
atac de așa o amploare față de un creator în a cărui operă vibrează intim
știința, poezia și căutările lui spirituale… Dumnezeu s-a născut în exil
este o capodoperă” (Heisenberg).
În țara de după Cortina de fier,
trecute pe lista cărților interzise n-au fost doar volumele lui Vintilă Horia
publicate înainte de 1943 ci si opera publicată în exil (vezi Paul Caravia, Gândirea
interzisă. Scrieri cenzurate. 1945-1989, Ed. Enciclopedică, București,
2000, p. 244) După aproape două decenii de la „rușinea scandalului Goncourt”
(apud. Camilian Demetrescu) și după mai bine de un cincinal de la
„aranjamentul” (?) vizând îndepărtarea lui Vintilă Horia cu surle și tobe din
caseta de colaboratori ai revistei „3eme Millenaire” (ian-febr 1983), o notă
securistă despre Vintilă Horia (Cartea albă a Securității, 1996, p.
446) ilustrează în septembrie 1989 perseverența tacticii de compromitere și
discreditare prin două neadevăruri ulterior trâmbițate de mass-media post-decembristă:
Primul neadevăr este că Vintilă Horia ar fi fost înscris într-un anume partid
în care scriitorul n-a fost înscris niciodată. Mai semnificativă este însă
minciuna sfruntată după care, vezi Doamne, juriul celor nouă personalități ale
culturii franceze i-ar fi retras lui Vintilă Horia Premiul Goncourt. Acest
neadevăr este semnificativ întrucât ilustrează țelul matrapazlâcurilor
securiste, care în 1961 n-au avut succesul scontat.
Deplina continuitate a
respingerii oficiale a operei primului laureat ne-francez al celei mai înalte
distincții a literelor franceze transpare nu numai din cele două minciuni larg
mediatizate și după 1990 dar și din refuzul publicării la Humanitas vreme de
peste un sfert de veac a romanelor sau eseisticii lui Vintilă Horia, așadar la
singura editură de categoria „A” (vezi H. Pătrașcu, Cum au fost evaluate
academic editurile din România. Rezultate stranii, în „Oglinda literară”,
Anul XI, nr. 113, martie 2012, p.7811). Detașarea fostei Edituri „Politice” de
celelalte edituri plasate în categoria „B” amintește unicitatea Editurii de
Stat pentru Literatură și Artă din epoca proletcultismului alergic la
diversitatea de edituri pe care teroarea ideologică de atunci le-a și
desființat. Spre deosebire de anii cincizeci, mulțimea de edituri mai dăinuie
azi în ciuda „declasării” lor, scoțând de regulă cărți mai interesante decât
cele de la editura Humanitas „cu mereu ștersele ei datorii”. Lui Radu
Mareș îi părea că o „Daciadă a traducerilor” furnizează editurii de categoria
„A” masivul său import de scriitori străini. În ce-l privește pe „romancierul
celei de-a patra dimensiuni”, perseverența respingerii editării sale la
Humanitas s-a putut întrezări si din recenzia scrisă de un salariat al
fostei Edituri „Politice” (Sorin Lavric în „România literară”, nr.1/2016)
care a citit „cu noduri în gât” jurnalul laureatului Premiului Goncourt (3)
publicat în România în premieră mondială la Editura Vremea (vezi
Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit
prin Berlinul de est; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/).
Dacă la putere n-ar fi rămas după
1990 „categoria profitorilor și beneficiarilor totalitarismului marxist” (Ion
Varlam, Pseudo-România, București, 2004, p.IV) probabil că
reintegrarea scriitorului „care atinge celebritatea cu primul său roman” (M.
Nedelcu) s-ar fi produs în mod firesc, așa cum începuse să se întrevadă din
1988 în doctoratul hispanistei Monica Nedelcu (La obra literaria de Vintilă
Horia. El espacio del exilio en cuatro novelas francesas, 1989), și din
interesul unor traducători de spaniolă din țara comunistă (vezi scrisorile lui
Vintilă Horia către M. Cantuniari). După 1990, primul demers pentru integrarea
trilogiei exilului în cultura românească a fost făcut de editorul Ioan
Deaconescu de la Craiova, însoțit (oarecum) și de prezentarea scriitorului
Vintilă Horia într-o enciclopedie (4) editată în afara
României si difuzată în librăriile noastre în 1992. Universitara Monica
Nedelcu a scris studiile însoțitoare la Dumnezeu s-a născut în exil
(Craiova, 1990, traducerea lui Al. Castaing revăzută de autor) și la Cavalerul
resemnării (Craiova, 1991, trad. Ileana Cantuniari). Ultimul roman din
trilogia exilului (Vintilă Horia, Prigoniți-l pe Boețiu!) a fost
publicat în post-comunism cu subtitlul dat de autor, Salvarea de ostrogoți
(trad. Ileana Cantuniari), tot la editura fondată de Ion Deaconescu,
prima editură apărută după 1990 la care au început să fie publicate sistematic
romanele scriitorului interzis de păzitorii sclaviei intelectuale din comunism.
În decembrie 2009 Jose Javier Esparsa nota că mesajul Salvării de ostrogoți
(Craiova, 1993) s-ar circumscrie eternei persecuții „del peor totalitarismo” pe
care o suferă omul superior. Apărut în spaniolă în 1983 la Madrid, Perseguid
a Boecio i-a „inspirat” lui Vintilă Horia și o scrisoare deschisă,
intitulată În slujba celor răstigniți pentru credință, cum aflăm din
nota de Securitate redactată în septembrie 1989, unde scrisoarea deschisă
(citită la radio „Europa Liberă” în 1983, vezi Cartea albă a Securității,
1996, p. 446) nu este însă pusă în legătură cu documentarea necesară pentru
redactarea romanului pe tema detenției politice din comunism (V. Horia, Salvarea
de ostrogoți. Prigoniți-l pe Boețiu!, Ed. Europa, Craiova, 1993). Pentru
un fost deținut politic cinci ani în temnițele Jilavei, Făgărașului, Gherlei,
Piteștiului și încă doi ani de domiciliu forțat în comuna Lățești „de la limita
dinspre Dunăre a Bărăganului” (Nicolae Balotă, arestat la patru zile după
ce-l vizitase pe Lucian Blaga la Biblioteca Academiei, filiala Cluj, în
cămăruța de sub scară unde-l traducea pe Goethe, Faust, vezi:
https://www.youtube.com/watch?time_continue=244&v=we8dUIgk2ck
) lectura romanului scris de primul laureat ne-francez al celei mai înalte
distincții a literelor franceze a fost „dublat cu o revenire în urmă, o
coborâre în subteranele pline de ecouri dureroase ale amintirii…Maestru al
parabolei, scriitorul conjugă datele realității istorice cu cele ale
închipuirii unor situații limită existențiale. Vintilă Horia ridică tragedia
istorică la nivelul unei parabole exemplare, ce depășește contingențele temporale”
(N. Balotă, Vintilă Horia: între exil și renaștere, în „Revista
Sriitorilor Români”, nr. 25/ 1988, p.172). În articolul său, Nicolae
Balotă (5) depune mărturie asupra încercării regimului de
teroare polițienească de a șterge urmele detențiilor suplimentare din Bărăgan
prin „raderea de pe hartă” a satelor unde fuseseră mutați cu forța
intelectualii supraviețuitări ai regimului de exterminare din temnițele
politice.
După ce a citit în franceză Persecutez
Boece! (Lausanne, 1987), Camilian Demetrescu i-a scris autorului că
„pentru a atinge universalul trebuie mai întâi să-ți iubești și să-ți aperi
rădăcinile”. În opinia acestui exilat român în Italia, ultimul roman din
trilogia exilului ar „șterge de pe obrazul chinuit al țării încă una
din murdăriile scuipate cu furie oarbă de fiara comunistă: deportarea
intelectualilor în Bărăgan, după ani de temniță distrugătoare. Metodă de
exterminare ce atinge un mare grad de cruzime și de cinism” (cf.
Camilian Demetrescu, Scrisoare deschisă lui Vintilă Horia, în „Cuvântul
Românesc”, Canada, mai 1988 retipărită în vol. Exil, Ed. Albatros,
București, 1997, pp. 412-422). Laureatul Premiului Goncourt ar „spăla această
murdărie, dovedind că deportările, în loc să strivească, s-au transformat în
adevărate bancuri de probă ale vitalității neamului” care a „continuat filonul
atât de fertil al filozofiei românești dintre cele două războaie” (C.
Demetrescu, Exil, vol. I, 1997). Fiind, la rândul lui, un artist și
scriitor de talie internațională, Camilian Demetrescu (1924-2012) era convins
că Vintilă Horia „este o punte care ne leagă de valorile spirituale ale
Occidentului și o garanție a continuității românesti libere”. Cum ar fi putut
Camilian Demetrescu să-și imagineze că Vintilă Horia va fi ostracizat în
România de după 1990, în care unul dintre clișeele de programare a creierelor,
lansat la peste un sfert de veac după căderea comunismului, suna în felul
următor: „1966-2016, cincizeci de ani de libertate a spiritului”.
Spre o cât mai largă răspândire în rândul tinerilor, găselnița cu „libertatea
spiritului din comunism” a fost imprimată pe sticle de Pepsi distribuite
începând cu luna ianuarie 2016 prin rețeaua magazinelor Carrefour. În paralel
cu fixarea unor „reprezentări mintale” favorabile comunismului, ivirea
opiniilor în răspăr cu clișeele agreate a fost constant descurajată, în
respectiva perioadă (1966-2016) legiferându-se „adevăruri” de repetat sub
amenințarea pușcăriei, sau mergându-se până la sistarea pensiei, cum s-a
întâmplat în cazul istoricului literar Marin Nițescu (1925-1989), autor al
lucrărilor Sub zodia proletcultismului și Dialectica puterii
[comuniste].
In anul când „cronicarul plastic”
(6) Andrei Pleșu a devenit ministrul culturii, Virgil
Măgureanu, șeful SRI si Ion Iliescu, președintele României (funcții rezervate
pentru ei încă din 1987, după o casetă video de la radio „Europa liberă”, cf.
Ion Varlam, Pseudo-România, București, Ed. Vog, 2004, p.95) -, a
reapărut și în capitală numele exilatului Vintilă Horia spre a da impresia unei
schimbări mai radicale decât s-a petrecut în realitate (7).
In reviste subvenționate de stat
s-au tipărit urgent câteva interviuri, pagini din jurnalul lui Vintilă Horia si
fragmente dintr-un roman publicat în 1987, Un mormânt în cer (8),
însoțite în „România literară” de prima scrisoare de după căderea
comunismului trimisă de laureatul Premiului Goncourt traducătorului Mihai
Cantuniari.
Noutatea cea mai „revoluționară”
a constituit-o însă publicarea amintirilor lui Vintilă Horia despre scriitorul
Axente Sever Popovici pe atunci în viață (rev. „Steaua”, Cluj-Napoca, nr.4/
1990, pp. 9-13 și p.15). Fiindcă numele strălucitului student al lui Nae
Ionescu, – student născut probabil în 1916 – anul de naștere al colegului său
de facultate, filozoful Alexandru Dragomir (9) –, fusese
complet înlăturat de paznicii sclaviei intelectuale, eseistica sa filozofică
rămânând îngropată în reviste interbelice aflate la Fondul Secret al
Bibliotecii Academiei R.S.R. Prin selectarea dosarelor de urmărire a lui Noica
s-a publicat în 2009 o notă din care aflăm că în iunie 1974 Axente Sever
Popovici a fost la Păltinis. În documentul scăpat la trierea securistă (10)
se amintește că vizitatorul timișorean fusese în Facultate „printre studenții
fruntași”, fiind coleg cu Alexandru Dragomir, Mihai Cismărescu (/Radu Gorun la
Radio Europa liberă), Antoaneta Bodisco, Mihai Șora, Alice Botez (http://jurnaluldedrajna.ro/alice-botez-o-constiinta-a-scriiturii/
), Jeni Acterian, Octavian Nistor, Mariana Șora, etc.
Amintirile lui Vintilă Horia
despre eseistul Axente Sever Popovici au fost inserate în 1990 în revista
clujană după tipicul comunist, când era absolut interzis a se menționa
detențiile politice. Revista „Steaua” n-a trecut nicăieri note explicative prin
care cititorul să fie pus în temă că este vorba de un un scriitor interzis,
supraviețuitor al regimului de exterminare din temnițele comuniste. Axente
Sever Popovici -„omul cel mai inteligent”(Memoriile unui fost săgetător,
Ed. Vremea, 2015) pe care Vintilă Horia l-a cunoscut în viața sa-, fusese
întemnițat și condamnat la trei ani când a încercat (în vara anului 1949) să
treacă peste granițele închise ale țării transformată într-o „gubernie
penitenciară” (cf.Virgil Ierunca). In actele de arestare s-a trecut că
absolventul Facultății de matematică și al Facultății de Fliozofie și Litere
este „apolitic”. După ispășirea pedepsei în 1952, în loc să fie eliberat,
Axente Sever Popovici a fost din nou condamnat cinci ani de către „profesioniștii
minciunii și terorii” (cf. Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată,
2002), ca urmare a declarațiilor politice fanteziste
smulse printr-o torturare bestială săptămâni de-a rândul în procesul de
reeducare comunistă din temniță importat prin Ana Pauker (11).
Ion Varlam observase că reeducările de la Pitești, Gherla, etc., au fost exportate
de sovietici doar în România si că procedeul avea la bază
„experimentele lui Makarenko” (cf. Ion Varlam, Pseudo-România,
București, Ed. Vog, 2004, p.455). In volumul „Battle for the Mind”, William
Sargent amintea de niște experimente ale lui Ivan Pavlov (Premiul Nobel în 1904
pentru fiziologia digestiei), experimente mai puțin mediatizate, care ținteau
inocularea de noi comportamente la câini (foarte dificil apoi de schimbat) prin
chinuirea extremă a animalelor aduse la stadiul în care creierul lor
cedează, stadiu de maximă sugestibilitate : „Pavlov has shown by repeated
and repetable experiment just how a DOG, like a MAN, can be conditioned to hate
what he previously loved, and love what he previously hated. Similarly, one set
of behavior patterns in man can be temporarily replaced by another that
altogether contradicts it; not by persuasive indoctrination alone, but also by
imposing intolerable strains on a normally functioning brains” (W. Sargent).
Cum Radio Londra făcuse cunoscute în Occident atrocitățile reeducării comuniste
prin schingiuirea tinerilor din închisoarea de la Pitești săptămâni de-a rândul
fără pauze, Mircea Eliade (fost suplinitor al lui Nae Ionescu la Catedra de
metafizică) transpune și el în felul său propriu pătimirile deținuților
politici nevinovați (precum filozoful trăirist Mircea Vulcănescu sau poetul
Vasile Voiculescu* și mulți, mulți alții) în Noaptea de Sânziene (la
care lucra când s-a aflat de la Radio Londra de „experimentul Nicolschi de la
Pitești”, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O transpunere scenică a baladei
MIORIȚA: https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-1965miorita11/
), apoi în romanul Pe Strada Mântuleasa, despre care conversa
epistolar cu Vintilă Horia (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa
individualizării în personajul anchetatoarei din romanul eliadesc
“Pe strada Mântuleasa”; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliademantuleasa24/
). Interpretarea filozofului religiilor vizează la modul cel mai general
suferința de după gratiile temnițelor politice, fără trimitere la experimentele
pe studențimea română din închisoarea Pitești. Căci Mircea Eliade a preferat să
trateze problema suferinței în coordonate religioase. La cursurile sale,
gânditorul religios Nae Ionescu (inițiatorul unicei școli filozofice românești,
Școala trăiristă, negată de ateii comuniști cu putere de
decizie) spusese că religia creștină a dat un răspuns problemei lui Iov, în
sensul că a transfigurat problema suferinței, transformând-o într-o cale de
mântuire. Părintele Arsenie Boca îl audiase și el pe profesorul Nae Ionescu
după 1933 când a devenit student la Belle Arte, cum l-a citit și l-a audiat și
pe Mircea Eliade, asistentul de atunci al metafizicianului Nae Ionescu. În
Biserica de la Drăgănescu (nesemnalizată de indicatoare oficiale ca celelalte
biserici ortodoxe), călugărul iconar Arsenie Boca (fost deținut politic 14 luni
la Canalul „Morții” / Dunărea-Marea Neagră din ianuarie 1950, detenție fără
condamnare, reîntemnițat 7 luni din septembrie 1955 nu pentru ce a făcut, ci
pentru ceea ce n-a făcut, respectiv pentru „omisiune de denunț”) a zugrăvit
martiriul Sfântului Petru (răstignit cu capul în jos) scriind în dreptul
Apostolului să „nu vă temeți de cei ce ucid trupul, ci fiți mie martori”. Cam
pe aici se întâlnește sensul religios dat de Mircea Eliade morții în timpul
schingiuirilor din temnița comunistă cu viziunea Părintelui Arsenie Boca despre
Calea muceniciei (12) înfățișată în „predicile
fierbinți” pictate pe zidurile Bisericii de la Drăgănescu (cf. Nichifor
Crainic, fost deținut politic vreme de 15 ani). Intr-o imagine sintetizată la
maximum, Sfântul Arsenie Boca l-a pictat pe Iisus Hristos răstignit chemând
creștinii spre mântuire cu mâna smulsă din cuiul crucii. La vremea când
închisorile politice erau încă pline cu deținuți, Părintele Arsenie Boca a
indrăznit să-l înfățișeze pe bolta altarului Bisericii Sf. Elefterie Cel Nou pe
Iisus copil în haine vărgate de pușcăriaș, luminând (pentru anume privitori)
întunecoase celule de temniță (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii
închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca;
https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/ivssemnmiorita12bis/
). Vintilă Horia scrisese în deceniul opt al secolului trecut că „biserica i-a
învățat pe românii închiși să nu se teamă de moarte”, descătușind „misticismul
cel mai subtil, transpus în versurile lui Radu Gyr”. Biserica străbună ar fi
„fasonat ființa umană desprinsă de tirania morții” (a se vedea și comunicarea
mea de la Universitatea „1 decembrie 1918” din Alba Iulia despre Vintilă Horia
și Domnița Ileana traducătoare a unor poezii din închisorile politice: https://www.youtube.com/watch?time_continue=134&v=w0O_gLroSCk
; precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Radu Gyr despre falsificarea istoriei
literare la „acrobatul” George Călinescu; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-crainicgandirea/).
In Memoriile unui fost
săgetător (Ed. Vremea, 2015, pp 118-120) pasajul despre Axente Sever
Popovici nu cuprinde (în eventuale note din subsolul paginii) lămuririle
necesare despre detenția politică a scriitorului căruia în 1939 Vintilă Horia
îi aducea un cald omagiu în revista „Meșterul Manole” (an I, nr.5-6,
iunie-august, p.47). Din acest punct de vedere, ediția îngrijită de Cristian
Bădiliță și Silvia Colfescu „respectă” regulile editărilor comuniste cu stricta
interzicere de publicare a unor informații privitoare la detențiile politice,
spre a nu se discuta problema milioanelor de români întemnițați politic (vezi
vol. Românii în știința și cultura occidentală, Davis, SUA, 1992,
p.207). Amintirile despre Axente Sever Popovici tipărite în post-comunism de
revista clujană „Steaua” (unde s-a promovat Vintilă Horia în 1990 aproape în
fiecare număr) au trecută sursa: Vintilă Horia, Jurnal, 1989, sursă
din care Aurel Rău a mai publicat un fragment în ultimul număr al
„Stelei” din 1990 (nr. 11-12/1990). Părți din jurnalul de exil al
universitarului Vintilă Horia apăruseră în revistele românilor exilați începând
din 1951 (în „Înșir-te mărgărite”, „Curierul Creștin”, 1952, „Ethos”, nr.
1/1973), iar în „Revista Scriitorilor Români” (Muenchen, nr.21/1984)
chiar cu titlul: Memoriile unui fost săgetător (pp.38-67).
Fulgerătoarea „modă” Vintilă
Horia – manifestată oficial și în stipendiata revistă „Apostrof” (nr. 2/1990,
unde s-a tipărit interviul cu Vintilă Horia difuzat în 1988 la radio „Europa
liberă”), revistă clujană condusă de o ferventă admiratoare a lui Z. Ornea, sau
prin publicarea unor fragmente din jurnalul lui Vintilă Horia la București în revista
„Secolul XX”, nr.337-338-339/1989, precum și prin patru volume apărute la mici
edituri post-decembriste (Mai bine mort decât comunist și
trilogia exilului publicată la Craiova) -, a prins un oarecare contur mai
ales datorită unui număr restrâns de articole elogioase scrise de Alexandru
Husar, Gh. Grigurcu, N. Caranica, C-tin Ciopraga (vezi ediția adăugită a
impresionantului volum Personalitatea literaturii române, Iași, 1997),
Edgar Papu, Nae Antonescu și Alexandru Paleologu. Numai că o asemenea modă nu
putea dura prea mult la vremea unui cripto-comunism pe punctul de a fi oricând
dat pe față (13). Moda „oficială” s-a trecut destul de repede
după suspecta moarte a lui Vintilă Horia în urma unui cancer galopant, boală
care l-a „lichidat” prin anii șaptezeci si pe anti-comunistul Vasile Posteucă,
poetul „iconar”.
Cu ocazia sărbătoririi lui
Vintilă Horia la o sută de ani de la naștere, controlul segmentului românesc al
internetului a făcut să apară (adică a plătit afișarea în prima pagină de
căutare Google după „Vintilă Horia”) interpretarea „securistă” după care
evocarea lui Vintilă Horia organizată de IICCMER la Jockey Club din Bucuresti
ar fi reprezentat o „apologie a fascismului”. Cu încrâncenata lor ură față de
primul laureat ne-francez al Premiului Goncourt, cenzorii (14)
monitorizând segmentul românesc al internetului și-au deconspirat singuri
cripto-comunismul.
O directivă securistă privitoare
la recuperarea exilaților (greu „recuperabili” din cauza anti-comunismului lor)
prevedea selecția de texte scrise de aceștia înainte de ocuparea României de
către armata sovietică și de falsificarea alegerilor din noiembrie 1946 pentru
impunerea ilegală a „regimului comunist al Anei Pauker” (apud. Virgil Ierunca).
În volumul Credință și creație (Editura Eikon, Cluj, 2003)
cuprinzând câte ceva din publicistica lui Vintilă Horia s-au selectat vreo 14
texte scrise de autor la 21 de ani si publicate în „Sfarmă-piatră” în 1936,
vreo două articole din 1937 și încă vreo nouă din 1938 toate din revista
„Sfarmă Piatră” subvenționată de Nicolae Titulescu (cf. V.Horia ; Nicolae
Titulescu a ținut partea comuniștilor în Războiul Civil din Spania). Similar
s-a procedat și la alcătuirea volumului Vintilă Horia, Tinerețea unui fost
săgetător –publicistică interbelică (Ed. Aius, Craiova, 2016), unde se pot
citi o parte din articolele apărute în revistele interbelice românești. O altă
directivă din vremea terorii ideologice și polițienești comuniste prevedea
folosirea memorialisticii care poate fi ușor împărțită cronologic și prezentată
prin asociere cu „personalități deja omologate” (Cartea albă a Securității,
1996). Este ceea ce s-a făcut în volumul din 2004 : Vintilă Horia, Suflete
cu umbră pe pământ (Ed. Jurnalul literar, 2004).
În 2010 „excentric” (ca să spunem
așa) a apărut în schimb volumul de publicistică alcătuit de editorul Gabriel
Stănescu (1950-2010) unde au fost selectate texte târzii, trei sferturi din
volum fiind ocupat de articole publicate de Vintilă Horia între 1985 si 1992
(Vintilă Horia, Contra naturam, Criterion Publishing, 2010, 318p). Din
articolele care compun volumul îngrijit de Gabriel Stănescu, unele au fost
reluate în volumul de publicistică „transdisciplinarizată” scos la Craiova de
Editura Aius în 2015.
Vintilă Horia a figurat cu trei
articole scrise pe la douăzeci de ani și într-o culegere camuflând prin titlu –
Ideea care ucide. Dimensiunile ideologiei legionare (15)
– criminalitatea totalitarismului comunist care a făcut zeci de milioane de
victime. Despre amploarea crimelor comunismului a publicat fostul deținut
politic dr. Florin Mătrescu volumul Holocaustul roșu (Ed. Irecson,
București, 1430pg, a cărui lansare la Bacău a fost „torpilată” în cel mai
autentic stil cripto-comunist). Scriitorul rus Stoljenițin, născut în 1918,
avansase ca număr de victime ale comunismului sovietic 65 de milioane,
Gorbaciov le-a micșorat la 40, în timp ce St. Courtois, coordonatorul Cărții
negre, mărturisea următoarele: „vous n’imaginez pas le travail acharné qui
m’a couté, meme les 20 millions, pour les faire accepter par mes
collaborateurs, tous, comme moi, anciens admirateurs de l’URSS”. Într-o
conferință de la Los Angeles din 1983 despre distorsionarea percepției
realității prin spălarea creierelor în comunism, Yuri Bezmenov (/Thomas David
Schuman, vezi https://www.youtube.com/watch?time_continue=220&v=d0fTJqeRXCE
) vorbea în 1983 de șaizeci de milioane de victime, subliniind totodată
secretizarea numărului real al deținuților politici din regimurile polițienești
comuniste. Traducătorul italian al extem de interesantei cărți intitulată Consideraciones
sobre un mundo peor (Madrid, 1978, trad. it. 1982) carte netradusă în
românește, atenționa prezumtivii cititori că volumul lui Vintilă Horia este
„iligibil pentru cei dominați de prejudecăți” (Claudio Quatrocento).
Cele trei articole scrise de
tânărul Vintilă Horia și difuzate de Alexandru Florian (si colectiv) în
culegerea pusă pe piața cărții în 1994 au fost redactate când Vintilă Horia avea
21 și 22 de ani, iar ultimul articol datează de când era atașat de
presă la Viena. Atunci, la 25 de ani, a scris textul „Semnificația unei
Revoluții” despre un discurs din 1941 al Cancelarului Germaniei, ales în mod
democratic. La data scrierii articolului, conducătorul Uniunii Sovietice era
mult mai avansat decât cancelarul Germaniei la capitolul uciderilor în massă.
Cât privește provinciile românești Basarabia si Bucovina de Nord, invadate de
Stalin în 1940 și aflate sub stăpânire comunistă vreme de un an, despre crimele
și atrocitățile de atunci ale regimului de teroare comunistă a consemnat Mircea
Eliade în Jurnalul portughez (București, 2006), informații
pe care Editura Humanitas (fosta Editură Politică a Partidului Comunist din
România) le-a cenzurat în 2010 cu ocazia re-editării (vezi Isabela
Vasiliu-Scraba, Românismul lui Eliade și „teroarea istoriei”: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/romanismeliade/).
Textul lui Vintilă Horia scris la
21 de ani este despre „răposatul” Sadoveanu devenit director la „Adevărul” și
„Dimineața”. Dar are referiri mai bogate la admirabila operă a scriitorului
decât la amănuntul politic din 1937: „Istorisiri de vânătoare ne
așează în fața unui Sadoveanu transfigurat, îndumnezeit de natură, amintind pe
alocuri de Țara de dincolo de negură. Trăiește aici puternica dragoste
a autorului pentru așezările sălbatice ale țării, pe care pasul său neobosit
le-a bătut în lung și în lat, pentru ca mintea sa să le rânduiască
întocmai pe filele albe ale cărților” (Vintilă Horia, Răposatul Sadoveanu
în antologia Ideea care ucide, 1994, p.252). Chemat de profesorul
Nichifor Crainic la „Sfarmă piatră” (vezi scrisoarea lui Vintilă Horia de la
Buenos Aires din 6 oct. 1948 către Alexandru Busuioceanu), tânărul și-a început
colaborarea în 1935 cu recenzii, traduceri, eseuri și poezii, scriitorul
Vintilă Horia neîncălcând nici o lege prin colaborările sale de atunci.
Începând cu 1936, Crainic l-a publicat și în prestigioasa revistă „Gândirea”
(vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Radu Gyr despre falsificarea istoriei
literare la „acrobatul” George Călinescu; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-crainicgandirea/
). Volumul din 1994 cu cele trei articole ale tânărului Vintilă Horia are la
adnotări informația că E. Socor a fost „co-director al ziarelor Adevărul și
Dimineața” (p. 366), fără a adăuga și informația că la vremea Tribunalelor
Poporului, Emanuel Socor s-a dovedit un vehement adept al principiului de bază
al injustiţiei comuniste: legea penală pedepseste retroactiv fapte,
care la data săvârşirii lor, nu erau considerate ca infractiuni. Pe baza retroactivității
legilor instituite de ocupantul sovietic a fost condamnat în 1946 de către
Tribunalul Poporului însuși Vintilă Horia.
Marilena Rotaru a inițiat în 2006
un Memoriu pentru anularea condamnării lui Vintilă Horia în 1946. Memoriul,
deși a strâns mii si mii de semnături, s-a dovedit ineficient în
cripto-comunismul de azi. E. Socor (1881-1951) scria pe 10 ianuarie 1945 că
“principiul neretroactivităţii” nu trebuie luat în seamă, fiind o “ficţiune
juridică” (vezi E. Socor în “Curierul”, apud. Gh. Vlăduţescu, Neconvenţional,
despre filozofia românească, Bucureşti, 2002, p.175). Mariana Șora, cu
gândul la filozoful de Școală trăiristă Mircea Vulcănescu (1904-1952) – fostul
ei profesor „torturat sistematic” (Marian Popa, Istoria Literaturii Române…,
București, 2001, vol. I, p. 152) până a fost ucis la 48 de ani în temnița
comunistă-, era de părere că retroactivitatea legii este o inepție pe
baza căreia s-au făcut toate procesele celor care „au servit în mod legal un
regim instaurat legal”.
Al doilea text înglobat în
culegerea Ideea care ucide apărută la Editura Noua Alternativă
în 1994 este articolul intitulat „Revoluția spirituală”, scris de Vintilă Horia
la 22 de ani și cuprinzând generalități naive despre înfrângeri și regenerări
(pp.233-234). Cele trei texte din „Sfarmă-piatră” au fost selecționate de Radu
Florian, Alexandru Florian, V. Neuman, Dionisie Petcu, C-tin Petculescu și
Stoica. Despre Vintilă Horia în acest volum stă scris că ar fi fost „poet român
si redactor la o serie de publicații aparținând extremei drepte” (p.368). La
simpla citire a prezentării lui Vintilă Horia (după șabloanele dogmaticului
stalinist Radu Florian care i-a fost profesor lui Gabriel Liiceanu) se remarcă
tactica minimalizării oficiale consonând cu nota securității din septembrie
1989. Volumul din 1994 scos sub egida „Institutului de Teorie Socială al
Academiei Române” îl înfățișează pe scriitorul Vintilă Horia exact cum a dorit
„regimul criminal comunist” (cf. Președintelui Traian Băsescu, 18 dec. 2006) la
trecerea a patru ani de așa-zisă abandonare a dresajului mental din vremea
dictaturii ideologiei comuniste. In prezentarea lui Vintilă Horia pe gustul
celor doi Floriani transpare și hotărârea evident securistă de a se face
„uitat” Premiul pe care Academia Goncourt i l-a conferit lui Vintilă Horia pe
21 noiembrie 1960 printr-o decizie care n-a fost nicicând retractată.
Remarcabil este și refuzul celor
șase autori (care au selectat articolele tânărului Vintilă Horia) de a menționa
în 1994 apariția volumului Mai bine mort decât comunist (București,
Ed. Phoenix, 1990) și a celor cinci romane de Vintilă Horia dintre care trei
publicate la o nouă editură apărută în post-comunism. Probabil pentru
insinuarea „reprezentării mintale” centrată pe ideea de unicitate a Editurii
Humanitas (fosta Editură „Politică”), singura de categorie „A”. Din restul de
adnotări „alternative” reiese perpetuarea cenzurii comuniste care nu
tolera nici o informație despre uciderile scriitorilor după gratii: M.
Manoilescu (1891-1950), Traian Brăileanu (1882- 1947, Aiud), dr. Nicolae
Roșu (1903-1959, Aiud) și acad. G. Brătianu (1898-1953, Sighetul Marmației),
precum și despre anii detenției politice suportate de scriitorii
supraviețuitori citați în volum: N. Crainic, P. Țuțea, Ernest Bernea, Traian Herseni,
Radu Gyr, C. Noica, etc. Pe Mircea Eliade volumul de la „Noua Alternativă”
(„alternativă” care în 1994 numai nouă nu era!) l-a inclus în culegerea
de texte doar cu vreo șase articole, utile și acelea la „instrumentalizarea”
ulterioară (via Florin Țurcanu), literatura română scrisă de exilați
redevenind, ca și în comunism, „simplu pretext pentru discursuri politizate”
(vezi Marin Nițescu, Sub zodia proletcultismului, 1995, p.285).
În privința instrumentalizării
politice a scriitorului Vintilă Horia, un semnal fusese dat cu promptitudine
securistă de „Adevărul” și „Tineretul liber”, chiar la începutul anului 1990.
Cele două publicații așa-zis „libere” au pus pe piață știrea că Vintilă Horia
ar fi dat, vezi Doamne, un interviu „nu știu cărei reviste în limba
română din Israel și New York, care a fost reprodusă de ziarul Independent
din Londra, interview în care mă auto-prezentam ca fruntaș al Gărzii de Fier și
insultam pe Petre Roman” (Vintilă Horia, 27 febr. 1990, scrisoare către Mihai
Cantuniari,). In continuarea scrisorii, Vintilă Horia precizează că a
„dezmințit totul printr-un interview telefonic cu BBC…Este îngrozitor. N-am
făcut parte din niciun partid, deci nici din Garda de Fier care m-a scos
din postul de atașat de presă la Roma, puțin timp după ce venise la putere, în
toamna lui 1940, iar în 1944-45, când se înființase un guvern Horia Sima la
Viena, eu mă aflam într-un lagăr de concentrare nazist, ca apoi să fiu
condamnat…de comuniști”(V.Horia, 27/02/1990).
Anul imediat următor de după
apariția volumului celor șase de la „Noua Alternativă” a marcat cea mai largă
difuzare (prin recenzii în reviste oficiale, trimiteri bibliografice
obligatorii la toate universitățile din țară, etc.) a istoriei anilor treizeci
mistificată de Z. Ornea/ Orenstein, redactorul care a dat pe acuns Securității
un manuscris lăsat de filozoful trăirist Noica în vara anului 1957 spre
publicare la Editura de Stat pentru Literatură și Artă, unica editură de
atumci. După anul de „răscruce” 1995 v-a înceta brusc si „moda Vintilă Horia”
căruia nu i se vor mai traduce scrierile vreme de peste zece ani. Un nou
roman (Vintilă Horia, O femeie pentru apocalips) va fi publicat abia
în 2007 în traducerea Mihaelei Păsat (Ed. Art, București, 2007).
După ce a fost scos din postul de
decan al Facultății de Medicină, dr. Gr. T. Popa (1892-1948) spusese în Aula
Academiei (cu ocazia ultimei sale apariții publice din 14 aprilie 1947 ) că
ideile neconvenabile regimului nou instituit sunt vânate de comuniști cu
poliția: „Dacă Iisus ar începe azi propăvăduirea Sa…înainte de a fi răstignit,
ar fi considerat reacționar și ar încheia repede cariera Sa profetică într-o
celulă întunecoasă, închis în numele ideilor progresiste” (Dumitru Radu Popa în
„Viața Românească”, 5-6/2010).
Spălarea creierelor prin manipularea
cripto-comunistă de după 1995 a urmărit ca toate volumele și tezele de doctorat
referitoare la interbelici să citeze istoria fantezistă inventată de Zigu Ornea
care a „salvat” în 1957 țara periclitată de un manuscris despre Hegel în care
Noica „atacă regimul… făcând „apologia religiei” (cf. Pavel Apostol, cu
pseudonimul „Șerban”, informator de Securitate). La vremea ateismului
obligatoriu, filozoful Noica, intemnițat la trei zile după ce soția sa Wendy a
fost lăsată să plece în Anglia (pe 9 dec. 1958), consemnase imprudent (în
manuscrisul despre hegeliana Fenomenologie a spiritului dat
redactorului Ornea/ Orenstein) că „numai prin experiența religioasă oamenii
devin oameni”(p.105 din mss-ul nepublicat). Având în față modelul oferit de Manualul…
lui Roller – uns „academician” după desființarea Academiei Române (vezi Isabela
Vasiliu-Scraba, Academicianul Mircea Eliade și neo-iobăgia ideologică
post-comunistă, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr. 3/100, anul X, martie
2016, p.14; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/)
–, putem ușor plasa opinia lui Noica în categoria „misticismului”, cum
a plasat-o și Pavel Apostol. „Misticismul este filozofia generației de la
1922, a legionarilor, a lui Nae Ionescu, Ion Petrovici și Lucian Blaga”, scria
în 1947 Mihail Roller (p. 774). Din declarația turnătorului Pavel
Apostol (/sursa „Șerban”), referitoare la „clarificarea conținutului dușmănos”
al manuscrisului pentru care Noica a fost arestat pe 11 decembrie 1958 și a
făcut șase ani de temniță politică, aflăm că „existența lucrării a fost
semnalată sursei [„Șerban”/ Pavel Apostol] în 1957… de Orenstein/ Ornea, pe
atunci redactor la Editura de Stat pentru Literatură și Artă” (cf. Noica în
vizorul Securității, în „Observatorul Cultural”, nr. 20/277, 14-20 iulie
2005). Ordinul de executat până pe 31 ian. 1958 fusese să obțină întregul
manuscris noician. Absolventul de marxism-leninism Zigu Ornea/ Orenstein – care
dăduse informatorului „Șerban” manuscrisul Povestirilor după Hegel
a fost săltat în 1959 în postul de „instructor” la Centrala cărții.
„Instructor” se numea și plagiatorul Ion Ianoși ( „România liberă” a publicat
în paralel paginile plagiate după Rodica Croitoru de Ion Ianoși, cu liceul său
absolvit „pe puncte”) care era atunci șeful cenzurii (vezi Isabela
Vasiliu-Scraba, Pelerinaj la Păltinișul lui Noica: https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/
). Z. Ornea o fi devenit „instructor” drept răsplată pentru că a semnalat
„una din cele mai periculoase materiale ideologice din țară” (cf. Pavel
Apostol/ Paul Erdoes, apud. Marian Popa, Istoria literaturii române de azi
pe mâine, București, 2001, p.861).
Ultimul roman terminat de Vintilă
Horia în 1991 și intitulat Mai sus de miazănoapte îi este dedicat
Monicăi Nedelcu. Apărut – datorită lui Mircea Ciobanu (16)- la
editura Cartea Românească, romanul a fost lansat la Târgul de carte din
București pe 13 iunie 1992, după trecerea autorului în lumea de dincolo. In
acestă operă testamentară, care îl are drept erou pe voievodul Ștefan cel Mare
(canonizat de Biserica Ortodoxă Română după abolirea comunismului), Vintilă
Horia scrisese că „un neam piere când se sting cei ce se roagă pentru el”. După
Jose Javier Esparsa, „azi interesează Vintilă Horia pentru că a denunțat cu o
voce insubordonată… materialismul care a dus la o dezordine planetară”.
Imediat după apariția volumului Mai
sus de miazănoapte în librării, critica oficială (adică venită din tabăra
foștilor comuniști internaționaliști, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Românismul
lui Eliade și „teroarea istoriei”: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/romanismeliade/
), a pus la bătaie șablonul „antifascismului intransingent față de
recrudescențele naționalismului” (Marian Popa, Istoria literaturii române
de azi pe mâine, vol.II, p.196), șablon folosit deja de propaganda
comunistă pentru spălarea creierelor înainte de 1990. A fost semnalul afișării
dezinteresului oficial față de cheltuiala pe care o necesita traducerea necunoscutei
opere a lui Vintilă Horia cu bani de la buget.
În anii de după 1992 (an în care
apărea la Madrid volumul Homenaje al Profesor VINTILĂ HORIA) frânarea
eventualelor traduceri s-a produs din teama că efortul rămâne neplătit,
cunoscătorii de limbă spaniolă înmulțindu-se evident după căderea Cortinei de
fier. Disputat de cultura franceză și de cultura spaniolă (un editor
francez avusese chiar năstrușnica idee să-i pretindă să nu mai publice cărți în
spaniolă „fiindcă este scriitor francez”), Vintilă Horia a fost, printr-un
tacit consemn (oficial), ținut (vreo zece ani post-decembriști) departe de
mediile academice românești.
Entuziasmat de evenimentele din
decembrie 1989, laureatul Academiei Goncourt îi scria traducătorului Mihai
Cantuniari că editurile și universitățile ar putea deveni „focare de libertate
pentru viitor” (Vintilă Horia, 29 ian. 1990). Exact ce nu doreau puternicii
zilei: Eminențele cenușii ale culturii cripto-comuniste au fost mai degrabă
încântate de blocarea difuzării prin librării și prin bibliotecile publice a
cărților apărute la noile edituri de după 1990 și de vizibila scădere a
nivelului pregătirii cadrelor universitare din România. Spectacolul degradării
mediului academic transpare din recenzii semnate de universitari care au scris
despre Vintilă Horia (precum Sorin Lavric, Marius Miheț și alții) precum și din
majoritatea tezelor de doctorat despre Vintilă Horia, Noica, Mircea Eliade,
Cioran, Mircea Vulcănescu si Nae Ionescu unde istoria anilor interbelici e
prezentată negreșit în varianta „Zigu Ornea”. Atât recenziile cât și
doctoratele au neglijat sistematic înțeleapta observație făcută de Mircea
Eliade, după care scriitorul autentic n-are altă misiune „politică” (scrisoare
către „turnătorul” Culianu, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și unul
dintre turnătorii săi anonimizați; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/)
decât de a-și difuza creația „între lupi și mistreți” (Mircea Eliade, 13 febr.
1978).
Intr-o recenzie publicată în
octombrie 2016, universitarul orădean Marius Miheț pusese la grămadă
literatura de duzină („record de celebritate și de vânzări”, cf. M.M.) a unui
popă negustor (folosit de Securitatea anti-românească pentru a lovi în
laureatul Academiei Goncourt) și romanele din Trilogia exilului
publicate de întâiul scriitor nefrancez laureat cu cea mai înaltă distincție a
literelor franceze. Tributar unor clișee de gândire ateistă nepotrivite
autorului recenzat, Marius Miheț pare convins că Vintilă Horia ar reinterpreta
„obscuritățile revelatoare din istoria noastră” și că în ultimul volum al
trilogiei, autorul ar depăși „poetizarea agresivă din primul volum”. Recenzând
Prigoniți-l pe Boețius (2016), care, în viziunea acestui cadru
didactic, ar fi un „roman al rezistenței prin complementarietate”, Marius Miheț
se împiedică de „naivitatea intelectualului inert în prima fază de
totalitarism”. Din nefericire, recenzentul nu specifică în ce parte a romanului
a dat peste respectiva „naivitate”, verdictele sale nefiind susținute de vreo
argumentare. Concluzia la care a ajuns universitarul orădean a fost că în Salvarea
de ostrogoți „individul sparge modelul cetățeanului” (Marius Miheț, Sfârșit
de ciclu românesc, în rev. „România literară”, nr. 43/ 2016). Uimitoare
prostii despre Vintilă Horia a scris în revista „România litreară” nu numai
tânărul Marius Miheț dar si Mihai Zamfir (n. 1940), sau universitarul Sorin
Lavric (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un
istoric răpit prin Berlinul de est; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/
). Pentru universitarul M. Zamfir (trimis de stăpânire peste granițele
României), Dumnezeu s-a născut în exil ar aparține culturii franceze
si Un mormânt în cer, culturii spaniole, întrucât primul a fost
premiat în Franța și pentru că în celălalt roman acțiunea se petrece la Toledo,
în Spania.
Aceste idei amintind de nivelul
universităților muncitorești din anii cincizeci au fost mediatizare în cultura
românească la aproape trei decenii de când Nicolae Balotă a scris excepționalul
său studiu despre „opera unui romancier hermeneut, căutător, descoperitor și
tălmăcitor al semnelor prin care sacrul își revelează prezența în existență, în
destinul patetic sau tragic, mai adeseori mizer, rareori superb, al unui om …
Dintr-o lume care pretinde că l-a alungat pe Dumnezeu…drumul de mult pierdut…
este evocat, iarăși și iarăși, în felurite ipostaze. Scriitorul are vocația
rară a unei călăuze, vocație exercitată prin faptul că el însuși și-a căutat cu
greu drumul în dedalul unei istorii haotice. Această călăuză este și un artist
remarcabil. Arta dă ficțiunilor sale pline de tâlc, savoarea imaginarului bine
construit. Opera scriitorului Vintilă Horia este o construcție menită să
dureze.” (N. Balotă, Vintilă Horia: între exil și renaștere, în
„Revista Scriitorilor Români”; Muenchen, nr. 25/1988, pp.171-176).
Fără a avea în vedere patologia
dresajului intelectual din post-comunism, sau perfecțiunea la care a ajuns
tehnica de spălare a creierelor prin școli și universități, Vintilă Horia nota
că mass-media obligă la prostituție intelectuală pe scriitorii dornici de
popularizare prin industria de lansări. Laureatul Goncourt mai precizase cu
desăvârșită limpezime că scriitorii de azi nu se pot sustrage constrângerii de
a participa la răspândirea minciunilor oficiale și a dezinformării. Oamenii
inteligenți de azi nu se mai pot eschiva nici măcar de la obligația de a lăuda
prostia: „Los escritores estan hoy en la obligacion de rendir homenaje a la
estupidez, a la desinformacion, al culto de la mentira” (Vintilă Horia, articol
din El Alcazar, 8/05/1986).
Pentru Monica Nedelcu (având un
remarcabil doctorat în 1988 în literatura lui Vintilă Horia) exilul fără sfârșit
la care a fost constrâns scriitorul anti-comunist Vintilă Horia s-ar fi datorat
beneficiarilor statului polițienesc și ideologiei comuniste, privilegiați
înainte și după 1990. O părere similară avea Camilian Demetrescu (17).
Dar și fostul deținut politic Ion Varlam (Pseudo-România. Conspirarea
deconspirării, București, 2004), nepot al academicianului Radu Rosetti
(1877-1949), ucis în temnița comunistă de la Văcărești, unde a ajuns pentru „un
presupus delict de opinie”. Vinovați de atare „infracțiune” au fost toți
scriitorii români afirmați în interbelic și arestați în comunism, „spațiu al
minciunii neîntrerupte” (Mircea Iorgulescu, Marea trăncăneală..., ed.
I-a, 1988; ed. II-a, 1994). Cenzurându-se cu mare vigilență informațiile
despre lagărele de concentrare și închisorile politice care au fost umplute cu
milioane de români (cca patru milioane, din România și din Basarabia și
Bucovina de Nord înglobate în URSS, cf. Raportului de la Helsinki din
1992, citat de Magda Ursache în Bulevarde de cenzură), universul
comunist a devenit o „lume de ficțiuni verbale” (M. Iorgulescu, op. cit.)
utilizabile cu orice prilej de cei „cu sufletele spălate” (Horia Stamatu).
In Jurnalul unui țăran de la
Dunăre (Paris, 1966), Vintilă Horia nota că romanele sale „profund metafizice”
ar fi îmbrăcate în istorie „fără a fi legate de vreo cronologie” (8 ianuarie
1965). Tot în această carte pe care Theodor Cazaban o aprecia în mod special,
memorialistul caracterizează epocile în care ideologiile pentru folosul
masselor au universalizat războiul: „Pe zi ce trece înțeleg tot mai bine că
pacea nu există la scara omenirii și că doar individul o poate dobândi
prin ascetism și credință” (V.H., Jurnalul unui țăran de la Dunăre).
Adresate unor cititori a căror suflete n-au fost „spălate si întinse pe gard”
(apud Horia Stamatu) , romanele lui Vintilă Horia ar fi reductibile la ideea de
profanare prin politic (massele sunt atrase de ficțiuni ieftine) în
opoziție cu „salvarea prin religie și individual” (în rev. „Origini”, SUA, nr.
4-5/2010, număr dedicat lui Vintilă Horia; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Noica
despre viitorul culturii europene; http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Noica%20despre%20viitorul%20culturii%20europene%20de%20IVS.htm
).
La capitolul receptării
„genialului romancier” (cf. Manuel Garcia Vino) Vintilă Horia, distins la
Madrid în 1972 cu premiul „Bravo para los hombres que unem en la verdad”, iar
la Florența în 1981 cu premiul „Dante Aligheri”, se cuvine amintită și
includerea lui Vintilă Horia în prestigioase volume de istorie literară
occidentală și traducerea în peste paisprezece limbi, „în tiraje şi retipăriri
fulminante” a romanului Dumnezeu s-a născut în exil pentru care
autorul a fost în 1960 recompensat cu cel mai mare premiu literar al Franței
(primit cândva si de Marcel Proust), iar în 1961 la Milano în Italia cu o
medalie de aur (Medalla de Oro de „Il Conciliatore”, cum aflăm din vol. Vintilă
Horia, El despertar de la sombra, Madrid, Editora Nacional,
1967). În cazul lui Vintilă Horia de menționat ar fi și faptul că toate
acestea s-au întâmplat în ciuda opoziției scrâșnite a eminențelor cenușii din
cultura de după Cortina de fier supusă permanent unui terorism ideologic dublat
de terorismul polițienesc (cf. Mircea Eliade).
Păstrând cuvenitele proporții,
mai trebuie adăugat că editările și traducerile lui Vintilă Horia, „autor
de o cultură enciclopedică și de o credință profundă” (cf. Jose Javier Esparza,
23 dec. 2009), nu au rezultat pe calea dirijismului cultural (18)
și nici n-au fost finanțate de la bugetul unei țări cu peste 23 de milioane de
locuitori, ca în politica de difuzare peste graniță a scrierilor și omagiilor
lui Ceaușescu în comunism și a lui Andrei Pleșu în post-comunism (19).
Un participant la Colocviul
international organizat de Universitatea din Cernăuți spunea în toamna anului
2015 că „literatura exilului românesc e privită cu admiraţie şi interes în
colocvii internaţionale la Universităţi din Praga, Bratislava, la Poznan, în
reviste prestigioase: „Europa” (Serbia), „Alternanţe” (Germania) dar… nu şi în
realitatea culturală a României de azi unde exilul literar e aproape la fel de
ignorat ca în perioada totalitară şi menţinut la distanţă de un centru al
interesului, studierii, clasificării şi interpretărilor de către specialişti”
(referat științific care mi-a fost trimis de Dan Anghelescu prin e-mail pe 26
nov. 2015).
Aceleași observații au fost
revelate de dosarele de Securitate dovedind urmărirea marelui istoric al
religiilor Mircea Eliade care încerca să-i convingă (cu o argumentație
similară) pe editorii comunisti din R.S.R. să calce pe urmele sârbilor, cehilor
si polonezilor care-i difuzaseră deja după Cortina de fier volumele premiate de
Academia Franceză (20). La Cernăuți a fost citată și Monica
Lovinescu remarcând că „istoria literaturii române nu va fi nici adevărată şi
nu-şi va dobândi altitudinea morală, ştiinţifică şi educativă cât timp
jumătatea din umbră nu va reintra în circuitul curent al valorilor naţionale” (21).
Dar odată cu exilații de după Cortina de fier credem că ar trebui reintegrați
și „exilații” din interiorul țării, cum ar fi Părintele Arsenie Boca, autor al
volumelor Cărarea împărăției și Cuvinte vii, sau scriitoarea
Olga Greceanu si Părintele Benedict Ghiuș, precum și filozoful Alexandru
Dragomir împreună cu fostul său coleg de facultate Alexe Sever Popovici (22).
În tentativa mai mult sau mai
puțin reușită de dresaj intelectual prin sistemul de învățământ, controlul
politic nu a permis prin școli sau universități decât repetarea cât mai fidelă
a unor clișee de gândire din cărțile unor autori ca Zigu Ornea sau admiratoarea
acestuia, autoarea de poeme nerușinate ajunsă conducătoare de doctorate despre
interbelici la universitatea clujană (vezi Marta Petreu, Poeme nerușinate,
Ed. Albatros, 1993).
Fără a-și pune problema
provenienței „reprezentărilor noastre mintale”, Basarab Nicolescu (n.1942)
spunea într-un interviu publicat de „România literară” că am fi manipulați(23)
de aceste reprezentări, și că oamenii de știință s-ar interesa pentru împăcarea
științei cu religia „mai mult decât teologii” (B.N.). Numai că însăși
reprezentarea lui mintală privitoare la ortodoxia românească reproduce cu fidelitate
clișeul de gândire difuzat obsesional în mass-media post-comunistă. La acel
interviu din 2010, fizicianul pensionat în Franța mai zisese că „în cadrul
bisericii ortodoxe române” ar exista „medii fundamentaliste”. Probabil fără să
fi reținut de la romancierul Vintilă Horia că „un neam se stinge și chiar piere
de pe fața pământului atunci când se sting cei ce se roagă pentru el” . In
aprilie 1990 poetul Ioan Alexandru spusese manifestanților din Piața
Universității că în istoria omenirii „poporul român, pentru că se poate ruga,
există și va exista până la sfârșitul veacului” .
(vezi înregistrarea lui Ioan
Alexandru pe youtube difuzată pe Facebook la pagina „Centenar Vintilă Horia”).
Într-un interviu din 2005, poetul și eseistul Marin Tarangul observase cu
justețe că „ortodoxia nu este o ideologie de proclamat, ci se face prin
descoperiri ascunse a căror inițiativă nu ne aparține” (vezi Isabela
Vasiliu-Scraba, De vorbă cu Părintele Arsenie Boca în pangarul de la Cheia;
https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-arseniebocapangar/
). În treacăt fie spus, ajuns la Paris în 1977, fostul deținut politic Marin
Tarangul licențiat în teologie la Sibiu și în istoria artei la București, după
temeinice studii a obținut la Paris două doctorate dintre care unul pe tema
sfintelor icoane. La Basarab Niculescu, părerea despre mediile
„fundamentaliste” (nejustificată în niciun fel) s-a suprapus în mod miraculos
peste cele scrise de un salariat al lui Andrei Pleșu (Mirel Bănică, Câteva
note despre fundamentalismul religios, în Revista „22”, Nr. 10, din 1-7
martie 2011). Deși mereu folosit, termenul de „fundamentalism” nu a fost cu
rigurozitate definit nici de fizician, nici de salariatul micuțului
institut de istoria religiilor condus „interimar” (din 2008) de un „cronicar
plastic”(apud. Virgil Măgureanu în Cartea albă a Securității ,
București, 1996 cu referire la Andrei Pleșu deja conducător de doctorate în
filozofie, doar pe temeiul unor vagi cursuri despre îngeri ținute la Facultatea
de Filozofie, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cum l-a minimalizat Andrei
Pleșu, un fals filosof al religiilor, pe Mircea Eliade, în rev. „Destine
literare”, Canada, august 2017, p. 281 ; on-line : https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/
).
Prin anii cincizeci Vintilă Horia
reținea cu mai multă subtilitate un fapt caracteristic lumii desacralizate în
care mulți sunt creștini doar cu numele: Anume că păgânismul care
„controlează toate mijloacele eficace de propagandă” îndreaptă „voința de a
aparține” nutrită de omul societății de azi către partide, secte, grupări
totalitare” (Vintilă Horia, Speranța socialismului tragic, 1954,
republicat în vol. Mihaela Albu & Dan Anghelescu, Eseistica lui Vintilă
Horia – deschideri către transdisciplinaritate, Ed. Aius, Craiova, 2015,
p.199). Lui Vintilă Horia, romancier dominând imperial trei culturi: română,
franceză și spaniolă (24) „vacuitatea religioasă a sufletelor”
i-a părut a fi „cel mai mare păcat al omului de azi”, trăitor în „vremuri de
absolută falsitate” (V.H.). Interesat de posibilitățile de transcedere a lumii
simțurilor (vezi vol. Vintilă Horia, Encuesta detras de lo visibile,
Barcelona, 1975, a II-a ediție în 1980), laureatul Academiei Goncourt va spune
într-un interviu că „omul contemporan, nefiind religios, este incult” (interviu
Vintilă Horia în rev. „Hesperides”, citat de Santiago Rivas în rev.
„Origini”, Norcross, SUA, nr. 4-5. 2010, p.24, număr dedicat lui Vintilă
Horia).
După ce vorbise în martie 2013
(la o masă rotundă de la Salonul Cărții din Paris) probabil despre scrisorile
primite de la Vintilă Horia, Basarab Nicolescu a detaliat subiectul schimbului
de scrisori în revista ieșană „Convorbiri literare” din decembrie 2014,
neuitând dedicația primită de la Vintilă Horia pe cartea despre Platon, poza
dedicației scrisă în 20 ian. 1979 fiind postată si pe pagina de Facebook
referioare la Centenarul Vintilă Horia. Tot la această pagină de Facebook se
poate vedea o poză cu fizicianul stabilit la Paris si Vintila Horia. Ea
amintește de pățania extraordinarului eseu despre iminența descoperirii unui limbaj
anagogic (Vintila Horia, Sur l’imminence de la decouverte d’un langage
anagogique) eseu care, publicat la insistențele lui Basarab Nicolescu în
revista „3eme Millenaire” din ian-febr 1983, a pricinuit „huiduirea” lui
Vintilă Horia și „alungarea” sa din paginile revistei, de ca și cum redacția
n-ar fi știut de ceea ce artistul Camilian Demetrescu a numit pe bună dreptate
„rușinea scandalului Gouncourt care continuă și azi cu consimțământul tacit al
clasei gânditoare”(C. Demetrescu).
Explicația pățaniei (în varianta
oferită de fizicianul care uzează în mod nepermis de titulatura de academician
pe care „numai membrii titulari au dreptul să o poarte” nu și memdrii de onoare
cum este el, vezi. Art. 10, alin.2, Statutul Academiei Române, M.O.-0617) ar fi
fost oarecum plauzibilă, dacă n-ar fi amintit atât de pregnant de stilul
bancurilor cu Radio Erevan care începeau cu invocarea unui ascultător din
Republică nedumerit de…. In revista „Convorbiri literare” (dec. 2014), Basarab
Nicolescu specificase că un „abonat” s-a arătat nedumerit de faptul că, în
1983, publicația „3eme Millenaire” l-a inclus pe laureatul Premiului Goncourt
înjurat de stânga franceză cu 22 (douăzecișidoi !) de ani în urmă. Din păcate,
credibilitatea acestei explicații apare subminată de însăși comentarea
scrisorilor lui Vintilă Horia, întrucât fizicianul amintește în revista ieșeană
cum l-a refuzat pe autorul volumului Viaje a los Centros de la Tierra
care i-a solicitat pe 1 ian. 1980 colaborarea la un Institut pentru cultura
occidentală înființat la Roma în decembrie 1979. In plus, Basarab Nicolescu își
mai amintise (în „Convorbiri literare”, dec. 2014) de insistența cu care l-a
tot rugat pe Vintilă Horia să scrie pentru revista „3eme Millenaire” , atât la
Paris, cât și făcându-i o vizită la Madrid (pe 4 septembrie 1982).
Motivul pentru care Basarab
Nicolescu nu a dat curs solicitării de colaborare venită din partea
remarcabilului romancier ar fi fost „alergia la ideologii și doctrine”. Or, la
respectiva „alergie” (agățată vag de niște rânduri așternute de Vintilă Horia
în graba condeiului) se pare că fizicianul plecat din țara comunistă era totuși
imun. Fiindcă „alergia la ideologia comunistă” nu l-a afectat câtuși de
puțin în 2006 când a lăudat instrumentalizarea politică după șabloane comuniste
a vieții lui Eliade. Strădania lui Florin Țurcanu (25) de a-l
scoate în 2003 pe Mircea Eliade – „fondatorul istoriei religiilor din America”
(cf. Mac L. Ricketts) -, cu de-a sila antisemit i-a părut lui Basarab Nicolescu
(în recenzia sa publicată în 2006 în „Convorbiri literare”) de-a dreptul
meritorie. Dacă Basarab Nicolescu ar fi parcurs cu atenție critica
argumentărilor lui Țurcanu în articolul scris de Francis Ion Dworschak și
publicat în „Origini. Romanian Roots” (April-May 2004, pp. 60-64) poate că n-ar
mai fi fost atât de convins de neprețuita valoare a șchiopătândelor
instrumentalizări politice din cartea premiată pe criterii diferite de
criteriile valorice (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O carte premiată sub
șocul „sperieturii cu termeni grecești”; http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/O%20carte%20speriata%20de%20IVS.htm).
Tezele lui Țurcanu au fost inteligent comentate nu numai de doctorul Dworschak,
autor al volumului În apărarea lui Eliade (Criterion Publishing,
2003), dar și de tânărul Florin Cântec (26). În ce-l privește
pe fizicianul interesat de religie, acesta n-a dat semne că ar fi alergic nici
la „doctrina” de ultimă oră, după care ortodoxia românească ar fi, vezi Doamne,
un „fundamentalism”.
Restabilirea adevărului referitor
la epoci prezentate distorsionat înainte și după 1990 prin manipularea
„reprezentărilor mintale” se pare că nu o putem realiza decât cu ajutorul
„centrelor spirituale”, adică a personalităților de nivelul lui Vintilă Horia
sau a celor cu care s-a întreținut el în a doua jumătate a deceniului șase, ori
a istoricilor români care și-au publicat lucrările fie în exil, fie înainte de
ocuparea României de către armata sovietică. De pildă, despre anii dictaturii
militare a lui Ion Antonescu, exilatul Virgil Ierunca își amintea în 1994
(în contrast vădit cu clișeele reprogramării „reprezentărilor mentale” prin
universități și mass-media) că „regimul lui Antonescu era o paranteză de
duioșie în raport cu dezastrul ce a urmat” când țara ocupată intrase pe mâinile
colonelului sovietic Ana Pauker, ridicată în grad chiar de Stalin (vezi
interviul lui Ierunca din vol.: Resemnarea cavalerilor, Ed. Jurnalul
literar, București, 2002, p. 84).
La Universitatea Alcala de
Henares, Basarab Nicolescu a redat în 2015 conținutul articolului său (din rev.
„Convorbiri literare” dec. 2014) prin care a comentat scrisorile primite de la
Vintilă Horia, articol umplut cu citate din scrisorile pe care „aristocratul”
Vintilă Horia le-a adresat unui „barbar” (cf. părerii lui Ortega y Gasset
despre fizicieni). In alocuțiunea postată pe Facebook la „Centenar Vintilă
Horia” am observat însă o minimă schimbare: la Universitatea spaniolă, Basarab
Nicolescu a spus de „un cititor”, în timp ce în revista ieșană a scris de „un
abonat” care ar fi fost indignat de prezența în paginile revistei „3eme
Millenaire” a lui Vintilă Horia, spre a creiona „făcătura” (/întâmplarea ?) din
1983 când Vintilă Horia a fost îndepărtat zgomotos „din caseta
colaboratorilor la 3eme Millenaire”.
Cu prilejul centenarului
sărbătorit în Spania, un jurnalist scria într-o revistă din patria de adopție a
lui Vintilă Horia că opera acestuia „va fi mai bine înțeleasă în viitor, deși
înțelegerea ei în prezent este mai necesară ca oricând” (17 dec. 2015). Cât
privește reintegrarea în România cripto-comunistă a operei „romancierului celei
de-a patra dimensiuni” (cum l-a numit un critic francez pe laureatul Academiei
Goncourt) ea apare îngreunată prin accentuarea cenzurii (printre multe altele,
de ex., dezactivarea link-urilor din wikipedia la textele Isabelei
Vasiliu-Scraba; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/
) spre blocarea răspândirii de opinii în răspăr cu „reprezentările mintale”
difuzate de universități și de mass-media oficială.
La vreo două luni după
sărbătorirea centenarului nașterii scriitorului Vintilă Horia în România și în
Spania, receptarea sa a devenit brusc la fel de „inoportună” (termen tipic al
cenzurii comuniste!) precum un curs universitar despre problema timpului la
Mircea Eliade (propus de mine în 20 aprilie 2007 si refuzat de Mihaela Irimia –
directoare a Centrului de Excelență pentru Studierea Identităților Culturale -,
fiindcă, pasă-mi-te, „s-ar supăra cei de la Ambasada Israelului”). De
unde se vede eficiența dresajului mental de după 1990 cu impunerea imaginii
distorsionate a unui Eliade neapărat „antisemit” care a atins apogeul în arta
combinatorie folosită de Țurcanu prin „repetiția constantă” a deselor aluzii la
presupusul antisemitism al umanistului Eliade a cărui sfârșit de viață
pământescă a prilejuit la Chicago „un adevărat plelerinaj” (cf.Francis Ion
Dworschak, Mircea Eliade Antisemit?, în „Origini. Romanian Roots”,
nr.4-5/2004, p.42). Sau, cum s-a exprimat Jonathan Smith (evreu), „un fenomen
nemaivăzut”, în care din opera eliadescă premiată de academiile occidentale au
citit evreul Saul Bellow și evreica Wendy Doniger alături de francezul Paul
Ricoeur și de românul Culianu.
Mult mai puțin problematice s-au
dovedit în post-comunism tendințele impunerii lui Basarab Nicolescu, admirator
al stufoasei si premiatei cărți despre „prizonieratul în istorie” a lui Eliade
(vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Românismul lui Mircea Eliade și teroarea
istoriei ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/romanismeliade/).
Fiindcă dirijismul acestei impuneri reiese din doctorate cu faimosul istoric al
religiilor Mircea Eliade „transdisciplinarizat” via B. Nicolescu (vezi
doctoratul Anei Maria Fomin, Mircea Eliade, paradigma unui nou umanism,
2013). Atare tendință a fost divulgată chiar de titlul volumului de
„transdisciplinarizare” a eseisticii lui Vintilă Horia lansat pe 5 decembrie
2015 de Editura Aius din Craiova: Mihaela Albu & Dan Anghelescu, Eseistica
lui Vintilă Horia – deschideri către transdisciplinaritate.
Referindu-se la exilul românesc
(probabil la Vintilă Horia, Mircea Eliade, D. Găzdaru, Alexandru Randa,
Dionisie Ghermani, St. Teodorescu, C-tin Amăriuței, E. Ionescu, Grigore
Nandris, Marioara Golescu, Horia Stamatu, Nicolae I. Herescu, Alexandru
Busuioceanu, Eugenia Adams-Mureșanu, Vasile Posteucă, G. Uscătescu, Nicu
Caranica, etc.), o scriitoare exilată la Paris observa cu justețe că o
reintegrare a valorilor exilului „în vizibilitatea publică ar răspunde unei tot
mai acut necesare terapii a memoriei”, pentru că „numai memoria
este în măsură să redea unei societăţi peste care a domnit totalitarismul o
respiraţie normală ori cvasi-normală.” (Monica Lovinescu, Seismograme,
vol. Unde scurte II / Bucureşti, 1993, p. 60).
Un oarecare pas în reintegrarea
lui Vintilă Horia a fost făcut prin publicarea câtorva romane într-un sfert de
secol, prin retipărirea unor texte din publicistica sa, si prin editarea Memoriilor
unui fost săgetător, jurnal scris în românește începând din 1985. Dacă
însă luăm aminte la frecventa folosire a șabloanelor politice și la nivelul
ideatic extrem de scăzut al recenziilor oficiale din „România literară” pe tema
operei lui Vintilă Horia (27), pare mai degrabă că asistăm la
îndeplinirea sumbrei previziuni a lui Noica despre Eliade, valabilă și în ce
privește integrarea laureatului Premiului Goncourt în cultura românească. Iată
ce înregistra pe ascuns Securitatea că spunea Noica pe 7 mai 1984: „Eliade va
fi cunoscut cu adevărat de români și apropriat de cultura noastră peste câteva
decenii sau 100 de ani…Intre timp, aparține întregului Univers, numai
românilor, nu! Este necunoscut! ” (Noica în arhiva Securității,
M.N.L.R., 2010, p.251)
Note și considerații marginale
cf. Referatului susținut de Dan
Anghelescu la Universitatea din Cernăuți în toamna lui 2015; a se vedea si
Barbu Cioculescu, Peregrin în eternitate, în rev. „Acolada”, Satu
Mare, nr.2/2015, p. 4. Referiri la reconsiderarea post-comunistă a scriitorului
Vintilă Horia am făcut în textul scris în anul centenarului nașterii lui
Cioran, articol cu care am început colaborarea la revista scoasă de poetul
sătmărean Radu Ulmeanu, unul dintre marii noștri poeți contemporani (vezi
Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran prin lăutărismul lui Pleșu, sau, Inocularea
rușinii de a fi român , în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.1/2011, p. 17; http://isabelavs.go.ro/Articole/IVScioranPlesu-16.htm.).
In ultima zi din scurta sa viață, pe 20 noiembrie 2010, poetul si editorul
Gabriel Stănescu (1950-2010) a lansat la Târgul de carte „Gaudeamus” din
București volumul XIV al revistei „Origini/Romanian roots”, Norcross, SUA,
dedicat lui Vintilă Horia (nr. 4-5/ 152-153, April –May 2010) precum și volumul
de eseistică pe care l-a alcătuit și l-a publicat la editura sa: Vintilă Horia,
Contra naturam (Criterion Publishing, 2010; vezi înregistarea video a
lansării publicisticii lui Vintilă Horia, partea I-a, https://www.youtube.com/watch?v=-fK9Q9HL5lI
; partea a II-a a lansării la Târgul Gaudeamus, pe 20 nov. 2010, a volumului
îngrijit de Gabriel Stănescu, https://www.youtube.com/watch?v=KFyjIrPflAA;
în blogul său, romancierul Ion Lazu scria pe 23 noiembrie 2010 despre lansarea
de la Gaudeamus următoarele: „urmează o altă lansare în forță, o carte de
Vintilă Horia prezentată eclatant, copleșitor (dacă nu e suspect cuvântul) de
eseista Isabela Vasiliu-Scraba…constat că la lansare dna Isabela Vasiliu-Scraba
citează din corespondența lui Vintilă Horia cu M. Cantuniari” (Ion Lazu).
Titlul volumului din 2010 preia titlul prefeței poeziilor din închisori editate
de Zahu Pană.
vezi IsabelaVasiliu-Scraba,
‘I can make a perfect nazi out of you within twenty minutes’;https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-celibidache/.
vezi Isabela Vasiliu-Scraba,
Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est , în
rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.4/2016, p. 14; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/
; precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu într-un dicționar de
Humanitas, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.1/2016, p. 13 și 18; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/isabelavs-vulcanescudictionar/;
a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al
Inchiziției comuniste; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/.
vezi fișa „Vintilă Horia” din
enciclopedia Românii în știința și cultura occidentală (Davis, SUA,
1992, pp.183-185), unica prezentare de înalt nivel academic a laureatului
Premiului Goncourt. Dacă citim „La logica di Wikipedia” (din 9 sept. 2012, URL
consultat pe 12 sept. 2016) observăm că autorului (matematicianul Piergiorgio
Odifreddi, n. iulie 1950) tocmai „logica” Wikipediei i-a scăpat. Mai
impresionantă ne-a părut însă atitudinea lui Basarab Nicolescu (n.1942) în
calitate de utilizator care scrie în Wikipedia românescă. Fizicianul ar fi vrut
să apeleze la niște avocați (vezi mesajul său postat pe Facebook de Cristian
Bădiliță la 26 febr. 2016) după sabotarea contribuției sale (la fișa lui
Vintilă Horia) de un alt utilizator care s-a grăbit să murdărească din nou (în
Wikipedia confiscată o mafie vădit ostilă valorilor românești) prezentarea
primului scriitor străin laureat al celui mai prestigios premiu literar al
Franței.
Nicolae Balotă (1925 – 2014,
Nisa) a început Literele la Sibiu unde se retrăsese Universitatea clujană după
ocuparea jumătății de Ardeal oferită de Hitler ungurilor, teritoriu românesc
eliberat în oct. 1944 de români si administrat în continuare de aceiași
funcționari maghiari aflați de astă dată sub oblăduirea lui Stalin (vezi Lucian
Blaga, Luntrea lui Caron). Doctoratul l-a dat la Cluj cu Liviu Rusu în
1947. Din Wikipedia anti-românească (https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/
) cititorii află că eruditul profesor de literatură comparată N. Balotă (care a
predat ca profesor oaspete la Muenchen si în Franța stabilindu-se în 1981 în
Franța) ar fi „colaborat” cu regimul comunist în calitate de informator
înregimentat cu forța în timpul detenției politice, fără a li se atrage atenția
și asupra dosarelor de urmărire a lui Noica dintre care două au fost
arse, fără a fi microfilmate, să fie cât mai temeinic ascunse numele
unor vizitatori care-l turnau pe Noica la Securitate.
Deși s-a tot auto-declarat
discipol al marginalizatului Noica, din care a împrumutat idei fără a cita
sursa, – ajungând numai la performanța de a preda în 1990-1991 un plăpând curs
despre îngeri strâns într-un volumaș subțirel de tot, Andrei Plesu a fost
considerat de Noica doar un „captiv al intervalului”, un „cronicar plastic”
împotmolit în mijlocul drumului, un „lăutărist” care își dă cu părerea în
domenii pe care nu le stăpânește. Filozoful de la Păltiniș îi reproșa lui A.
Pleșu încă din martie 1977 superficialitatea, faptul că a abandonat prea repede
sanscrita (după ce regimul polițienesc comunist l-a trimis chiar și peste
graniță oferindu-i posibilitatea să audieze la un congres interesanta
comunicare a indianistului Sergiu Al-George). La muzeograful Andrei Pleșu pe
filozoful Noica (cel care a apucat să scrie despre himera Școlii de la
Păltiniș) îl impresionase negativ lipsa unui interes mai susținut pentru
filozofie (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Un fals filozof al religiilor – A.
Pleșu- despre unul autentic : Mircea Eliade, în rev. „Tribuna”,
Cluj-Napoca, 1-15 ian.2014, nr.272/2014, pp. 14-15 ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/
) . In prefața unui volum publicând pe alese note ale Securității, Virgil
Măgureanu (șeful Securității-SRI, absolvent de filozofie marxistă ca și G.
Liiceanu) a scris în 1996 că Andrei Pleșu este critic de artă (vezi Cartea
albă a Securității, Editura Presa Românească, 1996, p. VIII). In 1996,
respectivul critic de artă conducea doctorate de sanscrită (cazul bursierului
său Radu Bercea pus director al Institutului „Sergiu Al-George”) și doctorate
de filozofie împănate cu termeni grecești (vezi teza lui Virgil Ciomoș
susținută în 1998, cf. Isabela Vasiliu-Scraba, O carte premiată sub șocul
„sperieturii cu termeni grecești”; http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/O%20carte%20speriata%20de%20IVS.htm).
Toate acestea după abandonarea sanscritei, renunțarea la lecturi filozofice
serioase prin care să-și depășească „lăutărismul” și, desigur, după trecătoarea
pasiune „ministerială” pentru „angelologia” citită în diagonală
(vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Un eseist preocupat de îngeri și vampiri,
în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.3/2011, p. 16 ; https://www.scribd.com/doc/167071931/IsabelVasiliuScrabaPlesuVampiri?ad_group=ONLINE_TRACKING_LINK&campaign=4417&irgwc=1&keyword=Skimbit%2C+Ltd.&medium=affiliate&source=impactradius
; la acest link de remarcat ar fi adăugirile…) .
O „schimbare revoluționară”
trebuia să ilustreze însăși invitarea mea (I.V.S.) la Facultatea de engleză a
Universității din București să predau un curs opțional despre filozofia lui
Immanuel Kant în primăvara anului 1990 (sem. II al anului universitar
1989-1990) si în toamna anului 1990 (sem.I al anului universitar 1990-1991).
Dar mai interesantă chiar și decât această experiență post-comunistă a fost
atitudinea mafioților care au confiscat Wikipedia românească (vezi Isabela Vasiliu-Scraba,
Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/
). Fiindcă ei s-au grăbit să șteargă urmele acestei „schimbări revoluționare”,
îndepărtând cu grijă informațiile biografice din fișa scriitoarei „Isabela
Vasiliu-Scraba”. Să nu se afle nici de cursurile ținute pe tema filozofiei lui
Kant, nici de mulțimea limbilor străine învățate, nici de specializările (în
filozofie) la mari universități occidentale (vezi pe scribd fișa înainte de
cenzurarea ei : http://www.scribd.com/doc/168346109/FisaWikipediaRoIsabelaVasiliuScraba.
Remarcabilă în ro.wikipedia.org este și ciuntirea informațiilor postate pe 8
martie 2014 despre profesoara Felicia Vanț-Ștef, personalitate a culturii
românești născută în comuna Supur din județul Satu Mare. Sesizând la fișa
despre „Supur” numele acestei eminente specialiste în latină și greacă veche,
Ark25 (administrator cu mai multe pseudonime care s-a ocupat și de fișa lui
Noica, filozoful care a inițiat retraducerea unor dialoguri platonice,
vezi ; http://www.rotarybvp.ro/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre-la-25-de-ani-de-la-moarte/
) n-a mai putut dormi liniștit din cauza precizării conform căreia profesoara
de greacă veche cunoaștea și limba latină. Dar și datorită „amănuntului” că
Felicia Vanț-Ștef a predat greaca veche la Universitatea din București. În loc
să alcătuiască o fișă distinctă de prezentare a universitarei Felicia
Vanț-Ștef, așa cum s-ar fi cuvenit, administratorul a îndepărtat rapid ambele
informații care-i stricaseră somnul.
Vintilă Horia, Un sepulcro en
el cielo, Barcelona, 1987; București, Ed. Eminescu, 1994, editor Mircea
Ciobanu, traducători M. Cantuniari si Tudora Șandru Olteanu. A se vedea și M.
Cantuniari, Bărbatul cu cele trei morți ale sale, București, 2010,
p.321.
9.vezi Isabela
Vasiliu-Scraba, Propedeutică la Eternitate. Al. Dragomir în singurătatea
gândului, Slobozia, 2004, precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Nae
Ionescu despre superbia animi , în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr. 6 (103)
iunie 2016 (anul X).
Noica în arhiva Securității,
Ed. M.N.L.R., 2009, p.162. Noica era la Păltiniș înregistrat de Securitate pe 9
nov. 1983 spunând că Andrei Pleșu și G. Liiceanu se bucură din partea
Ministerului de Interne de un tratament de excepție, ambilor prelungindu-le
viza de ședere în Occident (Noica în arhiva Securității, Ed. M.N.L.R.,
2010, pp.88-89).
Ana Pauker (colonel sovietic),
„implicată direct prin generalul Nicolski (adjunctul Securităţii) în Experimentul
Piteşti , datorită amiciţiei cu Stalin şi Molotov, a fost scutită de
proces şi a beneficiat de imunitate judecătorească ca şi Nicolski, graţie
filierei N.K.V.D.” (cf. Denis Deletant, Securitatea şi dizidenţa în Romania,
Bucureşti, 1998, p.59). Unul din torționarii Securității anti-românești a fost
Alexandru Nicolski/ Nicolau/Grumberg, general NKVD aflat până în 1962 în
structurile de vârf ale instituției (vezi Adriana Georgescu, La început a
fost sfârșitul). Istoricul S. Rădulescu-Zoner (fost deținut politic în
închisoarea de la Pitești) scria într-o revistă a comunițății românilor din
Elveția că Ștrul Mauriciu, comandantul Securității regiunii Ploiești „hotăra
cine să fie dus în camera de tortură, cât să dureze aceasta și ce metodă să fie
folosită” (vezi S. Rădulescu-Zoner, Poporul Român anti-semit? , în
rev. „Căminul Românesc”, an 30, nr. 2 (117), iunie 2011, accesată on-line în
2014).
Calea muceniciei: „Acest fel de
urmare a Domnului Hristos face din păcătoși sfinți”, în vol. Părintele Arsenie
Boca, Biserica de la Drăgănescu, „Capela Sixtină” a ortodoxiei românești,
Deva, 2005, p.182 (vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, POET LA VREMEA LUI AHAB.
Poezii incifrate de Mircea [Sandu] Ciobanu și salvatoarea neînțelegere a
criticului Marian Popa: https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ciobanu10mirceapoezii/
). Din spusele maicii Zamfira, Părintele Arsenie Boca – deși a avut o moarte
martirică trecând la Domnul după ce a fost schingiuit de Securitate la 79 de
ani (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea martirică a Părintelui Arsenie
Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la Sâmbăta de Sus; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/
) -, a trecut în lumea de dincolo pe 28 noiembrie 1989 cu ochii înlăcrimați din
milă pentru oamenii rătăciți de credința creștină.
Campania cripto-comunistă
împotriva lui Vintilă Horia a luat un nou avânt, mai bine zis, a reizbucnit
isteric după ce Marilena Rotaru a inițiat în 2006 Memoriul pentru anularea
condamnării din 1946. În 18 decembrie 2006, Președintele T. Băsescu condamnase
comunismul în discursul său prilejuit de prezentarea Raportului Comisiei
Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.
Controlorii din umbră ai
segmentului românesc al internetului se arată a fi cenzori vigilenți ai
textelor Isabelei Vasiliu-Scraba despre interbelici si, la unele motoare de
căutare, ai paginii web din Wikipedia.ro cu fișa „Isabela Vasiliu-Scraba”. Alte
motoare ocolesc site-urile: www.isabelavs2.wordpress.com
; www.isabelavs.go.ro; și www.isabelavs.blogspot.com . Pe
hulbee, „anonymus search engine”, cei care doresc să vadă comunicarea Isabelei
Vasiliu-Scraba despre Vintilă Horia de la Universitatea din Alba Iulia sunt
avertizați că vizionarea nu le va rămâne anomină (constatare din 13 sept.
2017).
La Noica apar în volumul Ideea
care ucide (1994) articolele din cele patru luni de conducere bicefală (de
după 6 septembrie 1940) a României ciuntite de Basarabia, Bucovina de Bord,
jumătate din Transilvania și Cadrilaterul în vara „anului apocaliptic 1940”
(apud. Lucian Blaga). Gabriel Liiceanu spunea că a aflat de articolele lui Noica
publicate în „Buna Vestire” de la (stalinistul) Henry Wald pe care filozoful de
la Păltiniș îl desemnase în 1975 ca adevăratul maestru al lui Liiceanu. Si avea
perfectă dreptate. Fost elev al dogmaticului Radu Florian, Gabriel Liiceanu –
fără a face vreo trimitere la volumul din 1994 (probabil coordonat de fostul
său profesor al cărui nume este trecut alături de numele lui Alexandru Florian)
-, a reprodus (fără să știe?) titlul antologiei atunci când a declarat că nu va
crede niciodată „într-o idee care este promovată prin violență” („Observatorul
Cultural” nr. 302-303/ 2006). Acesta ar fi fost răspunsul comunistului Liiceanu
dat bătrânului filozof după lectura articolelor scrise în toamna anului 1940, când
Noica nu încălca nici o lege elogiind regimul bicefal al țării. Ceea
ce ilustrează cât de convins era fostul comunist G. Liiceanu la 64 de ani
(după un sfert de secol de abolire a comunismului) de „pacifismul” comunismului
de după 23 august 1944 în care fuseseră schingiuiți după gratii cca două
milioane de români dintr-o populație de 17 milioane (cf. Marian Popa, Istoria
literaturii române de azi pe mâine, București, 2001, vol. I, p.150; a se
vedea și enciclopedia Românii în știința și cultura occidentală,
Davis, SUA, 1992, p.207).
vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Poet
la vremea lui Ahab. Poezii incifrate de Mircea [Sandu] Ciobanu și salvatoarea
neînțelegere a criticului Marian Popa; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ciobanu10mirceapoezii/
.
vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea
Eliade despre neo-platonismul din arta lui Camilian Demetrescu, în rev.
„Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 264/2013, pp. 28-29; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliade10-camilian/.
vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O
carte premiată sub șocul „sperieturii cu termeni grecești”, în rev.
„Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 295/ 2014, din 16 -31dec. 2014, pp.19-20; http://www.clipa.com/print_a12738-O-carte-premiata-sub-socul-sperieturii-cu-termeni-grecesti%e2%80%9d.aspx
.
Despre editarea în 2006 la Paris
a „cronicarului plastic” Andrei Pleșu, a se citi Radu Portocală, Prieteniile
păguboase ale I.C.R., 10 dec. 2007, unde fostul director al Institutului
Cultural Român din Paris făcuse observaţia de bun simţ că numărul de titluri de
doctor honoris cauza primite de „falsul filozof al religiilor” (I.V.S.) Andrei
Pleşu depăşea cu mult firava sa operă “ştiinţifică”. Din textul lui Radu
Portocală aflăm cum s-a pus la cale cu bani din bugetul României „aclamarea în
franceză” a tezei de doctorat în istoria artei scrisă de Pleșu. Expresia cu
„aclamarea” a fost folosită de Mihail Neamțu în înseilările lui ocazionate de
volumul omagial pe care acest lingușitor al lui A. Pleșu l-a alcătuit
directorului său. Teza în istoria artei a fost multpremiată în comunism, mai
degrabă pentru „valoarea” vizitelor autorului în casa lui Leonte Răutu decât
pentru valoarea ei. Numai că ea n-a fost „aclamată în franceză” de nici un mare
editor parizian în anul 2006 (vezi Radu Portocală, Icerisme,
precum și demisia sa din postul de director I.C.R.-Paris, dec. 2006, relatată
în rev. „Cronica română”, Bucuresti). Memorabil ne pare faptul că și după
un deceniu de la demisia sa, scriitorul Radu Portocală a fost „cenzurat” la
Târgul de carte Gaudeamus din noiembrie 2015 probabil din pricina dezvăluirii
„aprecierii zero” la Paris a tezei de doctorat Pitoresc și melancolie;
vezi http://www.cotidianul.ro/cum-se-distruge-cartea-intitulata-un-presedinte-impotriva-romaniei-271764/
vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea
Eliade și brațul lung al inchiziției comuniste, în rev. „Tribuna”,
Cluj-Napoca, nr. 269/ 2013, din 16 –30 noiembrie 2013, p.12; sau https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/
; precum si http://www.scribd.com/doc/186557642/IsabelaVScrabaEliadeWikipedii
.
vezi referatul lui D. Anghelescu,
Receptarea actuală a scriitorilor români din exil, nov. 2015; Pentru o
primă „luminare” a jumătății din umbră a consemnat și Liiceanu jurnalul
vizitelor făcute la Păltiniș filozofului marginalizat Constantin Noica (vezi
Isabela Vasiliu Scraba, Noica, un marginalizat al culturii comuniste și
post-comuniste, în rev. „Alternativa”, Canada, nov. 2014; http://www.alternativaonline.ca/IVS1411.html
; link de regulă „ocolit” la căutarea cu „Aol” după „Isabela Vasiliu-Scraba,
Noica” pe segmentul românesc al internetului). Dacă ținem seama de tam-tamul
din jurul închipuitei „Școli de la Păltinis” negată de Noica (vezi, Isabela
Vasiliu-Scraba, Himera Școlii de la Păltiniș; http://www.optimalmedia.ro/stire-accente/himera-scolii-de-la-paltinis-ironizata-de-noica-de-isabela-vasiliu-scraba/6991
), tam-tam de care au beneficiat cu prisosință doi-trei comuniști care (fără să
scrie vreo carte de filozofie spre a se „legitima” ca foști școlari ai marelui
Noica insistând pe lângă vizitatorii lui să citească filozofie și, mai ales,
să-l studieze pe Kant) nu uitau să invoce numele filozofului de la Păltiniș în
desele lor apariții publice (așa cum fizicianul Basarab Nicolescu l-a tot
invocat pe filozoful Ștefan Lupașcu în primii ani ai deceniului al nouălea,
fără însă a participa și la Colocviul pe care Academia Română i l-a dedicat lui
St. Lupașcu în 1993 unde a fost prezentă fata filozofului francez de origine
românească) s-ar putea ca Noica să fi pus degetul pe rană atunci când a
considerat „discutabil” gestul lui Liiceanu de a publica Jurnalul de la
Păltiniș (vezi: https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/
). Iată și părerea lui Vintilă Hoia: „Jurnalele intime mi se păreau inutile
încercări de a intra în literatură pe o portiță din dos… un fel de a pretinde a
deveni celebru pe spinarea unor celebrități autentice” (citat în vol.: Isabela
Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topografie a prezentului,
Slobozia, 2002, p.53, ISBN 973-8134-24-2).
La fișa „Vintilă Horia” pe
en.wiki se pot citi din 24 mai 2016 următoarele linkuri active: Isabela
Vasiliu-Scraba, Vintilă Horia – istoric al filozofiei românești, pe
hârtie în „Poesis”, Satu Mare, nr. 236-237/ 2010, pp. 50-54; sau http://www.scribd.com/doc/176897482/IsabelaVScrabaVintilaHoriaFilozRomaneasca
; Isabela Vasiliu-Scraba, Vintilă Horia exilat, pe hârtie în rev.
„Origini/ Romanian Roots”, SUA, vol. XIV, nr. 4-5/ 2010, număr omagial „Vintilă
Horia”; http://www.scribd.com/doc/164505556/IsabelaVasiliuScrabaVintilaHoriaExilat
; Isabela Vasiliu-Scraba, Receptarea românească a primului scriitor străin
laureat al premiului Goncourt; https://isabelavs2.wordpress.com/vintila-horia/isabelavs-vintilahoriacentenar/
; si Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric
răpit prin Berlinul de est; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/
.
Despre această parte a „jumătății
din umbră”, ca și despre exilații de după 23 august 1944 am publicat o serie
studii strânse în volume. În 1992 a apărut prima carte despre
filozofia lui Noica, așa cum în 2000 a apărut prima carte despre gândirea lui
Nae Ionescu și în 2004 primul volum despre filozoful Alexandru Dragomir.
„Latura ascunsă a culturii românești” am evidențiat-o și în volumul din 1993, Inefabila
metafizică si mai ales în 1995 când am scris despre Nae Ionescu eseul O
pseudo-descoperire a unui pseudo-plagiat (apreciat de Alexandru
Paleologu), studiu pe care l-am publicat într-un mic volum împreună cu alte
scrieri pe teme platonice. De semnalat ar fi că în post-comunism eseul
despre Nae Ionescu (O pseudo-descoperire a unui pseudo-plagiat) a fost
refuzat de „România literară” și de „Viața Românească” (Cezar Baltag), fiind
„cenzurat” de birocratul Mycomp și din Wikipedia.ro (vezi fișa „Isabela
Vasiliu-Scraba” din ro.wikipedia.org. dinainte de vandalizare : https://isabelavs2.files.wordpress.com/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf
). În 1997 mi-a apărut volumul Atena lui Kefalos (ISBN 973-98247-6-8,
cu texte despre sociologul Anton Golopenția, omorât în bătaie după arestare,
sau despre fostul deținut politic Horia Stanca, etc… : https://www.scribd.com/doc/177406639/IsabelaVScrabaAtenaKefalos
). Volumul care mi-a fost publicat în 1998, Configurații noetice la Platon
și la Eminescu, ISBN 973-98981-0-6, cuprinzând și comunicarea „Les
interferences des cultures dans la litterature europeenne contemporaine”
susținută la Colocviul de la Namur (Belgia), 26-29 iulie 1998, a fost de asemenea
îndepărtat din Wikipedia românescă de mafia care a pus stăpânire pe această
enciclopedie on-line. Un adept al „pupincurismului” (după propria-i
expresie) scria prin 2010 de „criticile impersonale” în spatele cărora s-ar
ascunde „clienții gândirii conspiraționiste” invidioși pe [farsa] „circulației
internaționale a cărților lui Pleșu” (Mihail Neamțu). Adulator al celui care
i-a oferit burse N.E.C., – adică al lui Andrei Pleșu, coechipier la New Europe
College cu fata lui Leonte Răutu (supranumit „groparul culturii românești”) -,
Mihail Neamțu a fost angajat de directorul interimar Andrei Pleșu la Institutul
de Istoria Religiilor probabil ca să poată îngriji în tihnă (din octombrie
2008, data inaugurării Institutului, până in aprilie 2009, data lansării) cele
două volume omagiale tipărite apoi de Liiceanu. Filozoful Andrei Marga
observase că Pleșu, „favorit al fiecărui regim…a folosit, ca puțin alții din
această țară, banii publici pentru o promovare personală
chestionabilă”. Spre ghinionul salariatului M. Neamțu, adevărul despre
ceea ce el a numit „circulație internațională a cărților lui Pleșu ” s-a putut
afla chiar din afara granițelor României : „Culegerile de articole care
formează opera lui Andrei Pleșu, traduse la București și editate în Franța /…/
nici nu se vând, nici nu sînt considerate cărți. Ele sînt trecute ca broșuri în
fișierul general ținut de editorii francezi, deci nu intră în cataloagele
generale ale editurilor” (Radu Portocală).
Despre manipulare am scris în
textul: Isabela Vasiliu-Scraba, Indicii de manipulare în eseistica unui
fost discipol al lui Noica, în rev. „Origini/ Romanian Roots, Norcross,
GA, 30093, USA, nr. 1-2-3/2009, pp.112-114; sau https://marianhociung.wordpress.com/2012/10/29/isabela-vasiliu-scraba-indicii-de-manipulare-in-eseistica-unui-fost-discipol-al-lui-noica1909-1987-dl-ion-papuc/
; și Isabela Vasiliu-Scraba,Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese
ascunse, http://www.alternativaonline.ca/index1405.html
; sau http://www.scribd.com/doc/164909511/IsabelaVasiliuScrabaWikipediaRoPrintreRanduri
; la discuții în ro.wikipedia.org un utilizator (/administrator ?) scria
despre administratorul AdyJapan că ar fi „cu două fețe” întrucât în en.wikipedia.org
AdyJapan se „supune regulilor” dar în ro.wikipedia.org „își asigură dictatura
proprie prin reguli arbitrare”. De unde reiese că aceiași administratori care
au confiscat ro.wikipedia.org și-au extins controlul și în wikipediile de alte
limbi în care apar prezentate personalitățile românești. Așa s-ar putea explica
și promptitudinea cu care cele patru texte despre Vintilă Horia (scrise de
Isabela Vasiliu-Scraba și postate pe 24 mai 2016) au fost ștampilate
(instantaneu) drept „POSSIBLE VANDALISM”.
vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva
despre Școala trăiristă inițiată de Nae Ionescu, în rev. „Tribuna”,
Cluj-Napoca, nr.258/ 2013, pp.4-5; http://www.scribd.com/doc/192386827/IsabelaVScrabaInterviuBacau
.
25. De unele
aspecte din cartea lui Florin Țurcanu (tributară clișeelor de gândire ale lui
Zigu Ornea) m-am ocupat și eu într-un studiu (Abuz de imaginație)
publicat în rev. „Argeș” (Pitești), text care se poate citi în volumul: Isabela
Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate (Slobozia, 2004, pp. 91-99,
ISBN 973-8134-16-1).
26. În mod
inteligent, tânărul Florin Cântec observase că unica „dovadă” a implicării în
politică a lui Eliade a fost extrasă de doctorandul Florin Țurcanu dintr-un
dosar încă secret (nr. 573). Ea provine dintr-o declarație scrisă de arestatul
Radu Gyr foarte probabil în urma schingiuirilor. Amintind despre această
așa-zisă „dovadă”, Florin Cântec remarca „surprinzătoarea amabilitate a
SRI-ului de a-i pune la dispoziție aceste dosare secrete domnului Țurcanu”
(Florin Cântec, Corespondența Mircea Eliade – Radu Gyr, în rev.
„Origini. Romanian Roots, vol. XIII, no. 6-7-8/ 132-133-134, June-July-August
2008, Norcross, Georgia, SUA, numărul dedicat lui Mircea Eliade, p. 29). Florin
Cântec, fost bursier Fulbright care a cercetat la Regenstein Mircea Eliade
Papers, mai notează că „ar fi fost interesant dacă Țurcanu ar fi oferit
mai multe detalii despre conținutul dosarului 573 citat. Era dosarul întocmit
lui Eliade sau lui Radu Gyr? Pentru că oricum trebuie să fie vorba de un dosar
construit pe baza documentelor Siguranței, dar prelucrat apoi de Securitate
pentru a fi folosit ori împotriva unuia ori a celuilalt” (Florin Cântec, ibid.,
p.30).
Fiind invitată de universitara
Georgeta Orian să vorbesc despre Vintilă Horia și Domnița Ileana la Sesiunea
Stiințifică a Universității „1 dec. 1918” din Alba Iulia (vezi înregistrarea
video postată pe youtube: https://www.youtube.com/watch?v=w0O_gLroSCk&t=153s
; pe care apoi profesoara Georgeta Orian a insistat să o scot, fie primind o
solicitare în acest sens, fie pentru că la reascultare nu a găsit în spusele
mele nici unul din clișeele vehiculate în învățământul superior ) m-a surprins
pe 18 mai 2012 nivelul scăzut al comunicării (Vintilă Horia – linii
tematice esențiale ) redactată de universitarul clujan Cristan Radu,
doctor în „Vintilă Horia” .
*Poetul Vasile Voiculescu a fost
arestat pe 5 august 1958 pentru „vina” de a fi scris poezie mistică. Condamnat
a face pușcărie politică până în 1963, dr. Vasile Voiculescu a decedat după
patru ani de temniță grea si încă un an de dureri atroce. Pe 30 aprilie 1962 a
fost „mutat” (pe targă) din închisoarea Aiudului la Dispensarul TBC-Turda,
urmată de o țidulă de eliberare din închisoare confecționată trei zile mai
târziu. Cât a fost arestat, biroul său de lucru a fost devastat de organele
represive ale statului polițenesc comunist, biblioteca distrusă si chiar acolo,
în camera unde locuise poetul Vasile Voiculescu până la arestare, îi fuseseră
instalați chiriași. Pe patul de moarte, înainte de a -și da duhul, scriitorul
martirizat i-a zis fiului său mai mic: „Ionică, eu mor! M-au omorât! Ai grijă
că sînt mai perverși decât crezi tu.” (Vasile Voiculescu, 25 aprilie 1963, vezi
dr. Radu Voiculescu, Vasile Voiculescu. Anii de detenție, Buzău, 1993, precum
și volumul despre Vasile Voiculescu publicat de Florentin Popescu).
REPERE BIBLIOGRAFICE
-Vintilă Horia, Mai bine mort
decât comunist. Gânduri pe marginea unei istorii a viitorului, Ed.
Phoenix, București, 1990.
-Vintilă Horia, Dumnezeu s-a
născut în exil. (Premiul Goncourt) 1960, trad. Al. Castaing revăzută de
autor, ed.I-a, Madrid, 1978 ; ed.II-a, Ed. Europa, Craiova, 1990.
-Vintilă Horia, Cavalerul
resemnării, trad. I. Cantuniari, Ed. Europa, Craiova, 1991.
-Vintilă Horia, Mai sus de
miazănoapte, C.R., București, 1992.
-Vintilă Horia, Salvarea de
ostrogoți (Prigoniți-l pe Boetius), trad. I. Cantuniari, Ed. Europa, Craiova,
1993.
-Vintilă Horia, Un mormânt în
cer, trad. M. Cantuniari și Tudora Șandru Olteanu, Ed. Eminescu,
București, 1994.
-Vintilă Horia, Moartea
morții mele [nuvele], Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1999.
-Vintilă Horia, Introducere
în Istoria filozofiei românești moderne, prefață de Constantin Amăriuței,
Ed. Jurnalul literar, București, 1999.
-Vintilă Horia, Credință și
creație [publicistică din „Sfarmă Piatră” ; „Gândirea” și „Meșterul
Manole”, etc.], Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1999.
-Vintilă Horia, Șfârșit de
exil [nuvele], Ed. Jurnalul literar, București, 2001.
-Vintilă Horia, Suflete cu
umbră pe pământ, Ed. Jurnalul literar, București, 2004.
-Vintilă Horia, O femeie
pentru apocalips, Trad. Mihaela Păsat, Ed. Art, București, 2007.
-Vintilă Horia, Contra
naturam [publicistică din revistele românilor exilați], Criterion
Publishing, București, 2010.
-Vintilă Horia, Memoriile
unui fost săgetător, Ed. Vremea, București, 2015.
-Vintilă Horia, Călătorie la
centrele pământului, [interviuri, reportaje] trad. Sanda Popescu Duma, Ed.
Art, București, 2015, traducere a originalului spaniol apărut într-o a doua
ediție la Barcelona în 1976.
-Vintilă Horia, Jurnalul unui
țăran de la Dunăre, trad. Doina Jela, Ed. Vremea, București, 2016.
-Vintilă Horia, Crucea,
Ed. Vremea, 2017. Cartea a reușit peformanța să publice un eseu de cca 7 pagini
(2000 car/pg.) într-un volum de 166 de pagini, când o mulțime de eseuri
publicate de Vintilă Horia în deceniul opt nu au fost traduse și editate în
România. In volumul Crucea secțiunea semnată de Radu Preda este de-a
dreptul de prisos, fiind la un nivel extrem de scăzut în comparație cu opera
lui Vintilă Horia.
– Nicolae Balotă, Vintilă
Horia: între exil și renaștere, în „Revista Sriitorilor Români”, nr. 25/
1988, pp.171-176.
– Nicolae Balotă, Mircea
Eliade: Memoire II (1937-1960) Les Moissons du Solstice, Paris, 1988, în
„Revista Sriitorilor Români”, nr. 25/ 1988, pp.161-166.
– Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea
Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est: https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei
/ .
-Isabela Vasiliu-Scraba, Vintilă
Horia ca istoric al filozofiei românești ; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-vintilahoriaistorie2/
.
-Isabela Vasiliu-Scraba, Vintilă
Horia exilat, https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-vintilahoriaexilat2/
.
-Vintilă Horia în dialog cu
Virgil Ierunca, în rev. „Origini/ Romanian Roots”, USA, nr. 4-5/
2010 ; https://isabelavs2.files.wordpress.com/2016/05/interviu-vh.pdf
.
-Vintilă Horia, Întâlnirea cu
Nichifor Crainic ; https://isabelavs2.files.wordpress.com/2016/12/crainic.pdf
.
-Isabela Vasiliu-Scraba, Radu
Gyr despre falsificarea istoriei literare la „acrobatul” George Călinescu
; online https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-crainicgandirea/
.
-Isabela Vasiliu-Scraba, Rinocerizarea
criteriului biografic la un istoric dilematic ; extrase au apărut pe
hârtie în revista lunară de literatură si artă „Acoalda”, Satu Mare, nr.10
(95), octombrie 2015 (anul IX), p.11 și p.18; on-line: http://www.romanianstudies.org/content/2016/02/isabela-vasiliu-scraba-rinocerizarea-criteriului-biografic-la-un-istoric-dilematic-2/
: sau tot pe internet : http://www.totpal.ro/isabela-vasiliu-scraba-rinocerizarea-criteriului-biografic-la-un-istoric-dilematic/,
într-un an, cca. 1400 afișări.
-Isabela Vasiliu-Scraba, Himericul
discipolat de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica, în
rev. Acolada, nr.4 (67), aprilie 2013, p.16 – 17 ; sau online http://www.omniscop.ro/himera-discipolatului-de-la-paltinis-pretext-de-fina-ironie-din-partea-lui-noica/.
-Isabela Vasiliu-Scraba, Himera
„Școlii de la Păltiniș”, ironizată de Noica, în rev. Acolada, nr.2 (65),
febr. 2013, p.16 si p.22 ; sau online http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Himera
scolii de la Paltinis ironizata de Noica.htm.
-Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj
la Păltinișul lui Noica ; pe hârtie în rev. „Discobolul”, Alba Iulia,
Serie nouă, Anul 13, Nr. 151-152-153 (156-157-158), iul.-aug.-sept. 2010,
pp.256-260 ; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/
; sau : http://www.romanianstudies.org/content/2010/09/isabela-vasiliu-scraba-camera-13-a-vilei-noica-de-la-paltinis/.
-Isabela Vasiliu-Scraba, Noica
în cifru “humanist”, vezi „Acolada”, Satu Mare, anul V, nr 4 /42, aprilie
2011, p.16 ; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavasiliuscrabanoicahumanitas5/.
-Isabela Vasiliu-Scraba, „Modelul
Păltiniș” și „Modelul Antim” (sau Inutile liste bibliografice oferite de Noica
și lecturi de poezie religioasă în casa boierească a Olgăi Greceanu), în
revista „Clipa”, SUA, Ediția 1178 din 20iunie 2015 ; http://www.clipa.com/a13398-Modelul-Antim.aspx
sau la https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicaolga/.
-Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful
Noica, un marginalizat al culturii comuniste și post-comuniste ; http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Noica%20marginalizat%20de%20IVS.htm
.
-Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii
închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca,
pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 255/2013, pp.9-10; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/noaptea-de-sanziene/
; extrase în rev. „Nord literar”, Baia Mare, nr. 2 (93), februarie 2011, http://www.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=998&Itemid=46
.
-Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea
spirituală în receptarea din țară și visul premonitoriu al lui Eliade,
pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul VIII (XLIII), Nr.12 (318), dec. 2008,
p. 36, https://fr.scribd.com/doc/234897986/IsabelaVasiliuScrabaReceptareEliade
; extrase în „Revista Română”, Iași, nr. 55/ 2009, pp 16- 17 ; http://astra.iasi.roedu.net/pdf/nr55p16-17.pdf
.
-Isabela Vasiliu-Scraba, Cum
l-a minimalizat Andrei Pleșu, un fals filosof al religiilor, pe Mircea Eliade,
pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, 1-15ian., nr. 272/2014,
pp.15-16; https://www.scribd.com/document/191358853/IsabelaVScrabaEliadePlesu
; sau https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/
.
-Isabela Vasiliu-Scraba,
Eliade și detractorii lui, sau Răfuiala oamenilor de rând cu omul
superior, pe hârtie în rev. „Acoalda”, Satu Mare, nr.4, aprilie 2014,
p.15 ; https://fr.scribd.com/doc/225083365/IsabelaVasiliuScrabaEliadeDetractori
; o variantă mai elaborată : http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-EliadeDetractori4.htm
.
-Mircea Vulcănescu, Dimensiunea
românească a existenței (1943, 1983).
-Isabela Vasiliu-Scraba, Anul
1983 a fost „anul M. Vulcănescu”, în „Convorbiri literare”, Iași, Anul
CXXXV, aprilie 2001, Nr. 4, p.38 ; http://isabelavs.go.ro/Articole/VULCAN2-1983.htm
.
-Isabela Vasiliu-Scraba, Filozofia
lui Noica, între fantasmă și lucititate, Slobozia, 1992 ; https://philpapers.org/rec/VASFLC
.
-Isabela Vasiliu-Scraba, Noica
printre oamenii mici și mari la 25 de ani de la moarte; on-line http://www.romanianstudies.org/content/2012/07/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre/
; sau http://www.totpal.ro/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre-la-25-de-ani-de-la-moarte/
.
-Isabela Vasiliu-Scraba, „Scăparea
prin tangentă”, sau C-tin Noica și Mircea Vulcănescu, în „Convorbiri
literare”, Iași, Anul CXXXV, dec. 2001, Nr. 12/ 72, p.6 ; https://www.scribd.com/doc/200150236/IsabelaVasiliuScrabaScapareaTangenta
.
-Isabela Vasiliu-Scraba, In
labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi : Petre Țuțea,
Cioran, Noica, M. Eliade, M. Vulcănescu și Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp,
Slobozia, 2000, ISBN 973-8134-05-6.
-Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări.
Elemente pentru o topografie a prezentului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2002,
ISBN 973-8134-24-2 ; http://www.worldcat.org/search?q=Isabela+vasiliu-scraba&qt=owc_search
.
-Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică
la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp,
Slobozia, 2004, ISBN 973-8134-16-1.
-Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva
despre Școala tăiristă inaugurată de Nae Ionescu, pe hîrtie în rev.
„Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 258/2013, 1-15 iunie 2013, pp.4-5 ; sau http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Memorialistica2Tribuna258.htm
; sau http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COMENTARII/Ceva%20despre%20scoala%20trairista%20de%20IVS.htm
.
-Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro
confiscată de o mafie cu interese ascunse ; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/
; pe hârtie în rev. „Vatra veche”, Anul VI, nr.2 (62), febr. 2014,
pp.46-50, sau varianta intitulată Wikipedia.ro citită printre rânduri :
http://blogideologic.wordpress.com/2013/06/02/isabela-vasiliu-scraba-wikipedia-ro-citita-printre-randuri/
.
-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea
Eliade la 25 de ani de la moartea acestuia și la 30 de ani după moartea
discipolului său, Sergiu Al-George, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu
Mare, nr.10, octombrie 2011, p.6, 7, si 26 ; online la http://www.scribd.com/doc/167095578/Isabela-Vasiliu-Scraba-In-%C5%A3ara-lui-Mircea-Eliade-la-25-de-ani-de-la-moartea-acestuia-%C5%9Fi-la-30-de-ani-dup%C4%83-moartea-discipolului-s%C4%83u-Sergiu-Al-George
; sau http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-11Precizari-Wendy_despreCulianu.htm
.
-Isabela Vasiliu-Scraba, Despre
lipsa de individualizare a călăilor, sau Despre lipsa individualizării
anchetatoarei din romanul eliadesc „Pe Strada Mântuleasa”, pe hârtie în
rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XII, 16-28febr., nr. 251/2013,
pp.20-21 ; sau http://fr.scribd.com/doc/172501135/IsabelaVScrabaEliadeStrMantuleasa
.
-Isabela Vasiliu-Scraba,
Acad. M. Eliade și neo-iobăgia ideologică post-decembristă; în rev.
„Acolada”, Satu Mare, nr.3 (100)/2016, p.14 ; on line https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/;
sau http://www.scribd.com/doc/200150811/IsabelaVasiliuScrabaAcadEliade
.
-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea
Eliade despre neo-platonismul din arta lui Camilian Demetrescu, pe hârtie
în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 264/2013, pp. 28-29 ; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Eliade10-Camilian.htm
; sau online în Revista „Agero” din Stuttgart , https://fr.scribd.com/doc/168929559/IsabelaVasiliuScrabaEliadeCamilianDemetrescu
.
-Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica
lui Nae Ionescu în unica și dubla ei înfățișare, Slobozia, Ed. Star Tipp,
2000, ISBN 973-8134-06-4; https://philpapers.org/rec/VASMLN
; a se vedea șI http://www.worldcat.org/title/metafizica-lui-nae-ionescu-in-unica-si-in-dubla-ei-infatisare/oclc/48753439
.
-Isabela Vasiliu-Scraba, „Orice
mare inteligență basculează între filozofie și religie” sau Nae Ionescu și
Petre Țuțea, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 296/2015, și
nr. 304/2015 ; on-line în rev. „Clipa”, California, SUA, dec. 2014 http://www.clipa.com/a12740-ORICE-MARE-INTELIGENTA-BASCULEAZA-206-NTRE-RELIGIE-SI-FILOZOFIE-Petre-Tutea.aspx
; sau https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-tuteanae/
.
– Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade
și unul dintre turnătorii săi anonimizați, în rev. „Acolada”, Satu Mare,
Anul XI, nr.1 (110) ianuarie 2017, p.17, fragmente de articol ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/
.
-Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea
lui Eliade si gonflarea lui Culianu prin felurite tertipuri, pe hârtie în
rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 266/2013, pp. 7-8 si nr. 267/ 2013, pp. 5-6,
octombrie ; sau https://fr.scribd.com/doc/179318328/IsabelaVScrabaMicsorareEliadeGonflareCulianu
.
-Isabela Vasiliu-Scraba, Noica
despre arherul istoric întrupat de Mircea Eliade, pe hârtie în rev.
„Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 253/2013, pp. 4-6, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-8Noica-Tabor.htm
-Isabela Vasiliu-Scraba, Un
al patrulea volum de Istoria credințelor si ratatele colaborări ale lui Eliade
cu I.P. Culianu, pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul IX (XLIV), Nr.4
(322), aprilie 2009, p. 22, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/Culianu_in_colab3.htm
.
-Isabela Vasiliu-Scraba, Dialoguri
cu Eliade întrerupte printr-o colaborare ratată de Culianu, în „Poesis”,
Satu Mare, Anul XXI, Nr. 228-229-230, ianuarie-martie, 2010, pp.74-78; https://www.scribd.com/document/188003307/IsabelaVScrabaEliadeCuliBeletristica
.
-Isabela Vasiliu-Scraba, Răbdarea
îngerească a lui Mircea Eliade cu Ioan Petru Culianu, în rev. „Oglinda
literară”, Focșani, Anul VII, nr. 84, dec. 2008, p.3956, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/rabdareaEliade8.htm
/
-Isabela Vasiliu-Scraba, Nae
Ionescu despre „superbia animi”, pe hârtie în „Acolada”, Satu Mare, anul
X, nr 6 (103), iunie 2016, p. 10; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-creatiune/
.
-Isabela Vasiliu-Scraba, Platon
la doi foști discipoli ai Profesorului Nae Ionescu: Mircea Vulcănescu șI Mircea
Eliade, pe hârtie în „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XV, nr.342/ 2016, p.10
și p.31; https://isabelavs2.wordpress.com/vulceliadeplaton
/ .
-Isabela Vasiliu-Scraba, Românismul
lui Mircea Eliade și teroarea istoriei, pe hârtie în „Acolada”, Satu Mare,
anul X, nr 10 (107), octombrie 2016, p.13; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/romanismeliade/
.
Autoare: ISABELA
VASILIU-SCRABA, vezi fișa scriitoarei înainte de vandalizarea ei de către
birocratul Mycomp care îndepărtează din titlurile cărților Isabelei
Vasiliu-Scraba, precum și informații referitoare la studiile ei post-universitare
de filozofie în occident precum si la studiile ei de limbi străine din perioada
1985-1990 (germană, engleză, spaniolă,italiană, greacă veche si latină):
chiar și vandalizată, fișa
eseistei Isabela Vasiliu-Scraba din WIKIPEDIA.ro este cenzurată (adică
intenționat ocolită) de motorul de căutare „Ask”.
Tags : „Centenar Vintilă
Horia” ; „scriitori români din exil” ; „laureatul Premiului Goncourt,
1960” ; „Axente Sever Popovici” ; „Mircea Eliade”, „Isabela
Vasiliu-Scraba”, „Noica” ; „detenția politică în comunism” ;
„spălarea creierelor”.
Plăcutu-mi-a
RăspundețiȘtergereexista un blog "vintilahoria" cu publicistica lui spaniola din deceniul opt. extrem de interesant.
RăspundețiȘtergere