CENTRUL SOCIO CULTURAL „JEAN-LOUIS CALDERON”
Vă
invită
Marți,
26 aprilie 2016, orele 17.00, la evenimentul cultural
Colocviile
de
Marţi „Caractere
comparate”
Caractere
Caragiale
- Recital de Nicolae Urs
Comunicări:
- Dimitrie Grama: De la Taj la Aurora Boreală
- Corneliu Zeana: Caractere aromânești
- George Anca: La Bruyere în România
- Mariana Nicolae: B.R.Ambedkar 125
- Sorana Georgescu Gorjan: Cumințenia pământului – la zi
- Iulia Rășcanu: Mumbai – un doctorat
Teatru
de poezie
- Puși Dinulescu: Pe muzică
- Poeme de: Florin Costinescu, Liliana Popa, Gabriela Tănase, Vasile Răvescu.
Coordonator: George Anca
În speranţa că veţi da
curs invitaţiei noastre, vă aşteptăm cu drag la Centrul Socio -
Cultural ”Jean-Louis Calderon” , din Str. J.L. Calderon nr. 39,
tel. 0213156670.
La
Bruyere
*
Vedem
cum unii oameni cad dintr-un rang inalt din pricina acelorasi
cusururi care ii ajutasera sa se catere acolo.
*
Marimile
cheltuiesc atat de putin fiind darnice doar in fagaduieli, iar rangul
lor social le scuteste in asemenea masura de a-si tine frumoasele
fagaduieli facute, incat este o dovada de stapanire din partea lor
faptul ca nu fac o risipa si mai mare de fagaduieli.
*
Adesea este mai folositor sa pleci
din preajma unor marimi decat sa te plangi de purtarea lor.
*
George Calinescu
Un om adevarat face binele fara a se gandi la urmar .
*
Frica de durere duce la renuntare, care tot una cu refuzul de-a trai.
*
Bucuriile premature ne impiedica sa ne realizam.
*
Putina durere este ca un toxic ce imunizeaza organismul impotrriza otravirii.
*
MONAHUL ACTOR
VALERIAN DRAGOŞ PÂSLARU
Clopotul bate.
Monahul se întrerupe: este pentru sufletul morţilor. Parastasele se
mântuiseră.
Stă în uşa
chiliei, cu faţa spre intrarea bisericii, stă de vorbă aproape
silit, “am o mângâiere”, de n-ar fi cerut cuţit, ai fi zis cum
părea chinuit pe sub luminozitate sau rugăciune şi ea întreruptă
– nici la slujbă nu coborâse cele câteva trepte. Martori,
indianul Surender din Varşovia (e ortodox? întrebase un călugăr,
da, răspunsese) Costel, şoferul de la “Ivireanu”.
Seara, la
“Antim”, după Eminescu-Brâncuşi-Blaga- Eliade-Mioriţa-Ahimsa,
pe speculaţia “cultura indiană în Europa via România”,
înaintea lecturii poemului “Copilul” de Rabindranath Tagore”,
povesteam vizita la Frăsinei şi întâlnirea cu părintele
Valerian, fostul actor Dragoş Pâslaru. Nimeni să ştie că “a
fost” nominalizat la Kyoto Prize, poate un Nobel japonez, împreună
cu psihologul Ioan Ciofu, acesta din urmă pentru teoria generală a
numărului de aur cuplată cu zvîrlirea la munca de jos în
contextul represării meditaţiei transcendentale. Actorul călugăr,
tocmai pentru destinul ce, aparent, şi l-a autoconstruit, răspunzând
şi criteriilor premiului - savant sau artist cu faţă
moral-spirituală. Nu era nevoie, sau că n-ar fi fost la valoarea
aceea, îngăimase isihastul.
Cam ştiam că
lumea e a lui Satana. Mai încolo, ca în apărarea duşmanilor, avea
să citeze pe apostolul Pavel, a urâ păcatul şi nu pe păcătos.
Doar duminica trecută fusese ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi
Pavel, mă gândeam, dar şi a tuturor apostolilor, 12, plus 70, fără
cruce roşie, şi chiar a sfinţilor români, la coadă, altfel
începuţi cu apostolul Andrei. Cu două zile înainte, pe 2 iulie,
aici se făcuse pomenirea a 5 ani de la adormirea Părintelui
Ieromonah Ghelasie Gheorghe, 18 martie 1944 – 2 iulie 2003. Îi tot
pomenea numele-isihie, mai ales că scriitorul Vasile era de părere
că scrierile aceluia n-ar fi prea sus, totul e patristic, să-şi
ţină părerea, nu ştie, venise blând, totuşi, replica. Toţi
scriu,a, şi atunci el la ce să scrie, să-i aflăm rugăciunea, să
ne ajutăm, că sus e Ghelasie, l-aţi continua, am scris un acatist,
e în magazie.
Am făcut caz
de ahimsa, tot pentru a-l pune în temă cu interesul unor ahimsaki
din mai multe ţări când am evocat “moartea” lui – am fost
mort, a confirmat, iradiat în spital, 25 pe listă; când m-am
ridicat şi am umblat, am văzut o cruce, deasupra unei biserici,
înainte am fost un rebel, pentru prima oară, fără să fi ştiut-o,
am spus rugăciunea inimii, Doamne, Iisuse Hristoase, mântuieşte-mă
pe mine păcătosul.
A ajuns
călugăr, de voie, din brusc imperioasă vocaţie.Am crezut că
ahimsa şi isihia merg împreună. Isihia, a adîncit, e altceva
decât ahimsa (pronunţată ca jainii, ori însuşi Mahapragya, cu h
discret, aproape mut). Ei nu-l au pe Hristos. Dar papa s-a exprimat
că Dumnezeu decide. Ei se exprimă altfel. Şi indianul de lângă
mine scrie ghazaluri, rubayate, poeme triste. Triste pentru că sunt
fără Hristos.
Filmele vi se
joacă. Nu mai sunt ale mele, sunt ale lumii, nu le pot opri. Se dă
la tv. “Ochi de urs”, nu şi “Domnişoara Christina”. Vin cu
scenarii şi filme începute – după ce au scos ceea ce nu trebuie
să vadă un călugăr - să-i ajut să fie creştine. Un film adânc
creştin este 4-3-2-1 al lui Mungiu. Ce face Dan Puric e bine?
Perfect. Din 1995, actorii au un sfânt al lor, Filimon, îl
pomenesc. V-aţi luat numele Valerian, ca episcopul Trifa. Îl
pomenesc. Vă vedeţi familia? Vin jos (la biserica unde au voie şi
femeile) şi le văd, cu binecuvântare. Sunt de acord? Fără voia
lor n-aş fi fost aici.
Am vorbit cu
ierarhi. La parterul reşedinţei mitropolitului Antonie Plămădeală
era o vitrină cu cărţi, şi i-am spus, Înalt Prea Sfinţia
Voastră, am văzut două cărţi având pe copertă raiul şi trei
cu iadul, din care una a Sfinţiei Voastre, “Trei ceasuri în iad”.
I-oi fi spus monahului Valerian asta probabil ca insistenţă la
scris şi detaşare de “concurenţă”, altfel, când mi-a spus
că, da, a scris un acatist (atunci a promis că mi-l dă, mi l-a
dat), mi-au venit, la hazard (?) în minte icos-urile lui Horia
Stamatu (în fapt, contextual, îi vorbisem ierarhului despre poemul
“Imperiu”, pe care i l-am şi trimis xeroxat, ulterior, întrucât
lucra la un studiu despre Tatăl Nostru).
Are 56 de ani,
pare de mult mai mulţi. Mă conduce în magazie şi-mi dă cărţi
de şi despre Ghelasie ( Ecce Homo,
1999, OMUL, HOTARUL de Taină, 2001,
amândouă în Colecţia Isihasm, iar apărute la Platytera,
Crucea Avvei Ghelasie de
Gheorghe Mustaţă, 2008, şi nr. II/2008 al revistei
Sinapsa) dar
şi una, ediţia a doua, după descrierea CIP a BNR –
VALERIAN, DRAGOŞ PÂSLARU, monah
Sfânta Cuvioasă Muceniţă Tomaida/ Monah Valerian
Drgoş Pâslaru – Bucureşti: Platytera, 2008. Titlul complet:
Sfânta Cuvioasă Muceniţă Tomaida ACATISTUL celor chinuiţi de
îndreptăţirea de sine şi al celor ce doresc eliberarea de patimi.
Cu binecuvântarea IPS Teodosie. De fapt, Acatistul e opera monahului
actor, “către Sfânta Cuvioasă Muceniţă Tomaida”, precedată
de viaţa ei, urmată de o savantă (nu de critical fiction,
dimpotrivă) “concordanţă biblică”: Adulterul, Bărbaţii,
Castitatea, Căsătoria, Copiii, Femeile (soţii), Fericirea
credincioşilor în viaţa pământească, Fericirea păcătoşilor,
Fericirea veşnică, Fericit şi binecuvântat, Iadul, Idolatria,
Ispitirea, Martiriul, Mărturisirea păcatelor, Mândria, Minciuna,
Numele diavolului, Orbirea spirituală, Patimile şi suferinţele
celor răi, Pedepsirea celor răi, Porunci (Cele zece porunci),
Prietenia, Prudenţa, Robia spirituală, Tatăl şi mama, Uciderea,
Uitare de Dumnezeu, Umblarea în căile Domnului, Ura, Ura faţă de
Hristos, Viaţa spirituală, Viaţa trupească, Viaţa veşnică,
Zavistia. Totul pe 60 de pagini.
Sfânta
Muceniţă Tomaida, din Alexandria, măritată la 15 ani, ucisă de
socrul ei pentru a se fi împotrivit poftelor sale, este trecută în
Pateric, între monahii. Acatistul este compus din 13 condac-uri şi
12 icos-uri, deschise de un tropar:
“Mieluşeaua
Ta, Iisuse, Tomaida, strigă cu mare Glas: Pe Tine, Mirele Meu, Te
iubesc şi pe tine căutându-Te mă chinuiesc şi împreună mă
răstignesc, şi împreună mă îngrop cu Botezul Tău; şi pătimesc
pentru Tine, ca să împărăţesc întru Tine; şi mor pentru Tine,
ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără prihană,
primeşte-mă pe mine, ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ţie. Pentru
Rugăciunile ei, ca un Milostiv, mântuieşte sufletele noastre”
(p. 11).
În
condacul al 6-lea aflăm (poate, sigur, şi la persoana I) ce
înseamnă a fi monah:
“A
fi Monah înseamnă a-l iubi pe HRISTOS pe Cruce, a fi Monah înseamnă
a Iubi desăvârşit şi curat, a fi Monah lepădarea de toate ale
lumii plăceri şi bucurii cere, a fi Monah presupune Ascultarea cea
peste fire a Poruncilor ce ucid trupul păcatului în care omul a
căzut. A fi Monahie în cuget ai ales şi tu, Sfântă Muceniţă
Tomaida, şi de aceea vei cânta nesfârşit şi fără prihană
dumnezeiescul: ALILUIA!”
(p. 16).
Condacul al 13-lea:
“O,
Sfântă Taină a Iubirii lui DUMNEZEU pentru Chipul său de Ţărână,
Lucrare prin care HRISTOS Se răstigneşte în fiecare dintre
Sfinţii Lui, Înviindu-i şi Lucrători în ogorul cel răsădit cu
lacrimi punându-i, Sfântă Cuvioasă şi Muceniţă Tomaida, caută,
caută degrabă la rătăcirea minţii mele şi-mi dă mie Voinţa ta
cea Sfântă, ca împotrivindu-mă cu totul vrăjmaşului, focul
pârjolitor al patimilor mele trupeşti să-l ating cu curgerea
sângelui tău neprihănit, în care rebotezându-mă eu, cel căzut
din cele Sfinte, să redevin Chip al Tatălui Ceresc, Fiu întors la
cele dintâi şi ţie recunoscător, ca împreună cu toţi să-I
cântăm SFINTEI TREIMI: ALILUIA!”
(p. 23).
Refrenul
“Bucură-te, Sf.
Cuv. Mc. Tomaida, Vasul Întregii Înţelepciuni Creştineşti!”,
după fiecare icos, încheie primul condac, nestrăin eposului
creştin românesc, neauzit, neştiut:
“Multe
flori a odrăslit Dreapta Credinţă şi toate de Taină, dar ca
Tomaida, nevasta cea întocmai cu monahiile, apărătoarea cea prea
tânără a fecioriei, păstrătoarea de Aur curăţit a Întregii
Înţelepciuni, Pomul sub care ne răcorim cei aprinşi de arşiţa
desfrânării, Baia în care sângele Muceniţei ne spală pe toţi
înainte de a merge la Nunta Mielului, nu poţi afla.” (p.11)
Lanţ nesfârşit de “Bucură-te”... “copilă a
unor Drept Credincioşi Creştini alexandrini”... “Strălucire
fără umbră sau schimbare”... “Ţară în care îşi află
scăparea cei urmăriţi de patimile trupeşti”... “Iubire ce ai
biruit Patima”... Tinereţe fără urâciuni şi Viaţă fără de
moarte”... “că în două ai suferit a te tăia desfrânatul,
pentru a putea uni cu HRISTOS pe cei despicaţi de desfrânare”...
“Înţelegerea ce copleşeşte firea”... “întocmai ca Maria
Egipteanca, Sf. Ioan Valahul, Moise Ungurul sau Xenia cea
înţeleaptă”... “Chipul de Rai al Evei”... “Jertfă de
sânge a Coastei lui Adam”... “că Iudita a ucis pe Olofern
desfrânatul, dar a murit”... “că tu, Tomaido, te-ai lăsat
ucisă de cel defrânat şi trăieşti veşnic”... “Minune pe
care n-o înţelegem, dar la care ne Rugăm”... “că picăturile
sângelui tău umplu de viaţă deşertul păcatelor noastre”...
“că te-ai făcut Maică tuturor părăsiţilor de Virtuţi”...
“că trupul tău tăiat taie dorinţele blestemate”... “Fiica
Lumii şi Dar al Fiului Tatălui Ceresc”...
“Copilă-Nevastă-Monahie, Maica neputincioşilor”...
Condacul al 7-lea:
“Te
cinstim după cuviinţă cu lacrimi şi bucurie, dar înţelegerea
vieţii tale ne este peste putinţă. Căci frământarea
aşternutului pierde strălucirea Întregii Înţelepciuni, dar tu
cele contrare le-ai unit prin Adumbrirea Harului şi Mirul sângelui
tău, arătând lumii că cine în HRISTOS se-mbracă poate să
împace sfâşierile prăbuşirii din Rai: ALILUIA!”
(p.17)
Rugăciunea
către Tomaida, “luminătoarea celor din întunericul
îndreptăţirilor de sine”, se face dintre fărădelegi şi
păcate înnăscute, “în vârtejul apocaliptic fiind crescut, cu
tristeţea fiind înfăşat, cu laptele satanic al urâciunilor
televizorului alăptat, înţărcat cu mânie şi ură, lipsit cu
totul fiind de Întreaga Înţelepciune Creştinească” (p.24).
Cunoştinţa imnică şi rugăciunea autoflagelantă se
obiectivează teologic printr-o concordanţă biblică, o sinecdocă
ce ne poate menţine într-un univers creştin de clasic iudaism
românizat, dacă nu românism creştin pur şi simplu (p. 27-60),
citat plus surse (aici, câteva extrase, fără trimiterile din
carte, altfel simfonice): În cer nu va fi căsătorie. Fericirea
credincioşilor e lepădarea fricii de moarte. Fericirea păcătoşilor
e împreunată cu întristare . Obiectele de idolatrie trebuie
nimicite. Credinţa cea deşartă se minunează de martiriul
sfinţilor. Vai celor mândri! Minciuna adeseori e însoţită de
crime mari. Vorbirea de rău nimiceşte prietenia. Prudenţa este
ştiinţa sfinţilor. Hristos eliberează de robia spirituală.
Uciderea poate fi şi spirituală. Dumnezeu respinge rugăciunea
ucigaşului. Iudeii vor trebui să caute pe Domnul. Viaţa veşnică
e dată acelora care cred în Hristos. Credincioşii vor fi pururea
cu Dumnezeu în viaţa veşnică.
Crucea
văzută de Dragoş Pâslaru, întors la viaţă, parcă
transmutându-l în monahul Valerian, îl transfigurase, ceva mai
devreme, pe Avva Ghelasie în compunător al Acatistului Sfintei
Cruci, având ca refren: “DOAMNE,
CRUCII Tale ne ÎNCHINĂM, Întâlnirea dintre Tine şi Lume, HOTARUL
VEŞNICIEI!”
I-am spus monahului Valerian că voi scrie despre Acatist, mai bine
nu, mi-a replicat, cred că mai bine da.
Şi pentru că, poate, alde Acharya Mahapragya,
patriarhul jainilor, ar vedea în Tomaida o întruchipare
ahimsa/nonviolenţă şi întru Hristos şi întru Mahavira. Iar
isihia sună aproximativ ca “isai”, numele creştinilor la
indieni.
George Anca
*
din
deal cântec nu din vale
să-mi
iau lumea într-un joc
plecai
de acasă jale
că
n-o să mă mai întorc
la
un pas clipit agale
ce
izvor ascult în loc
din
mejdini nu din cavale
sufletului
mi-l dezgrop
nu
e zare în unghere
înapoia
noastră nici
curcubeul
de şopârle
peste
ploaie să ne-azvârle
în
tăcere şi vedere
mai departe de aici
*
Embassy
of India, Bucharest
at
the Bucharest University of Economic Studies (ASE), I.N. Angelescu
Building, Aula Magna, no. 6, Piata Romana, Sector 1, Bucharest, on
Thursday, 14 April 2016, from 10:00 to 12:30.
*
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu