AZI: CARACTERE COMPARATE - 26.06.2016, Calderon 39

 

Colocviile de Marți

Marți 26 aprilie 2016, 5 pm, Calderon 39

Anul VII, nr. 4 (77).  Parteneri: Asociația Culturală Româno-Indiană, Academia Internațională  Mihai Eminescu, Societatea de Etnologie din România, Societatea Medicilor Scriitori și Publiciști Români, Fundația Alexandru Philippide, Asociația Culturală Aromâmească, Fundația Dumitru Drăghicescu, Fundaţia Culturală Ithaca, Liceul de Artă Dinu Lipatti, Centrul Român de Istoria Presei,  Teatrul Robert Calul.  Format: Addresses, Intervenții, Teatru de poezie, Întâlniri, (Re)lansări de cărți și publicații, Concerte, Proiecte, Portrete, Ateliere Creative

Tema: Caractere  comparate

Caractere Caragiale - Recital de Nicolae  Urs

Comunicări:

Vasile Andru: Temperamentul disident. Cele 7 erezii românești

Puși Dinulescu: Managerul teatral

Dimitrie Grama: De la Taj la Aurora Boreală

Corneliu Zeana: Caractere aromânești

George Anca: La Bruyere în România

Mariana Nicolae: B.R.Ambedkar 125

          Sorana Georgescu Gorjan: Avatarurile Cumințeniei pământului

Iulia Rășcanu: Mumbai  

Teatru de poezie

Puși Dinulescu: Pe muzică

Poeme de:

                   Florin Costinescu

                   Liliana Popa

                   Gabriela Tănase

                   Vasile Răvescu

Coordonator: Dr. George Anca

*

 Avatarurile Cumințeniei pământului

În atelierul brâncușian reconstituit lângă Centrul Georges Pompidou, într-un colț din prima sală, lângă grupul diverselor variante ale Sărutului,  se află un soclu-stelă din calcar pe care poate fi admirată fotografia Cumințeniei pământului, fixată sub sticlă.

Din volumul L’Atelier Brancusi, publicat în 1997, aflăm la p. 167 că fotografia respectivă a fost făcută chiar de artist și poartă numărul de inventar Ph. 202 / AM 4002-379. Imaginea sălii cu soclul-stelă apare la p. 98.

Fotografia Ph. 202 a figurat în catalogul expoziției „Tinerimii Artistice” din 1910, precum și în Dicționarul biografic al lui Theodor Cornel, Figuri contemporane în România (1911, p. 446).

În 1925, în primul număr din publicația „This Quarter”, în suplimentul de artă care cuprindea cugetări de Brâncuși și 46 planșe cu fotografii făcute de artist, planșa nr 41 se numește La Sagesse și este datată 1908. La p. 264 redacția revistei preciza despre sculptor că „În 1907 a părăsit modelajul și a început la taille directe cu Le Baiser și La Sagesse.”

În 1910,  când lucrarea a fost expusă la București, titlul folosit va fi Cumințenia pământului. În 1916, la Londra, la Galeria Grafton, una din cele două  sculpturi trimise de Brâncuși era intitulată La Sagesse. Sidney Geist presupune că e vorba de Figură arhaică, întrucât Cumințenia pământului se afla din 1910 în România, pe care nu a mai părăsit-o. În prezent, Figură arhaică, aflată la Art Institute of Chicago, figurează cu numele de Wisdom.

În numărul pe ianuarie-martie 1947 al revistei „Arcades”, numele Sagesse de la Terre este greșit atribuit unei imagini a Danaidei de piatră. V.G. Paleolog se referă la lucrarea în discuție cu numele de La Sagesse du Monde.

Nu se cunosc date precise despre realizarea operei.

În Tinerețea lui Brâncuși (1967), V.G. Paleolog afirmă că lucrarea ar fi fost desăvârșită la București în 1909 dintr-o „frântură de cap de țanc dintr-un granit carpatic” (p. 188). Citează vorbele artistului:  „Cumințenia pământului a fost încercarea mea de a da de fundul mării cu degetul arătător” (p.197).

Sculptorul i-a relatat însă cumpărătorului sculpturii că a folosit un bloc de piatră luat din catacombele Parisului. Expertiza realizată de dr Dan Patrulius, șef de secție la Institutul de geologie al Academiei, a precizat că este vorba de un calcar crinoidal din familia Savonnières din vechile cariere din bazinul parizian.

Brâncuși a folosit tehnica cioplirii directe și a perfecționat polisajul, creând o lucrare unicat.

Petru Comarnescu o include în triada operelor „cotiturii” din creația brâncușiană, alături de Rugăciune și Sărut.

Lucrarea a fost expusă la București în aprilie-mai 1910, la a IX-a expoziție de pictură și sculptură a Societății „Tinerimea artistică”. Inaugurarea din 11 aprilie a fost onorată de prezența Reginei Elisabeta și a Principesei Maria. Lucrarea s-a aflat în sala Octogon, din localul propriu al societății și a purtat numărul 254.

Acceptarea lucrării în expoziție a împărțit juriul în două – s-au împotrivit Nicolae Vermont, Kimon Loghi și Artur Verona, dar au susținut-o cu tărie Ștefan Popescu și soții Frederic și Cecilia Storck. Expusă alături de picturile Ceciliei Cuțescu-Storck, sculptura brâncușiană a dat naștere la aprigi controverse. Alexandru Tzigara-Samurcaș, Léo Bachelin și Olimp Grigore Ioan, reprezentanți ai cercurilor oficiale conservatoare, au denigrat-o, în timp ce avangarda intelectuală (N. D. Cocea, Theodor Cornel, Camil Ressu, Urmuz)  a apreciat-o cu căldură. Alexandru Vlahuță afirma despre lucrare – „Cine a văzut-o o dată, nu o mai uită.” Socotea că are  „atitudinea unei ființe pătrunse de frigul eternității”, „ochi care nu privesc în afară ci înăuntru, în misteriosul infinit din lăuntru. Ai zice vreo divinitate ciudată găsită sub dărâmăturile vreunui templu antic.”

Găzduită după închiderea expoziției în casa  familiei Storck, sculptura a fost achiziționată de inginerul Gheorghe Romașcu, la sfatul pictorului Gheorghe Petrașcu.

Artistul a păstrat în arhiva sa scrisoarea din 22 ianuarie 2011 primită de la Petrașcu. Găsim textul la p. 292 din volumul Brâncuși inedit. Însemnări și corespondență românească  (ediție Doina Lemny și Cristian-Robert Velescu, Humanitas, 2004).

„Iubite Dle Brâncuși, Cum îmi închipuiesc că și la Paris banii ca și oriunde, poate chiar mai ales, sunt cu ciobote roșii, și după informațiile ce le am de la Dna Cuțescu-Stork, unde se află statueta Dta depusă „Înțelepciunea Pământului”, ai fi dispus să o dai cu un preț mai eftin, Prietenului meu, Inginer Romașcu, pe care l-ai cunoscut astă primăvară la Paris cu mine, îți oferă 2500 de lei. Dacă acest preț modic îți convine scrie-mi un cuvânt pentru a avea banii cât mai neîntârziat.”

Barbu Brezianu a reprodus textul scrisorii de răspuns trimisă de Brâncuși lui Petrașcu, în volumul Opera lui Constantin Brâncuși în România din 1974, p. 125. Traducerea în franceză o publicase încă din 1964 în „Revue roumaine d’histoire de l’art”, nr. 2. Iată textul olograf :

„Mult iubite camarad/ De cumva răspunsul meu nu e prea târziu, te rog dispune să vie bani și prietenul Romașcu să ia în stăpânire Cumințenia pământului. Mai spune-i că mi-e drag s-o știu la el și dă-i salutări prietenești – din parte-mi primește de asemenea cu multă căldură salutările mele prietenești. / C.Brâncuși, 54, rue du Montparnasse / Cred că scrisoarea asta e de ajuns ca să puteți lua piatra de la Doamna Storck. C. Brâncuși”

Scrisoarea se află din 1973 la Muzeul de Artă din Craiova. Facsimilul scrisorii este publicat ca fig. 13 în cartea lui Paul Rezeanu Brâncuși la Craiova (2000).

În volumul Brâncuși inedit putem citi scrisorile Ceciliei Cuțescu-Storck către artist. Aflăm astfel dintr-o misivă cu antetul „Tinerimii Artistice” că:

„Statuea D-tale Cumințenia Pământului primește și sfidează toate aprecierile oricât de insultătoare. […] Statuea D-tale nu e apreciată de nimeni și unul sau doi care o iubim neputând inspira pentru ea atingerea minței îi punem sub respectul datorit personalităței D-tale. […] Statuea D-tale o iubesc așa de mult și îmi e așa de scumpă că la noi aci numai eu știu ce vrei să faci. ” (p.181, fss il. 11)

Într-o carte poștală ștampilată la 25 iunie găsim:

„Admirabila Dtale statuie pentru care am o admirație mare și drag e în garde la mine […]. Lasă la mine până vei decide ce faci cu ea, nicăeri nu e mai iubită. Sunt cea mai nenorocită că nu am destule parale să o cumpăr. Îmi e așa ciudă câte o dată că îmi vine să plâng. Tare ai fost sus când ai făcut-o și când mă gândesc că ăștia nici nu au priceput ce ai vrut.” (p. 182)

La 26 aprilie 1911, doamna Storck scria:

„De când m’ai înștiințat că îmi vei lua „Cumințenia pământului”, m’am întristat rău, tot atât cât m’am bucurat că cu ocasia asta ai fost înlesnit cu nițele parale. Am rămas așa de surprinsă. Într-o seară Romașcu împreună cu câțiva prieteni au fost la noi. Natural s’a vorbit de Cumințenia pământului, care de altfel face așa de bine în atelierul meu cum nu-ți închipui, e pusă în așa fel încât face f. mult efect. A doua zi Ortansa i-a spus prețul și Romașcu s-a decis spre mâhnirea și bucuria mea. Mă hotărâsem ca să mă consolez să torn un exemplar în ghips. ” (p. 182)

În 1911 Inginerul Gheorghe Romașcu a avut intuiția cumpărării unei capodopere, pe care mulți o contestau în epocă. Dacă n-o lua el, poate s-ar fi întors la Paris, cine știe…

Lucrarea a stat multă vreme în locuința inginerului Romașcu,  bucurându-i pe cei care o vedeau. Inginerul s-a căsătorit în 1919. În 1920 și 1923 au venit pe lume  cele două fiice, Irina și Paula. În locuința din strada Banu Manta, sculptura brâncușiană stătea la loc de cinste, la intrare. Inginerul era mare amator de artă și prieten cu sculptori, pictori, scriitori.

În decembrie 1950, familia a fost evacuată din casă în stradă, împreună cu lucrarea. Au locuit apoi în condiții modeste. Inginerul Romașcu a decedat în 1975, la 102 ani. Fosta locuință va fi retrocedată moștenitoarelor la 7 noiembrie 2001, printr-o hotărâre definitivă a Curții Supreme de Justiție.

 În 1957, Cumințenia pământului a fost luată de la proprietar pentru expunere la Undicesima Triennale din Milano (iulie-noiembrie) alături de Sărut și Domnișoara Pogany. Imaginea expunerii a apărut în „Arta plastică”, nr 2/1958, reprodusă  de Barbu Brezianu în figura 83 din Brâncuși în România, 1976. În ediția din 1998 a lucrării, la p. 57, Brezianu menționează  faptul că la 27 iulie 1957 juriul trienalei a acordat României medalia de aur pentru felul cum au fost prezentate  cele trei sculpturi  brâncușiene.

În fișa lucrării din volumele închinate lui Brâncuși de Barbu Brezianu, la colecții figurează Romașcu, Ministerul  Învățământului și Culturii, Muzeul de artă al R.S.R și apoi Muzeul Național de Artă  al României (nr. inv. 523/1957). Este menționată și o copie din ghips patinat aflat în depozitele Muzeului din 1959. Lucrarea nu este semnată și nici datată.

Despre această sculptură s-au scris pagini întregi. În 1911, în Figuri contemporane citim : „Pentru a concepe Cumințenia Pământului, artistul trebuie să cunoască ceva analog cu ceea ce numește biserica romană grația și să simtă circulând în sufletul lui printre imaginile reale, reverii și gânduri, unda mistică a infinitului.” În 1932 Tudor Arghezi afirma că „nu-i întrecută decât în proporții și durată de portretul fratelui mai bătrân, Sfinxul.” În 1968, doctorul Alexandru Olaru a încercat să demonstreze că este portretul unei idioate mongoloide. L-au contrazis V.G. Paleolog și Ion Pogorilovschi. Petru Comarnescu o vedea ca o rudă a Caloianului și intuia o Pre-Cumințenie în Gânditorul de la Hamangia. Carola Giedion-Welcker a asemănat-o cu idolii cicladici. Sidney Geist a comparat-o cu Eva bretonă a  lui Gauguin și i-a identificat chiar un model. Ionel Jianu a semnalat valențele cuvântului Cumințenie în română. Au scris despre ea Mircea Deac, Dan Grigorescu, Dumitru Daba.  Au oferit interesante ipoteze  despre lucrare Nina Stănculescu, Matei Stârcea-Crăciun, Radu Varia și Cristian Robert Velescu. Filosoful Constantin Noica a elaborat un erudit „Eseu despre Cumințenia Pământului”, iar Ion Pogorilovschi i-a închinat somptuosul  volum Brâncuși – Sophrosyne sau Cumințenia pământului.  Mircea Malița a folosit ca titlu Cumințenia pământului pentru  lucrarea Strategii de supraviețuire în istoria poporului român.

După 1989, fiicele lui Romașcu au intentat un proces pentru retrocedarea lucrării, precizând că în 1957 fusese confiscată abuziv de stat. Procesul a durat  nouă ani de zile, răstimp în care una din fiice a decedat. O hotărâre judecătorească definitivă a dispus retrocedarea în 2010.

Lucrarea nu se mai află în sala Brâncuși a Muzeului Național de Artă. Este găzduită temporar în custodie din 2012  la sala Tezaur a Muzeului  Național Cotroceni. Am fost s-o revăd la 5 octombrie 2014 și, ca și altădată, m-a emoționat.

Am cerut de la muzeu dimensiunile exacte ale lucrării – 51 x 17,8 x 25,3 cm. Statuia este plasată pe un soclu din travertin, de 9 x 20 x 27 cm, realizat la restaurarea din 1981.

Casa Artmark a anunțat deschiderea licitației pentru operă. Lucrarea fiind clasificată în categoria Tezaur a Patrimoniului cultural național, Ministerul Culturii a fost notificat la 3 septembrie 2014 pentru exercitarea dreptului de preemțiune. Prețul de pornire este de 20 milioane euro. Lucrarea nu poate fi scoasă din țară, dar s-au anunțat deja amatori, români și străini.

 Între timp Premierul Ponta a contestat corectitudinea sentinței judecătorești și a cerut Inspecției Judiciare a Consiliului Suprem al Magistraturii să investigheze  procedura retrocedării. În octombrie 2014, sesizarea a fost clasată din oficiu, acționând prescripția.

La 18 octombrie 2015, am urmărit o emisiune la Realitatea TV din care am aflat că legislația UE permite mișcarea operelor de artă în granițele UE. Negocierile dintre proprietarii lucrării și statul român bat pasul pe loc de luni de zile.

***  

La 18 februarie 2016, Guvernul Cioloș a decis reluarea procesului de achiziție a sculpturii. Ministrul Culturii, Vlad Alexandrescu, a condus comisia de negociere cu proprietarii lucrării, iar la 16 martie 2016 a anunțat că aceștia au acceptat oferta de achiziție de 11 milioane de euro, din care Guvernul va plăti 5 milioane , iar restul se va obține prin subscripție publică.

La 11 aprilie 2016 s-au anunțat conturile în care se poate dona pentru „Cumințenia Pămîntului”, termenul de colectare a celor 6 milioane de euro  fiind 31 septembrie 2016.

Odiseea Cumințeniei continuă… Ne vom mai bucura noi oare de vederea ei?

Sorana Georgescu-Gorjan

*

PREDICA  DE  LA  PUTNA

> Mănăstirea Putna și-a
> prăznuit hramul: Adormirea Maicii Domnului.
> Cu această ocazie, starețul Melchisedec
> Velnic a invitat pentru Sfânta Liturghie un
> număr impresionanți de ierarhi ai Bisericii
> Ortodoxe Române, dar și ai Bisericii
> Ortodoxe a Ucrainei, ce ține de Patriarhia
> Moscovei. Astfel, PS Ambrozie, Episcopul Giurgiului a slujit
> alături de  ÎPS Meletie al
> Cernăuților și Bucovinei, PS Longhin Jar,
> Episcop de Bănceni dar și ÎPS Irineu de
> Nejin și Priluki. Alături de ierarhie, au mai
> slujit peste 50 de preoți. Totul în fața a
> peste 10.000 de oameni, dar și a comisarului
> european Corina Crețu și a altor politicieni.
> Deși cuvântul PS Longhin a impresionat
> asistența, o impresie deosebit de puternică a
> stârnit predica PS Ambrozie, Episcopul Giurgiului.
> De altfel, după slujbă, politicianul Aurelian
> Pavelescu spunea că predica PS Ambrozie a fost cel
> mai dur mesaj adresat statului român de
> către Biserică, din 1990
> încoace.
>
>
> "Sa vorbim
> astazi despre Doina si Ion Aldea Teodorovici? Sa
> vorbim astazi despre Grigore Vieru?… Sau, poate,
> despre sfintii inchisorilor, care au fost condamnati
> zilele trecute. Dupa ani si zeci de ani de temnita grea
> si de reeducare la Pitesti, la Aiud, unde s-a ridicat
> un memorial la Rapa Robilor, la Balta Brailei la taiat
> de stuf
> Ne dezbina
> astazi strainii pentru ca nu mai avem oameni
> de constiinta si de demnitate, cu frica de Dumnezeu si
> cu dragoste fata de poporul din care s-au
> zamislit.
> Cand am fost
> noi impotriva vreunui neam, impotriva vreunei etnii,
> impotriva vreunei religii? Cand in cartile noastre de
> slujba vechi de la Putna… imi aratau calugarii aseara
> ca ne rugam [in rugaciunea lui Manase – n.n.]
> "Dumnezeului lui Avraam, lui Isaac si lui Iacob si
> semintiei celei drepte a lor”. Cand cartile
> noastre de slujba sunt pline de trimiteri la iudaism si
> nu-l incrimineaza niciodata. Cand am fost noi impotriva
> lipovenilor care au fugit in vremea lui Nikon si s-au
> stabilit la gurile Dunarii […], a turcilor sau a
> tatarilor [din tara noastra -n.n.]?…. Domnitorii
> nostri plateau tribut la Inalta Poarta ca niciodata,
> dar NICIODATA, sa nu se ridice o moschee in tara. Dar
> relatiile erau atat de bune, incat, cand
> domnitorii nostri cand mergeau la Inalta Poarta, nu erau
> ingenuncheati si târâti, cum vedem in
> filmele de mare audienta facute de turci astazi, ci se
> duceau cu demnitate la Inalta Poarta. Dar niciodata nu
> ne-am vandut tara. E o mare povara sa duci neamul pe
> umerii tai, spunea parintele Iustin Parvu. Pe unii ii
> lasa genunchii. Au lasat si pe unul, si pe altul, s-au
> operat. Bine ar fi sa nu ne lase mintea, cugetul nostru
> romanesc. Nu se poate construi moschee in tara voievozilor,
> a ighemonilor, pentru un popor atat de tolerant, atat
> de iubitor, atat de [filoxen], de iubitor de straini.
> Au moschee in Parcul Carol, este o foarte frumoasa
> moschee in Constanta… Avem un Consiliu Consultativ
> al Cultelor, în care, prin rotaţie, cultele
> recunoscute au preşedinţia…
> […]
>
> Avem prieteni de religie islamica, ne intalnim cu ei…
> Si, in treacat fie spus, si Stefan cel Mare spunea:
> "Mai degraba turbanul decat…”
> altceva… Nu se poate sa se scoata legi noaptea
> impotriva propriului popor. Nu se poate sa se condamne
> intelectualitatea romaneasca, [cei] care au
> patimit atat de mult si despre care Petre Tutea spunea
> ca nu poate descrie atrocitatile petrecute in temnitele
> si inchisorile romanesti, cand voiau sa-i reeduce la
> Pitesti, cand mureau si ii ingropau in gropi comune,
> ca in vremea in care comunismul se instala in
> "Sfanta Rusie”. Cum a patit Sfanta Elisabeta
> Feodorovna, casatorita cu printul Serghei. Nu putem
> sa repetam istoria pentru niste epigoni, cum scria
> Eminescu. Pana la urma, la scara istoriei, ce ramane
> dupa noi? Trebuie sa pricepem vremurile pe care le
> traim! Eu nu pot sa accept ca nepot de veteran de razboi
> – bunicul meu a luptat la Cotul Donului, a vazut
> romani murind acolo si eu
>
> am crescut pe genunchii lui – eu nu pot sa accept ca
> sunt nepot de bandit! Caralii, tortionarii insisi
> vedeau la un moment dat ca, totusi, sfintii
> inchisorilor sunt oameni educati, sunt oameni buni si, la
> un moment dat, nu-i mai bateau. Cititi [despre]
> temnitele suferintei! Cine condamna astazi Gulagurile,
> deportarile de orice fel, in indepartata Siberie, unde
> copiii se jucau cu craniile parintilor morti, care
> n-aveau timp sa putrezeasca… Sau cei deportati
> in Baragan, pe Vlasca sau Teleorman. De lotul
> Arnautoiu, care se ascundeau in muntii Fagarasului,
>
> de copiii care au ramas parinti si a caror minte a fost
> schimbata…
>
> Vedeti, iubiti credinciosi, lucrurile acestea se repeta in
> istorie, ciclic, "roata vietii roata”. In
> Balcanii despre care se spune ca sunt "un butoi de
> pulbere”, in Kosovo, in Serbia, cu care eram inruditi
> prin Sfantul Nicodim de la Tismana... Pe vremuri,
> domnitorii, ighemonii noștri, pe vremea postului
> mare, chemau arhiepiscopul la Curte și
> se îmbrăcau în haine cernite,
> monahale. Țineau pravila, țineau postul.
> Și Dumnezeu apăra țara. Astazi, cei care
> se joaca cu destinele acestei tari
>
> pitoresti vor fi condamnati la damnatio memoriae (
> ștergerea, dispariția din istorie
> -n.n)… Pamantul tarii e sfant, pentru ca
> adaposteste osemintele celor pe care nu mai pot sa-i
> caute astazi istorici ca Marius Oprea [pentru ca nu li
> se mai da voie]. Cine mai are curaj sa
> vorbeasca astazi? Pentru ca s-a dat lege care condamna.
> Noi nu va indemnam la dezbinare, noi nu va indemnam la
> ura, dar va spunem din istorie ceva.
>
> […] Daca nu aveam un principe strain, din familia
> Hohenzollern, care sa vina, sa fie adus [in tara
> noastra] intr-un mod pe care-l cunoasteti, ca sa nu fie
> oprit niciunde, nu am fi avut un rege precum Carol.
> Daca, apoi, Carol, nu ar fi lasat un nepot precum
> Ferdinand – "Nando” –
> sotul reginei Maria, nu am fi avut astazi o tara unita
> la 1918. Domnitori straini de neam, dar de cuget si
> simtire omaneasca. V-ati intrebat vreodata, citind
> cartile reginei Maria – fiindca e sarbatoarea
> Sfintei
>
> Maria astazi – cat de greu i-a fost reginei Maria sa-l
> convinga pe "Nando” sa ia decizia corecta si
> sa paraseasca dealul Cotrocenilor si sa fuga cu
> Guvernul la Iasi, la jumatatea lui 1916, ca au venit nemtii
> si au ocupat Cotrocenii… Cat de greu i-a fost
> lui "Nando” sa ia decizia sa lupte…
> Cum am vazut la regii Romaniei, rand pe rand, ctitori de
> neam si de tara: au respectat credinta poporului! Poti
> sa fi strain de neam, dar nu poti sa fii strain de
> tara! Poti sa fii de alta religie, dar nu poti sa
> promovezi o lege facuta noaptea, necitita, nestudiata,
> nedata la comisii de specialitate si sa nu consulti o
> Biserica care se cheama prin sintagma "Biserica
> nationala”. Si daca suntem "Biserica
> nationala”, trebuie sa fim onsultati! Ca
> niciodata Biserica n-a mers impotriva neamului!
> […] Trebuie sa avem demnitate! Trebuie sa marturisim,
> fiindca stramosii nostri se rascolesc in mormant si se
> va intampla cum s-a intamplat la Neamt, unde "au
> explodat” caldaramul si aleile si a iesit sfantul
> [necunoscut] din mormant. Pentru ca Mantuitorul spune:
> "Daca voi veti tacea, pietrele vor vorbi”.
> Cum sa nu marturisim astazi? Toate religiile lumii
> trebuie respectate, toate cultele trebuie
> respectate..
>
> Unde este libertatea de exprimare a cultului? Suntem
> intimidati, ni se testeaza permanent vigilenta…
> prin scoaterea religiei din scoli. O sa va spun un
> lucru pe care nu l-am spus niciodata… In 1989, cand
> am vazut cum colegii nostri de liceu au venit la
> Bucuresti sa puna umarul la "Revolutie” sau
> ce a fost ea, au fost impuscati la Otopeni, toti
> copii curati, care au fost ridicati la oaste dupa 18
> ani... De cate ori ma duceam la aeroport si primeam
> ierarhi, ma gandeam la ei, cei pe care nu-i mai
> pomeneste nimeni. [Acum soldatii nu mai sunt pomeniti]
> decat
>
> cand lupta pentru cauze straine, in tari straine, si-i aduc
> morti, cu tricolorul. Biserica Ortodoxa romaneasca,
> Biserica neamului ar trebui intrebata... Ce e un om in
> fata istoriei, cand poate sa dispara maine-poimaine? NU
> SUNTEM SOVINI! Luati albumele din Bucovina scoase
> de stareta Mihaela Cozmei, sa vedeti lipoveni, evrei,
> turci, tatari, romi…
>
> N-am fost niciodata sovini si nu suntem sovini! Suntem atat
> de primitori, incat strainului ii dai casa ta, masa ta,
> sufletul tau pe [tava], [dar numai] pana in momentul in
> care se leaga de credinta copiilor
> tai!
> O sa murim
> intr-o zi, credeti ca suntem alfa si omega, inceputul
> si sfarsitul? Stefan cel Mare n-a islamizat tara si a
> suferit.
>
> Cui a spus oful sau? La duhovnic. Vlad Tepes – nepotul
> lui Mircea cel batran, occidentalii ni l-au facut
> strigoi sau vampir, prin cartea lui Bram Stoker –
> a fost ctitor. Mihai Viteazul – orfan, a fost crescut
> de calugari la Simonospetra. Domnitorii nostri au murit
> pentru neam si pentru tara… Trebuie sa
> marturisim credinta, trebuie sa avem atitudine.
>
> Pentru ce este folosita biserica? Doar pentru inchinarile

> mari?"

*

Vasile Andru

  Temperamentul disident. 

Cele 7 erezii românești, forfecate  

 cu parintele Ioanichie Bălan

       

                                        

     În noiembrie 1994, m-am reîntâlnit cu părintele Ioanichie Balan, la Sihăstria. Trecuseră trei ani de la precedenta noastră întâlnire. Trei ani care au creat între noi distanțe amare. 

        Înainte de revoluție, eram răsfățatul părintelui Ioanichie. L-am vizitat, atunci, la Mănăstirea Bistrița, satul Viișoara; după felul cum mă primea, cred că dînsul vedea în mine un posibil ucenic mirean, care-i trebuia. Sau măcar un „purtător de cuvânt” spre lumea albă.  

        Îl bucurasem cu cartea Viață și semn (1989), unde vorbean și despre cartea sa Convorbiri duhovnicești, și mai vorbeam despre homo religiosus, într-un veac ateu. Se mirase că am reușit că contracarez rigorile cenzurii și să public Viață și semn. S-a deschis în fața mea, despre atelierul său, ba chiar mi-a cerut sfaturi scriitoricești.  

         Apoi... Cred că a simțit o frustrare că n-am mai venit la chilia sa. Acum se bucura că am venit, mai ales că avea și un sac de reproșuri, care trebuia golit.

         Constat că era la curent cu viața mea postdecembristă, cu Cercul de oratio mentis, și cel de optimizare umană, pe care le coordonam.

        Zice:

        -Aveti o influență asupra tot mai mulți tineri. Vă ascultă, am văzut la Casa Studenților. Mulți tineri vă ascultă! Ce duhovnic aveți?

         -Părintele Manole de la biserica Cărămidari, din Bucuresti.V-am spus și data trecută.

        - Mi-ați spus! un admirator! Unul care vă citește cărțile... Ăsta nu-i duhovnicul potrivit! Vă trebuie un duhovnic aspru, căruia să-i știți de ascultare!

        Am surâs cu subînțeles. Cred că ar fi vrut să mă spovedesc la dînsul. Dar mie îmi plăcea să-l citesc, nu să-i stau sub patrafir. Îmi plăcea scriitorul. Un mare scriitor filocalic. El voia să fie mare și-n ipostaza de avva. Voia să joace un rol.  Nu-și punea problema că, în veac, cărțile sunt mai importante decât rolul. (Eu însumi am fost prins de vraja rolului, într-o vreme.)

        Ziceam, pe pr. Ioanichie îl îndrăgeam ca pe un scriitor filocalic.  Singrafia bătea isihia, la el. 

          După revoluție, în vara lui 1990, mi-a dat de știre că se află în București, într-o cameră de oaspeți a patriarhiei, am venit repede să-l văd și chiar atunci m-a pus la treabă: am început să diortosim o traducere veche din Viețile Sfinților. Voia să înnoiesc limbajul vetust, iar el stătea de veghe ca înnoirile mele să nu fie totuși avangardiste, ci să păstrăm hieratismul graiului nostru.

       N-am colaborat mult. Doar bună parte volumul I, cu sfinți din luna septembrie. Apoi, viața mea a avut zborul ei, s-au deschis granițele, am ieșit din țarcul țării. Am primit trei burse în străinătate, în trei ani la rând, și am dispărut de la orizontul patriei.

     

       În 1994, am reapărut la chilia sa (la Sihăstria). Zice: 

     - Să vedem dacă vom cădea de acord. Vreau să știu ce faceți, unde sunteți acum...

     Îi spun: La „Viața Românească”. 

     Îi dau ultimul număr al revistei, nr. 7-8.

     Zice: Mai există o viață românească? Vorbesc și la propriu, și la figurat... Românismul suferă! Știu, eu sunt un fanatic. Așa că voi spune tot ce gândesc, ca un fanatic... Ce-i prin București?

     Îi zic ce este și ce lipsește.

     Zice: Faliment economic. Dar și faliment moral: se scrie dar nu se citește... Cauza? S-a schimbat mentalitatea? Sau e din cauza sărăciei? Omul nu mai iubește nici cărțile neamului, nici istoria neamului. / Îî zic să particularizeze.

        Triunghiul vicios

        Zice: Sunt mulți dușmani ai ortodoxiei, la ora actuală. Vor să nimicească ortodoxia. Printre aceștia, uitați-vă, triunghiul: Pucioasa - Vladimirești - Ghelasie. Asta, cumva dinlăuntrul creștinismului. Iar dvoastră îl susțineți pe Ghelasie! Susțineți Vladimirești! Păi știți ce înseamnă asta? Mii de tineri... se țin după dvoastră! Mii!

     Zic: Tineriilor care vin la mine, eu le fac demarcațiile necesare. În primul rând, triunghiul de care spuneți nu are trei colțuri... Maica Veronica de la Vladimirești nu intră în aceeași oală cu ceilalți. Care ar fi „dușmănia” ei? A fost condamnată la zece ani de închisoare de comuniști, exact pentru rezistența ei ortodoxă... Altceva, ce-ar fi? Etapa sa cu Văsîi a fost nefastă, a umbrit-o. Dar s-a separat categoric de Văsîi în 1980! După 1990, Vladimirești devine o mănăstire model. Și, să știți, maica nu are nici o legătură cu călugărițele turbulente care se dau drept „vladimiriste”. Cineva le manipulează. Așadar, triunghiul anti-ortodox (disident, totuși) nu are trei unghiuri... nu mai e triunghi.

        Părintele Ioanichie nu spune nimic. Tace, neconvins. Eu continui:

        - Iar lui Ghelasie de la Frăsinei, eu i-am zis că multe din cele scrise de el nu au acoperire filocalică. Sunt mai degrabă reverii mistagoge. I-am zis să le numească reverii religioase, un termen valabil.

        Pr. Ioanichie zice:

            - Ghelasie e fiul dvostră spiritual. Este produsul dvoastră. L-ați publicat la „Arhetip” și la „Axis mundi”. Știți cine-i „Axis mundi”! Radu acesta e român?

      Zic: Nu mi-am pus întrebarea. A fost managerul efemerii editurii, vă spuneam că l-am girat (pripit, e drept), ca să-și poată înscrie revista și editura. Probabil e român, că altfel nu dădea faliment!  Am publicat prima carte a lui Ghelasie, dar prima lui carte era promițătoare. Era jurnalul unui aspirant îndrăzneț.

       Zice: I-ați dat drumul în lume, și aveți o răspundere foarte mare.

     Zic: Tocmai am avut o discuție cu Ghelasie, la Frăsinei. M-a întrebat de ce nu i–am recenzat nici o cărticică despre isihasm. I-am răspuns că ceea ce scrie el  numește impropriu isihasm... Știți, e mai bun la practică, la duhovnicie, decât la teorie...

     Zice:  Nu se vede. Se vede, până acum, că l-ați publicat... L-ați încurajat. Ghelasie – un incult, nu știu dacă are liceul. Din ce scrie, se vede că-i incult. Are liceul?

       Zic: Are liceul, dar n-are rigoare. Scrie ca într-un dicteu automat... El a făcut și o școală tehnico-sanitară de doi ani. A și lucrat vreo 4-5 ani la spitalul din Abrud, ca asistent de laborator...

      – Si apoi, sa-și limpezească situația lui cu stiliștii! Vine ca „frate” la Frăsinei, după ce era călugărit la stiliști! Știați?

(1) Acum aflu acest lucru.

         (Notă din 2015. Pe atunci nu știam că pr. Ghelasie era popit la stiliști. Abia după moartea – prematură – a lui Ghelasie s-a publicat un curriculum, de către stiliști, și de acolo am aflat că: Timp  de 21 de ani, Ghelasie Popescu și-a ascuns preoția primită la stiliști !  În tot acest timp, el trecea în ochii tuturor ca simplu trăitor în Mănăstirea Frăsinei, ca „Fratele Gheorghiță”. Dar cred că și-a ascuns-o din defensă, nu din rea credință.)

     Zic: Nu știam de situația lui cu stiliștii. Știam doar că, este un spirit ager, phronimos, cum ne cere Iisus.

     Zice: E bolnav de mândrie! Publică fără trimiteri din Biblie. Fără ierarhul care validează. Cine validează? Pe coperțile cărților sale este blazonul masonic. Peste înger, ochiul – simbol al Vechiului Testament; și alte semne masonice. 

     Zic: I-a lipsit un îndrumător care să-i canalizeze teologic căutările. Mi-a spus că a apelat la pr. Benedict Ghiuș de la Cernica, dar acesta l-a refuzat. I-a cerut părintelui Benedict binecuvântare să facă isihasm, iar părintele l-a reufzat, motivând: „Am dat-o câtorva, dar n-au ținut-o, de aceea am hotărât să n-o mai dau.”

     Pr. Ioanichie conchide ferm: - Dați o dezmințire, dacă ziceți că nu-l susțineți. Să se vadă că nu-l susțineți. Mii de tineri vă ascultă! Nici n-ați știut pe cine susțineți, n-ați știut că Ghelasie nu și-a rezolvat încurcăturile cu stiliștii, dar stă la Frăsinei! 

                                           ***

        Trece la al treilea „unghi” anti-ortodox, Pucioasa:

       - Și cei de la așa-zisul „Noul Ierusalim” de la Pucioasa sunt stiliști. Ei sunt plătiți, știm noi de cine, sau  bănuim. Sunt plătiți și lingușiți (banul și mândria) ca să distrugă ortodoxia!

       -De altfel, cred că nu stilismul e marea problemă ci  sfidarea lor și vedeniile lor.

       Marian Zidaru m-a întrebat odată, la un Bookfest, unde ei aveau închiriat un spațiu, m-a întrebat: „De ce  stiliștii de pe Athos sunt considerați corecți și sfinți, iar pe noi, stiliștii din România ne considerați greșiți?”

       I-am răspuns: „Pentru că stiliștii de pe Athos nu se consideră mai buni ca noi, gregorienii, și nu fac ostilitate față de noi, gregorienii; pe când stiliștii din România se consideră mai buni ca noi ceilalți.” (Nu i-am mai spus și restul: Că stiliștii noștri nu-s sancționați pentru retardare culturală, nici pentru că sunt corigenți la astronomie... ci pentru disidență.)

     Amenințare cu afurisenie

     Părintele Ioanichie zice că problema Ghelasie, alături de Pucioasa și de Vladimirești ș.a.. vor ajunge la Sinod. Și va merge până a propune afurisenia în biserică, timp de 40 de zile, să se citească în bisericile României, un text cu afurisenii, împotriva celor ce lovesc ortodoxia.

           Lista părintelui Stăniloae. Părintele Dumitru Stăniloae, cu câteva luni înainte de a muri (oct.1993), i-a spus părintelui Ioanichie Bălan: „Avem în biserica ortodoxă 7 cazuri care se îndepărtează de ortodoxie: - Vladimiresti cu toată mișcarea sa;  - Mișcarea de la mănăstirea Recea; - Gherasim și Arsenie de la mănăstirea Cocoș;  - Visarion și visarioniștii; - Ghelasie de la Frăsinei; - Pucioasa soților Zidaru. Biserica trebuie să ia măsuri.”

  Părintele Ioanichie ținea cont de lista pr. Stăniloae dar avea și lista sa proprie, cum reiese din dialogul de față.  Cuvântul erezie a fost folosit rar, cu prudență. Mai curând: „cazuri” , tulburări, „fenomene”. Cioran zicea: „Câtă vreme mai produce erezii, o religie este vie, viguroasă.” Dar, în cazurile de mai sus, sunt mai potriviți termeni precum: controversă, tulburare.

      Mai aflu că ierarhia oficială nu vede cu ochi buni „cultul” părintelui Arsenie Boca. Mi-o spusese și preotul Savian Bunescu de la biserica Drăgănescu. Mi-o spunea acum și pr. Ioanichie: și dânsul o enumera printre „tulburări” din sânul ortodoxiei, și dânsul îl avea pe lista lui... Dar nu insista pe acest „caz”, cel puțin în fața mea, ci pe „triunghiul” controversat, care, cu ceva adaosuri, se făcea pentagon... hexagon...

      La orizont: al cincilea fenomen, vai!    

     Părintele Ioanichie insistă:

     -Trebuie să vorbiți public, să vă delimitați de aceștia. La televizor, în presă. De Vladimirești, Pucioasa, Ghelasie.

         Și, ca să-mi arate că nu glumește cu aceste lucruri, mi-a spus că, dacă nu mă delimitez public de fenomenele în discuție, dânsul îl va declara și pe Vasile Andru „fenomen controversat”! Al cincilea fenomen, în lista sa!

      Perspectiva de a fi al cincilea fenomen într-o listă în care figurează și pr. Arsenie Boca era chiar glorioasă...

     Zic: - S-o luăm pe rând. Eu am avut deja discuții cu Ghelasie, aș vrea ca turnura să vină de la el. Nu aș vrea să-l judec, ci să-l determin personal să se judece singur.

     I. B. - Prea târziu! Prea mulți tineri sunt derutați. Să arătați mai multă fermintate. Să dați o declarație publică scrisă, că vă separați de acest Ghelasie. Cine-l plătește pentru publicarea cărților? Vedeți, este irecuperabil! Veți avea un ecou bun asupra credincișilor dacă dați o declarație că vă separați de el. Tineretul vă ascultă.

        -Cred că dacă aș publica acest dialog al nostru, ar valora cât două declarații. Dar îmi dau seama că încă nu poate fi publicat tot ce vorbim aici.

       -Nu, nu. Mai bine ar fi să dați cu biciul în cei ce lovesc ortodoxia.

       Trădarea intelectualilor

       Zice: Intelectualii nu-s cu biserica! Stau în espectativă.  Superficiali! Au probleme proprii! Și sub comuniști erau așa! Țara NIMĂNUI. Doar țăranii mai sunt cu Țara și cu biserica.

     Zic: Țăranii sunt pe cale de dispariție. Dar  biserica slăbește nu de la oameni, ci de la capete. Vreau să spun, de la unele capete ecleziaste.

     Zice: Da. Dacă slăbește trupul și capul slăbește! Unii se dau dascăli de duhovnicie. Iar cei pur religioși sunt ocoliți [de către ierarhia oficială].

       Alerta Yoga

      Părintele îmi numește și alte „fenomene” care tulbură azi ortodoxia. Pe lângă acele lovituri îngrijorătoare, care sunt chiar din sânul ortodoxiei (obsedantul triunghi!), mai sunt loviturile din afara ortodoxiei: yoga, asaltul asiatic păgân, sincretismul asiatic. Ca pericol anti-ortodox major, părintele forfeca „fenomenul yoga”, cu înverșunare.

     Zice: Puteți interveni, la viitura dinlăuntru. Aveți destulă influență ca să loviți toate aceste 4 fenomene eretice. [Al patrulea fiind, de această dată, yoga]. Să loviți în grupul MISA. Public.

      Zic: Părinte, dacă aș vorbi despre ei, oricât de aspru, le-aș face publicitate. Prof. Mario Sorin Vasilescu (tot yoghin, dar din cei legiuiți; că și-n India se face o distincție între două feluri de Yoga: dharma și adharma, adică legiuită și nelegiuită), așadar Mario l-a atacat în presă și la radio pe „guru” misa, l-a atacat sever, cu argumente profesioniste. Rezultat: invers decât cel scontat. Ăia abia așteaptă să se vorbească despre ei, abia așteaptă să pozeze în victime, în persecutați. Le crește tupeul, decenzurarea, libidoul. Ei se hrănesc din asta, din publicitate negativă. Soluția este alta cu acest gen de oameni. Un grup de părinți l-au dat în judecată pe guru.  Ei speră să-l vadă în cătușe. Juridic se va rezolva asta.

        -Ar avea urmări bune intervenția dvoastră. Sunteți altcineva decât Mario Vasilescu. O intervenție  a dvoastră ar avea efect bun asupra studenților care vin să vă asculte.

        -În grupurile mele, fac limpeziri. Mai ales că mi se pun întrebări. Dau răspunsuri adecvate. Dvoastră afurisiți toată yoga, în bloc. Spuneam, la indieni, se face distincție între două direcții: yoga legiuită (dharma yoga) și yoga nelegiuită (adharma yoga), pe ultima și ei o combat cu asprime. Mă iertați că vă fac aceste limpeziri.  Am vorbit și cu părintele Teofil Părăian, iar dânsul, fiind un mare înțelept, îngăduie yoga legiuită. Pe aceasta din urmă, părintele Teofil o aseamuiește cu gimnastica.

         -Toată yoga este vrăjitorie, magie și lucrare ghiavolească! spune categoric părintele, neimpresionat că există totuși cele „două direcții”.   

     

         Revenire la lovituri dinlăuntrul ortodoxiei:

        Zice: -Stiți că și mari ierarhi, și monahi, fac parte din masonerie?

        Știam numai de Andrei Scrima; îmi spusese Mihai Rădulescu, profesor la Teologie. Când i-am îngrijit  cartea despre „Rugul Aprins”. În cartea sa, Rădulescu lovea în Andrei Scrima. L-am rugat să elimine atacurile la Andrei Scrima, nu din amor pentru masonerie, ci din admirație pentru mintea minunată a acestui călugăr,  misionar și savant strălucit.

         -Lasă mintea minunată! Depinde ce faci pentru dreapta credință cu mintea asta! zice pr. Ioanichie. 

        Notă. Mai târziu, în 2009, cînd eram consilier editorial la Paralela 45, am supervizat cartea Masoneria și clerul, un dicționar. Îngrjitorul dicționarului, A. Fabian, spunea că a primit manuscrisul de la pr. Ioanichie Balan; e posibil, dar Ioanichie Bălan murise (2007) și nu aveam cum să verific. Oricum, dicționarul, este corect făcut, bine  documentat, însoțit de un argument anti-masonic avizat; și știam din discuții mai vechi, că Ioanichie ținea să-i deconspire pe clericii masoni. În dicționar, sunt atestați doar cei care nu mai sunt în viață.

       Nu ascunde o mare frustrare:

       -Faceți isihasm cu mase mari de oameni. Iar pe noi, 4000-5000 de călugări, nu ne întreabă nimeni, nu ne cheamă nimeni! 4-5000 de călugări cât are România, nu ne cheamă nimeni să facem isihasm!

     Zic: Ceea ce fac eu, la Cercul de ishasm pe care l-am fondat, nu este la competiție cu cei 5000 de călugări, care au rostul lor, mare. Eu n-am o parohie, ci un cerc de studiu și practica Filocaliei. Și iată, vin cu bucurie la Sihăstria, la povață!

     Zice: Bine că ați venit! Dar veniți cam rar! La Bistrița vă vedeam mai des.

     (Aici simt un gen de reproș patern,  ca tata când spune că vin rar pe acasă!).

       Invazia păgână

      Alt reproș: - Ce să mai zic de legăturile dvoastră cu cercurile yoghine! Acele discuții publice despre yoga și creștinism! Ați văzut, m-am ridicat și am ieșit din sală atunci, la „Grigore Preoteasa”, când ați dezbătut tema asta!

     Zic: Nu, nu v-am văzut. Chiar trebuia să-mi dați de știre ca sunteti în București. V-aș fi invitat urgent la catedră. Eu aveam atunci nevoie de aliați puternici, iar dvoastră, cel puternic, nici nu-mi dați de veste că sunteți în București! Nu am știut că sunteți în sală.

      Zice: Nu m-ați văzut în fundul sălii?

     Zic: Aula este mare, 600 de locuri, eu cu dioptriile mele nu văd până în fundul sălii. Am văzut la un moment dat că au intrat în aulă trei călugări, dacă aș fi stiut că sunteti dvoastră vă chemam prompt la tribună. Era chiar o mândrie pentru mine. Îmi pare rău că nu m-ați vestit. Încercam să împac lucrurile. Am crezut că am destulă diplomație ca să stau între cele două „tabere”: ierarhii și îndrumătorii yoga. Acolo eu nu făceam „paralelisme”, ci un balans! Aveam lângă mine la catedră câțiva și ierarhi, Înaltul Bartolomeu Anania de la Cluj, Înaltul Daniel de la Iași; și mai erau  parintele Galeriu... Sorin Dumitrescu... Paul Credevia care a făcut Piteștiul...

      - Au vorbit cu mănuși...  Diplomație... Pe mine dacă m-ați fi chemat, aș fi vorbit de se cutremurau șovăitorii... alegeam oile de capre. 

     - Chiar aveam nevoie în seara aceea de un Sfântu Ilie. Îmi pare rău că nu v-ați vestit că sunteti acolo.

      - Iar studenții s-au obrăznicit în sală. Au vorbit fără respect pentru fețele bisericești.

       - Da. A vorbit și acel „guru”, penibil și ridicol. Citea un text lung și anodin, nimeni nu-l putea opri. Nici părintele Galeriu nu l-a putut opri, de două ori a încercat să-l oprească, nu era chip. Aveți mare dreptate, fețele bisericești au vorbit cu mănuși. Întâlnirea trebuia pregătită, balansată. Altfel, ea apare ca o confruntare pugilistică inegală.

          Drama căilor paralele

         Zic - În acest timp, treptat, s-au accentuat dramatic „căile paralele”, clerul și intelectualitatea.  

     - Din naivitatea intelectualilor! zice.

     - Poate din inadecvare! zic. Cele două categorii, fie se ignoră, fie se evită. Se privesc cu trufie sau cu indiferență. Din vina cui?

     - După 50 de ani de comunism, intelectualii nu fac nimic pentru salvarea neamului! Nimic! Politica e o desfrânată cu 7 fețe. Sectele împuțesc România. Cine dă o replică? 

       Aspru: „Mână străină. Lovituri străine. N-au putut să ne sugrume prin comunism și acum ne sugrumă trimițându-ne pe cap mormonii. A fătat România mormoni! Bătaie de joc. Sugrumă ortodoxia. Asta vor! Și distrugând ortodoxia, distrug neamul!

     Patetic: „Avem o țară ca un fagure de miere. Ei aruncă toți scaieții în potirul nostru. Am ajuns lada de gunoi a Europei!

       Acuzator, emfatic: „Condeiele, de ce nu apără cinstea neamului? Ei, străinii, văd că-i o țară liniștită... Și tot vin... Floarea studenției noastre ne-o iau străinii! Fetele sunt mai căzătoare ca băieții. Degradarea socială începe de la fetele noastre! Și urcă până la cei mari...”

     Cazul Ioan Alexandru

     -Am ținut la Ioan Alexandru mai mult decât la cei 9 frați ai mei. Că am 9 frați! Tare am ținut la Ioan Alexandru. Și după 89, s-a vândut. L-a bătut Dumnezeu în public! (Aluzie rugoasă la comoția cerebrală care l-a prăbușit pe marele poet, în timp ce predica, la Arad, în fața a 1000 de participanți; îl avea alături și pe astronautul american Duke jr.) S-a dat cu evanghelizanții. După vizita aia în America, a venit alt om. L-au cumpărat? L-au flatat? Alt om.

         Zic: Eu cred că i-au oferit un public „pe tavă”. Poetul iubea băile de mulțime. I-au oferit auditoriu, suflete... De aceea a trecut la ei.

        Zice patetic si crunt:

        -Domnu Andru, eu pe Ioan Alexandru l-am smuls din inimă, cu jale. Va spun acum... Cred că și pe dvoastră o să vă scot din inimă... E drept,  Ioan n-a mai venit pe la mine, a fugit de noi. E drept, dvoastră mai veniti pe la mine... Ați fost la indieni... India îți sucește mințile...

        Am simțit lovitura, în plin. Zic:

       -Chiar dacă am fost în India, nu e cazul să produc prin asta doliu național... Aici, la Sihastria, eu vin la două legende: Cleopa și Ioanichie... Chiar dacă, poate, mă veți scoate din inimă... să știți că eu nu vă scot nicioadată din legendă...

    

      Totul a fost zis

      Totuși, notez și finalul întîlnirii. Zice, ca și la adio:

     - „Pe cât vă stă în putință, că lucrați cu mulți oameni, să salvați tineretul. Dacă puteți să-l salvați: de asaltul porno, de yoga. Stau tineri în spirale la yoga! Stau zeci, sute, în spirale. Ce face gorila aceea cu ei? Îi hipnotizează? Vegheați la tineri!  Dacă nu-i puteți îndrepta spre salvare, măcar feriți-i de valul diavolesc, lasați-i la simplitatea lor românească.

        „Isihasmul... să nu-l faceți la oraș. Luați-i pe cei mai buni cu care lucrați și duceți-i la pustie! Numai acolo se face isihasm. Dalles nu-i chiar o pustie...

        „Și mai chemați-ne pe noi, dacă vreți calea asta. Sunt 4000-5000 de călugări, dar nu ne întreabă nimeni!

       „Aveți pe mână studenți! Eu studenților nu le pot vorbi. Nu mă cheamă nimeni. Iar la t.v. nu vreau eu să merg. Căci ecranul t.v. este spurcat de atâta porno și politică... Așa, de vreo două ori, m-au dat la viața spirituală.”

     Îmi cere încă o dată să dau o dezmițire în ziar și să vorbesc ferm la televiziune, despre cele multe primejdii. Să fac o delimitare a mea de ceilalți.  

     Îmi dă binecuvântarea și ies.

      Masa la trapeză

      Masa copioasă: ciorbă de legume dreasă cu ou și smântână; pâine de casă, coaptă de dânșii. Sarmale cu mămăligă. Felul trei: pește prăjit cu mămăligă. Carafa cu vin roșu, excelent.

        Părintele Ioanichie a stat în capul mesei. Era senin și hâtru, a spus fraze spirituale; fără nici o referire la discuția noastră de la chilie, căci mai erau la masă și alte persoane. Ziceam, era phronimos, spiritual, un amfitrion perfect.

          A doua zi am plecat la București.

        După ani

        În biroul meu de la redacția „Viața Românească”, m-a căutat un călugăr de la Sihăstria. M-am bucurat să-l văd. Îmi cerea un sfat, într-o problemă a sa. Mi-a adus și un ziar local, în care era un interviu cu părintele Ioanichie Bălan. Călugărul se scuza că nu mi l-a adus mai devreme, dar monahii nu pot pleca din mănăstire când ar vrea ei.

        Am citit. Regăseam acolo tematica sa anti-eretică, și cârtelile sale, xenofobia. O parte din interviu se referea la Vasile Andru, la isihasmul cu mirenii. Își arăta o neliniște obsesivă, dacă nu cumva sunt alogen, străin.

        Nu, nu sunt alogen. Iar dacă aș fi, același aș fi.

        L-am privit pe călugărul care venise la mine, și care voia să plece într-un pelerinaj. Avea o neașezare, se temea că m-a indispus acel interviu. I-am spus că, dacă cineva ne pricinuește o neașezare sufletească, să repetăm de câteva ori acest verset paulin: Pantote hairete, adialeptos proseuchesthe, en panti euharistete. Adică: „Bucurați-vă întotdeauna, rugați-vă neîncetat, întru toate mulțumiți.”

        Nu știu alții cum sunt... dar eu, când repet versetul acesta, mi se schimbă spontan starea de spirit... se schimbă în împăcare cu lumea, în iertare cu semenul, în protimie, în lumină lină. Are un efect uimitor de bun amintirea cuvintelor: En panti euharistete: „Întru toate -  mulțumire.”

                                              vasileandru@yahoo.com

               George Anca. Un  portret

Când l-am cunoscut pe George Anca, eram studentă la Facultatea de Filologie a Universității București și participam cu multă curiozitate și pasiune la conferințele organizate de acesta în cadrul Bibliotecii Pedagogice I.C. Petrescu, unde era director de mulți ani. Conferințele aveau subiecte diverse, însă cel mai adesea evoluau în jurul conceptului de indianistică, a raporturilor dintre cultura română și cea indiană, cu eseuri, lansări de carte, prezentări de idei, invitați de seamă și momente artistice – dansuri, recitări de versuri, mici scenete. O lume fascinantă, un mediu prietenos și o extraordinară deschidere către nou.

Astăzi, George Anca este coordonatorul unui cenaclu care este organizat pe aceleași principii, cenaclu ce poartă titlul „Colocviile de Marți” din cadrul centrului socio-cultural Jean Louis Calderon – și care reunește personalități culturale din numeroase orașe, din străinătate, iar cultura indiană, pe care am ajuns, datorită domniei-sale, să o iubesc și să-i consacru ani de studiu, se află și acum la loc de cinste.

George Anca s-a născut la 12 aprilie 1944. A urmat studii de filologie în cadrul Universității din București (absolvind în 1965). studii doctorale (1974 – în cadrul aceleiași universități), continuând cu specializări în importante centre universitare ale Europei (Roma, 1973) și Asiei (New Delhi, 1981 – limba și literatura sanscrită. cu o supraspecializare în imnurile vedice). A activat ca profesor în numeroase centre universitare din România și India, este membru al Uniunii Scriitorilor din România, președinte al Asociației Culturale Româno-Indiană, președinte fondator al Academiei Internaționale Mihai Eminescu, membru al Uniunii Internaționale pentru Studii Antropologice și Etnologice, vicepreședinte al Societății de Etnologie din România.

Implicat în numeroase activități culturale, George Anca a publicat numeroase studii și eseuri cu subiect antropologic, etnologic, literar, volume de poezie, proză, traduceri, printre acestea aflându-se și o excepțională redare a poemului Luceafărul de Mihai Eminescu în sanscrită. A tradus în limba română din Kalidasa, Milarepa și Tagore.

Manager cultural cu o activitate bogată și unanim recunoscută pentru valoarea sa, George Anca desfășoară o bogată activitate creativă, literară. Cei care îl cunosc îndeaproape știu că scriitorul George Anca are în permanență asupra sa un carnețel și un pix, notând frânturi de idei și adesea oprindu-te în mijlocul unei conversații pentru a cere lămuriri despre ceva ce ai amintit, o frântură de frază, mențiunea unui nume sau alt element care i-a incitat imaginația. A documenta viața de toate zilele, cu larma, liniștea și tumultul micilor întâmplări sau marilor tragedii, iată ce se află în carnețelele respective, care slujesc apoi drept suport pentru traiectul ideatic ce va fi configurat în literatură.

S-a spus despre artistul contemporan – nu numai poetul, ci și muzicianul și pictorul – că arta sa, cea de azi, eludează logica și sensul cu care am fost obișnuiți în clasicism, romantism, poate și în primele etape ale modernismului. În fapt, artistul este, astăzi, mai mult decât un creator (sau altfel spus, nu mai poate fi doar atât): el trebuie să aibă privirea incisivă a jurnalistului și atitudinea ludică a celui ce asamblează un puzzle. Muzica contemporană are, uneori, aparența unui conglomerat de sunete disparate; poezia contemporană nu mai propune versuri, ci cuvinte risipite pe pagină, ce dau impresia unei mișcări ideatice lipsite de coerență. Ideile par să nu conveargă. Imaginația pare risipită în direcții divergente. Totuși, nimic mai fals. Artistul încearcă să supună conglomeratul de impresii, evenimente, întâmplări, fapte, încrustându-l în creația sa, conferindu-i un supra-sens.

Am citit multe din volumele de poezie și proză ale lui George Anca, cu aplicație și cu un creion în mână, pentru a-mi găsi drumul prin labirintul ce se desfășoară înaintea-mi. Nu este o lectură ușoară, dar tot astfel nici Ulise sau Finnegans Wake nu sunt. Finalul lecturii unei opere literare de George Anca aduce, însă, tot atâtea satisfacții ca și cea a unui roman de James Joyce – paradigma literară este alta, desigur, dar travaliul receptiv este similar. Pătrunzi în gândurile unui scriitor care a ales să expună cititorului absolut toate secretele procesului creativ, or acesta este un fapt rar. Multe din prozele și poeziile sale îmi amintesc de o lucrare muzicală contemporană intitulată Ulysse, compusă de Octavian Nemescu, și care utilizează înregistrarea „zgomotului de fond” al unei zile obișnuite – conversațiile oamenilor într-o stație de troleibuz, un tren pregătindu-se de plecare, zgomotul mașinilor pe carosabil, dar și elemente din viața de zi cu zi – cineva amestecând ceaiul cu lingurița într-o ceașcă, draperiile fiind trase la o parte – mici frânturi de viață. În absența unui reportofon, George Anca înregistrează zgomotul vieții cu ajutorul cuvintelor (Imaginează-ţi c-aş reproduce viaţa noastră antireproductivă – notează autorul), îl transcrie, lăsându-i cititorului posibilitatea de a-l recompune. El nu transcrie mișcările delicate ale obiectelor inanimate, ci cuvintele fără număr rostite și auzite.

Aveți ce mânca, de ce pui întrebări indiscrete, te iubesc, şi eu, o să ne găsești spirite, dramatism – a sta de vorbă despre orice, la paişpe ani e nervoasă, dacă nu-i iese o linie, face scandal de tragedie, aseară mi-a recunoscut că ce-o fi apucat-o, conversație tibetană, orez himalaic, o iubesc, sună, n-aud, ca la tine, ba da, creaţia, am întrebat, pâine, tichete, vitrina albastră, tratează băieţii cu indiferență, telepatie, în privire nerăbdare de a pleca.

Vă invit să citiți blogul lui George Anca și să participați la întâlnirile culturale organizate de acesta, întâlniri care sunt deschise artiștilor din toate zonele culturale.

http://georgeanca.blogspot.ro/

Și pentru că peste două zile este ziua sa de naștere,

colectivul No14 Plus Minus îi spune

La Mulți Ani!

Veronica Anghelescu