De la Nistru pân’ la Tisa

De la Nistru pân’ la Tisa

MIHAI  EMINESCU

variantă

De la Nistru pân’ la Tisa
Tot românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate
Din Hotin şi pân’ la Mare
Vin Muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Calea noastră ne-o aţin

Şi Muscalii şi Calmucii
Şi nici Nistrul nu-i înneacă
Săraca ţară, săracă!
Din Boian la Cornu Luncii
Jidoveşte-nvaţă pruncii
Şi sub mâna de jidan
Sunt românii lui Ştefan.
Că-ndărăt tot dă ca racul
Fără tihnă-i masa lui
Şi-i străin în ţara lui.
Din Braşov pân’la Abrud
Vai ce văd şi ce aud
Stăpânind ungurul crud
Iar din Olt până la Criş
Nu mai este luminiş
De greul suspinelor
De umbra străinilor,
De nu mai ştii ce te-ai face
Sărace român, sărace!
De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;

Şi cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier
Zboară paserile toate
De neagra străinătate
Numai umbra spinului
La uşa creştinului
Codrul geme şi se pleacă
Şi izvoarele îi seacă
Săraca ţară, săracă!
Cine ne-a adus jidanii
Nu mai vază zi cu anii
Şi să-i scoată ochii corbii
Să rămâie-n drum ca orbii
Cine ne-a adus pe greci
N-ar mai putrezi în veci
Cine ne-a adus Muscalii
Prăpădi-i-ar focul jalei
Să-l arză, să-l dogorească
Neamul să i-l prăpădească,
Iar cine mi-a fost mişel
Seca-i-ar inima-n el,
Cum duşmanii mi te seacă
Săraca ţară, săracă!
Ştefane, Măria Ta,
Lasă Putna, nu mai sta,
Las’ arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija gropilor
Dă-o-n seama popilor
La metanii să tot bată,
Ziua toată, noaptea toată,
Să se-ndure Dumnezeu
Ca să-ţi mântui neamul tău…
Tu te-nalţă din mormânt
Să te-aud din corn cântând
Şi Moldova adunând
Adunându-ţi flamurile
Să se mire neamurile;
De-i suna din corn odată
Ai s-aduni Moldova toată

De-i suna de două ori
Vin şi codri-n ajutor;
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Daţi în seama ciorilor
Ş-a spânzurătorilor.
Ştefane, Măria Ta,
Lasă Putna, nu mai sta
Că te-aşteaptă litvele
Să le zboare tigvele
Să le spui molitvele
Pe câţi pari, pe câţi fuştei
Căpăţâni de grecotei
Grecoteii şi străinii
Mânca-le-ar inima câinii
Mânca-le-ar ţara pustia
Şi neamul nemernicia
Cum te pradă, cum te seacă
Săraca ţară, săracă!

*
Această variantă a Doinei, extrem de puţin cunoscută astăzi, este preluată din cartea Mihai Eminescu – poezii tipărite in timpul vieţii, vol. III, note şi variante, ediţie critică îngrijită de Perpessicius, cu reproduceri după manuscrise, Editura Fundaţiei Regale, Bucureşti, 1944.

GEO BOGZA

 Basm

Pe vremea când Dumnezeu şi Sfântul Petru umblau pe pământ sub chipul unor moşnegi gârbovi sprijiniţi în toiag şi cu sandale rupte, se întâmpla să bată pe la uşile oamenilor la căderea nopţii iar de multe ori erau izgoniţi.Odată i-a prins noaptea pe câmp şi odată cu ea o ploaie care le-a udat veşmintele şi i-a umplut de noroi. Şi tot rătăcind ei, numai într-un târziu au ajuns la marginea unui sat, abia au îndrăznit să bată cu toiagul în prima poartă.

Câinii mari s-au repezit să-i sfâşie, dar numaidecât s-a auzit un gla bărbătesc, întrebând cine bate. Şi au răspuns:

– Oameni buni!

Atunci omul, potolind câinii, i-a poftit în casă unde nevasta şi copiii abia se treziseră din somn. El a început să dea porunci, dar cu blândeţe.

– Mario, ia mai pune nişte vreascuri pe foc! Tudore, dă fuga la fântână după o doniţă cu apă proaspătă! Ileano, ia vezi tu de o oală cu lapte! Şi le-au dat să se spele şi să se şteargă cu ştergare albe şi i-au ospătat şi i-au pus să doarmă într-o odaie care mirosea a gutui şi busuioc.

A doua zi dimineaţă, iar le-au dat să se spele, i-au ospătat, le-au pus şi în traistă nişte mere cum nu mai văzuseră ei şi le-au urat drum bun.

Cum au ieşit din sat, Sfântul Petru a început să se roage la Dumnezeu:

– Doamne, fă ceva pentru oamenii aceştia, că tare ne-au primit frumos!

– Ce-ai vrea să fac, Sfinte Petre, că ai văzut că nu erau nevoiaşi.

– Fă ceva, fă să-şi vadă măcar o dată sufletul.

– Să-şi vadă sufletul, spui, Sfinte Petre?

– Da, Doamne, să-şi poată vedea sufletul, aşa cum vedem noi plopul acela, de acolo.

– Bine, Sfinte Petre, a spus Dumnezeu, privind gânditor satul din vale.Iar după o vreme, din neamul acela de oameni s-a născut Mihai Eminescu

ESEU LA  TÂRGOVIȘTE

George Anca

          Trecând cu bicicleta prin pădurea de după Piciorul de Munte, ajuns la Pod, m-am uitat lung spre Târgoviște și m-am întors în Găești. Mi-o fi fost și teamă să nu mă rătăcesc, dar nici nu mă întrebam când o să-i fac cunoștința. Când am intrat cu tovarășii de gimnaziu în Mînăstirea Dealului, i-am uitat, fiind furat de pisania de peste capul lui Mihai Viteazul, venindu-mi în minte pisania bisericii natale, din Ruda, ridicată de Rudeni, generali ai lui Mihai.

          Niciodată n-am coborât, poate, de pe pod , răzbind de pe Calea Bucureștilor la apartamentul tatălui meu, lăsând gara în urmă spre Teologie, spre Drept, unde predam literatură sau comunicare interpersonală. Până am ancorat în Litere și Biblioteca. Și când am tradus în engleză introducerea la Enciclopedia Târgoviștei voi fi fost tot pe pod și-i tot făceam cunoștința-Cetate.

          Școala de la Târgoviște umpluse Bucureștii-Europa și, înapoi, se rebotezase Societatea Scriitorilor Târgovișteni. Ce curaj, ce datorie către Văcărești, Eliazi, Simionești... Fără întoarcere, revenind de oriunde, din orice fantezie, pentru altă și altă cunoștință.

          Notez câteva întâlniri, pe sărite.

*

          La Salonul Literar Colocviile de Marţi din 30 martie 2010, Centrul Calderon, București, după colocviul dedicat anterior Bucureştilor, Târgovişte, vechea Capitală a Ţării Româneşti / Valahia, a fost prezentă prin producţia literară postmodernă cunoscută ca Şcoala de proză de la Târgovişte reprezentată de Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu, Costache Olăreanu, Tudor Ţopa, precum şi prin Societatea Scriitorilor Tîrgovişteni (autori şi cărţi). Ar putea fi şi aceasta o manieră de a nu discrimina nici „provincia”, nici „Capitala”. Invitaţi: Mircea Horia Simionescu, scriitori târgovişteni şi bucureşteni, critici literari. Au fost lansate cărţi publicate de editura Bibliotheca din Târgovişte:

          Dintre mulții urmași ai gloriei literelor-Cetate, recenzând unul, i-oi fi parazitat în bloc:

  impact cu variaţiunea ultimă, sottovoce, instrumentată aproape reconfortant, nepanicos...  Trecutul, văcăresc, amurg, chindie... Un fel de indiferenţă la temă a unei poetici  interioare, cu atractivităţi răsturnate – se pot prefera truismele deliberate, între folclor postmodern, copilărie şi fiorul finişului ontologic, mecanicei risipe maniace de metafore semi-satirice, semi-bacoviene (de târg-Târgovişte): frigul de târg, frunza ucisă, plod de comunist.            

          Culoarea locală se epicizează în metafore şi metamorfoze, ca din întâmplare, peste persoana emitentă, destul de tristă, dominându-se inteligent sau de bună-voie insignifiant, retoric, preţ fanteziei blând vitaliste. Ieşirea din suferință, un anacolut, labirintic domino ca o înviere în original.

*

Găeşti, 20 iunie, 2009. Ne-am strâns de dimineaţă, la casa cu nr. 7 de pe strada Şerban Cioculescu, unde era depus cadavrul lui Nicolae Neagu, înaintea înmormântării, care a avut loc la ora 12 în Cimitirul Eroilor de pe Strada Nicolae Bălcescu. Poetul a fost înmormântat lângă soţia sa, Ana-Reli. Mai degrabă discret, apăruseră la vreo zece coroane din partea unor organizaţii şi persoane precum Societatea Scriitorilor Târgovişteni, Cenaclul literar al Medicilor, Laura şi Lucian Blaga. Convoiul de la Casa Poetului, pe şoseaua Bucureşti-Piteşti, cu opriri şi aruncări de monede, a excelat şi el prin discreţie, dacă nu autocenzurată stupefacţie şi mocnită revoltă.  După slujba religioasă şi discursul preotului, subsemnatul (rupând involuntar vreo omerta?) a citit câteva pasaje din opera scriitorului:

          “(- Ce este viaţa? întrebă îngerul. - Un răspuns puchinos, ticălos, păgubos, dar frumos între două tăceri, răspunde Oarecarele. - Atât? - Păi, nu-i de-ajuns?)        

          ...”În traseul prin viaţa mea cu ocolişuri, cheanţuri ori drum desfundat, de la naşterea cu ţipăt până la secunda prezentă.”

          “Astfel zăcând, fără suflare, 'adio' vă zic, de aceea, vouă, neprietenii mei dintotdeauna şi de pretutindeni, amin!”

         

                   Impenitent neantul mă sugrumă

                   şi mă sfinţeşte (public!) cu noroi

                   de vreme ce pe carnea mea postumă

                   mai ofileşte firul de trifoi.

                   Victimă sunt doar că mă doare gura

                   să ţip în piaţa rudă c-un bazar.

                   Eu sunt gradatul ce-a-ntrecut măsura

                   la jugănit asini în Zanzibar.

          “Dar priveşte şi decide rănile în care vrei şi tăişurile-avide, ochiul frunţii de ulei scămoşează pericardul (lângă cine sceptic lupt?) ticăirea, cagulardul..”

*

           A nu uita, studenții și cu mine, cursurile și seminarele de literatură universală la Facultatea de Teologie, Târgoviște. Un exemplu. Încadrarea temei „Orfeu digital”: "Studiul temelor este un studiu de circulatie" (Alexandru Cioranescu). Vladimir Streinu urmeaza circulatia ideii de literatura universala, lirica, pe Orfeu.

          Studentii au optat, în elaborarea unor lucrari proprii, pentru "marea conversatie" - Iliada, Eneida, Divina Comedie, Faust etc.,autorii acestora - Homer, Virgiliu, Dante, Goethe etc. adresându-se empatic si lui Orfeu. "Coborârea în infern" sau interpretarea ad hoc a unor versete precum "sunt lacrimae rerum" au pus cursantii în situatia de a se descoperi pe sine prin interiorizarea sensurilor clasice perene ale capodoperei, nu fara legatura  functionala cu hermeneutica ortodoxiei, principala lor preocupare.

          Tema “Orfeu” poate atrage mitologic, liric, "orfic", principiile comparatiste devenind mai elastice pentru noi, mai ales daca ni-l asumam oarecum genetic-literar pe tracul nelipsit mai din nici o literatura a lumii, din nici o epoca, din nici un gen literar, dar atragând magnetic literatura româneasca, de la Eminescu la Blaga, Nichita Stanescu sau Ion Caraion, între mister mistic si folclor simulat - "Sunt fecior de Dumnezeu/Pe numele meu Orfeu" (Calinescu).

          O „pastișă” în grup a acoperit concepte precum:  Pastişe. Depastişare. Libertăţile scriitorilor. Semn şi sens. Poezie şi muzică. Existenţialism şi structuralism. Credinţă şi speranţă. Literatură şi lingvistică. Context  universal românesc. Atic şi asiatic.  

          S-a auzit și  Rugă către ocrotitorii Europei, de  Ioan Paul al II-lea: 

O, Sfinţilor Chiril şi Metodiu,

                                                 care-n asprul apostolat misionar

                                                 aţi rămas profund ataşaţi

                                                 de Biserica din Constantinopol

                                                  şi de Sediul Roman al lui Petru:

                                                  faceţi ca Bisericile surori,

                                                  Biserica Catolică şi cea Ortodoxă,

                                                 depăşind prin iubire de Dumnezeu şi adevăr

                                                 elementele de dezbinare

                                                 să poată ajunge-n curând

                                                 la mult dorita unificare!

           La seminarul cu tema „Sunt lacrime rerum” Ai de ce varsa lacrimi  (pentru lucrurile pe care le vezi), Vergiliu, Eneida,I,462, răspunsurile parcă au confirmat prevestirea apariției Mântuitorului
Exclmatia lui Enea -  „Sunt lacrime rerum” Ai de ce varsa lacrimi  (pentru lucrurile pe care le vezi), Vergiliu, Eneida,I,462 –, care vede in Cartagina un sir de tablouri din razboiul Troian, a primit în ecou răspunsuri estudiantin teologice confirmând parcă prevestirea vergiliană a apariției Mântuitorului:  

  Lacrimile lucrurilor ne picura in suflet tristete dar nu ne fac mai buni.
 Sa plangem cu lacrimi amare pentru Mantuitorul nostru Iisus Hristos. 

Toate capodoperele literaturii universale sunt adevarate lacrimae rerum.

 Lacrima mea,a ta sa fie doar o picatura din oceanul denumit sunt lacrimae rerum.

 In fata lui Dumnezeu cei nefericiti pe pamant se vor bucura pentru eternitate.

  "Fericiti cei ce plang ca aceia se vor mantui".

  asa cum in "Ecleziastul"apar cuvintele "Este un timp pentru plans si un timp pentru ras".  

 Nu ar trebui sa plangem decat pacatele noastre si fiintele dragi, care ne-au parasit inainte de vreme.

*

          Parcurgând zile şi săptămâni cu Yatindra Tiwari în biroul meu de la Biblioteca Pedagogică Naţională antologii poetice romîneşti, pentru una în hindi, acesta a rămas fascinat,  în afară de Eminescu, de Heliade, anume de eufonia stelară a laptelui, în “Zburătorul”. O versiune de lucru tot vom încerca, măcar și pentru că Heliade a tradus Legile lui Manu sau Tirukural. 

           „It is with extreme sadness that I inform you that Zricha is no more”. Vestea vine din California, de la fratele ei, Manu Jain. Mama lui Kuvan, vestală indiană a lui Eminescu, Zricha Vaswani, nu mai este. Şi-a facut sati? Am sesizat, traducându-i doctoratul - „Effect of Indian Thought on Mihai Eminescu” - sensiblitatea pentru „Mortua est!”, dar mereu în contextul Vedelor, Upanishadelor, budhismului. Efectul să fi ricoşat bumerang?

          Cartea a apărut la editura Bibliotheca dinTârgovişte, la începutul anului 2011. Tăcere. Probă că nici Eminescu, nici India, via doctoratul unei tinere romantice, nu în Valahia, dar în Bharat, nu prea interesează. Nici ea nu mai crezuse că va apărea. I-am expediat un exemplar la adresa (nouă) pe care mi-o precizase. Nu a mai văzut-o, se sinucisese (cât face un plic din România în India, cu avionul). Pe copertă, eu alesesem, Padhmapani, pictat la Ajanta, iată, nevăzut.

          Cititorului aş avea să-i împătăşesc secrete pe care, de fapt, le-am afla împreună. Cum mi s-a întâmplat, transcriind “Copilul” de Tagore, să cad pe gânduri amintindu-mi că prin '90 sau '91, publicat în “Luceafărul”, eu, ca traducător, fiind entuziasmat de pruncul din iesle, altceva vor fi intenţionat editorii să pună în circulaţie, anume răspunsul : ”victima” la întrebarea “cine ne va conduce” (după asasinarea conducătorului).

*

          L-am adus pe actorul Thomas Nibbellin,din Peoria, Illinois, tranzitor prin București, și la Târgoviște. A vorbit despre Walt Whitman: În 1855, Whitman a publicat “Fire de iarbă” şi a dăruit-o unei ţări în plină criză. Corupţia politică era la cote fără precedent, datorată în mare parte mai multor preşedinţii incopetente. /.../ “Fire de iarbă” este idealistă şi romantică. Ea exprimă ce e mai bun şi mai rău în viaţa americană. Cel mai lung poem, “Cântec despre mine însumi”, este considerat în general cel mai mare din colecţie. Acesta glorifică o viaţă spirituală întemeiată pe trup şi pe viaţa de fiecare zi. Este o chemare la conştiinţă pentru americani şi o celebrare a spiritului american. Este Declaraţia de Independenţă a noastră în cultură. Aceasta reprezintă  un patriotism radical şi o devoţiune pentru democraţie pe care NU le vedem reflectate în politicienii şi guvernele noastre”.   Din “Song of Myself”...

  17

Acestea sunt cu adevărat gândurile tuturor oamenilor din toate erele şi

    ţările, ele nu sunt originale cu mine,

Dacă nu sunt ale voastre pe cât ale mele, ele sunt nimic, ori aproape nimic,

Dacă nu sunt ghicitoarea şi dezlegarea ghicitorii ele sunt nimic.

Aceasta este iarba care creşte oriunde este pământul şi este apa,

Acesta aerul comun ce îmbăiază globul.

DIMITRIE  GRAMA

Dialoguri

 .

....dragii mei

viata nu-i asa

de mizerabila

cum de multe ori

credem ca este

si nici asa de minunata

cum speram

sa fie....

....ABCdarul vietii!

cata grija

cat efort

cate sacrificii

si cate bucurii

si victorii!...

...apoi viata de zi de zi

care creste in noi

ca o floare

mai bine zis

o gradina

o padure

sau ca o mare

cand linistita

cand furtunoasa....

...acum in fiecare zi

eu descoper

o viata noua

nici minunata

nici mizerabila

dar la fel de misterioasa

la fel de formidabila

cum intotdeauna

ea a fost si

va continua sa fie....

Dimitrie, Scotia 4/6, 2017

Milena MUNTEANU

EL TANGO ARGENTINO

 

Prima lecţie de tango a avut loc chiar la recepţia conferinţei din Buenos Aires, când am fost invitaţi la dans, după ce „chicas” şi „chicos” au fost instruiţi separat despre ce aveau de făcut. Ni s-a predat rapid o lecţie introductivă de tango, suficientă însă să facem „fiţe”, mai întâi o mişcare cu opt paşi, cu trecerea unui picior peste altul, în „ochos”, adică o răsucire care simula cifra 8, când picioarele se îmbârligau/amestecau. Mai mult, la sfârşitul acestei mici aventuri în pas de tango, urma ca eu să ridic un picior, şi să mă opresc într-o poză dramatică. După câteva călcături pe picioare am ajuns totuşi să „tango”, iar la ieşirea de pe ringul de dans, cunoscuţii ne-au felicitat, semn că n-a fost rău deloc. 

Am ajuns chiar să văd mica înregistrare video a primului tango şi mi s-a părut bine pentru început. Soţul meu glumea ca acesta este doar baseline-ul, dacă a ieşit aşa bine din prima, stai să ne vezi după ce exersăm... Alţi participanţi la conferinţă mergeau zilnic la show-uri şi clase de dans. Cele de la „Canning” începeau seară după 23:00 şi ţineau până la 5 dimineaţa, ceea ce m-a făcut să înţeleg că argentinienii sunt păsări de noapte. Mie mi-era greu să mă înscriu în programul nocturn după ce peste zi băteam oraşul cu piciorul. Seară eram ruptă de oboseală şi oricât m-ar fi tentat, nu mă simţeam în stare să pierd nopţile acolo.

Ştiam însă despre „La Catedral”, un club de dans nu departe de linia de metrou, care îşi deschidea porţile la ora 8 PM. Auzisem că acolo se întâlnesc argentinienii la dans şi îmi dorisem să îi văd în elementul lor, decât să mă fi dus în locuri selecte. Sufletul unei ţări se simte cel mai bine în locurile în care are acces tot omul. După mici aventuri găsim şi noi clubul, de afară arăta ca o intrare oarecare, ce lăsa puţin de dorit. Era întunecoasă şi părea veche; se intra pe o uşă de sticlă într-un cadru metalic, de unde se fac nişte trepte la etaj, unde era un pupitru, unde se vindeau bilete. 100 de pesos. „Dirty cheap!". Ieftin ca braga!

De acolo se intra într-o sală mare, prin spatele unei scene. Lângă perete era o canapea răpciugoasă. Când intri în sala te loveşte un miros de vechi, de prăfuit. Era întuneric iar sala mare, goală la mijloc, cu nişte mese şi scaune lângă un bar, în fund. În întuneric, desluşeşti un acoperiş înalt, ceea ce noi numim „cathedral ceiling” – de aici să vină oare numele clubului? Pe pereţii înalţi, tencuiţi şi vopsiţi în alb, găseşti o întreagă memorabilia muzicală: chitări, poze de solişti, alte obiecte diverse (unele cât roata carului, altele mai mici, de care trebuia să te apropii, să le înţelegi rostul acolo). Pe scenă erau microfoane, imaginea în alb-negru, imensă, a unui cântăreţ, sau dansator. O atmosferă de hangar. Parchetul avea denivelări de atâţia pantofi cu toc câţi au dansat acolo.

O lumină palidă în centru ne lămureşte că deşi am întârziat la ora de dans, nu era încă nimeni pe ring. La apariţia noastră apar din umbra nişte oameni, care s-au dovedit a fi instructorii noştri, un el şi o ea. „Chicos” erau instruiţi de el, and „chicas” de ea.
La scurt timp s-au adunat mai mulţi, şi unii care veniseră de la conferinţa, şi alţii, necunoscuţi, aşa că am început să „tango”.

Ne este corectată poziţia corpului şi suntem încurajaţi. S-au mirat chiar că unii ca noi sunt în stare să „tango”. Am plecat bucuroşi de acolo, aşa că a doua zi am recidivat. La fel cum „junkies" se întorc tremurând să ia doza de narcotice, aşa şi noi, ne pomenim din nou pe scările metalice ce ne duc la etaj, la ringul de dans, ţinându-ne de mână, ca nişte adicţi. „We’re hooked!". 

Ultima lecţie ne-a dus iar la „basics", la mersul normal, la păşitul cu „poise”, cu umerii relaxaţi şi pieptul deschis. Senzaţional mi s-a părut exerciţiul de mers cu ochii închişi, în care te încrezi complet în partener. Te ghidează doar mâna lui ţinuta în jurul taliei iar tu păşeşti orbeşte, după cum eşti ghidată: în faţa, în spate, lateral sau ocolit, în funcţie de semnalul primit de la cel ce vede obstacolele şi te îndruma. El poate semnaliza şi momentul când picioarele iţi trec unul peste altul, precum şi mişcările de „ochos" sau forfecările făcute în aer.

Delegarea controlului nu este un lucru pe care să-l facem în mod normal. Mersul cu ochii închişi a fost un „eye opener”, m-a făcut să înţeleg felul în care suntem construiţi, dar şi cum, prin încrederea câştigată în alţii, ne putem extinde universul, dincolo de percepţia personală. Reveniţi acasă, suntem  în căutarea unui club de dans.  Am luat microbul. Let's tango! :-)

Milena MUNTEANU

Buenos Aires – Toronto

mai 2017