Om Gupta – Maria Mitrache
– Sergiu Cioiu – Mariana Gurza
OM
GUPTA
Respected
Dr. George Anca Ji,
Today/Tomorrow is Ramnavami! This is The Day when Prabhu Shri Ram
appeared on earth in human form.
Wish
you a very divine Ramnavami. May He always keep you and your loved ones happy
and spiritual.
Ram
Ram!
मन में एक
प्रश्न उभरता है!
जन्मे
थे क्यों श्री राम?
परमपिता
मानव क्यों बनता है!
आप
कहेंगे- "यह भी
कोई प्रश्न है?”
स्कूल
में, घर पर, बड़ों से सुना होगा.
रामानंदजी का सीरियल
तो देखा होगा.
चलो
कोई बात नहीं, आज बता
देते हैं.
दया
करके, तुम्हारा अज्ञान मिटा
देते हैं.
जब रावणादि दैत्यों का बढ़ा था त्रास.
जन्मे
थे प्रभु, करने उन दुष्टों का नाश!"
ऊँह, मेरी सोच कुछ ओर है!
इन
टुच्चे-मुच्चे
दैत्यों को,
क्षीरसागर
से परमपिता,
मार
सकते थे एक संकेत से.
इस क्षुद्र काम के लिए भला,
जन्मे थे प्रभु श्री राम,
हम मानवों को
शिक्षा देने.
मार्गदर्शन
करने हमारा,
मानव-जन्म पड़ा उन्हें लेने.
कैसे
करें आदर बड़ों का.
माता, पिता, गुरुजनों का.
धर्म-पालन की लिए,
त्याग
करें अपने सुखों का.
कैसे करें हम प्रेम,
अपने भाईयों
से.
पति-पत्नी में हो प्रेम कैसा,
सीखें
सीता-राम से.
कैसे निबाहें मित्रता,
प्राण
लेकर हाथ में.
हनुमान
लेकर साथ में.
कैसे मिटायें भेद मनसे,
ऊँच-और-नीच
का.
केवट-शबरी से कैसे करें,
प्रेम निश्छल राम सा.
इस रामनवमी पर प्रभो,
कुछ बोध मुझको दीजिये.
अनुकरण
कुछ कर सकूँ,
प्रबुद्ध
मुझको कीजिये .
मैं 'ओम' चरणों में पड़ा,
कृपा-शरण दीजे विभु.
जय-जयकार हो मेरे प्रभु.
- डॉ. ओमप्रकाश गुप्ता, ह्यूस्टन
If you reply to this mail, please mention your city if other than Houston. Thank you.
Maria Mitrache
"Dansand pentru anul 2000"
Intr-un timp, o vedeam des
pe scena Operetei din Bucuresti - ca prim-balerina - si la televizor, in
inspiratele varietati regizate de Valeriu Lazarov sau de Bocanet. A fost
printre primele balerine care au interpretat dans modern la Televiziunea
Romana. Pe atunci, parea o provocare ca dupa ce ai studiat balet clasic sa te
orientezi spre dans de caracter sau pantomima. Dar talentul si temperamentul au
impus-o pe Maria Mitrache si ea a devenit una din cele mai populare vedete ale
anilor "70. Prezenta ei in prim-planul vietii artistice romanesti n-avea
insa sa dureze prea multa vreme. Maria Mitrache a emigrat in Canada cu sotul
ei, regizorul Petre Bokor. "Provocatoarea" de ieri nu si-a pierdut
insa stralucirea de altadata. Dupa 20 de ani este la fel de tanara si de
vesela, entuziasta, ca atunci cand ne incanta cu dansul ei, pe micul ecran. Nu
mai danseaza de mult, pregateste tinere talente si e directoarea artistica a
Societatii "Vaganova - La Rose Dance Company" din Edmonton - Alberta.
Revine din cand in cand si acasa, in Romania, si monteaza la Palatul Copiilor
din Bucuresti basme in coregrafie proprie: "Soldatelul de plumb",
"Frumoasa si bestia". In vara asta, la Targu Mures, a initiat o
colaborare artistica pe termen lung intre Canada si Romania, infiintand
Fundatia "Arte-Cultura-Umanism", pe scurt, Acum.
- Ce-si propune fundatia dv. acum, aici si acolo?
- Sa realizam spectacole comune, cu tinere talente din ambele tari, in cadrul unui amplu proiect intitulat "Dansand pentru anul 2000". Eu l-am numit "o provocare artistica la sfarsit de mileniu". Spectacolele noastre vor fi urmate de ateliere de creatie, ce se vor tine la Cluj, Targu Mures, Bucuresti, Constanta si Edmonton. In aprilie sunt invitati in Canada elevi romani, iar in vara venim noi cu profesori si studenti canadieni, care vor sustine aici work-shop-uri de dans clasic si modern, de step, jazz si teatru muzical. Descoperirea si instruirea tinerelor talente e o munca absolut pasionanta; am descoperit-o cand am ajuns in Canada. Adica de vreo 20 de ani, tot atatia cat aveam in tara ca experienta scenica.
Seismul mi-a hotarat viata
- Ce v-a determinat sa plecati si inca atat de departe, pe alt continent? Vi s-a oferit un contract mai avantajos acolo?
- N-am plecat din motive profesionale. Aveam aici glorie, bani, turnee in strainatate, intr-un cuvant - tot ce mi-as fi dorit. Dar la cutremurul din martie "77, am suferit un soc ingrozitor. Locuiam la etaj, intr-un bloc de langa Biserica Armeneasca. Zidul din camera copilului s-a crapat; eu, foarte speriata, mi-am luat baiatul in brate (avea 3 ani) si am fugit cu el pe scari. Balustrada s-a rupt, iar cand am ajuns in strada si am vazut dezastrul din jur, n-am mai avut decat un singur gand: sa fugim cat mai departe. Canada e tara cu seismicitate zero. Aveam si un bun pretext pentru cererea noastra de emigrare: tatal lui Petre se stabilise dupa razboi in Canada. Nu aveam de gand sa contam pe el, om in varsta, dar pentru viza a contat. Am prins acel moment in care s-a dat drumul din tara mai usor. Desi abia in "78 am capatat aprobarea. Imi amintesc, era ca acum, inceput de stagiune, eu am dansat in opereta "Vant de libertate" si dupa premiera mi-am anuntat colegii ca plec. Oricum, ma hotarasem sa ma retrag de pe scena. Dansam de la 14 ani si vroiam sa parasesc baletul cand eram sus, in varf, nu cand incepeam sa cobor panta. Viata unei balerine, ca si cea a sportivului de performanta, e scurta. Trebuie sa stii cand sa iesi demn din ring.
- Si n-ati regretat niciodata retragerea in plina glorie? Dar emigrarea?
- O data ce ne-am hotarat, impreuna cu sotul meu, sa incepem o noua viata, ce rost mai avea sa privim in urma la ce am lasat? Sa ne lamentam, cum fac unii romani ajunsi in alta tara, care compara tot timpul prezentul cu trecutul, "ce-am fost si ce-am ajuns"? Noi stiam de la inceput ca pornim de la zero, ca ne sprijinim doar pe noi insine. Dar eram doi oameni in plina forta, cu experienta de viata si de arta, aveam un baiat zdravan pe care trebuia sa-l crestem, ca sa se integreze perfect traiului de acolo. Nu va temeti insa, si el vorbeste perfect romaneste, a invatat chiar sa si scrie calde scrisori bunicilor din Bucuresti. Pe cand traiau. A invatat pe biletelele pe care ni le lasam - Petre si cu mine - in bucatarie, dimineata, cand plecam la lucru. El s-a descurcat singur, silabisind cuvintele noastre - grabite, e drept, dar tandre.
- Ce-si propune fundatia dv. acum, aici si acolo?
- Sa realizam spectacole comune, cu tinere talente din ambele tari, in cadrul unui amplu proiect intitulat "Dansand pentru anul 2000". Eu l-am numit "o provocare artistica la sfarsit de mileniu". Spectacolele noastre vor fi urmate de ateliere de creatie, ce se vor tine la Cluj, Targu Mures, Bucuresti, Constanta si Edmonton. In aprilie sunt invitati in Canada elevi romani, iar in vara venim noi cu profesori si studenti canadieni, care vor sustine aici work-shop-uri de dans clasic si modern, de step, jazz si teatru muzical. Descoperirea si instruirea tinerelor talente e o munca absolut pasionanta; am descoperit-o cand am ajuns in Canada. Adica de vreo 20 de ani, tot atatia cat aveam in tara ca experienta scenica.
Seismul mi-a hotarat viata
- Ce v-a determinat sa plecati si inca atat de departe, pe alt continent? Vi s-a oferit un contract mai avantajos acolo?
- N-am plecat din motive profesionale. Aveam aici glorie, bani, turnee in strainatate, intr-un cuvant - tot ce mi-as fi dorit. Dar la cutremurul din martie "77, am suferit un soc ingrozitor. Locuiam la etaj, intr-un bloc de langa Biserica Armeneasca. Zidul din camera copilului s-a crapat; eu, foarte speriata, mi-am luat baiatul in brate (avea 3 ani) si am fugit cu el pe scari. Balustrada s-a rupt, iar cand am ajuns in strada si am vazut dezastrul din jur, n-am mai avut decat un singur gand: sa fugim cat mai departe. Canada e tara cu seismicitate zero. Aveam si un bun pretext pentru cererea noastra de emigrare: tatal lui Petre se stabilise dupa razboi in Canada. Nu aveam de gand sa contam pe el, om in varsta, dar pentru viza a contat. Am prins acel moment in care s-a dat drumul din tara mai usor. Desi abia in "78 am capatat aprobarea. Imi amintesc, era ca acum, inceput de stagiune, eu am dansat in opereta "Vant de libertate" si dupa premiera mi-am anuntat colegii ca plec. Oricum, ma hotarasem sa ma retrag de pe scena. Dansam de la 14 ani si vroiam sa parasesc baletul cand eram sus, in varf, nu cand incepeam sa cobor panta. Viata unei balerine, ca si cea a sportivului de performanta, e scurta. Trebuie sa stii cand sa iesi demn din ring.
- Si n-ati regretat niciodata retragerea in plina glorie? Dar emigrarea?
- O data ce ne-am hotarat, impreuna cu sotul meu, sa incepem o noua viata, ce rost mai avea sa privim in urma la ce am lasat? Sa ne lamentam, cum fac unii romani ajunsi in alta tara, care compara tot timpul prezentul cu trecutul, "ce-am fost si ce-am ajuns"? Noi stiam de la inceput ca pornim de la zero, ca ne sprijinim doar pe noi insine. Dar eram doi oameni in plina forta, cu experienta de viata si de arta, aveam un baiat zdravan pe care trebuia sa-l crestem, ca sa se integreze perfect traiului de acolo. Nu va temeti insa, si el vorbeste perfect romaneste, a invatat chiar sa si scrie calde scrisori bunicilor din Bucuresti. Pe cand traiau. A invatat pe biletelele pe care ni le lasam - Petre si cu mine - in bucatarie, dimineata, cand plecam la lucru. El s-a descurcat singur, silabisind cuvintele noastre - grabite, e drept, dar tandre.
Primul meu contract: cinci
dolari
- V-ati reluat repede activitatea artistica?
- Pentru mine a fost mai usor. Cunosteam bine limbajul universal, care e dansul. M-am prezentat, la o saptamana dupa ce am ajuns in Canada, la Scoala de Coregrafie "Baletele Ruse" din Montreal. Formatia mea era baletul clasic, studiat temeinic in Romania si in Rusia. Eram familiarizata cu tehnica renumitei coregrafe Vaganova. De aceea, numele ei apare in prima societate de dans pe care am infiintat-o eu la Edmonton, cu ajutorul parintilor unor copii ce vroiau sa invete dansul. La Montreal mi s-a facut un contract modest, la inceput, ca substitut. Sigur ca era putin, doar cat sa rezistam.
- V-ati reluat repede activitatea artistica?
- Pentru mine a fost mai usor. Cunosteam bine limbajul universal, care e dansul. M-am prezentat, la o saptamana dupa ce am ajuns in Canada, la Scoala de Coregrafie "Baletele Ruse" din Montreal. Formatia mea era baletul clasic, studiat temeinic in Romania si in Rusia. Eram familiarizata cu tehnica renumitei coregrafe Vaganova. De aceea, numele ei apare in prima societate de dans pe care am infiintat-o eu la Edmonton, cu ajutorul parintilor unor copii ce vroiau sa invete dansul. La Montreal mi s-a facut un contract modest, la inceput, ca substitut. Sigur ca era putin, doar cat sa rezistam.
-
Pentru mine a fost mai usor. Cunosteam bine limbajul universal, care e dansul.
M-am prezentat, la o saptamana dupa ce am ajuns in Canada, la Scoala de
Coregrafie "Baletele Ruse" din Montreal. Formatia mea era baletul
clasic, studiat temeinic in Romania si in Rusia. Eram familiarizata cu tehnica
renumitei coregrafe Vaganova. De aceea, numele ei apare in prima societate de
dans pe care am infiintat-o eu la Edmonton, cu ajutorul parintilor unor copii
ce vroiau sa invete dansul. La Montreal mi s-a facut un contract modest, la
inceput, ca substitut. Sigur ca era putin, doar cat sa rezistam pana a reusit
Petre sa obtina postul de regizor si apoi cel de director, prin concurs, la
teatrul de limba franceza din Edmonton. Acolo ne-am stabilit definitiv. Avem o
casa minunata, un caine, Beckett, cum l-a numit Petre, ce vreti, deformatie
profesionala. Inaintea lui, am avut un labrador splendid, atat de tandru cu
baiatul nostru, incat ii tinea loc de doica. A fost mare jale in casa cand s-a
prapadit, batran de 16 ani.
- Fiul dv. a urmat teatru sau balet?
- A jucat inca de mic in echipa teatrului, dar cum din arta nu se poate trai nicaieri, a trebuit sa termine o facultate. A absolvit in vara, Facultatea de literatura franceza si arta dramatica si va incepe sa predea, ca si tatal lui, in cadrul Universitatii Alberta. Pe mine ma pasioneaza, in continuare, activitatea pedagogica. Am satisfactii enorme atunci cand unii dintre copiii mei sunt primiti la scoli de coregrafie care ii pregatesc pentru profesionalizare. In vara asta, una din elevele mele mi-a facut bucuria de a fi acceptata la Scoala de balet clasic din Toronto, unde predau si marii coregrafi romani - Magdalena Popa, sotul ei - Amatto Gheciulescu si Sergiu Stefanski. Mi s-a spus ca examinatorii au intrebat cine e profesoara care a pregatit exceptional acest element talentat. E o performanta pentru mine, ca mi-am descoperit o vocatie pe care nu mi-o intuiam inainte de a fi ajuns in Canada. In 20 de ani de activitate ca profesoara, am reusit sa dau baletului profesionist 20 de viitori coregrafi. Iar teatrului din Edmonton (si nu numai), cateva zeci de coregrafii concepute si regizate de mine. E o satisfactie profesionala imensa, o continuare fireasca a vocatiei mele pentru dans. Fiul nostru si profesoratul imi mentin increderea in mine si in viitor. Avem o familie foarte bine consolidata, nu ne mai temem de cutremure de nici un fel. Poate si pentru ca ne-am casatorit mai tarziu - eu a doua oara, dupa un mariaj de 10 ani, esuat, cu actorul Sergiu Cioiu.
- Fiul dv. a urmat teatru sau balet?
- A jucat inca de mic in echipa teatrului, dar cum din arta nu se poate trai nicaieri, a trebuit sa termine o facultate. A absolvit in vara, Facultatea de literatura franceza si arta dramatica si va incepe sa predea, ca si tatal lui, in cadrul Universitatii Alberta. Pe mine ma pasioneaza, in continuare, activitatea pedagogica. Am satisfactii enorme atunci cand unii dintre copiii mei sunt primiti la scoli de coregrafie care ii pregatesc pentru profesionalizare. In vara asta, una din elevele mele mi-a facut bucuria de a fi acceptata la Scoala de balet clasic din Toronto, unde predau si marii coregrafi romani - Magdalena Popa, sotul ei - Amatto Gheciulescu si Sergiu Stefanski. Mi s-a spus ca examinatorii au intrebat cine e profesoara care a pregatit exceptional acest element talentat. E o performanta pentru mine, ca mi-am descoperit o vocatie pe care nu mi-o intuiam inainte de a fi ajuns in Canada. In 20 de ani de activitate ca profesoara, am reusit sa dau baletului profesionist 20 de viitori coregrafi. Iar teatrului din Edmonton (si nu numai), cateva zeci de coregrafii concepute si regizate de mine. E o satisfactie profesionala imensa, o continuare fireasca a vocatiei mele pentru dans. Fiul nostru si profesoratul imi mentin increderea in mine si in viitor. Avem o familie foarte bine consolidata, nu ne mai temem de cutremure de nici un fel. Poate si pentru ca ne-am casatorit mai tarziu - eu a doua oara, dupa un mariaj de 10 ani, esuat, cu actorul Sergiu Cioiu.
- Sa deduc din ceea ce imi
povestiti ca pentru dv. viata poate reincepe de la zero, oricand si in orice
loc, pentru ca stiti cum s-o priviti si s-o stapaniti? Ce semn zodiacal
sunteti, doamna Mitrache?
- Leu, bineinteles. Cine altul s-ar putea aventura asa, daca nu ar simti ca are forta sa infrunte orice provocare? E drept ca si parintii si bunicii mei mi-au fost exemple de curaj si rezistenta, tenacitate. Din 12 frati ai bunicului, patru au urmat facultati. Bunicul a studiat agronomia si devenise celebru in zona Turnu Severin, prin initiativele si rezultatele lui stralucite. A fost cu serviciul si in Ardeal. Bunica l-a urmat, ea era profesoara de lucru manual. Pastrez si astazi un dar pretios pe care mi l-a oferit: un goblen superb, lucrat de mana ei, dupa o Madona de Tizian. La bunica mea acasa, miercurea la ora 17.00, cand primea vizite, se mancau cele mai bune gogosi cu dulceata din tot orasul. La randul lor, parintii m-au sprijinit cand am vrut sa urmez baletul si am debutat la 16 ani, iar la 18 eram deja prim-solista la Opereta din Bucuresti.
In epoca de glorie a Operetei
- Ati dansat intr-un moment de glorie al operetei romanesti, cand straluceau acolo Ion Dacian si Lili Dusescu, comici ca Bimbo Marculescu...
- Era o atmosfera electrizanta, Dacian ne stimula pe toti sa dam scenei ce e mai bun si mai frumos din noi. Incuraja tinerii, datorita lui s-au lansat Dorin Teodorescu, Cleopatra Melidoneanu si multi altii. Ion Dacian era un mare artist si un mare organizator. Foarte exigent si riguros cu el insusi si cu ceilalti. Nu admitea superficialitatea, improvizatia faciala in spectacol. Tinea sa ne prezentam impecabil pe scena si in afara ei. La dineurile oficiale, unde eram invitati, ne supraveghea discret tinuta, ne atragea atentia, in soapta, cand unii incepeau sa bea mai mult si s-o ia razna. Ne impunea tuturor o sobrietate si o eleganta pe care multi am pastrat-o si dupa ce el sau noi ne-am retras din teatru. Abia acum, dupa ce anii au trecut, imi dau seama ce importanta au in viata tinerilor artisti marile personalitati, sub tutela carora se formeaza. Nu degeaba epocile artistice sunt botezate cu numele lor. Iar in istoria operetei, epoca Dacian a insemnat profesionalitate, stralucire si glorie. Sunt fericita ca i-am fost martora si, totodata, ucenic credincios. Viata mea profesionala de astazi, acolo, in indepartata Canada, poarta integral aura acelui timp.
- Leu, bineinteles. Cine altul s-ar putea aventura asa, daca nu ar simti ca are forta sa infrunte orice provocare? E drept ca si parintii si bunicii mei mi-au fost exemple de curaj si rezistenta, tenacitate. Din 12 frati ai bunicului, patru au urmat facultati. Bunicul a studiat agronomia si devenise celebru in zona Turnu Severin, prin initiativele si rezultatele lui stralucite. A fost cu serviciul si in Ardeal. Bunica l-a urmat, ea era profesoara de lucru manual. Pastrez si astazi un dar pretios pe care mi l-a oferit: un goblen superb, lucrat de mana ei, dupa o Madona de Tizian. La bunica mea acasa, miercurea la ora 17.00, cand primea vizite, se mancau cele mai bune gogosi cu dulceata din tot orasul. La randul lor, parintii m-au sprijinit cand am vrut sa urmez baletul si am debutat la 16 ani, iar la 18 eram deja prim-solista la Opereta din Bucuresti.
In epoca de glorie a Operetei
- Ati dansat intr-un moment de glorie al operetei romanesti, cand straluceau acolo Ion Dacian si Lili Dusescu, comici ca Bimbo Marculescu...
- Era o atmosfera electrizanta, Dacian ne stimula pe toti sa dam scenei ce e mai bun si mai frumos din noi. Incuraja tinerii, datorita lui s-au lansat Dorin Teodorescu, Cleopatra Melidoneanu si multi altii. Ion Dacian era un mare artist si un mare organizator. Foarte exigent si riguros cu el insusi si cu ceilalti. Nu admitea superficialitatea, improvizatia faciala in spectacol. Tinea sa ne prezentam impecabil pe scena si in afara ei. La dineurile oficiale, unde eram invitati, ne supraveghea discret tinuta, ne atragea atentia, in soapta, cand unii incepeau sa bea mai mult si s-o ia razna. Ne impunea tuturor o sobrietate si o eleganta pe care multi am pastrat-o si dupa ce el sau noi ne-am retras din teatru. Abia acum, dupa ce anii au trecut, imi dau seama ce importanta au in viata tinerilor artisti marile personalitati, sub tutela carora se formeaza. Nu degeaba epocile artistice sunt botezate cu numele lor. Iar in istoria operetei, epoca Dacian a insemnat profesionalitate, stralucire si glorie. Sunt fericita ca i-am fost martora si, totodata, ucenic credincios. Viata mea profesionala de astazi, acolo, in indepartata Canada, poarta integral aura acelui timp.
Alice Manoiu
Interviu cu Sergiu Cioiu
Cornel
Bălan
Pe domnul Sergiu Cioiu l-am întâlnit pentru prima oară la un
ceai, în casa unui prieten comun. Sergiu a apărut destul de târziu în timp ce
eu venisem printre primii şi mă pregăteam să plec. Deja îmi pusesem geaca pe
mine când gazda mi-a sugerat ca înainte de a pleca să fac repede cunoştinţă cu
domnul Cioiu. Aşa am făcut. Îmbrăcat de plecare cum eram, am reintrat în casă,
m-am apropiat de un grup în centrul căruia Sergiu Cioiu povestea aventurile
prin care trecuse imediat după plecarea din România. S-a întrerupt să facem
cunoştinţă, apoi am rămas să ascult finalul întâmplării după care nu m-am putut
stăpâni să nu povestesc la rândul meu ceva potrivit topicii. În continuare,
Sergiu a depănat o altă poveste haioasă şi aşa mai departe, pe durata unei ore
bune – tot timpul acela eu continuând să fiu îmbrăcat “de plecare”.
Interviul de faţă a avut loc pe 6.12.2014, la mine acasă şi a fost precedat de o cină pe care am pregătit-o cu atenţie la detalii, Sergiu fiind ceea ce se numeşte un bon vivant: apreciază deopotrivă nişte feluri de mîncare mai deosebite dar şi un vin care să meargă. Special pentru el, am pregătit un somn sălbatic făcut la grătar pe un lemn de cedru, lemn care stătuse douăzeci şi patru de ore imersat în apă. Usturoiul a fost bătut cu puţin ulei de măsline, mărar şi smîntînă. Garnitura a fost compusă din sparanghel (mai întâi fiert apoi perpelit puţin pe grătar), secondat de nişte orez mexican. Am stropit totul cu riesling californian, din care el doar a gustat pentru că urma să conducă.
Sergiu Cioiu este absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică I.L. Caragiale din Bucureşti şi un îndrăgit interpret de şlagăre ale anilor ’60 şi ’70. A părăsit ţara în 1982.
Interviul de faţă a avut loc pe 6.12.2014, la mine acasă şi a fost precedat de o cină pe care am pregătit-o cu atenţie la detalii, Sergiu fiind ceea ce se numeşte un bon vivant: apreciază deopotrivă nişte feluri de mîncare mai deosebite dar şi un vin care să meargă. Special pentru el, am pregătit un somn sălbatic făcut la grătar pe un lemn de cedru, lemn care stătuse douăzeci şi patru de ore imersat în apă. Usturoiul a fost bătut cu puţin ulei de măsline, mărar şi smîntînă. Garnitura a fost compusă din sparanghel (mai întâi fiert apoi perpelit puţin pe grătar), secondat de nişte orez mexican. Am stropit totul cu riesling californian, din care el doar a gustat pentru că urma să conducă.
Sergiu Cioiu este absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică I.L. Caragiale din Bucureşti şi un îndrăgit interpret de şlagăre ale anilor ’60 şi ’70. A părăsit ţara în 1982.
-
Sergiu, îţi mulţumesc pentru acceptarea acestui
interviu neanunţat! Nimic nu este dinainte pregătit, întrebările vor fi
spontane şi de fapt nu va fi obligatoriu să apară ceva din ce vom discuta, în
cazul în care nu vom fi pe deplin mulţumiţi. Prima întrebare pe care ti-aș
adresa-o este dacă părinții tăi au avut o latură artistică pe care tu ai
urmat-o… ceva care te-a împins spre cariera actoricească.
– Nici vorbă. Părinții mei au fost niște oameni care au studiat, ar fi trebuit să ajungă să aibă o viață de oameni fără lipsuri… mama a făcut întâi ANEF-ul – cum se numea facultatea de sport –, dar pe urmă a avut un accident de schi așa că a optat pentru avocatură și a terminat dreptul, dar nu a profesat niciodată. Iar tatăl meu a fost finanțist, a terminat Academia de Studii Comerciale și Finanțe, a fost unul dintre oamenii care a colaborat la Legea pensiilor din România, a fost în cabinetul ministrului de finanțe ca unul dintre consilieri. A fost inspector șef al finanțelor și la un moment dat i s-a cerut să intre în Partidul muncitoresc dar tata a refuzat în mod categoric să facă politică și, mai târziu, unul dintre colegii care care-l însoțeau către birou, l-a turnat că n-ar fi un cetățean de nădejde al patriei. În ciuda faptului că tata nu a fost un om cu bani, un om care să aibă poziții politice, iată că a devenit dușman al poporului și a făcut pușcărie doi ani de zile.
– Deși tatăl tău era doar un tehnocrat?
– Da, era un om cu o pregătire profesională dar care, e adevărat, credea că țara nu va cădea sub comunism, convins că or să vină americanii, că ne vor elibera – după cum știi asta era o chestie pe care foarte mulți oameni mai puțin bine orientați din punct de vedere politic au crezut-o. Cum că nu va fi lăsată România în sfera aceea de influență. Până la urmă tata a fost închis direct, fără proces… aveau loc niște arestări în care condamnații primeau pedepse administrative (pentru că ar fi fost dușmani al poporului). Doi ani de pușcărie solidă, fără nici un motiv!
– Când se petrecea asta?
– Se întâmpla in 52, eu aveam 12 ani. Bineînțeles că tata a ieșit cu sechele, pentru că o asemenea situație nu te lasă sănătos și, mă rog, cumva am resimțit și eu toată chestia asta. Am trecut cum am putut prin acei ani. A venit o iarnă grea, parcă mă văd cu butelia de aragaz în spate, trebuia să o aduc acasă să facem cald pentru că păcură nu era suficientă, caloriferele nu încălzeau și așa mai departe. Adică ce să spun, viața mea de tânăr și de adolescent a fost sub imperiul ăsta, destul de trist, al lipsurilor, al privațiunilor de tot felul, iar ideea de a deveni actor a fost una spontană, o chemare personală, neinfluențată de părinți…
– Nici de prieteni?
– Nu. Tatăl meu ar fi vrut ca eu să devin medic și chiar am studiat puțin după un tratat de Butarique, în ceea ce privește anatomia și fiziologia, dar pe parcurs am renunțat. Eram sociabil, eram simpatizat, în liceu făceam glume, colegii se amuzau, profesorii la fel. Eram un tînăr care-mi exprimam părerile suficient de liber, în așa fel încât câteodată profesorii erau puțin uimiți dar mai mult decât să o cheme pe mama să-i spună că am fost obraznic nu aveau ce să-mi facă și obrăznicia nu era de fapt obrăznicie, era felul meu de a fi… nimic extraordinar
– Sergiu, ai putea să povestești exact cum s-a-ntâmplat când ai dat la academia de teatru de film și ai folosit numele Nottara? Parcă am citit undeva…
– Într-adevăr, în anul în care am dat eu examen la institut, deci prin 58-59 încă era un fel de filtru și se dorea ca studenții să aibă origine sănătoasă, să fie fii de muncitori, fiice de țărani, eventual strungari, sau fiii unor oameni de Partid… Oameni care să aibă o clară orientare politică în sensul dorit de tovarăși! În sfârșit, participînd la “porțile deschise” organizate de Institut am aflat ce se cerea și am aflat că existau niște cursuri de pregătire – o modalitate de a te instrui în vederea examenului de admitere. Aceste cursuri de pregătire erau ținute de niște profesori, actori de prestigiu, care îți ofereau o orientare de prim-plan în așa fel încât ascultându-te recitînd o poezie două, trei, un text, vedeau care este genul de artist care ai fi putut deveni, ce ai fi putut să joci peste ani de zile – odată ce ai fi reușit să absolvi Institutul. Deci ideea mea a fost să intru neapărat la aceste cursuri de pregătire, și am dat examen ca orice candidat, am scris că sunt Sergiu Mihail Cioiu, tatăl funcționar, mama casnică și, bineînțeles… nu am reușit. Am fost respins. Dar eram prea ambițios să mă las cu una cu două. Voiam să intru, să văd cum e treaba asta cu cursurile de pregătire. Și atunci am văzut eu că în jurul meu, printre candidați, erau anumite nume mai sonore din lumea teatrului, de fapt copii, nepoți, vreo soție, a unora și altora dintre acorii mai cunoscuți. Spre exemplu, dădea examen la Institutul de teatru soția artistului A. Pop Marțian, mai tânără cu vreo 30 de ani ca el, o Iulia Vraca nevasta lui George Vraca, o tânără foarte simpatică care era nepoata lui Ion Manolescu, o alta care era fata artistului Ştefan Ciubotărașu… și această situație m-a inspirat. Având în vedere toate aceste lucruri mi-am zis, domnule, poate ar fi bine să combin lucrurile astea și să-mi fac un nume cu trimitere la un artist și în același timp părinții mei să aibă meserii mai apropiate de ceea ce se cere. Și atuncea m-am gândit, ce ar fi să mă cheme Nottara, ca pe marele actor Constantin Nottara? M-am înregistrat ca Sergiu Mihail Notara, dar am scris cu un singur „t”, să nu fur și al doilea t. Și dacă mă întreabă, o să spun domnule, nu știu…
– Notara. Deci așa te-ai înscris Notara, cu un singur „t”…
– Da, la cursurile astea de pregătire așa m-am înscris! Pe tata, m-am gândit, pe tata îl fac oțelar la Uzinele 23 August, înţelegi? O-ț-e-l-a-r. Ce poate fi mai straşnic decît oţelar? Iar pe mama o fac vatman la ITB. Deci, mama este doamna Hariclia Notara și conduce tramvaiul, tata este Constantin Notara, oțelar, iar eu, Sergiu Mihail, mă înscriu și eu la teatru că vreau să devin actor! Şi am fost admis! Cursul de pregătire era condus de două doamne. Una, marea actrița Dina Cocea, cealaltă era doamna Sanda Manu, regizoare, fiica unui mare actor care excela în roluri mici și care se numai Ion Manu – un cuplu de profesoare ce puteau, bineînțeles, să-mi dea bună orientare către examenul pe care urma să-l susțin. Odată ajuns acolo a trebuit să arăt ce pot.
Nu știu dacă este interesant… pe vremea aceea eu consideram că actorul trebuie, neapărat, să fie un tragedian. La examenul de admitere am recitat monologul lui Hamlet, stanțele lui Rodrigue din Cidul de Corneille, am spus apostrofa părintelui Moser din Hoții de Schiller. Adică, domnule, erau lucruri grele, complicate, pe care un tînăr la 17-18 ani le învață datorită plăcerii pe care o are, dar care, ca începător, este complet dezorientat în ce privește teatrul. Abia atunci, la cursurile de pregătire, am înțeles că va trebui să spun o fabulă, un poezie de Topârceanu, un Coșbuc. În nici un caz un monolog shakespearian
– Erai mult mai pregătit decât se cerea…
– Nu, nu era mai pregătit, eram naiv. (Sergiu râde) Îmi imaginam că dacă am să recit Cidul voi fi imediat categorisit ca un viitor actor. Pentru că în momentul în care vrei să faci această meserie nu cunoști abc-ul, nu știi că trebuie să parcurgi niște etape, și că încetul cu încetul se va vedea în ce măsură ești util scenei, în ce măsură poți juca un anumit gen de rol. Ești mai aproape de comedie, de dramă? – și așa mai departe… Deci din primele momente ești tentat să faci ce ai văzut la cinema. Îl văzusem pe Laurence Olivier jucându-l pe Hamlet… mi-am spus domnule, așa trebuie să fie, joc și eu la fel, așa ca Laurence Olivier. Bineînțeles, mi-am concentrat toată atenția și toată puterea mea de a juca o asemenea partitură – care nu se potrivea absolut deloc cu experiența și cu capacitatea mea la vârsta respectivă.
– … și cum arătai tu la vârsta aceea?
– Eram mai degrabă un tânăr comic decât un tânăr dramatic.
– Cum s-a terminat episodul acesta cu folosirea numelui Notara?
– S-a terminat într-un fel aș spune destul de amuzant pe de-o parte, pe de altă parte destul de complicat întrucît pentru a intra pe ușa Institutului trebuia ca în buletinul de populație pe care îl prezentai să apară numele existent pe borderoul acela cu lista celor admiși la cursurile de pregătire. Ori pe borderoul respectiv scria Sergiu Mihail Notara iar pe buletinul meu scria Sergiu Mihail Cioiu. Deci a trebuit să șterg cu lama Cioiu, să fac în așa fel încât să nu apară scrijelitura respectivă și să scriu cu cerneală neagră Notara. Ceea ce am făcut gândindu-mă că nu am greșit prea mult, pentru că în fond și la urma urmei ce voiam să fac era să ajung la cursurile acelea de pregătire. Și nu a fost nici o problemă. Lucrurile au mers mai departe așa, pînă ce a trebuit să semnez o fișă de cadre și la fișa asta de cadre situația se complica, întrucît la cadre nu mințeai. A trebuit să spun că mă cheamă Cioiu și că Notara e o poreclă. Prietenii și oamenii care mă cunosc îmi spun Notara deoarece fac pe artistul și așa mai departe. Deci am aranjat în așa fel lucrurile încât să pară firesc. Norocul a fost că pe fișa de cadre scria așa: nume, prenumele și porecla. Și atunci n-am făcut altceva decât să spun, domnule, porecla mea este Notara! Așa că lucrurile au mers. Sigur că n-am spus că tata fusese la pușcărie politică pentru că, îmi imaginam, mi-ar fi pus imediat o barieră de netrecut.
– Știu ca ești prieten cu Florin Piersic. Era și el la institut atunci?
– Florin Piersic terminase deja institutul, era absolvent, dar încă juca la Casandra într-una dintre producțiile de mare succes la vremea aceea care se numea “Copacii mor în picioare” de Alejandro Cassona după marele succes pe care îl avusese – tot ca absolvent al Institutului – cu examenul lui de stat, în rolul lui Peer Gynt regizat de Dinu Cernescu. Iar la cursurile astea de pregătire de care m-ai întrebat, doamna Cocea mi l-a recomandat pe Piersic, care era prezent în sală, și mi-a spus: Notara, uite, ți-l recomand pe actorul Florin Piersic, proaspătul nostru absolvent, care sper să fie de acord și să te preia. Să te preia, să te pregătească, pentru ca la următoarea întâlnire să ne spui o fabulă și eventual o poezie de Coșbuc, una de Topârceanu… ceva care să te reprezinte… Și așa l-am cunoscut pe Florin Piersic cu care m-am împrietenit și bineînțeles că primele sfaturi pe care le-am primit ca tânăr viitor student le-am primit de la marele meu prieten Florin Piersic.
(Am luam o mică pauză timp în care eu i-am spus lui Sergiu că e dezinvolt și că răspunde foarte relaxat iar fiu-meu a intervenit întrebînd ce înseamnă dezinvolt. Sergiu nu a fost de acord cu definiția pe care o dădusem eu, destul de inexactă, spunînd “nu, dezinvolt înseamnă a avea un comportament firesc în orice situație – asta se numește dezinvoltură. In momentul cînd te afli într-o situație și vrei să pari altceva decât ce ești sau cînd te emoționează întîlnirea – cu o fată care îți place foarte mult – și nu te comporți normal, cum te-ai comporta cu sora ta, atunci dispare acea capacitate de a fi firesc, natural. Deci inversul timidității este dezinvoltura.”)
– Altă întrebare: după absolvirea IATC-ul, ce te-a făcut să te îndrepți spre muzică, ajungînd unul dintre cei mai îndrăgiți interpreți de muzică ușoară ai anilor ‘70?
– Ce să spun dragul meu… în Institutul de teatru, în anul doi, la un moment dat am participat la un spectacol în care fiecare spunea ce dorea: un monolog, un cântec, un cuplet. Eram numai studenți. Ne amuzam între noi – era și firesc… aveam o sală unde tot timpul se proiectau filme pentru studiu, care nu erau pe piață… era o atmosferă interesantă, incandescentă, și într-o bună zi am participat la unul din aceste spectacole cu un cuplet. Un cântecel care se intitula “Ce mai faci, Maria?”
– Despre ce era?
– (Sergiu fredonează mai întîi melodia) Era un cântec despre un băiat timid care nu îndrăznește să-i spună fetei pe care o iubește, te iubesc. (Se răsuceste spre fiu-meu, subliniind) Deci nu era dezinvolt, era timid! – și am jucat rolul acestui timid, cântând bineînțeles refrenul amuzant. Țineam în mână o pălărie, am luat pălăria tatei pe care o răsuceam în palme, foarte stingherit și spuneam fetei respective în loc de “te iubesc, Maria, “ce mai faci, Maria?” și tot continuam să învârt pălăria, vorbesc de pronosport, de lotto și de cinema, dar fără să îndrăznesc să-i spun ce întreabă inima (spusă cântând). Și așa mai departe, cântecul are o anumită desfășurare, eu l-am interpretat cu o oarecare prospețime, cu plăcerea cu care cânți un cântec când ajungi să-ți dai seama, pentru prima oară, c-ai ureche muzicală și cât de cât voce capabilă de a domina auditoriul și “copiii ăștia”, colegii mei, au izbucnit în aplauze entuziaste și ăsta a fost botezul focului artistic. M-am trezit dintr-o dată cu capacitatea de a cânta.
– Deci de a impresiona publicul, de a obține aplauze.
– Așa este. Cu atât mai mult cu cât acele aplauze erau de la niște viitori actori. A fostul un lucru care mi-a dat mult curaj și atunci am început să caut cântece, să găsesc posibilitatea de a mă integra acestui gen, a început să-mi placă musicalul, să înțeleg că un actor trebuie să fie complet, să fie complex, să danseze, să cânte, să joace. Și așa mai departe și, cu toate că ajunsesem în anul trei, să interpretez și acel rol care la început a fost doar o idee, un ideal de tânăr începător: astfel că în anul trei chiar am jucat Hamlet. Și în același timp am început să înțeleg cum e cu cântatul. Profesoara de franceză m-a invitat să-l văd pe Gilbert Becaud la Sala Palatului și așa am intrat într-un fel de amor, într-un fel de dragoste cu șansoneta, cu acest cântec în care în patru minute jucai un rol în care te simțeai capabil să spui o poveste scurtă care să impresioneze, să aibă o anumită culoare, o concluzie. Mi-a plăcut a cânta cântece de genul ăsta, mi s-a părut un lucru interesant și l-am cultivat.
– Poţi să spui cum s-a-ntâmplat de ai luat în administrare împreună cu Puiu Călinescu acel local pe litoral?
– Nu. Nu era cu Puiu Călinescu, confunzi. Era cu Mihai Dumbravă. Și am ajuns să administrez acest club datorită faptului că imediat ce am terminat facultatea, am intrat mai serios în genul ăsta de estradă, am adoptat un repertoriu de cântece franțuzești, am început să cânt din repertoriul lui Jacques Brel, Gilbert Becaud, Charles Aznavour și alții. Dumbravă era basist, îi plăcea jazz-ul, ne-am împrietenit cu Radu Maltopol care era un pianist excepțional și, după un an de zile în care am cântat câteva luni pe litoral, unul dintre directorii acelei rețele de baruri, de restaurante, de hoteluri, care se numea IHR (Întreprinderea de hoteluri și restaurante), ne-a solicitat. Mi-a spus, domnule, nu vrei să iei un club? Uite noi facem acum un fel de încercare-pilot pentru oamenii care se pricep, care au inițiativă și care pot crea un program artistic, pot deveni mandatarii noștri. Încă nici nu lansasem melodia Vîntule. Eram foarte la început dar probabil că eram destul de dezinvolt. Animasem un program de bar, deja avusesem succes cu chestia asta şi după o apariţie la unul din barurile de pe litoral, mi s-a propus acest lucru. Treaba asta a venit într-un moment în care, în economia socialistă românească de la vremea aceea s-a propus ideea unor mandatari – unor administratori care să fie un fel de semi-proprietari, aveau şi salarii de manageri dar şi un gaj pentru munca lor artistică. Mulţi dintre marii patroni din industria hotelieră de după revoluţie au fost dintre cei care prinseseră experienţa despre care vorbesc. Noi însă, Dumbravă şi cu mine, după un timp ne-am oprit, simţind că nu era menirea noastră, dar a fost o experienţă frumoasă, la Eforie Nord. Alături era Vily Donea care avea un bar numit Western Saloon : cu un cal care se afla priponit la intrare de un pom, chelnerii purtau pălării de cowboy, înăuntru se cânta stilul country. Iar noi am făcut un bar care se numea Can-Can. Se dansa un fel de can-can franţuzesc… pe scenă ridicau piciorul trei sau patru balerine, iar publicul era încântat de aptitudinile acrobatice ale fetelor.
– Am auzit de la un prieten ca foloseaţi simple bilete de hârtie în loc de bani, poţi să povesteşti ? Despre ce era vorba ? Nu ieşeau încasările la inventar sau ce ?
– Da… În momentul în care intri pentru prima oară într-o asemenea afacere, îţi dai seama că unii lucrători sînt de principiul că banul nu se face neapărat într-o manieră onestă şi poţi foarte bine să furi ca să-l faci mai repede. Eu, dimpotrivă, voiam să arăt că se poate face profit, că sînt un bun manager. Pentru noi conta cât de mari erau în realitate încasările. Cei care ne-au oferit această şansă ne-au dat localul cu personal cu tot, ne-au dat bineînţeles şi un barman. Care nouă la început ni s-a părut un tip simpatic. Numai că foarte repede am observat că acest tip simpatic îşi aducea propriile lui sticle de whiskey pe care le vindea în detrimentul localului. Vânzarea, în loc să fie cea reală, să zicem cinci mii, ajungea să fie de două mii, căci trei mii le băga în buzunar barmanul. Noi luam salariul de manageri ai unităţii, luam gajul de artist pre-stabilit, dar mai exista procentajul din încasări care în condiţiile menţionate devenise foarte mic. Astfel că, văzând care este situaţia, mie mi-a venit ideea să schimb banii clienţilor care veneau la bar să se distreze şi atunci am instaurat acest sistem de plată, prin care am scos nişte bucăţi de carton pe care scria : zece lei, cincisprezece lei…
– Ca la Monopoly ?
– Exact ca la Monopoly. Clienţii veneau, voiau bilete… foarte bine, le spuneam, poftiţi, biletul costă atât, dar probabil că veţi şi consuma… v-aţi gîndit cam ce aţi dori să cheltuiţi? Noi vă schimbăm banii iar la sfârşit, cu ce vă rămâne, faceţi ce doriţi. Îi puteţi lăsa bacşiş sau îi puteţi schimba înapoi. În orice caz, aceste cartoane sînt bani. Oamenii, în general, ştiau să aproximeze destul de exact. Mă înţelegi? Şi fireşte că am avut un succes grozav: clienţii au acceptat chestia asta, li s-a părut chiar amuzant. Iar la sfârşit dacă le rămâneau cartoane nefolosite le schimbam înapoi în bani. Şi atunci, după prima seară, s-a schimbat vânzarea de la 2 mii la 4 mii, apoi la 6 mii, depindea de seară : dacă era week-end sau nu, dacă era vremea frumoasă şi aşa mai departe. Oricum s-au schimbat vânzările şi în consecință barmanul a început să fie supărat… Într-o zi ne-a luat deoparte la o discuţie şi ne-a propus să ne dea o sută de lei pe seară ca să revenim la sistemul de dinainte. O sută de lei la vremea respectivă erau ceva bani dar noi ne-am uitat unul la altul, am început să râdem şi i-am spus vezi-ţi domnule de treabă. Şi a doua zi ne-am dus la şeful de la IHR-ului, la Mamaia, unde era sediul general. Am cerut să fie schimbat barmanul. Şi şeful ăla ne-a spus, băieţi aşa e în comerţ.. ce credeţi că o să rezolvaţi cu asta ? O să vină altul, dar credeţi că o să fie mai bun ? Noi am insistat că aşa este corect şi aşa şi pe dincolo şi într-adevăr tovarăşul Andronache ne-a ascultat şi ne-a trimis un barman nou. Era antipatic, nici nu ştia meseria bine – să facă cocteiluri ca Gigi, predecesorul -, dar a fost o experienţă care ne-a demonstrat clar că în zona asta unde se lucrează cu cash aşa sînt obiceiurile împământenite: oamenii care sînt în situaţia să bage mâna în casă vor băga mâna până la cot dacă riscul de a fi prins e mic.
– Sergiu, pot să-ţi mai pun o întrebare ? Din câte îmi dau seama în România erai cunoscut, apreciat. De ce ai ales totuşi să pleci?
– În primul rând nu s-a întâmplat chiar în perioada despre care am povestit… Au mai trecut nişte ani buni. Prin anii ’65 am intrat ca actor la teatrul de revistă, am plecat în Franţa cu un turneu al teatrului, m-am întors, am câştigat un premiu destul de important la un festival la Mamaia. E adevărat că am continuat să dau spectacole pe litoral în perioada verii dar nu am rămas deloc cu ideea de a face comerţ. Eu mi-am văzut de treaba mea : teatru, turnee artistice, şi aşa mai departe. Am avut norocul să am un public al meu şi să câştig premii, dar asta nu m-a împiedicat să fiu puţin mai diferit. Aveam uneori texte şopârloase, mesaje mai insinuante, astfel încât unul din spectacolele mele de succes a fost filmat pentru televiziune dar nu a fost niciodată difuzat. Apăream din când în când la televiziune dar nu foarte des, până când am realizat că prezenţa mea în zona respectivă nu era foarte sprijinită. Pe de altă parte în domeniul acesta întotdeauna va exista o deschidere către cântecul comercial : dans, pop şamd. Şi când am văzut că până şi acest recital filmat, în care se cheltuiseră bani, şi care fusese realizat de unul dintre cei mai inspiraţi regizori ai televiziunii, Andrei Bădeanu, a rămas nedifuzat, mi-am spus, domnule ar fi cazul să dispar de aici… Anii Ceauşescu deveniseră insuportabili. Programul de televiziune se redusese la două ore, străzile erau neluminate, începuseră cu introducerea cartelelor. Nu se găsea lapte, untdelemn şi aveam un copil de sase ani…
– De fapt când ai plecat?
– Am plecat în anul 1982.
– Şi cum s-a întâmplat ?
– Ei şi tu… Unul dintre colegii mei, cu care mă împrietenisem, plecase în Spania, unde înfiinţase o trupă de teatru şi devenise director. S-a întors în România pentru o scurtă perioada să depună actele de căsătorie – se însura cu o româncă pe care o iubea. Şi ne-am întâlnit întâmplător. Este vorba de Leliu Săndulescu (Valeriu). Ce faci bătrâne? Sînt director adjunct la o trupă, Teatro Estudio de Grand Canare. Ce vorbeşti domnule? Bravo ! Şi tu ce faci ? Eu sînt profesor la Şcoala Populară de Arte. (Eram şi profesor la Şcoala de Arte) Hai, vino să-ţi arăt studioul. Era un studio pe lângă piaţa Lahovari unde ţineam cursuri de actorie şi de canto. Dispuneam de o sală mare, bine aranjată de mine, cu reflectoare, cu practicabile, cu tot ce era necesar pentru lecţiile pe care le ofeream. Sigur că studenţii care erau acolo erau adulţi. Unii aveau meserii, alţii mai tineri sperau să intre la institutul de teatru, mă rog, o lume pestriţă, amestecată, dar cu dragoste pentru teatru şi cântec. Când a văzut studioul a fost destul de impresionat : măi Sergiu, e foarte bine, e nemaipomenit ! Da domnule, e frumos, e bine, dar ce să spun… îmi umblă gândul să văd lumea. M-am cam săturat de atmosfera de aici şi tare m-aş bucura să pot lucra într-un loc cam cum e teatrul ăsta de care vorbeşti şi al cărui director ai devenit. Măi Sergiu, chiar aşa ? Vasăzică ţi-ar surâde un contract în Spania ? Da, zic eu, chiar în Las Palmas. Să putem lucra împreună.. ce părere ai ? Leliu a zâmbit şi mai târziu ne-am trezit discutând la un pahar. Era un tip de comitet, deschis, prietenos. Mi-a explicat că va face tot ce poate, că mă înţelege foarte bine dar că nu poate să hotărască singur. I-am spus clar că doresc un contract serios. I-am cerut că în cazul în care îmi va trimite un contract la ARIA (Agenţia Română de Impresariat Artistic), aşa se numea, să-l trimită şi la ambasada Spaniei, ca să fiu anunţat, înainte ca cei de la ARIA să se facă că nu l-au primit. El a plecat, s-a ţinut de promisiune şi la scurt timp m-am trezit cu un contract serios, semnat de directorul teatrului Estudio, cu un salariu mic dar acceptabil.
– Câţi ani aveai la vremea cînd ai plecat?
– 42
– Şi acum, privind înapoi, îţi pare rău că ai plecat din România anului 1982 ?
– Nu. Nu îmi pare rău de nimic din ce-am făcut cum nu are rost să încerci să dai ceasul înapoi. Am plecat într-un moment în care procesul de erodare era deja foarte avansat.
– Mai ştii ceva de Valeriu Săndulescu ?
– A fost un om de teatru apreciat în Spania, profesor şi scenarist la Madrid. A fost consultant în domeniul teatrului şi, din păcate, s-a stins în 2005, la vârsta de 65 de ani. Îl port în inimă ca pe un adevărat prieten.
– Sergiu îţi mulţumesc foarte mult pentru că ai acceptat să-mi acorzi acest interviu!
– Eu îţi mulţumesc pentru minunata trataţie. Rareori am mâncat un peşte aşa de bine preparat. Ar fi trebuit să alegi bucătăria. „Chefii” câştigă foarte bine. Cu proxima ocazie o să-ţi iau şi eu un interviu în care o să te întreb cum ţi-a venit ideea să scrii Escroc SRL. Pot să spun că mi-a făcut mare plăcere acest roman şi sper ca pînă la urmă să ajungă şi film. Oricum, acum trebuie să plec. A fost o seară extrem de agreabilă.
– Nici vorbă. Părinții mei au fost niște oameni care au studiat, ar fi trebuit să ajungă să aibă o viață de oameni fără lipsuri… mama a făcut întâi ANEF-ul – cum se numea facultatea de sport –, dar pe urmă a avut un accident de schi așa că a optat pentru avocatură și a terminat dreptul, dar nu a profesat niciodată. Iar tatăl meu a fost finanțist, a terminat Academia de Studii Comerciale și Finanțe, a fost unul dintre oamenii care a colaborat la Legea pensiilor din România, a fost în cabinetul ministrului de finanțe ca unul dintre consilieri. A fost inspector șef al finanțelor și la un moment dat i s-a cerut să intre în Partidul muncitoresc dar tata a refuzat în mod categoric să facă politică și, mai târziu, unul dintre colegii care care-l însoțeau către birou, l-a turnat că n-ar fi un cetățean de nădejde al patriei. În ciuda faptului că tata nu a fost un om cu bani, un om care să aibă poziții politice, iată că a devenit dușman al poporului și a făcut pușcărie doi ani de zile.
– Deși tatăl tău era doar un tehnocrat?
– Da, era un om cu o pregătire profesională dar care, e adevărat, credea că țara nu va cădea sub comunism, convins că or să vină americanii, că ne vor elibera – după cum știi asta era o chestie pe care foarte mulți oameni mai puțin bine orientați din punct de vedere politic au crezut-o. Cum că nu va fi lăsată România în sfera aceea de influență. Până la urmă tata a fost închis direct, fără proces… aveau loc niște arestări în care condamnații primeau pedepse administrative (pentru că ar fi fost dușmani al poporului). Doi ani de pușcărie solidă, fără nici un motiv!
– Când se petrecea asta?
– Se întâmpla in 52, eu aveam 12 ani. Bineînțeles că tata a ieșit cu sechele, pentru că o asemenea situație nu te lasă sănătos și, mă rog, cumva am resimțit și eu toată chestia asta. Am trecut cum am putut prin acei ani. A venit o iarnă grea, parcă mă văd cu butelia de aragaz în spate, trebuia să o aduc acasă să facem cald pentru că păcură nu era suficientă, caloriferele nu încălzeau și așa mai departe. Adică ce să spun, viața mea de tânăr și de adolescent a fost sub imperiul ăsta, destul de trist, al lipsurilor, al privațiunilor de tot felul, iar ideea de a deveni actor a fost una spontană, o chemare personală, neinfluențată de părinți…
– Nici de prieteni?
– Nu. Tatăl meu ar fi vrut ca eu să devin medic și chiar am studiat puțin după un tratat de Butarique, în ceea ce privește anatomia și fiziologia, dar pe parcurs am renunțat. Eram sociabil, eram simpatizat, în liceu făceam glume, colegii se amuzau, profesorii la fel. Eram un tînăr care-mi exprimam părerile suficient de liber, în așa fel încât câteodată profesorii erau puțin uimiți dar mai mult decât să o cheme pe mama să-i spună că am fost obraznic nu aveau ce să-mi facă și obrăznicia nu era de fapt obrăznicie, era felul meu de a fi… nimic extraordinar
– Sergiu, ai putea să povestești exact cum s-a-ntâmplat când ai dat la academia de teatru de film și ai folosit numele Nottara? Parcă am citit undeva…
– Într-adevăr, în anul în care am dat eu examen la institut, deci prin 58-59 încă era un fel de filtru și se dorea ca studenții să aibă origine sănătoasă, să fie fii de muncitori, fiice de țărani, eventual strungari, sau fiii unor oameni de Partid… Oameni care să aibă o clară orientare politică în sensul dorit de tovarăși! În sfârșit, participînd la “porțile deschise” organizate de Institut am aflat ce se cerea și am aflat că existau niște cursuri de pregătire – o modalitate de a te instrui în vederea examenului de admitere. Aceste cursuri de pregătire erau ținute de niște profesori, actori de prestigiu, care îți ofereau o orientare de prim-plan în așa fel încât ascultându-te recitînd o poezie două, trei, un text, vedeau care este genul de artist care ai fi putut deveni, ce ai fi putut să joci peste ani de zile – odată ce ai fi reușit să absolvi Institutul. Deci ideea mea a fost să intru neapărat la aceste cursuri de pregătire, și am dat examen ca orice candidat, am scris că sunt Sergiu Mihail Cioiu, tatăl funcționar, mama casnică și, bineînțeles… nu am reușit. Am fost respins. Dar eram prea ambițios să mă las cu una cu două. Voiam să intru, să văd cum e treaba asta cu cursurile de pregătire. Și atunci am văzut eu că în jurul meu, printre candidați, erau anumite nume mai sonore din lumea teatrului, de fapt copii, nepoți, vreo soție, a unora și altora dintre acorii mai cunoscuți. Spre exemplu, dădea examen la Institutul de teatru soția artistului A. Pop Marțian, mai tânără cu vreo 30 de ani ca el, o Iulia Vraca nevasta lui George Vraca, o tânără foarte simpatică care era nepoata lui Ion Manolescu, o alta care era fata artistului Ştefan Ciubotărașu… și această situație m-a inspirat. Având în vedere toate aceste lucruri mi-am zis, domnule, poate ar fi bine să combin lucrurile astea și să-mi fac un nume cu trimitere la un artist și în același timp părinții mei să aibă meserii mai apropiate de ceea ce se cere. Și atuncea m-am gândit, ce ar fi să mă cheme Nottara, ca pe marele actor Constantin Nottara? M-am înregistrat ca Sergiu Mihail Notara, dar am scris cu un singur „t”, să nu fur și al doilea t. Și dacă mă întreabă, o să spun domnule, nu știu…
– Notara. Deci așa te-ai înscris Notara, cu un singur „t”…
– Da, la cursurile astea de pregătire așa m-am înscris! Pe tata, m-am gândit, pe tata îl fac oțelar la Uzinele 23 August, înţelegi? O-ț-e-l-a-r. Ce poate fi mai straşnic decît oţelar? Iar pe mama o fac vatman la ITB. Deci, mama este doamna Hariclia Notara și conduce tramvaiul, tata este Constantin Notara, oțelar, iar eu, Sergiu Mihail, mă înscriu și eu la teatru că vreau să devin actor! Şi am fost admis! Cursul de pregătire era condus de două doamne. Una, marea actrița Dina Cocea, cealaltă era doamna Sanda Manu, regizoare, fiica unui mare actor care excela în roluri mici și care se numai Ion Manu – un cuplu de profesoare ce puteau, bineînțeles, să-mi dea bună orientare către examenul pe care urma să-l susțin. Odată ajuns acolo a trebuit să arăt ce pot.
Nu știu dacă este interesant… pe vremea aceea eu consideram că actorul trebuie, neapărat, să fie un tragedian. La examenul de admitere am recitat monologul lui Hamlet, stanțele lui Rodrigue din Cidul de Corneille, am spus apostrofa părintelui Moser din Hoții de Schiller. Adică, domnule, erau lucruri grele, complicate, pe care un tînăr la 17-18 ani le învață datorită plăcerii pe care o are, dar care, ca începător, este complet dezorientat în ce privește teatrul. Abia atunci, la cursurile de pregătire, am înțeles că va trebui să spun o fabulă, un poezie de Topârceanu, un Coșbuc. În nici un caz un monolog shakespearian
– Erai mult mai pregătit decât se cerea…
– Nu, nu era mai pregătit, eram naiv. (Sergiu râde) Îmi imaginam că dacă am să recit Cidul voi fi imediat categorisit ca un viitor actor. Pentru că în momentul în care vrei să faci această meserie nu cunoști abc-ul, nu știi că trebuie să parcurgi niște etape, și că încetul cu încetul se va vedea în ce măsură ești util scenei, în ce măsură poți juca un anumit gen de rol. Ești mai aproape de comedie, de dramă? – și așa mai departe… Deci din primele momente ești tentat să faci ce ai văzut la cinema. Îl văzusem pe Laurence Olivier jucându-l pe Hamlet… mi-am spus domnule, așa trebuie să fie, joc și eu la fel, așa ca Laurence Olivier. Bineînțeles, mi-am concentrat toată atenția și toată puterea mea de a juca o asemenea partitură – care nu se potrivea absolut deloc cu experiența și cu capacitatea mea la vârsta respectivă.
– … și cum arătai tu la vârsta aceea?
– Eram mai degrabă un tânăr comic decât un tânăr dramatic.
– Cum s-a terminat episodul acesta cu folosirea numelui Notara?
– S-a terminat într-un fel aș spune destul de amuzant pe de-o parte, pe de altă parte destul de complicat întrucît pentru a intra pe ușa Institutului trebuia ca în buletinul de populație pe care îl prezentai să apară numele existent pe borderoul acela cu lista celor admiși la cursurile de pregătire. Ori pe borderoul respectiv scria Sergiu Mihail Notara iar pe buletinul meu scria Sergiu Mihail Cioiu. Deci a trebuit să șterg cu lama Cioiu, să fac în așa fel încât să nu apară scrijelitura respectivă și să scriu cu cerneală neagră Notara. Ceea ce am făcut gândindu-mă că nu am greșit prea mult, pentru că în fond și la urma urmei ce voiam să fac era să ajung la cursurile acelea de pregătire. Și nu a fost nici o problemă. Lucrurile au mers mai departe așa, pînă ce a trebuit să semnez o fișă de cadre și la fișa asta de cadre situația se complica, întrucît la cadre nu mințeai. A trebuit să spun că mă cheamă Cioiu și că Notara e o poreclă. Prietenii și oamenii care mă cunosc îmi spun Notara deoarece fac pe artistul și așa mai departe. Deci am aranjat în așa fel lucrurile încât să pară firesc. Norocul a fost că pe fișa de cadre scria așa: nume, prenumele și porecla. Și atunci n-am făcut altceva decât să spun, domnule, porecla mea este Notara! Așa că lucrurile au mers. Sigur că n-am spus că tata fusese la pușcărie politică pentru că, îmi imaginam, mi-ar fi pus imediat o barieră de netrecut.
– Știu ca ești prieten cu Florin Piersic. Era și el la institut atunci?
– Florin Piersic terminase deja institutul, era absolvent, dar încă juca la Casandra într-una dintre producțiile de mare succes la vremea aceea care se numea “Copacii mor în picioare” de Alejandro Cassona după marele succes pe care îl avusese – tot ca absolvent al Institutului – cu examenul lui de stat, în rolul lui Peer Gynt regizat de Dinu Cernescu. Iar la cursurile astea de pregătire de care m-ai întrebat, doamna Cocea mi l-a recomandat pe Piersic, care era prezent în sală, și mi-a spus: Notara, uite, ți-l recomand pe actorul Florin Piersic, proaspătul nostru absolvent, care sper să fie de acord și să te preia. Să te preia, să te pregătească, pentru ca la următoarea întâlnire să ne spui o fabulă și eventual o poezie de Coșbuc, una de Topârceanu… ceva care să te reprezinte… Și așa l-am cunoscut pe Florin Piersic cu care m-am împrietenit și bineînțeles că primele sfaturi pe care le-am primit ca tânăr viitor student le-am primit de la marele meu prieten Florin Piersic.
(Am luam o mică pauză timp în care eu i-am spus lui Sergiu că e dezinvolt și că răspunde foarte relaxat iar fiu-meu a intervenit întrebînd ce înseamnă dezinvolt. Sergiu nu a fost de acord cu definiția pe care o dădusem eu, destul de inexactă, spunînd “nu, dezinvolt înseamnă a avea un comportament firesc în orice situație – asta se numește dezinvoltură. In momentul cînd te afli într-o situație și vrei să pari altceva decât ce ești sau cînd te emoționează întîlnirea – cu o fată care îți place foarte mult – și nu te comporți normal, cum te-ai comporta cu sora ta, atunci dispare acea capacitate de a fi firesc, natural. Deci inversul timidității este dezinvoltura.”)
– Altă întrebare: după absolvirea IATC-ul, ce te-a făcut să te îndrepți spre muzică, ajungînd unul dintre cei mai îndrăgiți interpreți de muzică ușoară ai anilor ‘70?
– Ce să spun dragul meu… în Institutul de teatru, în anul doi, la un moment dat am participat la un spectacol în care fiecare spunea ce dorea: un monolog, un cântec, un cuplet. Eram numai studenți. Ne amuzam între noi – era și firesc… aveam o sală unde tot timpul se proiectau filme pentru studiu, care nu erau pe piață… era o atmosferă interesantă, incandescentă, și într-o bună zi am participat la unul din aceste spectacole cu un cuplet. Un cântecel care se intitula “Ce mai faci, Maria?”
– Despre ce era?
– (Sergiu fredonează mai întîi melodia) Era un cântec despre un băiat timid care nu îndrăznește să-i spună fetei pe care o iubește, te iubesc. (Se răsuceste spre fiu-meu, subliniind) Deci nu era dezinvolt, era timid! – și am jucat rolul acestui timid, cântând bineînțeles refrenul amuzant. Țineam în mână o pălărie, am luat pălăria tatei pe care o răsuceam în palme, foarte stingherit și spuneam fetei respective în loc de “te iubesc, Maria, “ce mai faci, Maria?” și tot continuam să învârt pălăria, vorbesc de pronosport, de lotto și de cinema, dar fără să îndrăznesc să-i spun ce întreabă inima (spusă cântând). Și așa mai departe, cântecul are o anumită desfășurare, eu l-am interpretat cu o oarecare prospețime, cu plăcerea cu care cânți un cântec când ajungi să-ți dai seama, pentru prima oară, c-ai ureche muzicală și cât de cât voce capabilă de a domina auditoriul și “copiii ăștia”, colegii mei, au izbucnit în aplauze entuziaste și ăsta a fost botezul focului artistic. M-am trezit dintr-o dată cu capacitatea de a cânta.
– Deci de a impresiona publicul, de a obține aplauze.
– Așa este. Cu atât mai mult cu cât acele aplauze erau de la niște viitori actori. A fostul un lucru care mi-a dat mult curaj și atunci am început să caut cântece, să găsesc posibilitatea de a mă integra acestui gen, a început să-mi placă musicalul, să înțeleg că un actor trebuie să fie complet, să fie complex, să danseze, să cânte, să joace. Și așa mai departe și, cu toate că ajunsesem în anul trei, să interpretez și acel rol care la început a fost doar o idee, un ideal de tânăr începător: astfel că în anul trei chiar am jucat Hamlet. Și în același timp am început să înțeleg cum e cu cântatul. Profesoara de franceză m-a invitat să-l văd pe Gilbert Becaud la Sala Palatului și așa am intrat într-un fel de amor, într-un fel de dragoste cu șansoneta, cu acest cântec în care în patru minute jucai un rol în care te simțeai capabil să spui o poveste scurtă care să impresioneze, să aibă o anumită culoare, o concluzie. Mi-a plăcut a cânta cântece de genul ăsta, mi s-a părut un lucru interesant și l-am cultivat.
– Poţi să spui cum s-a-ntâmplat de ai luat în administrare împreună cu Puiu Călinescu acel local pe litoral?
– Nu. Nu era cu Puiu Călinescu, confunzi. Era cu Mihai Dumbravă. Și am ajuns să administrez acest club datorită faptului că imediat ce am terminat facultatea, am intrat mai serios în genul ăsta de estradă, am adoptat un repertoriu de cântece franțuzești, am început să cânt din repertoriul lui Jacques Brel, Gilbert Becaud, Charles Aznavour și alții. Dumbravă era basist, îi plăcea jazz-ul, ne-am împrietenit cu Radu Maltopol care era un pianist excepțional și, după un an de zile în care am cântat câteva luni pe litoral, unul dintre directorii acelei rețele de baruri, de restaurante, de hoteluri, care se numea IHR (Întreprinderea de hoteluri și restaurante), ne-a solicitat. Mi-a spus, domnule, nu vrei să iei un club? Uite noi facem acum un fel de încercare-pilot pentru oamenii care se pricep, care au inițiativă și care pot crea un program artistic, pot deveni mandatarii noștri. Încă nici nu lansasem melodia Vîntule. Eram foarte la început dar probabil că eram destul de dezinvolt. Animasem un program de bar, deja avusesem succes cu chestia asta şi după o apariţie la unul din barurile de pe litoral, mi s-a propus acest lucru. Treaba asta a venit într-un moment în care, în economia socialistă românească de la vremea aceea s-a propus ideea unor mandatari – unor administratori care să fie un fel de semi-proprietari, aveau şi salarii de manageri dar şi un gaj pentru munca lor artistică. Mulţi dintre marii patroni din industria hotelieră de după revoluţie au fost dintre cei care prinseseră experienţa despre care vorbesc. Noi însă, Dumbravă şi cu mine, după un timp ne-am oprit, simţind că nu era menirea noastră, dar a fost o experienţă frumoasă, la Eforie Nord. Alături era Vily Donea care avea un bar numit Western Saloon : cu un cal care se afla priponit la intrare de un pom, chelnerii purtau pălării de cowboy, înăuntru se cânta stilul country. Iar noi am făcut un bar care se numea Can-Can. Se dansa un fel de can-can franţuzesc… pe scenă ridicau piciorul trei sau patru balerine, iar publicul era încântat de aptitudinile acrobatice ale fetelor.
– Am auzit de la un prieten ca foloseaţi simple bilete de hârtie în loc de bani, poţi să povesteşti ? Despre ce era vorba ? Nu ieşeau încasările la inventar sau ce ?
– Da… În momentul în care intri pentru prima oară într-o asemenea afacere, îţi dai seama că unii lucrători sînt de principiul că banul nu se face neapărat într-o manieră onestă şi poţi foarte bine să furi ca să-l faci mai repede. Eu, dimpotrivă, voiam să arăt că se poate face profit, că sînt un bun manager. Pentru noi conta cât de mari erau în realitate încasările. Cei care ne-au oferit această şansă ne-au dat localul cu personal cu tot, ne-au dat bineînţeles şi un barman. Care nouă la început ni s-a părut un tip simpatic. Numai că foarte repede am observat că acest tip simpatic îşi aducea propriile lui sticle de whiskey pe care le vindea în detrimentul localului. Vânzarea, în loc să fie cea reală, să zicem cinci mii, ajungea să fie de două mii, căci trei mii le băga în buzunar barmanul. Noi luam salariul de manageri ai unităţii, luam gajul de artist pre-stabilit, dar mai exista procentajul din încasări care în condiţiile menţionate devenise foarte mic. Astfel că, văzând care este situaţia, mie mi-a venit ideea să schimb banii clienţilor care veneau la bar să se distreze şi atunci am instaurat acest sistem de plată, prin care am scos nişte bucăţi de carton pe care scria : zece lei, cincisprezece lei…
– Ca la Monopoly ?
– Exact ca la Monopoly. Clienţii veneau, voiau bilete… foarte bine, le spuneam, poftiţi, biletul costă atât, dar probabil că veţi şi consuma… v-aţi gîndit cam ce aţi dori să cheltuiţi? Noi vă schimbăm banii iar la sfârşit, cu ce vă rămâne, faceţi ce doriţi. Îi puteţi lăsa bacşiş sau îi puteţi schimba înapoi. În orice caz, aceste cartoane sînt bani. Oamenii, în general, ştiau să aproximeze destul de exact. Mă înţelegi? Şi fireşte că am avut un succes grozav: clienţii au acceptat chestia asta, li s-a părut chiar amuzant. Iar la sfârşit dacă le rămâneau cartoane nefolosite le schimbam înapoi în bani. Şi atunci, după prima seară, s-a schimbat vânzarea de la 2 mii la 4 mii, apoi la 6 mii, depindea de seară : dacă era week-end sau nu, dacă era vremea frumoasă şi aşa mai departe. Oricum s-au schimbat vânzările şi în consecință barmanul a început să fie supărat… Într-o zi ne-a luat deoparte la o discuţie şi ne-a propus să ne dea o sută de lei pe seară ca să revenim la sistemul de dinainte. O sută de lei la vremea respectivă erau ceva bani dar noi ne-am uitat unul la altul, am început să râdem şi i-am spus vezi-ţi domnule de treabă. Şi a doua zi ne-am dus la şeful de la IHR-ului, la Mamaia, unde era sediul general. Am cerut să fie schimbat barmanul. Şi şeful ăla ne-a spus, băieţi aşa e în comerţ.. ce credeţi că o să rezolvaţi cu asta ? O să vină altul, dar credeţi că o să fie mai bun ? Noi am insistat că aşa este corect şi aşa şi pe dincolo şi într-adevăr tovarăşul Andronache ne-a ascultat şi ne-a trimis un barman nou. Era antipatic, nici nu ştia meseria bine – să facă cocteiluri ca Gigi, predecesorul -, dar a fost o experienţă care ne-a demonstrat clar că în zona asta unde se lucrează cu cash aşa sînt obiceiurile împământenite: oamenii care sînt în situaţia să bage mâna în casă vor băga mâna până la cot dacă riscul de a fi prins e mic.
– Sergiu, pot să-ţi mai pun o întrebare ? Din câte îmi dau seama în România erai cunoscut, apreciat. De ce ai ales totuşi să pleci?
– În primul rând nu s-a întâmplat chiar în perioada despre care am povestit… Au mai trecut nişte ani buni. Prin anii ’65 am intrat ca actor la teatrul de revistă, am plecat în Franţa cu un turneu al teatrului, m-am întors, am câştigat un premiu destul de important la un festival la Mamaia. E adevărat că am continuat să dau spectacole pe litoral în perioada verii dar nu am rămas deloc cu ideea de a face comerţ. Eu mi-am văzut de treaba mea : teatru, turnee artistice, şi aşa mai departe. Am avut norocul să am un public al meu şi să câştig premii, dar asta nu m-a împiedicat să fiu puţin mai diferit. Aveam uneori texte şopârloase, mesaje mai insinuante, astfel încât unul din spectacolele mele de succes a fost filmat pentru televiziune dar nu a fost niciodată difuzat. Apăream din când în când la televiziune dar nu foarte des, până când am realizat că prezenţa mea în zona respectivă nu era foarte sprijinită. Pe de altă parte în domeniul acesta întotdeauna va exista o deschidere către cântecul comercial : dans, pop şamd. Şi când am văzut că până şi acest recital filmat, în care se cheltuiseră bani, şi care fusese realizat de unul dintre cei mai inspiraţi regizori ai televiziunii, Andrei Bădeanu, a rămas nedifuzat, mi-am spus, domnule ar fi cazul să dispar de aici… Anii Ceauşescu deveniseră insuportabili. Programul de televiziune se redusese la două ore, străzile erau neluminate, începuseră cu introducerea cartelelor. Nu se găsea lapte, untdelemn şi aveam un copil de sase ani…
– De fapt când ai plecat?
– Am plecat în anul 1982.
– Şi cum s-a întâmplat ?
– Ei şi tu… Unul dintre colegii mei, cu care mă împrietenisem, plecase în Spania, unde înfiinţase o trupă de teatru şi devenise director. S-a întors în România pentru o scurtă perioada să depună actele de căsătorie – se însura cu o româncă pe care o iubea. Şi ne-am întâlnit întâmplător. Este vorba de Leliu Săndulescu (Valeriu). Ce faci bătrâne? Sînt director adjunct la o trupă, Teatro Estudio de Grand Canare. Ce vorbeşti domnule? Bravo ! Şi tu ce faci ? Eu sînt profesor la Şcoala Populară de Arte. (Eram şi profesor la Şcoala de Arte) Hai, vino să-ţi arăt studioul. Era un studio pe lângă piaţa Lahovari unde ţineam cursuri de actorie şi de canto. Dispuneam de o sală mare, bine aranjată de mine, cu reflectoare, cu practicabile, cu tot ce era necesar pentru lecţiile pe care le ofeream. Sigur că studenţii care erau acolo erau adulţi. Unii aveau meserii, alţii mai tineri sperau să intre la institutul de teatru, mă rog, o lume pestriţă, amestecată, dar cu dragoste pentru teatru şi cântec. Când a văzut studioul a fost destul de impresionat : măi Sergiu, e foarte bine, e nemaipomenit ! Da domnule, e frumos, e bine, dar ce să spun… îmi umblă gândul să văd lumea. M-am cam săturat de atmosfera de aici şi tare m-aş bucura să pot lucra într-un loc cam cum e teatrul ăsta de care vorbeşti şi al cărui director ai devenit. Măi Sergiu, chiar aşa ? Vasăzică ţi-ar surâde un contract în Spania ? Da, zic eu, chiar în Las Palmas. Să putem lucra împreună.. ce părere ai ? Leliu a zâmbit şi mai târziu ne-am trezit discutând la un pahar. Era un tip de comitet, deschis, prietenos. Mi-a explicat că va face tot ce poate, că mă înţelege foarte bine dar că nu poate să hotărască singur. I-am spus clar că doresc un contract serios. I-am cerut că în cazul în care îmi va trimite un contract la ARIA (Agenţia Română de Impresariat Artistic), aşa se numea, să-l trimită şi la ambasada Spaniei, ca să fiu anunţat, înainte ca cei de la ARIA să se facă că nu l-au primit. El a plecat, s-a ţinut de promisiune şi la scurt timp m-am trezit cu un contract serios, semnat de directorul teatrului Estudio, cu un salariu mic dar acceptabil.
– Câţi ani aveai la vremea cînd ai plecat?
– 42
– Şi acum, privind înapoi, îţi pare rău că ai plecat din România anului 1982 ?
– Nu. Nu îmi pare rău de nimic din ce-am făcut cum nu are rost să încerci să dai ceasul înapoi. Am plecat într-un moment în care procesul de erodare era deja foarte avansat.
– Mai ştii ceva de Valeriu Săndulescu ?
– A fost un om de teatru apreciat în Spania, profesor şi scenarist la Madrid. A fost consultant în domeniul teatrului şi, din păcate, s-a stins în 2005, la vârsta de 65 de ani. Îl port în inimă ca pe un adevărat prieten.
– Sergiu îţi mulţumesc foarte mult pentru că ai acceptat să-mi acorzi acest interviu!
– Eu îţi mulţumesc pentru minunata trataţie. Rareori am mâncat un peşte aşa de bine preparat. Ar fi trebuit să alegi bucătăria. „Chefii” câştigă foarte bine. Cu proxima ocazie o să-ţi iau şi eu un interviu în care o să te întreb cum ţi-a venit ideea să scrii Escroc SRL. Pot să spun că mi-a făcut mare plăcere acest roman şi sper ca pînă la urmă să ajungă şi film. Oricum, acum trebuie să plec. A fost o seară extrem de agreabilă.
Emilia ŢUŢUIANU: Mariana Gurza – boabe de lacrimi şi
o inimă plină de iubire
Interlocutoarea mea este poeta Mariana Gurza, o
bucovineancă adevărată, dintr-o familie refugiată pe plaiurile bănăţene care nu
uită meleagurile unde i-au trăit strămoşii.
Venind din obârşia nordului moldav, cu dorul patriei fagilor în simţire, poeta Mariana Gurza strigă durere şi dragoste, generozitate şi seninătate, aşterne blând dorul de matca străbună în sufletul pădurii. Doar ea ştie cum şi de ce înaintaşii ei au plecat să apere glia moldavă în eternitate, păstrând slovele Măritului Ştefan în catafalcul durerii: „Moldova nu e a mea ci a urmaşilor urmaşilor noştri…”, a lor, celor plecaţi demn prin jertfa de sine.
Venind din obârşia nordului moldav, cu dorul patriei fagilor în simţire, poeta Mariana Gurza strigă durere şi dragoste, generozitate şi seninătate, aşterne blând dorul de matca străbună în sufletul pădurii. Doar ea ştie cum şi de ce înaintaşii ei au plecat să apere glia moldavă în eternitate, păstrând slovele Măritului Ştefan în catafalcul durerii: „Moldova nu e a mea ci a urmaşilor urmaşilor noştri…”, a lor, celor plecaţi demn prin jertfa de sine.
Mariana Gurza este lacrima durerii coborâtă din nord de
Moldovă Ştefaniană pe câmpiile bănăţene spre mereu aducere aminte, strângând
boabele de lacrimi ale înaintaşilor în peceţi peste vremi. Sensibilă şi
intransigentă, dulce şi amară ori asemeni strigătului de pescăruş, poeta
Mariana Gurza împarte alinări catifelate prin vers, prin trăiri, cu toată fiinţa,
pentru acum şi mai târziu.
***
Emilia ŢUŢUIANU: Dragă Mariana
spune-mi te rog ce amintiri păstrezi despre tatăl tău, despre familia ta
originară din Bucovina de nord?
Mariana GURZA: Amintirile dor, Emilia… Tata, nu mai este… Odată cu plecarea dumnealui, ceva s-a rupt. Se născuse în România Mare, în anul 1921, la Banila pe Siret, regiunea Cernăuţi. Un bucovinean aşezat, muncitor, evlavios, corect şi plin de bunătate. Îi simt prezenţa şi acum în momentele dificile. Familia mea? Bucovina de Nord!
Emilia ŢUŢUIANU: Poate mai mult
decât alţi români simţi drama pierderii şi a teritoriilor din nordul Moldovei,
în urma odiosului pact Ribbentrop-Molotov, acolo fiind obârşia familiei tale.
Ce s-a întâmplat cu familia şi rudele tale în acei ani?
Mariana GURZA: Fratele tatei, Vasile, fusese împuşcat când încerca să treacă graniţa. Bunica s-a întors din drum pentru a-şi înmormânta feciorul. Nu i s-a permis să se mai întoarcă. Tata a stat o perioadă ascuns prin munţii Bucovinei, asigura necesarul de hrană rudelor şi nu numai. A ajuns într-un sat bănăţean unde a cunoscut-o pe mama şi s-au căsătorit. Acest blestemat de pact mi-a decimat familia, m-a vitregit de a mă bucura de bunici, de tot ce îşi putea dori un copil la vârsta întrebărilor.
Emilia ŢUŢUIANU: Mai povesteşte-ne te rog amintiri depănate de mama ta, care încă trăieşte, despre drama bucovinenilor refugiaţi, alungaţi din matca lor străbună de vremuri nedrepte şi despre istoria românească de pe plaiurile Bucovinei de nord?
Mariana GURZA: După evenimentele de la Fântâna Albă, familia din care provenea mama, fiind mai înstărită şi implicată, a pornit pe drumul Golgotei, al dezlipirii de vatră, lăsând totul. O parte din ei au fost întemniţaţi şi omorâţi, alţii trimişi în lagăre. Am relatat plecarea mamei, orfană la acea dată, în „Căruţa cu destine”. Mama, născută în Cupca, regiunea Cernăuţi, la o vârstă destul de fragedă, alături de câteva rude, primiseră indicaţia să se deplaseze în Banat. O mică manipulare a organelor de opresiune… Dar, cu precauţie au reuşit ca fiecare să-şi vadă de drum. Mama fusese lăsată la o familie inimoasă şi celelalte rude s-au stabilit în funcţie de vremuri. S-au regăsit după zeci de ani. În casă nu am auzit niciodată nimic din acea perioadă. Mamei i-a mai rămas în memorie, fuga, şuieratul gloanţelor, mame împuşcate, plânsul copiilor singuri…
Emilia ŢUŢUIANU: Ce ne poţi spune despre jurnalistul bucovinean Vasile Plăvan, un unchi al tău, căruia i-ai dedicat şi o carte?
Mariana GURZA: Vasile Plăvan, unchiul mamei, a fost o figură emblematică a acelor vremuri. Avocat, jurnalist, publicist, a fost unul dintre cei care a luptat pentru Marea Unire. A murit mult prea devreme, trist şi abătut, văzându-şi idealurile spulberate. A fost prea corect şi prea cinstit într-o societate destul de măcinată. „Vasile Plăvan un Slavici al Bucovinei”, volum apărut cu sprijinul Fundaţiei Universităţii Ioan Slavici, rămâne în memoria colectivă ca o reparaţie morală faţă de cel ce nu a precupeţit nimic în a-şi atinge idealul.
Emilia ŢUŢUIANU: Cum simţi tu, dragă Mariana, această istorie care calcă peste suflete lăsând poveri sângerânde?
Mariana GURZA: O povară mistuitoare. Durerea Bucovinei o simt mereu ca pe o lacrimă fierbinte pe obraz. Mă arde. Nu cred că vom mai putea schimba ceva. Prea multe orgolii şi interese. Eu sunt o iubitoare de Neam Românesc! Sună desuet? Pentru unii, poate. Pentru cei cărora le pasă, vrem dreptate şi purificare. Am rămas o idealistă ca Vasile Plăvan. Nimeni nu va face nimic.
Emilia ŢUŢUIANU: Ce personalităţi ale lumii literare care ţi-au influenţat devenirea artistică ai avut privilegiul de a cunoaşte?
Mariana GURZA: Criticul şi scriitorul Adrian Dinu Rachieru şi regretatul cărturar Artur Silvestri. Nu aş dori să nedreptăţesc pe cineva. De la cei apropiaţi, mereu am luat ce a fost bun. Nu am căutat modele, a fost mai mult sete de cunoaştere. Se spune că sunt o prezenţă discretă în viaţa culturală. Aşa este. Am cititorii mei, prieteni remarcabili. Şi dacă reuşesc să particip la o construcţie , mă consider fericită. Aş părea mai interesantă dacă aş enumera toate personalităţile pe care le-am întâlnit? Dragă prietenă, omenia, caracterul, demnitatea… Marii anonimi, iubitori de glie, trăiesc clipa şi se dăruiesc în tăcere binelui comun. Există o Românie Tainică…
Emilia ŢUŢUIANU: Ce moment emoţionant, mai important pentru destinul tău te-a marcat?
Mariana GURZA: Întâlnirea cu Marii Duhovnici ai Neamului: părintele Adrian Făgeţeanu, (de care mă leagă prin fibra bucovineană încă din copilărie un sentiment deosebit), părintele Arsenie Papacioc, părintele Iustin Pârvu, părintele Teofil Părăian.
Emilia ŢUŢUIANU: Au existat decalaje sociale, profesionale, care să îţi genereze deziluzii?
Mariana GURZA: O întrebare destul de complexă pentru un pui de refugiaţi. Venetic în ţara lui… Copilăria mi-a fost marcată de o anumită marginalizare venită din partea localnicilor. Eram mai săraci, doar nişte venituri… Nu mi-a fost uşor… Doar după 1990 aflasem că cei refugiaţi erau consideraţi duşmanii Uniunii Sovietice. Dacă mi-am dorit cravata de pioner, a trebuit să aştept, deşi eram o elevă bună. Ca utecistă la fel. Probabil că sunt una dintre puţinele persoane care a suferit că nu fusesem primită în rândurile PCR-ului, aşa cum nimeni din familia mea nu a avut acces. A mers îndoctrinarea… mult mai târziu mi-am explicat şi prezenţa miliţiei pe la noi pe acasă… În perioada comunistă, (dacă a fost comunistă) a fost acea dictatură proletară. Un sentiment de frică. Aceeaşi frică parcă o simt că se instalează şi acum.
Deziluziile create de apropiaţi au fost cele mai dureroase. Nu suport minciuna şi prostia. Duplicitatea! Ca funcţionar public, am avut ocazia să văd multe… prea multe pentru un suflet sensibil. Nimicnicia unora depăşeşte orice limită, draga mea prietenă!
Emilia ŢUŢUIANU: Cuvântul tău este ascultat şi preţuit nu numai în mediul virtual ci şi prin volumele de poezii publicate, cum îţi explici această simpatie?
Mariana GURZA: Dragă Emilia, putem să fim noi înşine, aşa cum am fost educaţi. În spiritul iubirii şi al prietenei necondiţionate. Dacă pentru o parte din lumea virtuală şi nu numai, sunt considerată „poeta cu suflet de înger” probabil am lăsat ceva în sufletele lor. Nu vreau să sune a laudă, dar nu pot nega starea de bine când am văzut prezentarea mea în Noua Zeelandă. Fiecare dintre noi, lasă în drumul său ce a semănat. Dacă am semănat iubire, iubire să fie.
Emilia ŢUŢUIANU: Cu ce prejudecăţi te confrunţi cel mai frecvent şi cum le combaţi?
Mariana GURZA: Parafrazându-l pe William Hazlitt „prejudecata este fiica ignoranţei”. Suntem nerecunoscători, invidioşi, răuvoitori şi egoişti. Cella Delavrancea mărturisea că a fost ferită de cele trei calamităţi: gelozia, invidia şi orgoliul, considerându-le „boli care distrug sufletul, fiinţa umană”. Parcă ne dezumanizăm pe zi ce trece. Suntem interesaţi de bani, de averi, de beneficii nemeritate şi de atenţii necuvenite. Avem impresia că suntem totali, că ni se cuvine totul. Avem o democraţie reală? Unde este scara valorilor? Câţi dintre intelectualii rasaţi şi-au mai păstrat bruma de demnitate? Să fie vorba de o sete de înavuţire? Sau de putere? Cum ne manifestăm superioritatea? Strivind valoarea?! Încerc să fiu originală. Să spun răspicat, chiar dacă deranjez, ceea ce cred. Nu-mi place ce văd acum, Emilia! Nu pentru micimea unora s-au jertfit bravii eroi ai neamului. Oare nu se tem de justiţia divină?
Emilia ŢUŢUIANU: Ce virtute umană apreciezi cel mai mult?
Mariana GURZA: Virtutea creştină, ea fiind hrana sufletului!
Emilia ŢUŢUIANU: Societatea românească s-a schimbat mult în ultimii ani. Ţinem cu greu piept sentimentului de invidie. Un sentiment care trebuie eradicat din comportamentul şi conduita noastră, din motive etice. Ce fel de om poţi fi când cel de lângă tine suferă pentru rezultatele tale? Invidia din orgoliu este devastatoare, pentru că trădează un complex de inferioritate şi exprimă ranchiună. Se poate vindeca asta?
Mariana GURZA: Societatea românească este bolnavă. Cei puternici nu au cum să o simtă, cei mulţi, da. „Scapă cine poate!” Asta e deviza momentului! „Marii oameni ce se pretind reprezentanţi ai poporului românesc întreg, cei ce pretind a personifica idealurile noastre naţionale, lupta de emancipare ce ne absoarbe(;), aceştia nu au în vedere decât utopii cosmopolite, proprii a ne dezorganiza şi mai mult, a slăbi în noi simţul de conservaţiune naţională şi, dacă se servesc din când în când de ideile comune poporului românesc, o fac numai debitându-le ca pe o marfă, pentru a-şi câştiga popularitate”. (Mihai Eminescu, E greu a afla…, Timpul, 27 noiembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 229). După cum vezi Emilia, Eminescu este actual şi acum. Citisem recent o ştire că o doamnă profesoară de română vrea să scoată Luceafărul din programa elevilor. Aceasta este societatea românească! S-a dorit globalizare, asta avem. Pierderea identităţii naţionale, a respectului faţă de cel de lângă tine, care vrea să facă ceva, pentru a rezista în timp. S-a dus şi încrederea în colegul de breaslă. Dacă s-ar putea te-ar aşeza într-un ierbar, fără rezerve. Oare mai putem avea încredere în cei de lângă noi? Adevăratele caractere îşi păstrează puterea. Nimeni şi nimic nu ar putea zdruncina credinţa noastră, care nu este negociabilă. Invidia este nimicitoare pentru suflet. După spusele sfinţilor părinţi semnul caracteristic al vanităţii este prefăcătoria şi minciuna, în timp ce semnul trufiei este înfumurarea şi invidia. Avva Pimen a sfătuit pe cineva să nu locuiască într-un loc unde există vreunul care îl invidiază, pentru că altminteri nu se va pricopsi: „Să nu locuieşti într-un loc unde vezi pe cineva care are gelozie împotriva ta, căci altfel nu te pricopseşti”. Dar avem un drum de parcurs. Şi chiar dacă nu putem pleca, putem ignora sau putem face rugăciune pentru cel ce are sufletul bolnav. Dragă prietenă, greu să se vindece cei care nu au credinţă. Este boală grea invidia, orgoliul… Nesiguranţa lor duce la complexe. Dacă vor conştientiza răul, mai au o şansă. Ceilalţi, cu fărâma lor de credinţă, să arunce lumină asupra lor. Aşa se vor simţi protejaţi de rău.
Emilia ŢUŢUIANU: Acest dialog pe care îl facem, nu este pentru a ne dezvălui sufletul şi viaţa, ci pentru a arăta cum să ne ridicăm atunci când eşuăm. Cum ai defini prietenia adevărată?
Mariana GURZA: Acceptarea noastră aşa cum suntem, cu bune şi rele, necondiţionată.
Emilia ŢUŢUIANU: Timpul este o poveste retrăită cu ochii deschişi, ce simţi privind înapoi?
Mariana GURZA: O luptă între viaţă şi moarte! Am învins cancerul, infarctul…Sunt o luptătoare.
Emilia ŢUŢUIANU: Cum vezi ingerinţa politicului şi administrativului în manifestările culturale locale?
Mariana GURZA: Ori facem politică, ori facem cultură. Ideal ar fi ca sectorul cultură să se bucure de libertate. Dar la noi, nu se poate altfel. Totul se reduce la bani şi la interese de grup. Faptul că, la noi, statul este aproape totul şi societatea aproape nimic, are o consecinţă foarte păgubitoare pentru cultivarea, chiar întâmplătoare, a artelor şi literelor. În loc de societatea aşezată şi-nchegată, ca să-l parafrazez pe Caragiale, n-avem decât o lume de strânsură, care îşi schimbă în fiece zi fizionomia, care nu poate avea porniri mai presus de cele strict utilitare, care nu poate avea tradiţie, nici unitate de gândire şi de simţiri. Cu toate astea, această lume de strânsură mişună aici deasupra unui element etnic hotărât. Sub tot acest Babel, există o limbă românească, care-şi are geniul ei; sub toată această vâltoare veşnic mişcătoare, există un popor statornic, care-şi are calităţile şi defectele lui specifice, bunul lui simţ, o istorie plină de suferinţe, nevoi, simţiri şi gândiri proprii.
Emilia ŢUŢUIANU: Ştiu că ai o familie ideală… Că îţi place enorm să te ocupi de nepoţii tăi, tinere vlăstare care le imprimi iubire şi responsabilitate. Cum este să îţi creşti nepoţii?
Mariana GURZA: Familie ideală? Nu ştiu să existe familia perfectă. După unii specialişti, familia este supraevaluată, ea devenind ultimul spaţiu al fericirii, cuibul nostru unde ne simţim protejaţi de exterior. Am o familie obişnuită. Ca bunică, am un sentiment unic. Îi văd doar în vizite. Tinerii sunt mereu ocupaţi. Noi prea tomnatici pentru a ţine pasul. Şi obosesc repede. Inima mea este cea care a dăruit şi dăruieşte iubire, chiar dacă mica cicatrice, strigă durerea lumii…
***
Într-o lume a firescului, devenită utopică de ceva timp,
fiecare îşi exprimă vibraţia sa unică prin înclinaţii artistice sau talent,
pentru bucuria şi lumina sufletească a celor de lângă noi şi a celor ce vor
veni… Sunt semeni ai noştri care, trecând peste barierele nefirescului încetăţenit
peste şi pentru noi, îşi lasă sufletul şi unicitatea să vibreze şi să se
exprime prin creaţia lor pentru ceilalţi, oferind alinare şi frumos, picături
de iubire şi culoare în oceanul dezamăgirilor cotidiene. „Suferinţa e prezentă
în lume pentru a face să se declanşeze iubirea, pentru a face să se nască fapte
de iubire faţă de aproapele!”- spunea Papa Ioan Paul al II-lea. Ai transformat
suferinţa în frumos, Mariana, cum numai tu ştii s-o faci, şi nu degeaba ai fost
numită „poeta cu suflet de înger”. Îţi mulţumesc pentru tot ce ne-ai împărtăşit
în acest interviu şi-ţi doresc ca întotdeauna cuvântul să-ţi fie parte din
vibraţia sufletului, să nască lumi, imagini, simţiri şi profunzimi divine, iar
cititorii tăi să simtă atingerea aripii de înger a sufletului tău atunci când
te citesc.
------------------------------
Emilia ŢUŢUIANU
Din volumul „Azi… pentru mâine - Convorbiri”
Roman -
Timişoara
aprilie
2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu