Teatru de
Poezie: Puși
Dinulescu, Rodian Drăgoi, Dorin Croitor, Gabierla Tănase, Vali Pena, Sorin
Stratilat, Ștefan Opreanu
Coordonator:
Dr. George Anca
SA
SE STIE ! ! ! date istorice din
...imprejurimi de Prof. Ion Coja
Foarte adevarat, cu un amendament: ultimul rege din dinastia arpadiana, a decedat la 300 ani dupa regele Stefan (la 1300). Din 1300, pana in 1527, au fost numai regi straini , ce nu aveau nici o legatura cu ungurii.
Numele de "Ungaria" deriva din turca si inseamna "10 sageti", adica numarul triburilor turcice venite in Panonia: 3 triburi de turci Cabari (proveniti din Khazari- popoare turcice care au adoptat iudaismul), 6 triburi de populatii turcice, care au format baza ungurilor (dintre care cel mai puternic era tribul maghiarilor) si un trib de Baschiri, de la care deriva si cuvantul "Bozgor"(baschir, boschir, boscor) din care s-a format in romana verbul "a boscorodi-a vorbi neinteles".
SĂ SE ŞTIE ! ! Ungaria Mare nu a existat! Să afle şi TOKES!!!
Este scornită de minţile înfierbântate care confundă realitatea cu visurile deşarte de mărire!
Ungaria aşa zis Mare a fost un artificiu administrativ, o găselniţă birocratică, a unui funcţionar oarecare, numit Buest, decizie luată în 1867, de azi pe mâine, într-un birou, în urma unor intrigi şi aranjamente de culise.
Ungaria aşa zis Mare nu a fost o realitate istorică, împlinită printr-un eveniment de anvergură. Nici vorbă să se compare cu procesul prin care s-a ajuns la constituirea României Mari, proces care are la temelia sa jertfa a, sute de mii de români!
Prin jertfă se consolidează tot ce este trainic în istorie. Unde este jertfa ungurească la 1867?! Unde a fost jertfa ungurească atunci când, după un veac şi jumătate deocupaţie turcească totală, Budapesta este eliberată de armatele imperiale austriece?
Să le aducem aminte celor care calomniază România cu atâta pasiune, faptul ruşinos, penibil, jenant, de care ne-am ferit să facem caz, că în armata care i-a alungat pe otomani din Budapesta şi din Ungaria, nu a existat niciun combatant ungur!
Repet: când turcii, care transformaseră Ungaria în paşalâc, au fost alungaţi de armatele unei puteri europene, creştine, în acea armată nu a fost niciun ungur care să fi ridicat sabia pentru gloria, liberatea sau demnitatea maghiară! Nici unul! La fel cum, în cele aproape două secole de ocupaţie turcească, nu s-a înregistrat niciun moment de rezistenţă, de opoziţie ungurească la ocupaţia musulmană.
Nota bene: principatul medieval ungar, creaţie a Bisericii Catolice, nu a avut o omogenitate etnică comparabilă cu a principatelor româneşti, între care includ şi Transilvania.
Nu întâmplător regii Ungariei de origine maghiară îi numeri pe degete, într-o jumătate de mileniu! Asta până la Mohaci, în 1527, când statul ungar dispare. Dispare Ungaria, dar nu şi Transilvania, care continuă să existe!
De ce nu dispare şi principatul Transilvania odată cu Ungaria, la 1527? Simplu de ce: pentru toată lumea, pentru toate cancelariile din acea vreme, Ungaria şi Transilvania erau lucruri diferite, entităţi complet separate, care nu puteau fi gândite împreună! Dimpotrivă, în linii mari, Transilvania se afla în aceeaşi situaţie cu Moldova şi Ţara Românească, fiind toate trei părtaşe în mod firesc la aceeaşi istorie, la acelaşi model de organizare politică.
Insistenţa cu care ne atacă detractorii maghiari ne obligă la gestul cel mai firesc: comparaţia între cel calomniat şi calomniator! Foarte uşor şi la îndemâna oricui este să constate că oportunismul şi lipsa de demnitate este mult mai prezentă la liderii maghiari, decât la cei care ne-au condus şi reprezentat pe noi!
S-o spunem pe şleau şi pe înţelesul omului de rând: momentele în care să-ţi fie ruşine de tine că eşti maghiar sunt mult mai numeroase şi mai jenante decât cele care i-ar îndreptăţi cât de cât pe români să trăiască acest sentiment dureros.
Nu mai intrăm acum în detalii, dar aceste detalii de urgenţă trebuie adunate de istoricii specialişti şi puse pe tapet, căci numai aşa vom închide gura celor care şi-au făcut o meserie din a calomnia tot ce este românesc!
Ţinem totuşi să punem o întrebare pentru bravii noştri detractori maghiari, mai activi ca de obicei în preajma zilei de 1 Decembrie: câţi sunt românii care au făcut istorie pentru Budapesta, şi câţi sunt maghiarii care au marcat istoria pentru români? Câţi sunt românii al căror nume a fost maghiarizat şi se fălesc azi cu ei toţi maghiarii, şi câţi sunt maghiarii cu nume românizat?.
Să mi se ierte simplicitatea, approape penibilă, a demersului pe care îl propun! Dar nu avem încotro şi trebuie să ne coborâm la nivelul cerebral al celor care ne agresează, agasanţi şi insistenţi cu orice ocazie!
Să vorbim aşadar pe înţelesul minţii lor, împuţinată de ură şi năluciri deşarte!
Avem nevoie, zic, de aceste două liste, riguros alcătuite, ca să le facem publice şi să tranşăm o dată şi pentru totdeauna disputa artificială, nefirească, la care suntem obligaţi să participăm, oricât de neserioasă ni se pare nouă, românilor.
Pentru cei ce vor face această operaţiune, de listare a românilor care împodobesc Pantheonul unguresc, le recomandăm să verifice situaţia din satul Buia, unde s-au născut cei doi mari matematicieni Farkas şi Janos Bolyai.
Am prieten un istoric din Sibiu, care mi-a demonstrat că tatăl, Farkas din Buia, scris Bolyai, era român, că tot satul Buia era românesc pe la 1800, iar numele de botez Farkas, adică Lupu, este un bine cunoscut nume de botez tipic românesc, larg răspândit la românii din Ardeal, din Maramureş!
Din păcate acel coleg se teme pentru persoana lui şi pentru familie să-şi susţină ipoteza, adevărul!.
Să-l ajutăm noi, dacă nu pe domnul istoric, atunci măcar pe domnul Adevăr să iasă în lume teafăr, întreg, nemăsluit!
Acelaşi exerciţiu nu ar strica să-l facem şi cu ceilalţi vecini, întrebându-ne câţi ucrainieni, ruşi, bulgari, sârbi sau greci au scris pagini de istorie românească, şi câţi români i-au fericit pe vecinii noştri şi ar binemerita nu numai un cuvânt de recunoştinţă din partea acestora!. Dar ar merita ca în toate aceste ţări, în Grecia, în Bulgaria, în Serbia, în Ucraina, în Ungaria, să înceteze prigoana împotriva celor ce simt româneşte şi se consideră români!
Oare cât vom mai tolera persecutarea şi marginalizarea românilor fără a face auzit măcar protestul nostru, al românilor din România, care nu riscăm nimic demascând neruşinarea guvernanţilor vecini, a guvernanţilor noştri, complet surzi la suferinţa românilor din ţările vecine?!
Pentru acei unguri care nu mai ostenesc blamându-i pe români în toate felurile, să le reamintim: la Trianon, în 1920, s-a decis creare statului Ungaria!
Budapesta nu mai fusese capitala unui stat adevărat, suveran, încă din 1527, după dezastrul de la Mohaci. Abia după 400 de ani, la Trianon, a apărut din nou un stat ungar. De data asta, pentru prima oară în istoria lor, ungurii erau majoritari în propria ţară. Iar statul ungar era, pentru prima oară, un stat naţional! Comunitatea internaţională le-a făcut ungurilor acest dar, iar ei, maghiarii, consideră că atunci, la Trianon, s-a produs cel mai mare dezastru din istoria lor!
Care e logica acestor resentimente?
Cum puteţi deplânge la nesfârşit dispariţia graniţelor care aparţineau altora, adică habsburgilor?! Nicidecum maghiarimii! Nu vă deranjează ridicolul situaţiei?!
Până la Trianon, vreme de 400 de ani, ungurii au trăit sub guvernarea şi administrarea altora, ba a turcilor, ba a austriecilor. Abia după Trianon, ungurii s-au trezit fără stăpân, liberi să se guverneze cum vor! Şi ştiţi dumneavoastră, fraţi maghiari, care a fost prima iniţiativă a politicienilor dumneavoastră de atunci, a liderilor de la Budapesta?
Care a fost primul lor gând de autoguvernare maghiară, suverană şi independentă pentru prima oară după 400 de ani?
Nu ştiţi, căci este tare jenant ce a decis, de capul ei, clasa politică din Ungaria!
Au decis să trimită şi au şi trimis la Bucureşti o delegaţie, de trei conţi maghiari, care i-au propus regelui Ferdinand şi lui Ionel Brătianu ca Ungaria să se lipească la România, într-un stat dualist, după modelul dualismului austro-ungar instituit în 1867!. Nici mai mult, nici mai puţin!
Aşadar instituirea unui dualism româno-ungar a fost proiectul politic cel mai dorit, speranţa cea mare a politicienilor maghiari!.
Lipsiţi de exerciţiul guvernării, al libertăţii, fruntaşilor unguri le-a fost teamă de riscurile şi provocările la care te supune suveranitatea. S-au simţit singuri şi neajutoraţi, neasistaţi! Nu ştiau încotro s-o apuce!
Cam la fel cum au reacţionat ţiganii noştri când au fost eliberaţi din aşa zisa robie: s-au trezit şi ei dintr-odată neasistaţi şi s-au întors pe capul boierului român să afle cu ce l-au supărat şi să ceară să rămână mai departe sub pulpana sa!
Unde era dispreţul politicienilor maghiari faţă de tot ce este românesc atunci când au venit la Bucureşti cu căciula în mână cerşindu-ne întovărăşirea?!
Unde era dorul de libertate şi neatârnare care animă, se zice, întreaga istorie a cavalerilor maghiari?!.
> Prin ce impuneau românii în faţa vecinilor maghiari ? Prin faptul evident că în această parte a Europei, a lumii, statul cel mai vechi şi mai stabil, cu o continuitate neîntreruptă de peste 600 de ani, era statul român.
Nici în toată Europa nu găseşti multe popoare care s-au învrednicit de o asemena performanţă politică!
Semn de cuminţenie şi de înţelepciune atât la nivelul domnilor, cât şi la nivelul omului de rând de la talpa Ţării!
Nu întâmplător românii se numără şi printre cele numai câteva popoare din Europa care au fost în stare să elaboreze un cod juridic propriu, vestitul Jus Valachicum.
Da, oameni buni, aşa s-au
petrecut lucrurile după Trianon!
A fost un moment jenant pentru bieţii unguri, iar guvernanţii şi mai apoi istoricii români, ca nişte veritabili domni, ca nişte adevăraţi boieri, ca nişte buni vecini, ca nişte oameni adevăraţi, ne-am abţinut să-l popularizăm, să-l mediatizăm şi să-l comentăm!
Să facem caz, ori, ferit-a Sfântul, să facem haz! Căci comentariul, oricare ar fi fost, nu putea fi decât unul complet defavorabil ne-prietenilor noştri! Şi poate că aşa ar trebui să procedăm şi în continuare! Să facem uitate asemenea momente de slăbiciune ale Celuilalt!
Din păcate, abnegaţia ungurească sistematică, instituţionalizat ă, de a lovi şi calomnia tot ce este românesc, ne obligă să părăsim îndătinata noastră atitudine de a-i lăsa pe neprieteni în plata Domnului. Bunătatea noastră şi bunul nostru simţ sunt considerate slăbiciune, prostie chiar!
E timpul ca această impertinenţă să capete răspunsul cuvenit, iar cei fără ruşine să fie obrăzniciţi şi puşi cu nasul la perete, să nu şi-l mai ridice aşa de sus fără niciun temei!
Dacă nu se găsesc maghiarii de bun simţ care să-i tragă de mânecă pe conaţionalii lor mai zănateci sau nu îndrăznesc, să ne ocupăm noi, românii, de această trebuşoara Avem nevoie, aşadar, de o strategie bine pusă la punct prin care să contracarăm eforturile sistematice ale celor care, cu fel şi fel de minciuni, ne calomniază şi ne sabotează cu orice ocazie!
Noi nu avem nevoie de minciuni, de alte calomnii ca să le răspundem, ci avem de partea noastră adevărul şi nu mai putem întârzia cu punerea în funcţiune a acestei arme teribile: ADEVĂRUL!
Şi adevărul este de partea noastră în cele mai multe cazuri!
Numai detractorii noştri au motive să se teamă de adevăr!
Numai că trebuie să avem grijă mare: Dumnezeu, oricât ne-ar iubi, nu ne bagă şi în traistă!. Ne-a iubit Dumnezeu atunci, la Alba Iulia, şi a vegheat Sfântul Duh la opera care se finaliza în acea zi de neuitat. Dar acel final fericit se împlinea prin fapte de vitejie şi de dăruire apostolică a cărturarilor noştri, şi datorită jertfei româneşti din acei ani teribili ai Marelui Război.
1 Decembrie s-a împlinit prin voia Domnului, dar nu ne-a picat din cer!
Tuturor românilor aşadar, pentru fiecare român în parte şi pentru întreg Neamul nostru cel românesc, inima şi fruntea sus! Avem de ce!
Prof. univ. dr. ION COJA
Apropos, ştiţi cum a chemat-o pe mama lui Matei Corvin? (rege al Ungariei timp de 32 de ani - 1458-1490 - fiul lui Iancu de Hunedoara). Elisabeta Sălăjan !!!
A fost un moment jenant pentru bieţii unguri, iar guvernanţii şi mai apoi istoricii români, ca nişte veritabili domni, ca nişte adevăraţi boieri, ca nişte buni vecini, ca nişte oameni adevăraţi, ne-am abţinut să-l popularizăm, să-l mediatizăm şi să-l comentăm!
Să facem caz, ori, ferit-a Sfântul, să facem haz! Căci comentariul, oricare ar fi fost, nu putea fi decât unul complet defavorabil ne-prietenilor noştri! Şi poate că aşa ar trebui să procedăm şi în continuare! Să facem uitate asemenea momente de slăbiciune ale Celuilalt!
Din păcate, abnegaţia ungurească sistematică, instituţionalizat ă, de a lovi şi calomnia tot ce este românesc, ne obligă să părăsim îndătinata noastră atitudine de a-i lăsa pe neprieteni în plata Domnului. Bunătatea noastră şi bunul nostru simţ sunt considerate slăbiciune, prostie chiar!
E timpul ca această impertinenţă să capete răspunsul cuvenit, iar cei fără ruşine să fie obrăzniciţi şi puşi cu nasul la perete, să nu şi-l mai ridice aşa de sus fără niciun temei!
Dacă nu se găsesc maghiarii de bun simţ care să-i tragă de mânecă pe conaţionalii lor mai zănateci sau nu îndrăznesc, să ne ocupăm noi, românii, de această trebuşoara Avem nevoie, aşadar, de o strategie bine pusă la punct prin care să contracarăm eforturile sistematice ale celor care, cu fel şi fel de minciuni, ne calomniază şi ne sabotează cu orice ocazie!
Noi nu avem nevoie de minciuni, de alte calomnii ca să le răspundem, ci avem de partea noastră adevărul şi nu mai putem întârzia cu punerea în funcţiune a acestei arme teribile: ADEVĂRUL!
Şi adevărul este de partea noastră în cele mai multe cazuri!
Numai detractorii noştri au motive să se teamă de adevăr!
Numai că trebuie să avem grijă mare: Dumnezeu, oricât ne-ar iubi, nu ne bagă şi în traistă!. Ne-a iubit Dumnezeu atunci, la Alba Iulia, şi a vegheat Sfântul Duh la opera care se finaliza în acea zi de neuitat. Dar acel final fericit se împlinea prin fapte de vitejie şi de dăruire apostolică a cărturarilor noştri, şi datorită jertfei româneşti din acei ani teribili ai Marelui Război.
1 Decembrie s-a împlinit prin voia Domnului, dar nu ne-a picat din cer!
Tuturor românilor aşadar, pentru fiecare român în parte şi pentru întreg Neamul nostru cel românesc, inima şi fruntea sus! Avem de ce!
Prof. univ. dr. ION COJA
Apropos, ştiţi cum a chemat-o pe mama lui Matei Corvin? (rege al Ungariei timp de 32 de ani - 1458-1490 - fiul lui Iancu de Hunedoara). Elisabeta Sălăjan !!!
Interesant dialogul
acesta care incearca sa apere si sa justifice apartenenta la o anumita
dogma si crez religios a civilizatiilor judaico-crestine.
Cine are dreptate? Probabil ca
atat Dr Viorel Roman, cat si toti cei care se simt ofenzati de tonul lui VR si
isi apara crestinismul ortodox.
Acest dialog, insa, din pacate,
apartine trecutului, cum de asemenea toate religiile actuale bazate pe
misticism apartin trecutului. Chiar si expansivul musulmanism este sortit
pierii.
Noua religia a secolului XXI si
XXII ia nastere in Silicon Valey si alte centre de tehnologie si genetica umana
si superumana (androida).
Noua religie va fi de natura
algoritmica si se va ocupa de creerea de superoameni si de nemurirea fizica
aici pe pamant si nu in paradise si iaduri create de fantezii a la Harry
Potter.
Intotdeauna clasele dominante,
oamenii cu putere au creat si religiile, iar omul viitorului va fi un nou
Sapiens, care doar in parte va avea caracteristicile si nevoile spirituale ale
Omului Sapiens dezvoltat spiritual acum opt-zece mii de ani. Ocest om nou va
alege pentru toti noua credinta si nu este sigur ca vreuna din religiile
actuale va fi acceptata ca o "putere" moral-social-politica, ci poate
doar ca divertisment folcloric, traditional, etc.
Stiu, aceste randuri vor ofensa
multa lume care traieste din iluzii si isi hraneste spaima existentiala cu
basme, dar daca cineva este curios sa se aprofundeze in intelegerea
conditiei umnane in viitor, ei atunci va fi nevoit sa studieze stiinta si AI
(artificial inteligens) si genetica si tehnologie moderna. Exista un material
covarsitor deja pe aceste teme ale viitorului si toate se bazeaza pe dovezi
stiintifice si nu doar pe imaginatie sau speculatie filozofica.
Poate, de inceput, ar fi
interesant de citit cartile lui Yuval Noah Harari (de stiinta popularizata):
"Sapiens: A brief History of
Humankind" si "Homo Deus: A Brief History of Tomorrow".
De asemenea vreau sa dau dreptate
celor care spun ca "Vestul" nu se sinchiseste de soarta Romaniei sau
a romanilor. Nicioadata nu a facut-o, si Romania este considerata in continuare
o tara secundara care este folosita din cand in cand in interesul "marilor
puteri".
In alta ordine de idei:
Ce ma mira in continuare este
Scuza Magnifica pe care Romanul actual o atribuie Imoralitatii, Lenei si
Coruptiei proprii.
Tot timpul este afisata aceasta
scuza penibila: "Aa, noi suntem Corupti, Lenesi, Smecheri, deoarece am
trait pe langa turci si rusi si au mai venit si fanariotii aici la noi, la noi
mieii pamantului, si de aia suntem noi lasi, smecheri, corupti, etc...."
Fanariotii au venit cu bani si
scoala si experienta in Tara Romaneasca si in Moldova si au avut un rol
important in emanciparea poporului roman.
In experienta mea de emigrant de
50 de ani, nu am intalnit alti emigranti de alte natii, care sa fie atat de
invidiosi, atat de dezbinati si ranchiunosi cum sunt romanii. Asta tot turcii
si grecii si rusii ne-au invatat?
Si daca materialul uman
roman, aluatul din care e facut romanul e bun, atunci cum se face ca la mai
bine de 200 de ani de cand grecii si 125 de ani de cand turcii ne-au parasit si
lasat in grija/voia noastra, romanii genereaza acum cea mai corupta societate
care existat vreodata pe meleagurile mioritice?!
Zic sa ne privim cu mai multa
umilinta in oglinda vietii si sa fim realisti recunoscandu-ne atat calitatile
cat si defectele in aceiasi masura.
Vara placuta!
Dimitrie G.
Superioritatea occidentalilor si
inferioritatea ortodocsilor moldo-valahi e intolerabila (12)
X: … generozitatea
occidentalo-catolica este cel mai pur NEOCOLONIALISM, derulat chiar in Europa,
margelele si bucatile de carpa din secolul al XVII-lea fiind acum Coca Cola si
telefoanele mobile ...
Roman Grue: Sunt ortodox
(botezat) şi nu mă simt inferior unui catolic, în nici un fel. Românii care au
studiat la şcoala ortodoxo-moldo-vlaho-slavă (vorba dvs.), au ocupat jumătate
din locurile de muncă oferite de capitalistul (catolic, reformat?) Bill Gates!
Nu uit, că perfidul Albion a furat, din jumătate de lume, timp de peste 500 ani
şi aşa a devenit civilizat. În acest timp 500 ani moldo-vlahii s-au luptat cu
orientul (turcii), iar ardelenii cu austro-ungarii! Nu mă plâng, din contră, mă
bucur că am răzbit, ca popor. Suntem tot aici şi tot români. Şi aşa vom rămâne.
Ce ne-a adus UE? Un alt tip de exploatare şi multe interdicţii, fără să ne
cunoască. Tezaurul României nu e la Moscova, ci împărţit între
"civilizaţii" Europei. Berlin, Paris, Londra! Acesta e motivul,
pentru care Bruxelles a stabilit că Rusia NU TREBUIE să înapoieze Tezaurul României
(se înţelege că nu-l mai are). Etc., PS.: Domnule profesor Viorel Roman, eu
totuşi, spre deosebire de domnul Mircea Chelaru, vă mai dau o şansă şi dacă ne
întâlnim la Alba Iulia, la Congresul Spiritualităţii Româneşti, vă întind mâna,
cu speranţa, că în ceasul al doisprezecelea, veţi vedea, şi recunoaşte,
adevărul!
Viorel Roman: Adevarul
crestinilor, al Vechiului si Noului Testament il gasim in raspunsul la: Cine
aduce Vestea Minunata, Renasterea in bine a lumii? Unde-i speranta, viitorul
luminos si cum ne pazim de cel necurat? Cine opreste dansul in jurul Vitelului
de Aur si ne indruma spre Tara Fagaduintei? Cine ne duce in ispita? Ce este
moral? Cine ne salveaza in vest si mantuieste in est? Care-i imperiul binelui
si unde al raului? Roma sau Moscova? Care-i adevarul? Ortodocsii cred ca ei il
detin, ceilalti sunt tradatori, care il cunosc, dar il falsifica si il folosesc
in interes personal. Asa gandesc si occidentalii, dar pe dos, totusi merita sa
depasim prejudecatii, sau cel putin sa le facem vizibile. Dilema noastra este
frustrarea crestinilor, ca 1989 nu a avut loc refacerea unitatii de la
Vancouver la Vladivostok si ca s-a instalat o Cortina de Argint, un dublu
standard si nu in ultimul rand, ca incompatibilitate dinte ortodocsi si
occidentali, uniti formal in UE/NATO, e trecuta mereu cu vederea. Daca cred in
acela de aceiasi cred-inta, e firesc ca occidenalii nu-i cred, cred-iteaza nu
pot sa-i ajute pe cei ce amana refacerea unitatii. Ortodocsii, dupa cum vedem
in aceste zile, se razbuna prin paternalism neofanariot. In ciuda tuturora,
dupa vizita la Bucuresti a Fericitul Ioan Paul II, „crestinismul respira cu doi
plamani“, si „refacerea unitatii fara conditii“ a papei Francisc, putem fi
optimisti, mai ales in preajma noii vizite papale cu prilejul comemorarii a 100
de ani de la Marea Unire.
METAMORFOZA LUI
DIMITRIE GRAMA
*
Am ajuns atlet de
performanta si am fost selectat in lotul Romaniei de atletism. Eram foarte
multumit sa primesc o indemizatie sportiva si sa reprezint tara in lagarul nostru
socialist, in Bulgaria, Cehoslovacia, DDR, URSS. Visul meu de a parasi tara,
dorinta bazata pe niste experiente la varsta de 14 -15 ani la Ilidia, in Banat.
Copil: „Până la urmă mi s-a spus că n-am originea
sănătoasă și că de-aia eu nu sunt pionier. Știam că sunt neam de grecotei,
dar asta de cu sute de ani în urmă și eu mă consideram acum român, nimic
altceva. /.../ Sunt foarte mândru că sunt pionier și-mi spăl singur de mână
cravata mea roșie și mi-o calc cu piglaisul în fiecare zi. (p. 123) /.../
Sunt tot mai mânios și mai agresiv atunci când încerc să le explic ce-au spus
Marx, Engels, Lenin și Stalin și mă întreb: Cum e cu putință ca părinții mei
să fie atât de limitați și să nu vadă clar, așa cum văd eu, binefacerile și
avantajele noii societăți comuniste? Cum pot să fie așa de orbi? Parcă nici nu
m-aș trage din ei! (p.124)/.../ Aștept să treacă timpul și cocoțat acolo în
vârful pomului, mă întreb: Cum se face că omul ăsta destul de bătrân, și
nici pe departe bogat, nu a intrat deja de bună voie în colectivă? De ce oare
n-a văzut avantajele colectivizării? Și dacă nu le-a văzut, sau nu le-a
înțeles, ce (p.130) nevoie a fost să-l bată în halul ăla? Chiaburii își băteau
slugile, nu comuniștii (p. 131)
Atunci la varsta de 14 ani, din tanar comunist indoctrinat, am devenit un
observator critic al unui sistem inuman.
Vara
anului 1969 eram in cantonament, cu lotul Romaniei de atletism, la Poiana
Brasov. Sansa mea de a participa la vreun concurs in Vest, s-a redus aproape la
zero, atunci cand in aceiasi vara, doi atleti, fratii Hodos, au
"ramas" in Vest.
Am fost ales sa plec la Stockholm cu lotul.
Coplesit de ganduri,
stateam pe o banca la stadion, cand asa, din senin, un aruncator de ciocan, pe
care il cunosteam doar superficial si care nu-mi era prieten sau macar coleg de
antrenament, el fiind aruncator si eu sprinter, se aseaza linga mine si in mare
confidenta imi spune: "Stii ca fratii Hodos s-au intors? N-au primit azil
in Vest si acuma-s la Bucuresti. Si-au cerut iertare la Federatie si nu se stie
ce se va intampla cu ei, etc., etc."
Mi-am
facut datoria fata de tara si lot si am concurat atat la 400m individual cat si
la stafeta de 4X400m. Dupa concurs aveam o zi libera de cumparaturi si in ziua
aia eu m-am dus la Politia din Stockholm si am cerut azil politic. Suedezii nu
m-au trimis inapoi, ba din contra m-au ajutat in toate eforturile mele de a-mi
continua studiile si cariera sportiva. Doar la trei - patru ani dupa ce am
"fugit" din lotul Romaniei de atletism, am fost selectionat pentru
lotul national al Suediei.
Am aflat mai tarziu ca
fratii Hodos nu s-au intors nicidecum in Romania atunci in vara lui 1969 si
mi-am dat seama ca aruncatorul acela de ciocan, Ciobanu cred ca l-a chemat, a
fost instruit sa vina la "elemente" ca mine cu zvonuri de intimidare,
de dezinformare care sa ne descurajeze sa "fugim", daca cumva
asa o ideie ne-ar fi trecut prin cap. El facea parte din doua loturi nationale
si avea obligatii pentru amandoua: lotul national de atletism si lotul natinal
Securitatea.
*
În sistemul meu de
gandire aceste lupte pentru putere reprezinta doar actiunile Omului
Masina. Probabil ca si eu, in mare
masura sunt la fel, dar incerc sa ma revolt, sa ma razbun pe mine insumi.Cine
nu a trait in fascism sau comunism, poate nu intelege despre ce vorbesc.
... Şoapta trăznetului cord invers filmul amarcord noaptea adormind la bord
… mască, dincolo
de care, / Fără nici un cuvânt, stă adevărul
Nu lumea e o
tablă de șah, dar nu există nicio lume, doar tabla de șah.
Eroarea, maya regizează.
Psihologia șahului este și a coroanelor. Teatrul șahului nu există. Calul negru
intră și iese numai de formă, își rezervă un avatar emfatic. Piesele zac din
eternitate unele contra altora. Nu apar jucători și, oricum, ei nu sunt Ignațiu
și Eroarea.
A
juca șah după A Game at Chess pare periculos psihologic. Fiecare epocă
își are accentele ei, iar generalizarea lui Middleton scoate șahul din
realitate. Dar ar fi prea mult pretext, pe prea puțină dramă. În fapt,
masca-auto-play-ul are ceva pentru spectatorul de pretutindeni și de oricând,
ori pentru nicăieri și niciodată.
Fiinta
umana se naste fara constiinta.
Plato descrie cinci forme diferite de
organizare a societatilor umane Aristocratia Timocratia, Oligarhia, Democratia
și Tirania. Democratia este o societate condusa de oameni
dominati intelectual si spiritual de o pofta nestapinita, primitiva, pentru
mancare, bautura sex si alte placeri. Plato considera democratia, ca fiind o
societate fara ordine sau disciplina unde egalitatea politica duce inevitabil
la o cultura grosolana, de prost gust si la o moralitate bazata pe
"lasa-ma sa te las", unde orice siretlic este acceptat si "totul
este in regula".
Singura
societate mai proasta decat democratia, este Tirania. Tirania nu este polul opus al democratiei, ci mai curand
reprezinta o democratie "coapta", ajunsa la apogeu si in care orice
forma de expresie, de habit uman, printre care nerespectarea legiilor si crima
social-politica, devin acceptabile.
Romania
si romanii probabil ca, de-a lungul anilor, au trecut, constient sau
inconstient, prin toate aceste forme de organizare sociala si statala pina cand
au ajuns la actuala forma de democratie. Cat de serios poate fi considerat un
furt de un pepene la targ, sau un furt de cunostiinte la o scoala sau
universitate? Cui îi mai pasa
de asa ceva?
Atunci
cand eu am plecat din tara, in 1969, Romania era, conform teoriei lui Plato,
o Tiranie, dar nu sunt convins ca din punct de vedere moral-social,
exista vreo diferenta mare intre Tirania si Democratia romana.
Cred ca atata timp cat orice natie, deci si
natia romana, refuza sa fie sincer angajata in propria ei existenta si este
nepasatoare la auto-critica si auto-condamnare, nu sunt mari sanse de
reconciliere cu propriul spirit sau cu cel al altor natii.
Un
popor despiritualizat, suspicios si neincrezator, cade usor victima fortelor
diabolice si imorale care, incet-incet, distrug si pe acei putini
supravietuitori decenti si constienti. 70% din oameni poseda o constiinta
minima, rudimentara.
O constiinta de supravietuire.
Daca ar invia Mircea
cel Batran, Stefan cel Mare, Mihai Viteazul, Eminescu, Hasdeu, Iorga, Goga,
strabunii mei, sunt sigur ca s-ar sinucide direct, nevoind sa traiasca intr-o
asemenea ordine nefireasca. Ordine fara Demnitate.
„Uite, mi-am tras / un glonte-n cap / și încă unul / și încă
multe / alte gloanțe / până când am
început / să înțeleg de ce / Bacovia iubea / atât de mult / plumbul.”
*
Metamorfoza
....Tocmai cand ies din parc, aud
cum cineva striga:
"domnule Alui G., domnule
Alui G"
- Ans
Elm trebuie sa fie prin apropiere!"
- Domnule Ans Elm, ce s-a intimplat? Sunteti sigur ca va simtiti bine?
intreaba femeia aia.
-
"Nu, nici o grija, ma simt minunat"
"Am uitat ceva la gara" mai spun
si aproape alergand trec strada
si intru din nou in gara ROMAN.
"Ce aia ma-sii, se pare ca-i
mai multa lume amestecata in farsa asta complet deplasata. Farsa de studentie,
nu de oameni adulti si responsabili. Cine dracu se ocupa cu tampenii de genul
asta?!
Sunt revoltat si scarbit, dar
trebuie sa ma controlez! Imi dau seama ca nimeni nu ma va ajuta daca eu imi
vars veninul pe orisicine, mai ales pe oameni nevinovati care nu au nici in
clin nici in maneca cu farsa jucata mie.
(Umblă prin gara ,
nu vede pe nimeni si atunci se duce la ghiseul unde se cumpara
biletele de tren si intreabă:
-"Nu va suparati,
aveti cumva lista pasagerilor de la vagonul de dormit care a sosit azi
dimineata de la Barcelona? Ah, Bucuresti, scuzati!
Imi caut un amic venit din
strainatate, Juan Carlos, dar s-ar putea sa fi calatorit sub numele de Fitz
Gerald".
-Imi pare foarte rau, dar noi nu
avem datele personale ale pasagerilor.
Incercati la hotel sau la
politie.
(Dimi): Astea fiind spuse, functionarul feroviar inchide fereastra
si dispare undeva in interior, lasaindu-ma singur si la fel de
dezorientat ca inainte de a vorbi cu el. Cumva nu-i drept si pentru ca-l
banuiesc si pe feroviar de "conspiratie" sunt si mai suparat si
lovesc un cos de gunoi cu piciorul. Ma lovesc
tare la glezna si ca sa nu urlu de durere imi bag pumnul in gura si
respir adinc de cateva ori.
Durerea din glezna ma sileste
sa-mi adun gandurile si, vrind-nevrind, imi dau seama ca "situatia"
mea nu-i simpla , ca nu-i vorba doar de un vis sau de o o banala farsa jucata
de niste prieteni.
Nu, trenul ala de noapte, m-a
transportat intr-o "alta realitate", o realitate care fara mila
considera ca fac parte din ea si ma obliga sa particip activ la ceeace se
intimpla.
Si eu particip ca un paralizat
care asteapta sa apara cineva, orisicine, sa-l ajute sa dispara din realitatea
asta.
Si unde dracu-i acum Juan Carlos
Desmond FitzGerald, impuscatul-reinviatul? As vrea acum sa-l intreb cum a facut
atunci cind s-a trezit ca nu-i el insusi ci un altul in Spania!
De ce nu l-am ascultat mai cu
atentie? De ce am adormit ca un porc, in loc sa fiu ochi si urechi?
In aroganta mea, am considerat
"povestea" lui Juan Carlos, o fantezie vinduta ieftin unuia care, din
intimplare se afla in acelasi cupeu de tren. Vinduta, asa ca omul sa-si dea
importanta si ca sa treaca timpul!
Mi-am zis atunci ca acel Juan
Carlos, vorbeste aiurea sau ca-i vreun tacanit si de aceea nu l-am luat in
serios si vorbele lui au avut un efect de somnifer.
*
......Ramin in curte gandindu-ma
ca poate, cine stie, motanelul acela din trecutul meu, uitat si pierdut din
neglijenta cugetului si al spiritului intimidat de circumstantele eternului
strain, va reaparea. Ramin in speranta ca poate alte semne care ma leaga de Eul
meu de altadata, ma vor cauta si, pina la urma, ma vor gasi aici in acest loc
strain si izolat, dar in acelasi timp extraordinar si binecuvantat de propriul
lui Dumnezeu.
Un barbat mai in varsta si
dupa cateva secunde o femeie tinara trec prin fata casei si amindoi imi ureaza:
"Buna ziua". Le raspund surprins, neobisnuit sa fiu salutat de niste
oameni pe care nu-i cunosc. Acolo unde am trait pina ieri seara, strainii nu se
saluta intre ei. Acolo traiesti
majoritatea timpului intr-un fel de ne-existenta spirituala, inconjurat de apatia
unor suflete blazate sau obosite. Inconjurat de suflete ranite mortal de
indiferenta, inconjurat de suflete muribunde.
Salut pe orisicine-mi iese in cale. Incredibil, toti imi
raspund! Daca inchid ochii, piata asta
de tirg neinsemnat se transforma in camin, in familie si univers! Cand ai
redeschid, un batrinel cu o punga de plastic in mina, sta protapit in fata mea
si fara nici un fel de introducere, ma intreaba:
"Domnu mieu, nu vreti
sa luati niste cas proaspat de la mine?"
" Nu, nu"
raspund eu. - "Luati si gustati o bucatica. Ai tare
proaspat, si-i moale si gras ca untu". - "E bun casul dumitale. Cat costa? ". "Treizeci de
lei. E pret facut anume pentru dumneavoastra!" raspunde batrinul.
O gasesc pe Ana la bucatarie. Se
uita la mine si cu o voce putin dojenitoare, dar, in acelasi timp, calda imi
spune:
(Ana, la bucătărie): "Unde te-ai ascuns? Te-am cautat peste tot
si pina la urma am crezut ca ai disparut ca si motanul ala, asa, fara sa spui
nimic!" Ma uit cum face mamaliga, care, atunci cand e aproape gata, ne
vorbeste pe limba ei: "bllc, bal-bllc, fuuu, sss, blc".
In timp ce mancam, intreb, asa
mai mult retoric:
"Ana, cine sunt eu, in
fond?"
"An Selm, bine-nteles" Imi raspunde ea
fara nici un pic de ezitare.
"Da, incep sa cred ca ai
dreptate, ca-mi place din ce in ce mai mult de mine, de acest Ans, pe care-l impartim".
"Cum adica il
impartim?"
"Sigur ca-l impartim! Oare
nu esti tu aceia care l-a recunoscut pe Ans in mine pentru prima
oara?"
"Ah, asa da....."
"Vad ca ai facut curat si ai
schimbat oglinda la baie. Multumesc!"
"Despre ce oglinda vorbesti,
dragul meu?"
"Aia din perete, de deasupra
chiuvetei, pe care am spart-o inainte de a pleca in oras".
"Glumesti sau poate te
referi la vreo oglinda pe care ai spart-o altundeva, altcindva. Poate ca e
vorba de oglinda in care nu mai poti sa te vezi acum, dar care continua sa-ti
reflecte amintiri strict personale. Oglinda aceea nu este aici si, chiar daca
ar fi, probabil ca mie mi-ar fi imposibil sa o vad... ( ma imbratiseaza si ma saruta usor pe buze).
*
Pina ieri seara, daca cineva ma
intreba cine sunt, puteam sa-i raspund, foarte simplu, sigur pe mine, ca sunt Midi Rahma.
Acum, in dimineata asta de toamna
insorita, nu mai sunt asa de sigur. S-ar putea sa fiu Ani Selm !
In retrospectiv, totul a inceput
cu o calatorie, simpla, banala, pe care de fapt am facut-o de zeci de ori in
ultimii doi-trei ani si anume, o calatorie cu avionul Barcelona-Malaga. Nici nu
mai stiu cum s-a facut, cum s-au incurcat lucrurile, dar ieri dupa masa am
intirziat la aeroport si am pierdut ultimul avion cu destinatia Malaga. M-am interesat la aeroport si spre norocul si
bucuria mea am aflat ca pot lua un tren de noapte care urma sa ajunga la
Marbella la sapte dimineata. Perfect, de acolo mai aveam doar o ora cu un taxi
pina la Gibraltar. Repede m-am urcat untr-un taxiu si ajuns la gara mi-am luat
un bilet la un cupeu de dormit. Aici am avut noroc! Era ultimul loc intr-un
cupeu de clasa a doua. Multumit am avut timp sa beau si o halba de bere
"Cruzcampo" si sa pufai un Davidoff inainte de a ma urca in tren.
Cupeul era pentru doua persoane,
dar atunci cand eu l-am abordat, era gol asa incit am putut sa ma instalez in
liniste si sa incep sa citesc cartea lui Michio Kaku, "Paralel
Worlds", pe care o cumparasem inainte de a pleca spre aeroport. Tocmai
cand am terminat "introducerea”, trenul s-a pus in miscare. M-am dezbracat in chiloti si maieu, m-am
intins pe pat si am continuat sa citesc despre lumile paralele ale lui Kaku,
lumi posibile in imensitatea posibilitatilor fizice, a particulelor, in
imensitatea combinatiilor de materie si anti-materie.
Cred
ca la un moment dat am atipit si atunci cand cartea mi-a cazut din mina, m-am
trezit brusc si m-am ridicat "in fund" pe pat, constatind cu uimire
ca nu mai sunt singur in compartiment. Vizavi de mine, pe patul lui, statea un
batrinel, destul de mic de statura, cu parul des si carunt, cu ochi
cenusiu-albastrii, care cum a vazut ca eu sunt treaz, a spus simplu:
"Buenas noches!"
Cu o voce gatuita, care acum
parea sa nu mai fie vocea mea, i-am raspuns: "Buenas noches"
Zambind, s-a ridicat de pe pat,
mi-a intins mina prezentindu-se: "Me llamo Juan Carlos. Me alegro de
conocerle". Cu aceeasi voce, stranie, i-am raspuns: "Me llamo Midi. Lo siento, solo hablo
ingles". Spunindu-i ca vorbesc doar engleza, am crezut ca pot sa-l
descurajez de la vreo conversatie mai lunga, ne-avind nici un chef de discutii,
dar batrinelul mi-a raspuns imediat: "No problems, I speak english as
well". Apoi intr-o engleza perfecta, "de Oxford", mi-a spus ca-i
originar din Pirinei, dar niste afaceri urgente l-au obligat sa se duca in Sud,
in Andalusia. Nu avea nici un chef sa calatoreasca si mai ales nu in Andalusia,
dar "business is business". Mi-am dat seama ca suntem cam in aceeasi
situatie si i-am povestit ca si eu doar "accidental" ma aflu in cupeul
acela pe care il impartim pentru satisfacerea businessului. Am ris impreuna si
am mai schimbat citeva banalitati de politete.
La
un moment dat, il aud pe Juan Carlos exclamand: "Paralel Worlds! Asta-mi
aduce aminte de colonelul Vershinin din piesa lui Cekhov: Trei surori! unde
Vershinin proclama: Intr-un secol sau doua, sau intr-un milenium, oamenii vor
trai intr-un alt mod, vor fi mai fericiti. Noi nu vom fi acolo sa fim martori
la acea viata, dar de aceea traim noi acum, de aceea muncim. De aceea suferim.
Ca sa cream acel viitor. Aceasta-i menirea existentei noastre. Singura fericire
pe care o putem cunoaste este aceea de a munci pentru acest tel".
Apoi
Juan Carlos tace si priveste tacut, asa cum doar batrinii stiu sa priveasca,
undeva in gol sau intr-un viitor limitat de peretii compartimentului. Nu stiu
ce sa-i raspund si ascult cum rotile trenului isi fauresc viitorul lor:
dam-dam, dam-dam, dam-dam....
Juan
Carlos ma priveste insistent si atunci spun si eu, asa, mai mult intr-o doara:
"Kaku vine cu speculatiile omului de stiinta, vine cu ecuatii de
probabilitati cu prea multe necunoscute. Nu vine cu un raspuns sau un adevar,
daca asa ceva exista pentru noi oamenii. Vezi, pentru mine, originar din
Romania, intalnirea cu domnia ta in acest tren si de fapt toate intilnirile si
toata Spania, ca atare, sunt lumi paralele. Am impresia ca sufar o existenta
"in jumatati", in care, citeodata jumatatea mea de roman este
ne-existenta si cateodata ea este singura existenta posibila. Doar rareori simt
ca sunt intreg, doar rareori pot sa-mi spun: Midi esti tu, esti aici, si atunci cand pot spune asa ceva, am
impresia ca lumea este intreaga si ca eu sunt centrul universului. Dar imi dau
seama ca ceea ce gandesc si simt la un moment dat, nu este nimic altceva decat
zbuciumul intelectului si al spiritului meu personal sa se auto-inteleaga si sa
se incadreze in lumea care-l inconjoara".
Juan
Carlos se ridica si cu mainile la spate se plimba prin cupeu. De la usa la
fereastra, de la fereastra la usa, inainte si inapoi si eu il privesc pina cand
simt ca ametesc si ca sa nu ametesc si mai tare, inchid ochii.
Cand
ai redeschid, Juan Carlos se aseaza in fata mea si incepe sa-mi vorbeasca:
"M-am nascut intr-un castel vechi in Irlanda ca Desmond Fitz Gerald, iar
atunci cand tatal meu a murit, am fost numit al 28-lea Knight of Glin. Am avut
parte de o copilarie si tinerete privilegiata, fara griji si de aceea poate am
fost atras, poate fara sa-mi dau seama, spre o lume diferita, felului meu de
viata. O lume diferita de cea a Irlandei rurale. De aceea poate ca am plecat sa
descoper o alta lume si un timp am crezut ca am gasit-o in Paris sau la
Casinoul din Nice. De aceea poate ca intr-o noapte de betie si ruleta, am
plecat din Casinou direct la gara si pe drum m-am hotarit sa ma inrolez
voluntar in RCS (Razboiul Civil din Spania). Tot ca si acum, dar pentru alt
business, m-am urcat intr-un tren si m-am trezit pe undeva pe linga Valencia.
Ce
cautam eu acolo? Aventura? Glorie? Izbavire? Nu stiu, nu pot sa-mi aduc aminte
ce cautam si acum dupa atatia ani nu mai are nici-o importanta. Oricum, nu eram
eu singurul care cauta ceva, altceva sau care fugea de ceva spre altceva, ci
multi altii. Eram un regiment de britanici acolo si eu, fiind nobil, educat si
prin academii militare, am fost numit "capitan". Nu m-am bucurat mult
timp de rangul meu militar, deoarece chiar in prima saptamina de lupte am
fost impuscat in piept si Desmond Fitz Gerald, pe care-l stiam, a murit.
"I think he's dead" sunt ultimele cuvinte pe care le-am auzit si un
cer albastru nesfirsit, a fost ultima imagine pe care am vazut-o. Ce simplu e
sa mori impuscat! Simti ca si cum cineva iti da un pumn in piept si apoi
totul se sfarseste in cateva minute! Ce complicata este, in schimb, viata! Te
cauta, te gaseste si te pune la incercari!
Eu, de exemplu, m-am trezit
bandajat tot in jurul pieptului, intr-un spital de campanie. Doua surori
medicale care se plimbau printre raniti, s-au oprit si in dreptul patului meu
si cea mai in virsta i-a soptit celeilalte: "nu cred ca Juan Carlos o sa
supravietuiasca".
Habar
nu aveam despre cine vorbesc acele femei, dar ceeace mi s-a parut ciudat era
faptul ca intelegeam perfect spaniola, o limba complet straina mie! Se pare ca
sora aia medicala nu a avut dreptate si nu am murit.
Atita
timp cat am stat in acel spital de campanie, ceilalti raniti, doctorii si
surorile medicale imi spuneau Juan Carlos, iar atunci cand eu incercam sa le
spun ca sunt altcineva, Desmond din Irlanda, toti ma priveau cu ingaduinta si
imi spuneau ca sunt inca traumatizat de razboi, traumatizat de ranile mortale
pe care, doar ca printr-o minune le-am supravietuit. Cand am parasit spitalul,
razboiul se sfarsise de mai bine de doi
ani. In tolba mea de soldat am gasit niste acte in numele meu nou: Juan Carlos
G si o adresa undeva in Pirinei. Din curiozitate, m-am dus acolo sa vad despre
ce-i vorba, sa ma lamuresc de unde vine acesta confuzie.....
Juan
Carlos a continuat sa vorbeasca, dar parca in alta limba, pe care nu o mai
intelegeam, si cantecul acelei limbi necunoscute m-a cufundat intr-un somn
adinc, fara vise.
Doar
dam-damul ritmic si continuu care, vrand-nevrand, te leaga si te face partas
dansului nebunesc de metal dintre sine si rotile trenului, a continuat intr-un
subconstient, care disperat incearca sa ma reasigure ca nu sunt mort, ci doar
un simplu calator intre o viata oarecare si o moarte cu constante fixe:
dam-dam, dam-dam, dam-dam
dam-dam, dam-dam, dam-dam
*
....Da, totul s-a intamplat ca si cand eu nu
as fi fost acolo, partas la propria coexistenta, ci doar un simplu observator
plictisit, care cumva este "obligat de imprejurari" sa accepte ca
realitatea lumii inconjuratoare te forteaza sa ai intalniri cu alti oameni,
intalniri cu fapte pe care tu nu le-ai considerat serioase, nici macar demne de
putina atentie.
"Banalitatea
cotidianului pare sa fie o chestie serioasa, natangule", imi spun enervat
la culme de atitudinea mea flegmatica, de superioritate, pe care stiu ca o am
din cand in cand.
Detalii care poate acum mi-ar fi
fost de folos, nu mi le amintesc. Mi-a dat oare Juan Carlos ceva de baut, m-a
drogat sau hipnotizat? Habar nu am! Nici nu mai sunt sigur ca am urcat in tren
la Barcelona. Gara si trenul imi apar in memorie doar ca niste carti postale
vechi in care imaginea pare stearsa, mincata de timp si de nesigurante.
Transpir
si transpiratia mi-este cand rece cand calda si parca cu fiecare strop de
transpiratie pierd amintiri, pierd curaj.
Imi
tremura mainile si genunchii si asa tremurind ma asez pe o banca. Poate, cine
stie, vine un alt tren, sa ma urc in el si sa plec altundeva, poate inapoi. Sa
ajung acolo de unde am plecat, si de unde as putea sa-mi incep voiajul din nou.
O alta calatorie, care chiar daca nu-i cea initiala e totusi calatoria in care
eu sa fiu mereu eu si nu altul.
Nu
pot sa-mi dau seama cat timp am stat pe banca aceea cu coatele sprijinite de
genunchi si cu capul in maini, deoarece insusi spatiul si timpul par sa fie, ca
si mine, paralizate, inerte. O bataie usoara pe umar ma readuce la o realitate
care in fond nu-i realiatatea mea, dar cumva sunt "functional" in ea
si reflexiv ridic capul sa vad cine ma deranjeaza. "O fi vreun impiegat de
miscare" ma gandesc, dar cand ma uit mai bine vad ca persoana care m-a
batut pe umar este tot aceiasi femeie pe care am intalnit-o in tren si care se
pare ca nu are altceva mai bine de facut decat sa ma urmareasca, sa-mi
inregistreze nelinistea, confuzia si mizeria.
Observ
ca imi vorbeste, dar la inceput nu aud ce spune, ca si cand as fi scufundat
intr-un acvariu, dar incet, incet imaginea ei devine tot mai clara si aud cum
spune: "...oricum trebuie sa veniti la scoala noastra astazi
dupa-masa".
O
privesc foarte nedumerit, socat si atunci ea continua zambind indulgent,
"da, poetul Ans Elm va vorbi astazi la Liceul Roman Voda despre
Constiinta si Evolutie".
"????Nu
se poate" raspund" si cu maini tremurande imi scot din geanta agenda
2012. Deschid la 14 Octombrie si citesc uimit cu glas tare: "Liceul Roman
Voda, ora cinci, despre Constiinta si Evolutie".
Apoi,
cu o voce care nu-i vocea mea obisnuita, ingan; "Doamna..."
"Milescu"
completeaza ea.
"Doamna
Milescu, eu pina nu demult am fost altul, un alt om, de altundeva si chiar daca
poetul Ans Elm imi este
oarecum cunoscut, nu pot tine un seminar in numele lui. Nu e drept nici fata de
el si nici fata de mine!
Uitati-va
bine la mine, nu sunt eu cel pe care-l asteptati. Este, vedeti bine, vorba
despre o confuzie, despre ceva ce eu nu pot sa explic. Singurul lucru pe care,
oarecum il inteleg, este acela ca eu nu sunt pregatit pentru aventura asta si
mai ales nu sunt pregatit pentru vreun seminar filozofico-literar!"
"Domnule
Ans Elm, se vede ca sunteti
poet! Cata imaginatie! Ce introducere deosebita la un subiect asa de
controvers! Ce teatru magnific! Nu am stiut ca sunteti si actor. Mistic! Formidabil!!
Nu doresc sa fiu indiscreta, dar
propun sa va conduc eu prin Roman pina la ora prezentarii si de asemenea va
invit sa fiti oaspetele meu pentru masa de prinz.
"Accept!
raspund eu intr-o suflare. Sunteti, in fond singura fiinta umana, care in ultimul
timp mi-a acordat atentie si care poate ca, pina la urma, ma va ajuta sa ma
descurc in acesta realitate, pentru mine noua, confuza".
Pentru
prima data de cand ne-am intalnit, o privesc cu atentie. Nu pot sa-i dau o
varsta, doar constat ca-i destul de inalta, zvelta, dar cu forme bine implinite
si picioare lungi de alergatoare. Are un par saten taiat scurt, frunte inalta
si inteligenta, ochi verzi-caprui.
Ma
gindesc ca in alte imprejurari, mai relaxate, mai obisnuite, as fi fost atras
de aceasta femeie. Poate ca m-as fi si indragostit de ea, dar acum in
circumstanta de ne-ajutorat, vai de capul meu!
Mergem
agale, unul linga altul si, ca in surdina, aud ca-mi vorbeste despre istoria
Romanului, despre arta si cultura, despre sperante de viitor.
Din
cand in cand, spun si eu cate un "da" sau "nu" si atunci ea
ma priveste mirata. Probabil ca le spun la intamplare si atunci cand nu trebuie
sau cand nu se nimeresc, dar nu-mi pasa. Ma simt mult mai bine, ma simt, cumva,
in siguranta, alaturi de d-na Milescu, pe care o cheama Ana, pe numele mic.
Insista sa-i spun Ana si ea imi spune Ans.
Trecem
prin piata, care-i chiar linga gara, si nu pot sa ma abtin sa nu iau in mina si
sa miros fructele si legumele expuse de taranii moldoveni. Mirosul asta ma
readuce in alta era, in tinutul copilariei, tinutul basmelor si a placerilor
simple, curate si binefacatoare.
Un
mos imi da sa gust cas proaspat si gras si pina la urma îi cumpar un bulgar de cas, pe care i-l dau Anei, nestiind ce altceva
sa fac eu cu el.
Ana
vorbeste si mie imi place din ce in ce mai mult sa o ascult. Vocea ei ma
linisteste, ma face sa cred ca totul este bine si ca lucrurile se vor aranja,
chiar daca par complicate si de ne-inteles acum. Ma simt de parc-as fi cu un
prieten vechi de care m-am despartit odata, dar pe care l-am regasit.
TABLOURI BLESTEMATE
- Se
spune ca exista tablouri care exercita asupra privitorilor o influenta
malefica: starnesc incendii, sunt aducatoare de moarte si suferinte, sunt
salasluite de spirite sau poarta peste veacuri blesteme grele. Aceasta faima
nefasta au capatat-o chiar si unele capodopere de arta ale lumii -
Blestemul portretelor
Vladimir Borovikovski "Maria Lopuhina"
Blestemul portretelor
Portretul frumoasei printese
rusoaice Maria Lopuhina, realizat de pictorul Vladimir Borovikovski, a starnit
in Moscova, la finele veacului al XVIII-lea, o adevarata groaza in randul
tinerelor femei. La scurt timp dupa ce i-a pozat artistului, tanara printesa
s-a imbolnavit si a murit fulgerator. Despre tatal ei, Ivan Tolstoi, se soptea
in taina demult, prin saloanele luxoase in care se intalnea nobilimea rusa, ca
era pasionat de fenomenul paranormal, un adept al misticismului si, totodata,
membru important al unei loji francmasonice. De altfel, dupa moartea unicei
fiice, se vorbea ca indureratul tata, prin intermediul unor forte oculte, ar fi
reusit sa transfere spiritul Mariei in portretul pictat de Borovikovski, de
unde, din dorinta de razbunare, sufletul nelinistit al printesei ar fi
"furat" vietile mai multor tinere de varsta maritisului. Peste zece
fete ar fi murit subit, dupa ce privisera imaginea. Lantul nenorocirilor s-a
sfarsit cand colectionarul de arta Pavel Mihailovici Tretiakov a cumparat
portretul si l-a expus in celebra sa galerie din Moscova.
Exista credinta ca orice opera de
arta are o energie a sa proprie, o energie mostenita de la autorul ei, care
sporeste odata cu trecerea timpului. Fiecare privitor traieste in momentul
admirarii unui tablou, sau a unei sculpturi, o anumita stare. Aceasta
dispozitie sufleteasca este captata de operele de arta, inmagazinata si apoi
retransmisa celorlalti spectatori. Desi pare fantezista, teoria a fost emisa si
vehiculata atat de criticii de arta, cat si de psihologii moderni. Expertii
sunt de parere ca un artist, in momentul crearii unei opere, o poate inzestra
cu forte nebanuite, misterioase.
Rembrandt - "Flora"
Unul dintre pictorii in jurul
carora plutesc o multime de legende este celebrul maestru al pensulei
Rembrandt. Personajele portretelor sale, femeile din viata artistului si copiii
lui, au avut parte de morti subite, dupa ce au fost imortalizate pe panza.
Prima femeie cu care artistul si-a unit destinul, Saskia, cea care a ramas
nemuritoare prin tabloul "Flora", a murit neasteptat, in frageda
tinerete, dupa opt ani de la casatorie, timp in care a fost reprezentata in
nenumarate tablouri. Primii lor trei copii au pierit la cativa ani de la
nastere, iar cel de-al patrulea, Titus, a trait doar pana la varsta de 27 de
ani. A doua femeie din viata maestrului olandez, Hendrickje Stoffels, cea care
i-a fost amanta si model, a murit, de asemenea, foarte tanara, la scurt timp
dupa ce a fost infatisata intr-unul din tablouri. Blestemul portretelor l-a
urmarit pe artist intreaga viata, rand pe rand, pictorul pierzandu-i pe toti
cei dragi. De parca sangele din vinele lor ar fi suferit o transfuzie totala,
prin penelul artistului, catre tonurile stinse, intunecate, din tablourile
sale.
Igor Vaghin, un renumit expert
rus in tanatologie (studiul asupra mortii), considera ca portretul artistic
contine spectrul bio-energetic al omului. "De ce dupa un divort oamenii
distrug fotografiile partenerului? Aparent pentru a-l uita, insa in
subconstient, ei doresc sa ii faca rau, sa se razbune, provocandu-i suferinta.
Portretul pictat, si nu fotografiat, are o structura mult mai puternica. La
vernisajele marilor pictori vin sute de oameni. Printre ei sunt si multi colegi
de breasla invidiosi, rauvoitori. Catre cine credeti ca se transfera toate
energiile lor intunecate, toate sentimentele lor negative, ostile? Desigur
catre portretele pe care artistul le-a pictat cu dragoste si pasiune. Si cu cat
mai uimitor, mai splendid este un portret, cu atat mai vulnerabil devine
originalul sau, omul din viata reala".
Chipurile ascunse ale
mortii
O alta enigma il priveste si pe
pictorul rus Ilia Repin, a carui celebritate artistica a fost dublata, in viata
obisnuita, de blestemul propriilor sale capodopere. Una dintre operele sale
cele mai apreciate, "Raspunsul cazacilor zaporojeni catre sultanul Mehmed
al IV-lea al Imperiului Otoman", finalizata in 1891, a starnit admiratia
si incantarea tuturor criticilor, colectionarilor si pasionatilor de arta.
Insusi tarul Rusiei, Alexandru al III-lea, a fost teribil de impresionat de grandoarea
si complexitatea tabloului, achizitionandu-l imediat, contra unei sume
exorbitante. Dar la scurt timp dupa acest succes rasunator, a inceput un sir de
nenorociri, toate atribuite nefericitului tablou. Poate nu intamplator,
maestrul a lucrat la aceasta capodopera timp de 13 ani, un numar considerat
aducator de ghinion.
Prototipurile personajelor
principale ale picturii sunt prieteni ai artistului. Daca ar fi stiut ce
rasucire cumplita a vietii lor va produce aceasta creatie superba! Atamanul
Ivan Sirko, figura centrala, a fost intruchipat sub infatisarea amicului sau,
Mihail Dragomirov, general, erou al Razboiului Ruso-Turc. Repin cautase o lunga
perioada de timp un chip care sa il reprezinte pe vestitul ataman. Generalul
Dragomirov, un om bland, glumet si foarte popular in Kiev, i s-a parut
artistului cel mai potrivit pentru a "juca" acest rol. Dar iata ca la
numai cateva luni dupa ce figura sa a fost imortalizata pe panza, Mihail
Dragomirov s-a transformat, peste noapte, intr-un alt om. A cazut in patima betiei,
iar viata lui pasnica, de familist, a devenit un iad. Se purta tiranic cu
propriii fii, ii teroriza si ii chinuia. Pana cand doi dintre ei si-au pus
capat zilelor, iar singura fiica si-a pierdut mintile.
Ilia Repin -"Raspunsul cazacilor zaporojeni catre sultanul Mehmed al IV-lea al Imperiului Otoman"
Vasili Tarnovski, un vestit
colectionar de antichitati, un mecena al artei ruse, a fost cel care a servit
drept model pentru cazacul cu cusma neagra, un personaj ursuz, printre putinii
eroi din tablou care nu zambeste. La scurt timp, desi foarte bogat, Tarnovski
si-a pierdut dintr-o data intreaga avere si a sfarsit cumplit, intr-un azil de
saraci.
Un alt personaj - cel care scrie
documentul catre sultan, l-a avut drept model pe unul dintre cei mai de seama
cercetatori ai istoriei cazacilor zaporojeni. Destinul sau s-a incheiat la fel
de zguduitor: a fost arestat pe motive politice, exilat in Taskent, unde a
murit de pneumonie, din cauza conditiilor mizere.
Toate aceste evenimente tragice
l-au determinat pe artist sa creada ca tabloul sau este blestemat, iar
personajele reprezentate in el, printr-o forta tainica, diabolica, au schimbat
destinul celor ce s-au oferit drept modele. Ingrozit, Repin a sters de pe panza
figura unui micut cazac, infatisat sub fizionomia propriului sau fiu, Iuri.
Insa seria tablourilor negre ale
lui Repin nu s-a incheiat aici. Artistul l-a rugat pe renumitul chirurg si
anatomist rus Nikolai Ivanovici Pirogov sa ii pozeze pentru un portret. Medicul
a consimtit, curand tabloul a fost finalizat, dar, chiar a doua zi, Nikolai
Pirogov a murit. Aceeasi soarta a avut-o si celebrul compozitor Modest
Musorgski. Portretul lui a fost desavarsit pe 5 martie 1881, iar pe data de 28
martie a aceluiasi an, viata lui se sfarsea.
Tabloul injunghiat
Seria "picturilor
negre" continua insa si in alte parti ale Europei, unde de-a lungul
istoriei s-au semnalat "victime". In Tarile de Jos a fost cazul
celebrului tablou "Adoratia magilor", realizat de Bruegel cel Batran.
Personajul central al picturii, Fecioara Maria, a fost reprezentata de artistul
flamand sub chipul verisoarei sale. Se spune ca dupa finalizarea picturii,
aceasta a incercat in zadar, ani in sir, sa ramana insarcinata. Se soptea ca
femeia fusese condamnata pentru totdeauna la infertilitate. Tabloul a trecut
rand pe rand de la un colectionar la altul si, de fiecare data, in familia celui
care achizitiona pictura, incetau sa se mai nasca copii. Desi reprezenta o
scena biblica, imaginea capatase o faima cumplita, nici un pasionat de arta
nedorind macar sa o priveasca. In cele din urma, panza a fost cumparata de un
colectionar olandez, care, ignorand reputatia neagra a tabloului, i-a ironizat
pe cei care se lasasera convinsi de o asemenea superstitie, lipsita de orice
logica, si a donat tabloul Galeriei Nationale din Londra.
Diego Velasquez - "Venus la oglinda"
"Venus la oglinda",
capodopera artistului spaniol Diego Velasquez, a purtat, si ea, peste timp, un
renume nefast, datorat faptului ca toti posesorii tabloului, dupa
achizitionarea lui, isi pierdeau averile. Sirul de ghinioane a fost pus pe
seama faptului ca pictorul nesocotise interdictiile inchizitiei, infatisand nud
de femeie, o tema cu desavarsire interzisa in pictura spaniola a secolului al
XVII-lea. Trupul zvelt al zeitei este vazut din spate, iar in oglinda i se vede
doar chipul. Impresia este ca Venus nu isi admira propriul trup, ci il
urmareste neclintit pe cel care o priveste.
Primul ei proprietar a fost un
negustor din Madrid. La foarte scurt timp dupa ce a cumparat aceasta frumusete
mult ravnita, a ajuns in stare de faliment. Corabiile cu care facea negot pe
mare au fost pradate de pirati si comerciantul a fost nevoit sa isi vanda toate
posesiunile pentru a-si plati datoriile. Tabloul a trecut apoi la un nou
proprietar, de asemenea negustor. Nici acestuia nu i s-a permis pentru mult
timp sa se bucure de senzualitatea picturii, caci cladirea in care isi depozita
marfurile a fost lovita de un fulger, intreaga avere fiind distrusa de flacari.
Pictura a fost din nou scoasa la licitatie, fiind de asta data achizitionata de
un camatar bogat. O saptamana mai tarziu, casa i-a fost calcata de hoti,
camatarul a fost ucis si tot aurul furat. Ani de zile, mostenitorii camatarului
au incercat in zadar sa vanda tabloul, renumele lui era deja nefast. In final,
dorind sa scape de el cu orice pret, l-au donat unui muzeu. In 1813, pictura a
ajuns in Anglia, fiind expusa in Galeria Nationala din Londra. O suta de ani
mai tarziu, tabloul a fost lovit de o napasta, de parca toate vietile ruinate
ar fi incercat sa se razbune. O fanatica a intrat in muzeu si, cu mai multe
lovituri de cutit, a deteriorat valoroasa panza. Din fericire, tabloul a fost
restaurat.
Baiatul in lacrimi
Bruno Amadio - "Baiatul in lacrimi"
Tabloul pe care nici macar un
pompier nu l-ar accepta in casa lui, numit "Baiatul in lacrimi", a
produs o adevarata isterie in Marea Britanie, in anii '90. Despre acest portret
se spune nu doar ca nu poate fi mistuit de incendii, dar ca le si provoaca.
Povestea lui este aceea a unei obsesii pentru arta impinse pana la nebunie. Se
spune ca autorul tabloului, pictorul Bruno Amadio, era stapanit asa de
nebuneste de pasiunea pentru pictura, incat a fost capabil sa-si sacrifice
propriul copil. Mare specialist in portrete, subiectul lui predilect erau
chipurile de copii plangand. Intr-unul din acestea si l-a ales ca model pe fiul
sau, un baietel vesel si zburdalnic, ca orice copil de patru-cinci ani. Tatal,
un barbat dur, l-a asezat in fata sa si i-a poruncit sa planga. Dar cum baiatul
nu putea nicicum sa-i faca pe voie, pictorul, smintit in pasiunea lui, l-a ars
la mana cu un chibrit. Atunci copilasul a izbucnit in lacrimi si a strigat:
"Tu sa arzi!". Nu au trecut decat doua saptamani si cuvintele
aruncate de baietel s-au materializat. Atelierul pictorului a luat foc si
insusi artistul a pierit in flacari, alaturi de pretioasele sale picturi. Spre
surprinderea tuturor, singurul tablou care a supravietuit incendiului a fost
cel al fiului sau. La o scurta perioada de timp, a murit si baietelul, rapus de
tuberculoza.
In 1985, cotidianul britanic
"The Sun" publica o serie de articole sub titlul "Blestemul
arzator al baiatului in lacrimi". In paginile ziarului erau relatate
marturiile mai multor pompieri care declarau ca, in urma unor incendii devastatoare,
un singur obiect ramanea neatins de flacari: un tablou semnat de Amadio (a
realizat in total 60 de asemenea portrete) reprezentand un copil plangand. O
stire de ultima ora, care informa ca dupa tabloul original se realizasera peste
50 de mii de copii, a creat panica in randul populatiei. La redactia ziarului
soseau tot mai multe scrisori in care oamenii povesteau ca suferisera astfel de
catastrofe, dupa ce atarnasera pe peretele casei portretul. Singurul mereu
ocolit de foc era portretul original. Pentru a linisti populatia, pompierii au
facut o declaratie publica, explicand fenomenul simplu. "Nu este vorba
despre nici un blestem, despre nici o forta demonica. Intr-un incendiu, sfoara
de care este atarnat un tablou arde prima, tabloul cade de pe perete cu fata in
jos, ramanand astfel neatins de foc".
Dupa un an de panica, dupa zeci
de articole pe marginea subiectului, "The Sun" a organizat o actiune
prin care s-au ars cateva zeci de copii ale inspaimantatorului tablou, toate
expediate de proprietarii lor la adresa cotidianului. Se spune ca unul din
birourile sediului cotidianului era ticsit cu astfel de reproduceri si ca pana
si redactorul sef ajunsese sa fie convins de veridicitatea blestemului. Dupa
actiunea de incendiere voita a tablourilor, oamenii s-au incredintat ca totul
fusese doar un sir de coincidente nefericite.
Un alt "tablou al
focului" este renumita capodopera a pictorului francez Claude Monet,
"Nuferi". Primul care a avut de suferit de pe urma peisajului a fost
insusi autorul.
Finalizand tabloul, Monet a organizat in atelierul sau o mica
petrecere in cinstea evenimentului. In acea seara, din motive necunoscute, a
izbucnit un mic incendiu, care a fost stins rapid. Si probabil nu s-ar fi
acordat nici un fel de importanta acestui eveniment, daca la nici o luna distanta,
focul nu ar fi aparut din nou, intr-un mic restaurant parizian, pe peretele
caruia fusese atarnat tabloul. Rand pe rand apoi, de parca flacarile ar fi
urmarit peisajul, au luat foc toate cladirile in care era expusa imaginea. Nu a
scapat acestui blestem nici chiar Muzeul de Arta Moderna din New York. In 1958,
cladirea muzeului a fost cuprinsa de flacari, cateva galerii de arta au ars
aproape complet, si zeci de tablouri au fost grav deteriorate. Printre ele, si
"Nuferii" lui Monet. In prezent, tabloul se afla la Muzeul Marmottan
Monet din Paris, care adaposteste o colectie fabuloasa a artistului
impresionist. Aici flacarile nu au indraznit sa se arate. Inca.
Patologia artei
Atelierul incendiat
"Sindromul Stendhal"
denumeste in psihiatrie o boala psihosomatica, manifestata prin palpitatii ale
inimii, ameteala, lesin si chiar halucinatii, ce se manifesta la unele persoane
care se afla in fata unei capodopere de arta. Afectiunea poarta numele
scriitorului francez Stendhal care, in 1817, in timpul calatoriei sale la
Florenta, s-a simtit coplesit de frumusetea artei renascentiste. Dupa ce a
admirat minute intregi un tablou, prozatorul a lesinat. "Absorbit de
contemplarea frumusetii sublime, o vedeam de aproape, aproape ca o atingeam. Am
ajuns la un nivel foarte inalt de emotie, unde s-au intalnit senzatiile
celeste, date de Artele Frumoase, si sentimentele patimase... Inima mi-a batut
mai repede, am avut "nervi", cum li se spune la Berlin. Viata s-a
scurs din mine. Mergeam cu teama de a nu ma prabusi", scria Stendhal in
cartea sa "Napoli si Florenta: O calatorie de la Milano la Reggio".
Sindromul a fost denumit astfel
abia in 1979, de catre psihiatrul italian Graziella Magherini, care a descris
sute de asemenea cazuri, petrecute nu numai in Italia, ci si in alte capitale
europene. Si la Muzeul Luvru s-au intamplat mai multe incidente similare,
indeosebi in fata celebrului tablou "Mona Lisa" al lui Leonardo Da
Vinci. Muzeografii de la Luvru au remarcat faptul ca in momentele in care
muzeul este inchis portretul capata nuante obscure. Panza se intuneca, se
umbreste. Dar cand galeriile de arta se redeschid publicului si
"Gioconda" este iarasi admirata, parca reinvie, culorile sunt mai
stralucitoare, fundalul se lumineaza, iar surasul ei capata o claritate mai
pronuntata. Capodopera pare un vampir energetic.
Sunt multi cei care au incercat
sa descopere care ar putea fi legatura tainica intre toate aceste tablouri si
modelele lor sau proprietarii al caror destin a fost pecetluit pe veci. S-ar
putea afirma ca este doar o coincidenta sau, pur si simplu, o inlantuire de
evenimente nefaste. Desi ideea tablourilor blestemate pare doar o plasmuire a
fanteziei, in realitate, sutele de marturii stau drept dovada, sfidand legile
logicii si ale ratiunii.
http://www.formula-as.ro/2012/1012/enigme-16/tablourile-blestemate-14893
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu