Anul VII, nr.
4 (77). Parteneri:
Asociația Culturală Româno-Indiană, Academia Internațională
Mihai Eminescu,
Societatea de Etnologie din România, Societatea
Medicilor Scriitori și Publiciști Români, Fundația
Alexandru Philippide, Asociația Culturală Aromâmească, Fundația Dumitru Drăghicescu,
Fundaţia Culturală Ithaca, Liceul de Artă Dinu Lipatti, Centrul Român de Istoria
Presei, Teatrul
Robert Calul. Format: Addresses, Intervenții, Teatru de
poezie, Întâlniri,
(Re)lansări de cărți și publicații, Concerte,
Proiecte, Portrete,
Ateliere
Creative
Tema: Caractere comparate
Caractere Caragiale - Recital de
Nicolae Urs
Comunicări:
Vasile Andru: Temperamentul disident. Cele 7
erezii românești
Puși Dinulescu: Managerul
teatral
Dimitrie Grama: De la Taj la
Aurora Boreală
Corneliu Zeana: Caractere
aromânești
George Anca: La Bruyere în
România
Mariana Nicolae: B.R.Ambedkar
125
Sorana Georgescu Gorjan:
Avatarurile Cumințeniei pământului
Iulia Rășcanu: Mumbai
Teatru de poezie
Puși Dinulescu: Pe muzică
Poeme de:
Florin
Costinescu
Liliana
Popa
Gabriela
Tănase
Vasile
Răvescu
Coordonator: Dr. George Anca
*
Avatarurile Cumințeniei pământului
În atelierul brâncușian
reconstituit lângă Centrul Georges Pompidou, într-un colț din prima sală, lângă
grupul diverselor variante ale Sărutului, se află un soclu-stelă din calcar pe care
poate fi admirată fotografia Cumințeniei
pământului, fixată sub sticlă.
Din volumul L’Atelier Brancusi, publicat în 1997, aflăm
la p. 167 că fotografia respectivă a fost făcută chiar de artist și poartă
numărul de inventar Ph. 202 / AM 4002-379. Imaginea sălii cu soclul-stelă apare
la p. 98.
Fotografia Ph. 202 a figurat în
catalogul expoziției „Tinerimii Artistice” din 1910, precum și în Dicționarul
biografic al lui Theodor Cornel, Figuri
contemporane în România (1911, p. 446).
În 1925, în primul număr din
publicația „This Quarter”, în suplimentul de artă care cuprindea cugetări de
Brâncuși și 46 planșe cu fotografii făcute de artist, planșa nr 41 se numește La Sagesse și este datată 1908. La p.
264 redacția revistei preciza despre sculptor că „În 1907 a părăsit modelajul
și a început la taille directe cu Le Baiser și La Sagesse.”
În 1910, când lucrarea a fost expusă la București,
titlul folosit va fi Cumințenia
pământului. În 1916, la Londra, la Galeria Grafton, una din cele două sculpturi trimise de Brâncuși era intitulată La Sagesse. Sidney Geist presupune că e
vorba de Figură arhaică, întrucât Cumințenia pământului se afla din 1910
în România, pe care nu a mai părăsit-o. În prezent, Figură arhaică, aflată la Art Institute of Chicago, figurează cu
numele de Wisdom.
În numărul pe ianuarie-martie
1947 al revistei „Arcades”, numele Sagesse
de la Terre este greșit atribuit unei imagini a Danaidei de piatră. V.G. Paleolog se referă la lucrarea în discuție
cu numele de La Sagesse du Monde.
Nu se cunosc date precise despre
realizarea operei.
În Tinerețea lui Brâncuși (1967), V.G. Paleolog afirmă că lucrarea ar
fi fost desăvârșită la București în 1909 dintr-o „frântură de cap de țanc
dintr-un granit carpatic” (p. 188). Citează vorbele artistului: „Cumințenia pământului a fost încercarea
mea de a da de fundul mării cu degetul arătător” (p.197).
Sculptorul i-a relatat însă
cumpărătorului sculpturii că a folosit un bloc de piatră luat din catacombele
Parisului. Expertiza realizată de dr Dan Patrulius, șef de secție la Institutul
de geologie al Academiei, a precizat că este vorba de un calcar crinoidal din
familia Savonnières din vechile cariere din bazinul parizian.
Brâncuși a folosit tehnica
cioplirii directe și a perfecționat polisajul, creând o lucrare unicat.
Petru Comarnescu o include în
triada operelor „cotiturii” din creația brâncușiană, alături de Rugăciune și Sărut.
Lucrarea a fost expusă la
București în aprilie-mai 1910, la a IX-a expoziție de pictură și sculptură a
Societății „Tinerimea artistică”. Inaugurarea din 11 aprilie a fost onorată de
prezența Reginei Elisabeta și a Principesei Maria. Lucrarea s-a aflat în sala Octogon,
din localul propriu al societății și a purtat numărul 254.
Acceptarea lucrării în expoziție
a împărțit juriul în două – s-au împotrivit Nicolae Vermont, Kimon Loghi și
Artur Verona, dar au susținut-o cu tărie Ștefan Popescu și soții Frederic și
Cecilia Storck. Expusă alături de picturile Ceciliei Cuțescu-Storck, sculptura
brâncușiană a dat naștere la aprigi controverse. Alexandru Tzigara-Samurcaș, Léo
Bachelin și Olimp Grigore Ioan, reprezentanți ai cercurilor oficiale
conservatoare, au denigrat-o, în timp ce avangarda intelectuală (N. D. Cocea,
Theodor Cornel, Camil Ressu, Urmuz) a
apreciat-o cu căldură. Alexandru Vlahuță afirma despre lucrare – „Cine a
văzut-o o dată, nu o mai uită.” Socotea că are
„atitudinea unei ființe pătrunse de frigul eternității”, „ochi care nu
privesc în afară ci înăuntru, în misteriosul infinit din lăuntru. Ai zice vreo
divinitate ciudată găsită sub dărâmăturile vreunui templu antic.”
Găzduită după închiderea expoziției
în casa familiei Storck, sculptura a
fost achiziționată de inginerul Gheorghe Romașcu, la sfatul pictorului Gheorghe
Petrașcu.
Artistul a păstrat în arhiva sa
scrisoarea din 22 ianuarie 2011 primită de la Petrașcu. Găsim textul la p. 292
din volumul Brâncuși inedit. Însemnări și
corespondență românească (ediție
Doina Lemny și Cristian-Robert Velescu, Humanitas, 2004).
„Iubite Dle Brâncuși, Cum îmi
închipuiesc că și la Paris banii ca și oriunde, poate chiar mai ales, sunt cu
ciobote roșii, și după informațiile ce le am de la Dna Cuțescu-Stork, unde se
află statueta Dta depusă „Înțelepciunea Pământului”, ai fi dispus să o dai cu
un preț mai eftin, Prietenului meu, Inginer Romașcu, pe care l-ai cunoscut astă
primăvară la Paris cu mine, îți oferă 2500 de lei. Dacă acest preț modic îți
convine scrie-mi un cuvânt pentru a avea banii cât mai neîntârziat.”
Barbu Brezianu a reprodus textul
scrisorii de răspuns trimisă de Brâncuși lui Petrașcu, în volumul Opera lui Constantin Brâncuși în România
din 1974, p. 125. Traducerea în franceză o publicase încă din 1964 în „Revue
roumaine d’histoire de l’art”, nr. 2. Iată
textul olograf :
„Mult iubite camarad/ De cumva
răspunsul meu nu e prea târziu, te rog dispune să vie bani și prietenul Romașcu
să ia în stăpânire Cumințenia pământului. Mai spune-i că mi-e drag s-o știu la
el și dă-i salutări prietenești – din parte-mi primește de asemenea cu multă
căldură salutările mele prietenești. / C.Brâncuși, 54, rue du Montparnasse /
Cred că scrisoarea asta e de ajuns ca să puteți lua piatra de la Doamna Storck.
C. Brâncuși”
Scrisoarea se află din 1973 la
Muzeul de Artă din Craiova. Facsimilul scrisorii este publicat ca fig. 13 în
cartea lui Paul Rezeanu Brâncuși la
Craiova (2000).
În volumul Brâncuși inedit putem citi scrisorile Ceciliei Cuțescu-Storck către
artist. Aflăm astfel dintr-o misivă cu antetul „Tinerimii Artistice” că:
„Statuea D-tale Cumințenia
Pământului primește și sfidează toate aprecierile oricât de insultătoare. […] Statuea D-tale nu e apreciată de nimeni și unul sau doi care o
iubim neputând inspira pentru ea atingerea minței îi punem sub respectul
datorit personalităței D-tale. […]
Statuea D-tale o iubesc așa de mult și îmi e așa de scumpă că la noi aci numai
eu știu ce vrei să faci. ” (p.181, fss il. 11)
Într-o carte poștală ștampilată
la 25 iunie găsim:
„Admirabila Dtale statuie pentru
care am o admirație mare și drag e în garde la mine […]. Lasă la mine până vei
decide ce faci cu ea, nicăeri nu e mai iubită. Sunt cea mai nenorocită că nu am
destule parale să o cumpăr. Îmi e așa ciudă câte o dată că îmi vine să plâng.
Tare ai fost sus când ai făcut-o și când mă gândesc că ăștia nici nu au
priceput ce ai vrut.” (p. 182)
La 26 aprilie 1911, doamna Storck
scria:
„De când m’ai înștiințat că îmi vei lua „Cumințenia pământului”,
m’am întristat rău, tot atât cât m’am bucurat că cu ocasia asta ai fost
înlesnit cu nițele parale. Am rămas așa de surprinsă. Într-o seară Romașcu
împreună cu câțiva prieteni au fost la noi. Natural s’a vorbit de Cumințenia
pământului, care de altfel face așa de bine în atelierul meu cum nu-ți
închipui, e pusă în așa fel încât face f. mult efect. A doua zi Ortansa i-a
spus prețul și Romașcu s-a decis spre mâhnirea și bucuria mea. Mă hotărâsem ca
să mă consolez să torn un exemplar în ghips. ” (p. 182)
În 1911 Inginerul Gheorghe
Romașcu a avut intuiția cumpărării unei capodopere, pe care mulți o contestau
în epocă. Dacă n-o lua el, poate s-ar fi întors la Paris, cine știe…
Lucrarea a stat multă vreme în
locuința inginerului Romașcu, bucurându-i
pe cei care o vedeau. Inginerul s-a căsătorit în 1919. În 1920 și 1923 au venit
pe lume cele două fiice, Irina și Paula.
În locuința din strada Banu Manta, sculptura brâncușiană stătea la loc de
cinste, la intrare. Inginerul era mare amator de artă și prieten cu sculptori,
pictori, scriitori.
În decembrie 1950, familia a fost
evacuată din casă în stradă, împreună cu lucrarea. Au locuit apoi în condiții
modeste. Inginerul Romașcu a decedat în 1975, la 102 ani. Fosta locuință va fi
retrocedată moștenitoarelor la 7 noiembrie 2001, printr-o hotărâre definitivă a
Curții Supreme de Justiție.
În 1957, Cumințenia
pământului a fost luată de la proprietar pentru expunere la Undicesima
Triennale din Milano (iulie-noiembrie) alături de Sărut și Domnișoara Pogany.
Imaginea expunerii a apărut în „Arta plastică”, nr 2/1958, reprodusă de Barbu Brezianu în figura 83 din Brâncuși în România, 1976. În ediția din
1998 a lucrării, la p. 57, Brezianu menționează
faptul că la 27 iulie 1957 juriul trienalei a acordat României medalia
de aur pentru felul cum au fost prezentate
cele trei sculpturi brâncușiene.
În fișa lucrării din volumele
închinate lui Brâncuși de Barbu Brezianu, la colecții figurează Romașcu,
Ministerul Învățământului și Culturii,
Muzeul de artă al R.S.R și apoi Muzeul Național de Artă al României (nr. inv. 523/1957). Este
menționată și o copie din ghips patinat aflat în depozitele Muzeului din 1959.
Lucrarea nu este semnată și nici datată.
Despre această sculptură s-au
scris pagini întregi. În 1911, în Figuri
contemporane citim : „Pentru a concepe Cumințenia Pământului, artistul trebuie
să cunoască ceva analog cu ceea ce numește biserica romană grația și să simtă
circulând în sufletul lui printre imaginile reale, reverii și gânduri, unda
mistică a infinitului.” În 1932 Tudor Arghezi afirma că „nu-i întrecută decât
în proporții și durată de portretul fratelui mai bătrân, Sfinxul.” În 1968,
doctorul Alexandru Olaru a încercat să demonstreze că este portretul unei
idioate mongoloide. L-au contrazis V.G. Paleolog și Ion Pogorilovschi. Petru
Comarnescu o vedea ca o rudă a Caloianului și intuia o Pre-Cumințenie în Gânditorul de la Hamangia. Carola
Giedion-Welcker a asemănat-o cu idolii cicladici. Sidney Geist a comparat-o cu Eva bretonă a lui Gauguin și i-a identificat chiar un
model. Ionel Jianu a semnalat valențele cuvântului Cumințenie în română. Au scris despre ea Mircea Deac, Dan
Grigorescu, Dumitru Daba. Au oferit
interesante ipoteze despre lucrare Nina
Stănculescu, Matei Stârcea-Crăciun, Radu Varia și Cristian Robert Velescu.
Filosoful Constantin Noica a elaborat un erudit „Eseu despre Cumințenia
Pământului”, iar Ion Pogorilovschi i-a închinat somptuosul volum Brâncuși
– Sophrosyne sau Cumințenia pământului. Mircea
Malița a folosit ca titlu Cumințenia pământului
pentru lucrarea Strategii de supraviețuire în istoria poporului român.
După 1989, fiicele lui Romașcu au
intentat un proces pentru retrocedarea lucrării, precizând că în 1957 fusese
confiscată abuziv de stat. Procesul a durat
nouă ani de zile, răstimp în care una din fiice a decedat. O hotărâre
judecătorească definitivă a dispus retrocedarea în 2010.
Lucrarea nu se mai află în sala
Brâncuși a Muzeului Național de Artă. Este găzduită temporar în custodie din
2012 la sala Tezaur a Muzeului Național Cotroceni. Am fost s-o revăd la 5
octombrie 2014 și, ca și altădată, m-a emoționat.
Am cerut de la muzeu dimensiunile
exacte ale lucrării – 51 x 17,8 x 25,3 cm. Statuia este plasată pe un soclu din
travertin, de 9 x 20 x 27 cm, realizat la restaurarea din 1981.
Casa Artmark a anunțat
deschiderea licitației pentru operă. Lucrarea fiind clasificată în categoria
Tezaur a Patrimoniului cultural național, Ministerul Culturii a fost notificat
la 3 septembrie 2014 pentru exercitarea dreptului de preemțiune. Prețul de
pornire este de 20 milioane euro. Lucrarea nu poate fi scoasă din țară, dar
s-au anunțat deja amatori, români și străini.
Între timp Premierul Ponta a contestat
corectitudinea sentinței judecătorești și a cerut Inspecției Judiciare a
Consiliului Suprem al Magistraturii să investigheze procedura retrocedării. În octombrie 2014,
sesizarea a fost clasată din oficiu, acționând prescripția.
La 18 octombrie 2015, am urmărit
o emisiune la Realitatea TV din care am aflat că legislația UE permite mișcarea
operelor de artă în granițele UE. Negocierile dintre proprietarii lucrării și
statul român bat pasul pe loc de luni de zile.
***
La 18 februarie 2016, Guvernul
Cioloș a decis reluarea procesului de achiziție a sculpturii. Ministrul
Culturii, Vlad Alexandrescu, a condus comisia de negociere cu proprietarii
lucrării, iar la 16 martie 2016 a anunțat că aceștia au acceptat oferta de
achiziție de 11 milioane de euro, din care Guvernul va plăti 5 milioane , iar
restul se va obține prin subscripție publică.
La 11 aprilie 2016 s-au anunțat
conturile în care se poate dona pentru „Cumințenia Pămîntului”, termenul de
colectare a celor 6 milioane de euro
fiind 31 septembrie 2016.
Odiseea Cumințeniei continuă… Ne vom mai bucura noi oare de vederea ei?
Sorana Georgescu-Gorjan
*
PREDICA DE
LA PUTNA
> Mănăstirea Putna și-a
> prăznuit hramul: Adormirea Maicii Domnului.
> Cu această ocazie, starețul Melchisedec
> Velnic a invitat pentru Sfânta Liturghie un
> număr impresionanți de ierarhi ai Bisericii
> Ortodoxe Române, dar și ai Bisericii
> Ortodoxe a Ucrainei, ce ține de Patriarhia
> Moscovei. Astfel, PS Ambrozie, Episcopul Giurgiului a slujit
> alături de ÎPS Meletie al
> Cernăuților și Bucovinei, PS Longhin Jar,
> Episcop de Bănceni dar și ÎPS Irineu de
> Nejin și Priluki. Alături de ierarhie, au mai
> slujit peste 50 de preoți. Totul în fața a
> peste 10.000 de oameni, dar și a comisarului
> european Corina Crețu și a altor politicieni.
> Deși cuvântul PS Longhin a impresionat
> asistența, o impresie deosebit de puternică a
> stârnit predica PS Ambrozie, Episcopul Giurgiului.
> De altfel, după slujbă, politicianul Aurelian
> Pavelescu spunea că predica PS Ambrozie a fost cel
> mai dur mesaj adresat statului român de
> către Biserică, din 1990
> încoace.
>
>
> "Sa vorbim
> astazi despre Doina si Ion Aldea Teodorovici? Sa
> vorbim astazi despre Grigore Vieru?… Sau, poate,
> despre sfintii inchisorilor, care au fost condamnati
> zilele trecute. Dupa ani si zeci de ani de temnita grea
> si de reeducare la Pitesti, la Aiud, unde s-a ridicat
> un memorial la Rapa Robilor, la Balta Brailei la taiat
> de stuf
> Ne dezbina
> astazi strainii pentru ca nu mai avem oameni
> de constiinta si de demnitate, cu frica de Dumnezeu si
> cu dragoste fata de poporul din care s-au
> zamislit.
> Cand am fost
> noi impotriva vreunui neam, impotriva vreunei etnii,
> impotriva vreunei religii? Cand in cartile noastre de
> slujba vechi de la Putna… imi aratau calugarii aseara
> ca ne rugam [in rugaciunea lui Manase – n.n.]
> "Dumnezeului lui Avraam, lui Isaac si lui Iacob si
> semintiei celei drepte a lor”. Cand cartile
> noastre de slujba sunt pline de trimiteri la iudaism si
> nu-l incrimineaza niciodata. Cand am fost noi impotriva
> lipovenilor care au fugit in vremea lui Nikon si s-au
> stabilit la gurile Dunarii […], a turcilor sau a
> tatarilor [din tara noastra -n.n.]?…. Domnitorii
> nostri plateau tribut la Inalta Poarta ca niciodata,
> dar NICIODATA, sa nu se ridice o moschee in tara. Dar
> relatiile erau atat de bune, incat, cand
> domnitorii nostri cand mergeau la Inalta Poarta, nu erau
> ingenuncheati si târâti, cum vedem in
> filmele de mare audienta facute de turci astazi, ci se
> duceau cu demnitate la Inalta Poarta. Dar niciodata nu
> ne-am vandut tara. E o mare povara sa duci neamul pe
> umerii tai, spunea parintele Iustin Parvu. Pe unii ii
> lasa genunchii. Au lasat si pe unul, si pe altul, s-au
> operat. Bine ar fi sa nu ne lase mintea, cugetul nostru
> romanesc. Nu se poate construi moschee in tara voievozilor,
> a ighemonilor, pentru un popor atat de tolerant, atat
> de iubitor, atat de [filoxen], de iubitor de straini.
> Au moschee in Parcul Carol, este o foarte frumoasa
> moschee in Constanta… Avem un Consiliu Consultativ
> al Cultelor, în care, prin rotaţie, cultele
> recunoscute au preşedinţia…
> […]
>
> Avem prieteni de religie islamica, ne intalnim cu ei…
> Si, in treacat fie spus, si Stefan cel Mare spunea:
> "Mai degraba turbanul decat…”
> altceva… Nu se poate sa se scoata legi noaptea
> impotriva propriului popor. Nu se poate sa se condamne
> intelectualitatea romaneasca, [cei] care au
> patimit atat de mult si despre care Petre Tutea spunea
> ca nu poate descrie atrocitatile petrecute in temnitele
> si inchisorile romanesti, cand voiau sa-i reeduce la
> Pitesti, cand mureau si ii ingropau in gropi comune,
> ca in vremea in care comunismul se instala in
> "Sfanta Rusie”. Cum a patit Sfanta Elisabeta
> Feodorovna, casatorita cu printul Serghei. Nu putem
> sa repetam istoria pentru niste epigoni, cum scria
> Eminescu. Pana la urma, la scara istoriei, ce ramane
> dupa noi? Trebuie sa pricepem vremurile pe care le
> traim! Eu nu pot sa accept ca nepot de veteran de razboi
> – bunicul meu a luptat la Cotul Donului, a vazut
> romani murind acolo si eu
>
> am crescut pe genunchii lui – eu nu pot sa accept ca
> sunt nepot de bandit! Caralii, tortionarii insisi
> vedeau la un moment dat ca, totusi, sfintii
> inchisorilor sunt oameni educati, sunt oameni buni si, la
> un moment dat, nu-i mai bateau. Cititi [despre]
> temnitele suferintei! Cine condamna astazi Gulagurile,
> deportarile de orice fel, in indepartata Siberie, unde
> copiii se jucau cu craniile parintilor morti, care
> n-aveau timp sa putrezeasca… Sau cei deportati
> in Baragan, pe Vlasca sau Teleorman. De lotul
> Arnautoiu, care se ascundeau in muntii Fagarasului,
>
> de copiii care au ramas parinti si a caror minte a fost
> schimbata…
>
> Vedeti, iubiti credinciosi, lucrurile acestea se repeta in
> istorie, ciclic, "roata vietii roata”. In
> Balcanii despre care se spune ca sunt "un butoi de
> pulbere”, in Kosovo, in Serbia, cu care eram inruditi
> prin Sfantul Nicodim de la Tismana... Pe vremuri,
> domnitorii, ighemonii noștri, pe vremea postului
> mare, chemau arhiepiscopul la Curte și
> se îmbrăcau în haine cernite,
> monahale. Țineau pravila, țineau postul.
> Și Dumnezeu apăra țara. Astazi, cei care
> se joaca cu destinele acestei tari
>
> pitoresti vor fi condamnati la damnatio memoriae (
> ștergerea, dispariția din istorie
> -n.n)… Pamantul tarii e sfant, pentru ca
> adaposteste osemintele celor pe care nu mai pot sa-i
> caute astazi istorici ca Marius Oprea [pentru ca nu li
> se mai da voie]. Cine mai are curaj sa
> vorbeasca astazi? Pentru ca s-a dat lege care condamna.
> Noi nu va indemnam la dezbinare, noi nu va indemnam la
> ura, dar va spunem din istorie ceva.
>
> […] Daca nu aveam un principe strain, din familia
> Hohenzollern, care sa vina, sa fie adus [in tara
> noastra] intr-un mod pe care-l cunoasteti, ca sa nu fie
> oprit niciunde, nu am fi avut un rege precum Carol.
> Daca, apoi, Carol, nu ar fi lasat un nepot precum
> Ferdinand – "Nando” –
> sotul reginei Maria, nu am fi avut astazi o tara unita
> la 1918. Domnitori straini de neam, dar de cuget si
> simtire omaneasca. V-ati intrebat vreodata, citind
> cartile reginei Maria – fiindca e sarbatoarea
> Sfintei
>
> Maria astazi – cat de greu i-a fost reginei Maria sa-l
> convinga pe "Nando” sa ia decizia corecta si
> sa paraseasca dealul Cotrocenilor si sa fuga cu
> Guvernul la Iasi, la jumatatea lui 1916, ca au venit nemtii
> si au ocupat Cotrocenii… Cat de greu i-a fost
> lui "Nando” sa ia decizia sa lupte…
> Cum am vazut la regii Romaniei, rand pe rand, ctitori de
> neam si de tara: au respectat credinta poporului! Poti
> sa fi strain de neam, dar nu poti sa fii strain de
> tara! Poti sa fii de alta religie, dar nu poti sa
> promovezi o lege facuta noaptea, necitita, nestudiata,
> nedata la comisii de specialitate si sa nu consulti o
> Biserica care se cheama prin sintagma "Biserica
> nationala”. Si daca suntem "Biserica
> nationala”, trebuie sa fim onsultati! Ca
> niciodata Biserica n-a mers impotriva neamului!
> […] Trebuie sa avem demnitate! Trebuie sa marturisim,
> fiindca stramosii nostri se rascolesc in mormant si se
> va intampla cum s-a intamplat la Neamt, unde "au
> explodat” caldaramul si aleile si a iesit sfantul
> [necunoscut] din mormant. Pentru ca Mantuitorul spune:
> "Daca voi veti tacea, pietrele vor vorbi”.
> Cum sa nu marturisim astazi? Toate religiile lumii
> trebuie respectate, toate cultele trebuie
> respectate..
>
> Unde este libertatea de exprimare a cultului? Suntem
> intimidati, ni se testeaza permanent vigilenta…
> prin scoaterea religiei din scoli. O sa va spun un
> lucru pe care nu l-am spus niciodata… In 1989, cand
> am vazut cum colegii nostri de liceu au venit la
> Bucuresti sa puna umarul la "Revolutie” sau
> ce a fost ea, au fost impuscati la Otopeni, toti
> copii curati, care au fost ridicati la oaste dupa 18
> ani... De cate ori ma duceam la aeroport si primeam
> ierarhi, ma gandeam la ei, cei pe care nu-i mai
> pomeneste nimeni. [Acum soldatii nu mai sunt pomeniti]
> decat
>
> cand lupta pentru cauze straine, in tari straine, si-i aduc
> morti, cu tricolorul. Biserica Ortodoxa romaneasca,
> Biserica neamului ar trebui intrebata... Ce e un om in
> fata istoriei, cand poate sa dispara maine-poimaine? NU
> SUNTEM SOVINI! Luati albumele din Bucovina scoase
> de stareta Mihaela Cozmei, sa vedeti lipoveni, evrei,
> turci, tatari, romi…
>
> N-am fost niciodata sovini si nu suntem sovini! Suntem atat
> de primitori, incat strainului ii dai casa ta, masa ta,
> sufletul tau pe [tava], [dar numai] pana in momentul in
> care se leaga de credinta copiilor
> tai!
> O sa murim
> intr-o zi, credeti ca suntem alfa si omega, inceputul
> si sfarsitul? Stefan cel Mare n-a islamizat tara si a
> suferit.
>
> Cui a spus oful sau? La duhovnic. Vlad Tepes – nepotul
> lui Mircea cel batran, occidentalii ni l-au facut
> strigoi sau vampir, prin cartea lui Bram Stoker –
> a fost ctitor. Mihai Viteazul – orfan, a fost crescut
> de calugari la Simonospetra. Domnitorii nostri au murit
> pentru neam si pentru tara… Trebuie sa
> marturisim credinta, trebuie sa avem atitudine.
>
> Pentru ce este folosita biserica? Doar pentru inchinarile
> prăznuit hramul: Adormirea Maicii Domnului.
> Cu această ocazie, starețul Melchisedec
> Velnic a invitat pentru Sfânta Liturghie un
> număr impresionanți de ierarhi ai Bisericii
> Ortodoxe Române, dar și ai Bisericii
> Ortodoxe a Ucrainei, ce ține de Patriarhia
> Moscovei. Astfel, PS Ambrozie, Episcopul Giurgiului a slujit
> alături de ÎPS Meletie al
> Cernăuților și Bucovinei, PS Longhin Jar,
> Episcop de Bănceni dar și ÎPS Irineu de
> Nejin și Priluki. Alături de ierarhie, au mai
> slujit peste 50 de preoți. Totul în fața a
> peste 10.000 de oameni, dar și a comisarului
> european Corina Crețu și a altor politicieni.
> Deși cuvântul PS Longhin a impresionat
> asistența, o impresie deosebit de puternică a
> stârnit predica PS Ambrozie, Episcopul Giurgiului.
> De altfel, după slujbă, politicianul Aurelian
> Pavelescu spunea că predica PS Ambrozie a fost cel
> mai dur mesaj adresat statului român de
> către Biserică, din 1990
> încoace.
>
>
> "Sa vorbim
> astazi despre Doina si Ion Aldea Teodorovici? Sa
> vorbim astazi despre Grigore Vieru?… Sau, poate,
> despre sfintii inchisorilor, care au fost condamnati
> zilele trecute. Dupa ani si zeci de ani de temnita grea
> si de reeducare la Pitesti, la Aiud, unde s-a ridicat
> un memorial la Rapa Robilor, la Balta Brailei la taiat
> de stuf
> Ne dezbina
> astazi strainii pentru ca nu mai avem oameni
> de constiinta si de demnitate, cu frica de Dumnezeu si
> cu dragoste fata de poporul din care s-au
> zamislit.
> Cand am fost
> noi impotriva vreunui neam, impotriva vreunei etnii,
> impotriva vreunei religii? Cand in cartile noastre de
> slujba vechi de la Putna… imi aratau calugarii aseara
> ca ne rugam [in rugaciunea lui Manase – n.n.]
> "Dumnezeului lui Avraam, lui Isaac si lui Iacob si
> semintiei celei drepte a lor”. Cand cartile
> noastre de slujba sunt pline de trimiteri la iudaism si
> nu-l incrimineaza niciodata. Cand am fost noi impotriva
> lipovenilor care au fugit in vremea lui Nikon si s-au
> stabilit la gurile Dunarii […], a turcilor sau a
> tatarilor [din tara noastra -n.n.]?…. Domnitorii
> nostri plateau tribut la Inalta Poarta ca niciodata,
> dar NICIODATA, sa nu se ridice o moschee in tara. Dar
> relatiile erau atat de bune, incat, cand
> domnitorii nostri cand mergeau la Inalta Poarta, nu erau
> ingenuncheati si târâti, cum vedem in
> filmele de mare audienta facute de turci astazi, ci se
> duceau cu demnitate la Inalta Poarta. Dar niciodata nu
> ne-am vandut tara. E o mare povara sa duci neamul pe
> umerii tai, spunea parintele Iustin Parvu. Pe unii ii
> lasa genunchii. Au lasat si pe unul, si pe altul, s-au
> operat. Bine ar fi sa nu ne lase mintea, cugetul nostru
> romanesc. Nu se poate construi moschee in tara voievozilor,
> a ighemonilor, pentru un popor atat de tolerant, atat
> de iubitor, atat de [filoxen], de iubitor de straini.
> Au moschee in Parcul Carol, este o foarte frumoasa
> moschee in Constanta… Avem un Consiliu Consultativ
> al Cultelor, în care, prin rotaţie, cultele
> recunoscute au preşedinţia…
> […]
>
> Avem prieteni de religie islamica, ne intalnim cu ei…
> Si, in treacat fie spus, si Stefan cel Mare spunea:
> "Mai degraba turbanul decat…”
> altceva… Nu se poate sa se scoata legi noaptea
> impotriva propriului popor. Nu se poate sa se condamne
> intelectualitatea romaneasca, [cei] care au
> patimit atat de mult si despre care Petre Tutea spunea
> ca nu poate descrie atrocitatile petrecute in temnitele
> si inchisorile romanesti, cand voiau sa-i reeduce la
> Pitesti, cand mureau si ii ingropau in gropi comune,
> ca in vremea in care comunismul se instala in
> "Sfanta Rusie”. Cum a patit Sfanta Elisabeta
> Feodorovna, casatorita cu printul Serghei. Nu putem
> sa repetam istoria pentru niste epigoni, cum scria
> Eminescu. Pana la urma, la scara istoriei, ce ramane
> dupa noi? Trebuie sa pricepem vremurile pe care le
> traim! Eu nu pot sa accept ca nepot de veteran de razboi
> – bunicul meu a luptat la Cotul Donului, a vazut
> romani murind acolo si eu
>
> am crescut pe genunchii lui – eu nu pot sa accept ca
> sunt nepot de bandit! Caralii, tortionarii insisi
> vedeau la un moment dat ca, totusi, sfintii
> inchisorilor sunt oameni educati, sunt oameni buni si, la
> un moment dat, nu-i mai bateau. Cititi [despre]
> temnitele suferintei! Cine condamna astazi Gulagurile,
> deportarile de orice fel, in indepartata Siberie, unde
> copiii se jucau cu craniile parintilor morti, care
> n-aveau timp sa putrezeasca… Sau cei deportati
> in Baragan, pe Vlasca sau Teleorman. De lotul
> Arnautoiu, care se ascundeau in muntii Fagarasului,
>
> de copiii care au ramas parinti si a caror minte a fost
> schimbata…
>
> Vedeti, iubiti credinciosi, lucrurile acestea se repeta in
> istorie, ciclic, "roata vietii roata”. In
> Balcanii despre care se spune ca sunt "un butoi de
> pulbere”, in Kosovo, in Serbia, cu care eram inruditi
> prin Sfantul Nicodim de la Tismana... Pe vremuri,
> domnitorii, ighemonii noștri, pe vremea postului
> mare, chemau arhiepiscopul la Curte și
> se îmbrăcau în haine cernite,
> monahale. Țineau pravila, țineau postul.
> Și Dumnezeu apăra țara. Astazi, cei care
> se joaca cu destinele acestei tari
>
> pitoresti vor fi condamnati la damnatio memoriae (
> ștergerea, dispariția din istorie
> -n.n)… Pamantul tarii e sfant, pentru ca
> adaposteste osemintele celor pe care nu mai pot sa-i
> caute astazi istorici ca Marius Oprea [pentru ca nu li
> se mai da voie]. Cine mai are curaj sa
> vorbeasca astazi? Pentru ca s-a dat lege care condamna.
> Noi nu va indemnam la dezbinare, noi nu va indemnam la
> ura, dar va spunem din istorie ceva.
>
> […] Daca nu aveam un principe strain, din familia
> Hohenzollern, care sa vina, sa fie adus [in tara
> noastra] intr-un mod pe care-l cunoasteti, ca sa nu fie
> oprit niciunde, nu am fi avut un rege precum Carol.
> Daca, apoi, Carol, nu ar fi lasat un nepot precum
> Ferdinand – "Nando” –
> sotul reginei Maria, nu am fi avut astazi o tara unita
> la 1918. Domnitori straini de neam, dar de cuget si
> simtire omaneasca. V-ati intrebat vreodata, citind
> cartile reginei Maria – fiindca e sarbatoarea
> Sfintei
>
> Maria astazi – cat de greu i-a fost reginei Maria sa-l
> convinga pe "Nando” sa ia decizia corecta si
> sa paraseasca dealul Cotrocenilor si sa fuga cu
> Guvernul la Iasi, la jumatatea lui 1916, ca au venit nemtii
> si au ocupat Cotrocenii… Cat de greu i-a fost
> lui "Nando” sa ia decizia sa lupte…
> Cum am vazut la regii Romaniei, rand pe rand, ctitori de
> neam si de tara: au respectat credinta poporului! Poti
> sa fi strain de neam, dar nu poti sa fii strain de
> tara! Poti sa fii de alta religie, dar nu poti sa
> promovezi o lege facuta noaptea, necitita, nestudiata,
> nedata la comisii de specialitate si sa nu consulti o
> Biserica care se cheama prin sintagma "Biserica
> nationala”. Si daca suntem "Biserica
> nationala”, trebuie sa fim onsultati! Ca
> niciodata Biserica n-a mers impotriva neamului!
> […] Trebuie sa avem demnitate! Trebuie sa marturisim,
> fiindca stramosii nostri se rascolesc in mormant si se
> va intampla cum s-a intamplat la Neamt, unde "au
> explodat” caldaramul si aleile si a iesit sfantul
> [necunoscut] din mormant. Pentru ca Mantuitorul spune:
> "Daca voi veti tacea, pietrele vor vorbi”.
> Cum sa nu marturisim astazi? Toate religiile lumii
> trebuie respectate, toate cultele trebuie
> respectate..
>
> Unde este libertatea de exprimare a cultului? Suntem
> intimidati, ni se testeaza permanent vigilenta…
> prin scoaterea religiei din scoli. O sa va spun un
> lucru pe care nu l-am spus niciodata… In 1989, cand
> am vazut cum colegii nostri de liceu au venit la
> Bucuresti sa puna umarul la "Revolutie” sau
> ce a fost ea, au fost impuscati la Otopeni, toti
> copii curati, care au fost ridicati la oaste dupa 18
> ani... De cate ori ma duceam la aeroport si primeam
> ierarhi, ma gandeam la ei, cei pe care nu-i mai
> pomeneste nimeni. [Acum soldatii nu mai sunt pomeniti]
> decat
>
> cand lupta pentru cauze straine, in tari straine, si-i aduc
> morti, cu tricolorul. Biserica Ortodoxa romaneasca,
> Biserica neamului ar trebui intrebata... Ce e un om in
> fata istoriei, cand poate sa dispara maine-poimaine? NU
> SUNTEM SOVINI! Luati albumele din Bucovina scoase
> de stareta Mihaela Cozmei, sa vedeti lipoveni, evrei,
> turci, tatari, romi…
>
> N-am fost niciodata sovini si nu suntem sovini! Suntem atat
> de primitori, incat strainului ii dai casa ta, masa ta,
> sufletul tau pe [tava], [dar numai] pana in momentul in
> care se leaga de credinta copiilor
> tai!
> O sa murim
> intr-o zi, credeti ca suntem alfa si omega, inceputul
> si sfarsitul? Stefan cel Mare n-a islamizat tara si a
> suferit.
>
> Cui a spus oful sau? La duhovnic. Vlad Tepes – nepotul
> lui Mircea cel batran, occidentalii ni l-au facut
> strigoi sau vampir, prin cartea lui Bram Stoker –
> a fost ctitor. Mihai Viteazul – orfan, a fost crescut
> de calugari la Simonospetra. Domnitorii nostri au murit
> pentru neam si pentru tara… Trebuie sa
> marturisim credinta, trebuie sa avem atitudine.
>
> Pentru ce este folosita biserica? Doar pentru inchinarile
> mari?"
*
Vasile Andru
Temperamentul
disident.
Cele 7 erezii românești, forfecate
cu parintele
Ioanichie Bălan
În
noiembrie 1994, m-am reîntâlnit cu părintele Ioanichie Balan, la Sihăstria.
Trecuseră trei ani de la precedenta noastră întâlnire. Trei ani care au creat
între noi distanțe amare.
Înainte de revoluție, eram răsfățatul
părintelui Ioanichie. L-am vizitat, atunci, la Mănăstirea Bistrița, satul
Viișoara; după felul cum mă primea, cred că dînsul vedea în mine un posibil
ucenic mirean, care-i trebuia. Sau măcar un „purtător de cuvânt” spre lumea
albă.
Îl
bucurasem cu cartea Viață și semn (1989), unde vorbean și despre
cartea sa Convorbiri duhovnicești, și mai vorbeam despre homo religiosus, într-un veac ateu. Se
mirase că am reușit că contracarez rigorile cenzurii și să public Viață și semn. S-a deschis în fața mea,
despre atelierul său, ba chiar mi-a cerut sfaturi scriitoricești.
Apoi...
Cred că a simțit o frustrare că n-am mai venit la chilia sa. Acum se bucura că
am venit, mai ales că avea și un sac de
reproșuri, care trebuia golit.
Constat
că era la curent cu viața mea postdecembristă, cu Cercul de oratio mentis, și cel de optimizare umană,
pe care le coordonam.
Zice:
-Aveti o influență asupra tot mai mulți
tineri. Vă ascultă, am văzut la Casa Studenților. Mulți tineri vă ascultă! Ce
duhovnic aveți?
-Părintele Manole de la biserica Cărămidari,
din Bucuresti.V-am spus și data trecută.
-
Mi-ați spus! un admirator! Unul care vă citește cărțile... Ăsta nu-i duhovnicul
potrivit! Vă trebuie un duhovnic aspru, căruia să-i știți de ascultare!
Am
surâs cu subînțeles. Cred că ar fi vrut să mă spovedesc la dînsul. Dar mie îmi
plăcea să-l citesc, nu să-i stau sub patrafir. Îmi plăcea scriitorul. Un mare
scriitor filocalic. El voia să fie mare și-n ipostaza de avva. Voia să joace un rol.
Nu-și punea problema că, în veac, cărțile
sunt mai importante decât rolul. (Eu însumi am fost prins de vraja rolului,
într-o vreme.)
Ziceam, pe pr. Ioanichie îl îndrăgeam ca pe un
scriitor filocalic. Singrafia bătea isihia,
la el.
După revoluție, în vara lui 1990, mi-a dat
de știre că se află în București, într-o cameră de oaspeți a patriarhiei, am
venit repede să-l văd și chiar atunci m-a pus la treabă: am început să
diortosim o traducere veche din Viețile
Sfinților. Voia să înnoiesc limbajul vetust, iar el stătea de veghe ca
înnoirile mele să nu fie totuși avangardiste, ci să păstrăm hieratismul
graiului nostru.
N-am
colaborat mult. Doar bună parte volumul I, cu sfinți din luna septembrie. Apoi,
viața mea a avut zborul ei, s-au deschis granițele, am ieșit din țarcul țării.
Am primit trei burse în străinătate, în trei ani la rând, și am dispărut de la
orizontul patriei.
În 1994, am reapărut la chilia sa (la
Sihăstria). Zice:
- Să
vedem dacă vom cădea de acord. Vreau să știu ce faceți, unde sunteți acum...
Îi
spun: La „Viața Românească”.
Îi dau
ultimul număr al revistei, nr. 7-8.
Zice:
Mai există o viață românească? Vorbesc și la propriu, și la figurat...
Românismul suferă! Știu, eu sunt un fanatic. Așa că voi spune tot ce gândesc,
ca un fanatic... Ce-i prin București?
Îi zic ce este și ce lipsește.
Zice:
Faliment economic. Dar și faliment moral: se scrie dar nu se citește... Cauza?
S-a schimbat mentalitatea? Sau e din cauza sărăciei? Omul nu mai iubește nici
cărțile neamului, nici istoria neamului. / Îî zic să particularizeze.
Triunghiul vicios
Zice:
Sunt mulți dușmani ai ortodoxiei, la ora actuală. Vor să nimicească ortodoxia.
Printre aceștia, uitați-vă, triunghiul: Pucioasa - Vladimirești - Ghelasie.
Asta, cumva dinlăuntrul creștinismului. Iar dvoastră îl susțineți pe Ghelasie!
Susțineți Vladimirești! Păi știți ce înseamnă asta? Mii de tineri... se țin
după dvoastră! Mii!
Zic:
Tineriilor care vin la mine, eu le fac demarcațiile necesare. În primul rând, triunghiul de care spuneți nu are trei
colțuri... Maica Veronica de la Vladimirești nu intră în aceeași oală cu
ceilalți. Care ar fi „dușmănia” ei? A fost condamnată la zece ani de închisoare
de comuniști, exact pentru rezistența ei ortodoxă... Altceva, ce-ar fi? Etapa
sa cu Văsîi a fost nefastă, a umbrit-o. Dar s-a separat categoric de Văsîi în
1980! După 1990, Vladimirești devine o mănăstire model. Și, să știți, maica nu
are nici o legătură cu călugărițele turbulente care se dau drept
„vladimiriste”. Cineva le manipulează. Așadar, triunghiul anti-ortodox
(disident, totuși) nu are trei unghiuri... nu mai e triunghi.
Părintele
Ioanichie nu spune nimic. Tace, neconvins. Eu continui:
-
Iar lui Ghelasie de la Frăsinei, eu i-am zis că multe din cele scrise de el nu
au acoperire filocalică. Sunt mai degrabă reverii mistagoge. I-am zis să le
numească reverii religioase, un termen valabil.
Pr.
Ioanichie zice:
-
Ghelasie e fiul dvostră spiritual. Este produsul dvoastră. L-ați publicat la
„Arhetip” și la „Axis mundi”. Știți cine-i „Axis mundi”! Radu acesta e român?
Zic:
Nu mi-am pus întrebarea. A fost managerul efemerii editurii, vă spuneam că l-am
girat (pripit, e drept), ca să-și poată înscrie revista și editura. Probabil e
român, că altfel nu dădea faliment! Am
publicat prima carte a lui Ghelasie, dar prima lui carte era promițătoare. Era
jurnalul unui aspirant îndrăzneț.
Zice: I-ați dat drumul în lume, și aveți o
răspundere foarte mare.
Zic:
Tocmai am avut o discuție cu Ghelasie, la Frăsinei. M-a întrebat de ce nu i–am
recenzat nici o cărticică despre isihasm. I-am răspuns că ceea ce scrie el numește impropriu isihasm... Știți, e mai bun
la practică, la duhovnicie, decât la teorie...
Zice: Nu se vede. Se vede, până acum, că l-ați publicat...
L-ați încurajat. Ghelasie – un incult, nu știu dacă are liceul. Din ce scrie,
se vede că-i incult. Are liceul?
Zic:
Are liceul, dar n-are rigoare. Scrie ca într-un dicteu automat... El a făcut și
o școală tehnico-sanitară de doi ani. A și lucrat vreo 4-5 ani la spitalul din
Abrud, ca asistent de laborator...
– Si
apoi, sa-și limpezească situația lui cu stiliștii! Vine ca „frate” la Frăsinei,
după ce era călugărit la stiliști! Știați?
(1)
Acum aflu acest lucru.
(Notă
din 2015. Pe atunci nu știam că pr. Ghelasie era popit la stiliști. Abia după
moartea – prematură – a lui Ghelasie s-a publicat un curriculum, de către stiliști, și de acolo am aflat că: Timp de 21 de ani, Ghelasie Popescu și-a ascuns
preoția primită la stiliști ! În tot acest timp, el trecea în ochii
tuturor ca simplu trăitor în Mănăstirea Frăsinei, ca „Fratele Gheorghiță”. Dar
cred că și-a ascuns-o din defensă, nu din rea credință.)
Zic: Nu știam de situația lui cu stiliștii.
Știam doar că, este un spirit ager, phronimos,
cum ne cere Iisus.
Zice: E
bolnav de mândrie! Publică fără trimiteri din Biblie.
Fără ierarhul care validează. Cine validează? Pe coperțile cărților sale este blazonul
masonic. Peste înger, ochiul – simbol al Vechiului Testament; și alte semne
masonice.
Zic:
I-a lipsit un îndrumător care să-i canalizeze teologic căutările. Mi-a spus că
a apelat la pr. Benedict Ghiuș de la Cernica, dar acesta l-a refuzat. I-a cerut
părintelui Benedict binecuvântare să facă isihasm, iar părintele l-a reufzat,
motivând: „Am dat-o câtorva, dar n-au ținut-o, de aceea am hotărât să n-o mai
dau.”
Pr.
Ioanichie conchide ferm: - Dați o dezmințire, dacă ziceți că nu-l susțineți. Să
se vadă că nu-l susțineți. Mii de tineri vă ascultă! Nici n-ați știut pe cine
susțineți, n-ați știut că Ghelasie nu și-a rezolvat încurcăturile cu stiliștii,
dar stă la Frăsinei!
***
Trece la al treilea „unghi” anti-ortodox,
Pucioasa:
- Și
cei de la așa-zisul „Noul Ierusalim”
de la Pucioasa sunt stiliști. Ei sunt plătiți, știm noi de cine, sau bănuim. Sunt plătiți și lingușiți (banul și
mândria) ca să distrugă ortodoxia!
-De
altfel, cred că nu stilismul e marea problemă ci sfidarea lor și vedeniile lor.
Marian
Zidaru m-a întrebat odată, la un Bookfest, unde ei aveau închiriat un spațiu,
m-a întrebat: „De ce stiliștii de pe
Athos sunt considerați corecți și sfinți, iar pe noi, stiliștii din România ne
considerați greșiți?”
I-am
răspuns: „Pentru că stiliștii de pe Athos nu se consideră mai buni ca noi,
gregorienii, și nu fac ostilitate față de noi, gregorienii; pe când stiliștii
din România se consideră mai buni ca noi ceilalți.” (Nu i-am mai spus și
restul: Că stiliștii noștri nu-s sancționați pentru retardare culturală, nici
pentru că sunt corigenți la astronomie... ci pentru disidență.)
Amenințare cu afurisenie
Părintele
Ioanichie zice că problema Ghelasie, alături de Pucioasa și de Vladimirești
ș.a.. vor ajunge la Sinod. Și va merge până a propune afurisenia în biserică,
timp de 40 de zile, să se citească în bisericile României, un text cu
afurisenii, împotriva celor ce lovesc ortodoxia.
Lista
părintelui Stăniloae. Părintele Dumitru Stăniloae, cu câteva luni înainte
de a muri (oct.1993), i-a spus părintelui Ioanichie Bălan: „Avem în biserica
ortodoxă 7 cazuri care se
îndepărtează de ortodoxie: - Vladimiresti cu toată mișcarea sa; - Mișcarea de la mănăstirea Recea; - Gherasim
și Arsenie de la mănăstirea Cocoș; -
Visarion și visarioniștii; - Ghelasie de la Frăsinei; - Pucioasa soților
Zidaru. Biserica trebuie să ia măsuri.”
Părintele
Ioanichie ținea cont de lista pr. Stăniloae dar avea și lista sa proprie, cum
reiese din dialogul de față. Cuvântul
erezie a fost folosit rar, cu prudență. Mai curând: „cazuri” , tulburări,
„fenomene”. Cioran zicea: „Câtă vreme
mai produce erezii, o religie este vie, viguroasă.” Dar, în cazurile de mai
sus, sunt mai potriviți termeni precum: controversă,
tulburare.
Mai
aflu că ierarhia oficială nu vede cu ochi buni „cultul” părintelui Arsenie
Boca. Mi-o spusese și preotul Savian Bunescu de la biserica Drăgănescu. Mi-o
spunea acum și pr. Ioanichie: și dânsul o enumera printre „tulburări” din sânul
ortodoxiei, și dânsul îl avea pe lista lui... Dar nu insista pe acest „caz”,
cel puțin în fața mea, ci pe „triunghiul” controversat, care, cu ceva adaosuri,
se făcea pentagon... hexagon...
La orizont: al cincilea fenomen, vai!
Părintele
Ioanichie insistă:
-Trebuie
să vorbiți public, să vă delimitați de aceștia. La televizor, în presă. De
Vladimirești, Pucioasa, Ghelasie.
Și,
ca să-mi arate că nu glumește cu
aceste lucruri, mi-a spus că, dacă nu mă delimitez public de fenomenele în
discuție, dânsul îl va declara și pe Vasile Andru „fenomen controversat”! Al cincilea fenomen, în lista sa!
Perspectiva
de a fi al cincilea fenomen într-o listă în care figurează și pr. Arsenie Boca
era chiar glorioasă...
Zic: -
S-o luăm pe rând. Eu am avut deja discuții cu Ghelasie, aș vrea ca turnura să
vină de la el. Nu aș vrea să-l judec,
ci să-l determin personal să se judece singur.
I. B. -
Prea târziu! Prea mulți tineri sunt derutați. Să arătați mai multă fermintate.
Să dați o declarație publică scrisă, că vă separați de acest Ghelasie. Cine-l
plătește pentru publicarea cărților? Vedeți, este irecuperabil! Veți avea un
ecou bun asupra credincișilor dacă dați o declarație că vă separați de el.
Tineretul vă ascultă.
-Cred
că dacă aș publica acest dialog al nostru, ar valora cât două declarații. Dar
îmi dau seama că încă nu poate fi
publicat tot ce vorbim aici.
-Nu,
nu. Mai bine ar fi să dați cu biciul în cei ce lovesc ortodoxia.
Trădarea intelectualilor
Zice: Intelectualii nu-s cu biserica! Stau
în espectativă. Superficiali! Au
probleme proprii! Și sub comuniști erau așa! Țara NIMĂNUI. Doar țăranii mai
sunt cu Țara și cu biserica.
Zic:
Țăranii sunt pe cale de dispariție. Dar
biserica slăbește nu de la oameni, ci de la capete. Vreau să spun, de la
unele capete ecleziaste.
Zice:
Da. Dacă slăbește trupul și capul slăbește! Unii se dau dascăli de duhovnicie.
Iar cei pur religioși sunt ocoliți [de
către ierarhia oficială].
Alerta Yoga
Părintele
îmi numește și alte „fenomene” care tulbură azi ortodoxia. Pe lângă acele
lovituri îngrijorătoare, care sunt chiar din sânul ortodoxiei (obsedantul
triunghi!), mai sunt loviturile din afara ortodoxiei: yoga, asaltul asiatic păgân, sincretismul asiatic. Ca pericol
anti-ortodox major, părintele forfeca „fenomenul yoga”, cu înverșunare.
Zice:
Puteți interveni, la viitura dinlăuntru. Aveți destulă influență ca să loviți
toate aceste 4 fenomene eretice. [Al patrulea fiind, de această dată, yoga]. Să
loviți în grupul MISA. Public.
Zic: Părinte, dacă aș vorbi despre ei,
oricât de aspru, le-aș face publicitate. Prof. Mario Sorin Vasilescu (tot
yoghin, dar din cei legiuiți; că și-n
India se face o distincție între două feluri de Yoga: dharma și adharma, adică legiuită și nelegiuită), așadar Mario l-a atacat în presă și la radio pe „guru”
misa, l-a atacat sever, cu argumente
profesioniste. Rezultat: invers decât cel scontat. Ăia abia așteaptă să se
vorbească despre ei, abia așteaptă să pozeze în victime, în persecutați. Le
crește tupeul, decenzurarea, libidoul. Ei se hrănesc din asta, din publicitate
negativă. Soluția este alta cu acest gen de oameni. Un grup de părinți l-au dat
în judecată pe guru. Ei speră să-l vadă în cătușe. Juridic se va
rezolva asta.
-Ar
avea urmări bune intervenția dvoastră. Sunteți altcineva decât Mario Vasilescu.
O intervenție a dvoastră ar avea efect
bun asupra studenților care vin să vă asculte.
-În
grupurile mele, fac limpeziri. Mai ales că mi se pun întrebări. Dau răspunsuri
adecvate. Dvoastră afurisiți toată yoga, în bloc. Spuneam, la indieni, se face
distincție între două direcții: yoga legiuită (dharma yoga) și yoga nelegiuită (adharma yoga), pe ultima
și ei o combat cu asprime. Mă iertați că vă fac aceste limpeziri. Am vorbit și cu părintele Teofil Părăian, iar
dânsul, fiind un mare înțelept, îngăduie yoga
legiuită. Pe aceasta din urmă, părintele Teofil o aseamuiește cu
gimnastica.
-Toată
yoga este vrăjitorie, magie și lucrare ghiavolească! spune categoric părintele,
neimpresionat că există totuși cele „două direcții”.
Revenire la lovituri dinlăuntrul ortodoxiei:
Zice:
-Stiți că și mari ierarhi, și monahi, fac parte din masonerie?
Știam
numai de Andrei Scrima; îmi spusese Mihai Rădulescu, profesor la Teologie. Când
i-am îngrijit cartea despre „Rugul
Aprins”. În cartea sa, Rădulescu lovea în Andrei Scrima. L-am rugat să elimine
atacurile la Andrei Scrima, nu din amor pentru masonerie, ci din admirație
pentru mintea minunată a acestui călugăr,
misionar și savant strălucit.
-Lasă
mintea minunată! Depinde ce faci pentru dreapta credință cu mintea asta! zice
pr. Ioanichie.
Notă. Mai târziu, în 2009, cînd eram
consilier editorial la Paralela 45, am supervizat cartea Masoneria și clerul, un dicționar. Îngrjitorul dicționarului, A.
Fabian, spunea că a primit manuscrisul de la pr. Ioanichie Balan; e posibil,
dar Ioanichie Bălan murise (2007) și nu aveam cum să verific. Oricum,
dicționarul, este corect făcut, bine
documentat, însoțit de un argument anti-masonic avizat; și știam din
discuții mai vechi, că Ioanichie ținea să-i deconspire pe clericii masoni. În
dicționar, sunt atestați doar cei care nu mai sunt în viață.
Nu ascunde o mare frustrare:
-Faceți
isihasm cu mase mari de oameni. Iar pe noi, 4000-5000 de călugări, nu ne
întreabă nimeni, nu ne cheamă nimeni! 4-5000 de călugări cât are România, nu ne
cheamă nimeni să facem isihasm!
Zic:
Ceea ce fac eu, la Cercul de ishasm pe care l-am fondat, nu este la competiție
cu cei 5000 de călugări, care au rostul lor, mare. Eu n-am o parohie, ci un
cerc de studiu și practica Filocaliei. Și iată, vin cu bucurie la Sihăstria, la
povață!
Zice:
Bine că ați venit! Dar veniți cam rar! La Bistrița vă vedeam mai des.
(Aici simt un gen de reproș patern, ca tata când spune că vin rar pe acasă!).
Invazia
păgână
Alt
reproș: - Ce să mai zic de legăturile dvoastră cu cercurile yoghine! Acele
discuții publice despre yoga și creștinism! Ați văzut, m-am ridicat și
am ieșit din sală atunci, la „Grigore Preoteasa”, când ați dezbătut tema asta!
Zic:
Nu, nu v-am văzut. Chiar trebuia să-mi dați de știre ca sunteti în București.
V-aș fi invitat urgent la catedră. Eu aveam atunci nevoie de aliați puternici,
iar dvoastră, cel puternic, nici nu-mi dați de veste că sunteți în București!
Nu am știut că sunteți în sală.
Zice:
Nu m-ați văzut în fundul sălii?
Zic:
Aula este mare, 600 de locuri, eu cu dioptriile mele nu văd până în fundul
sălii. Am văzut la un moment dat că au intrat în aulă trei călugări, dacă aș fi
stiut că sunteti dvoastră vă chemam prompt la tribună. Era chiar o mândrie
pentru mine. Îmi pare rău că nu m-ați vestit. Încercam să împac lucrurile. Am
crezut că am destulă diplomație ca să stau între cele două „tabere”: ierarhii
și îndrumătorii yoga. Acolo eu nu făceam „paralelisme”, ci un balans! Aveam
lângă mine la catedră câțiva și ierarhi, Înaltul Bartolomeu Anania de la Cluj,
Înaltul Daniel de la Iași; și mai erau
parintele Galeriu... Sorin Dumitrescu... Paul Credevia care a făcut
Piteștiul...
- Au
vorbit cu mănuși... Diplomație... Pe
mine dacă m-ați fi chemat, aș fi vorbit de se cutremurau șovăitorii... alegeam
oile de capre.
- Chiar
aveam nevoie în seara aceea de un Sfântu Ilie. Îmi pare rău că nu v-ați vestit
că sunteti acolo.
- Iar
studenții s-au obrăznicit în sală. Au vorbit fără respect pentru fețele
bisericești.
- Da.
A vorbit și acel „guru”, penibil și ridicol. Citea un text lung și anodin,
nimeni nu-l putea opri. Nici părintele Galeriu nu l-a putut opri, de două ori a
încercat să-l oprească, nu era chip. Aveți mare dreptate, fețele bisericești au
vorbit cu mănuși. Întâlnirea trebuia pregătită, balansată. Altfel, ea apare ca
o confruntare pugilistică inegală.
Drama căilor paralele
Zic
- În acest timp, treptat, s-au accentuat dramatic „căile paralele”, clerul și
intelectualitatea.
- Din
naivitatea intelectualilor! zice.
- Poate
din inadecvare! zic. Cele două categorii, fie se ignoră, fie se evită. Se
privesc cu trufie sau cu indiferență. Din vina cui?
- După
50 de ani de comunism, intelectualii nu fac nimic pentru salvarea neamului!
Nimic! Politica e o desfrânată cu 7 fețe. Sectele împuțesc România. Cine dă o
replică?
Aspru: „Mână străină. Lovituri străine. N-au
putut să ne sugrume prin comunism și acum ne sugrumă trimițându-ne pe cap
mormonii. A fătat România mormoni! Bătaie de joc. Sugrumă
ortodoxia. Asta vor! Și distrugând ortodoxia, distrug neamul!
Patetic:
„Avem o țară ca un fagure de miere. Ei aruncă toți scaieții în potirul nostru.
Am ajuns lada de gunoi a Europei!
Acuzator,
emfatic: „Condeiele, de ce nu apără cinstea neamului? Ei, străinii, văd că-i o
țară liniștită... Și tot vin... Floarea studenției noastre ne-o iau străinii!
Fetele sunt mai căzătoare ca băieții. Degradarea socială începe de la fetele
noastre! Și urcă până la cei mari...”
Cazul Ioan Alexandru
-Am
ținut la Ioan Alexandru mai mult decât la cei 9 frați ai mei. Că am 9 frați!
Tare am ținut la Ioan Alexandru. Și după 89, s-a vândut. L-a bătut Dumnezeu în public!
(Aluzie rugoasă la comoția cerebrală care l-a prăbușit pe marele poet, în timp
ce predica, la Arad, în fața a 1000 de participanți; îl avea alături și pe
astronautul american Duke jr.) S-a dat cu evanghelizanții. După vizita aia în
America, a venit alt om. L-au cumpărat? L-au flatat? Alt om.
Zic:
Eu cred că i-au oferit un public „pe tavă”. Poetul iubea băile de mulțime. I-au
oferit auditoriu, suflete... De aceea a trecut la ei.
Zice
patetic si crunt:
-Domnu
Andru, eu pe Ioan Alexandru l-am smuls din inimă, cu jale. Va spun acum... Cred că și pe dvoastră o să vă scot din inimă... E drept, Ioan n-a mai venit pe la mine, a fugit de
noi. E drept, dvoastră mai veniti pe la mine... Ați fost la indieni... India
îți sucește mințile...
Am
simțit lovitura, în plin. Zic:
-Chiar
dacă am fost în India, nu e cazul să produc prin asta doliu național... Aici,
la Sihastria, eu vin la două legende: Cleopa și Ioanichie... Chiar dacă, poate,
mă veți scoate din inimă... să știți că eu nu vă scot nicioadată din legendă...
Totul a fost zis
Totuși,
notez și finalul întîlnirii. Zice, ca și la adio:
- „Pe cât vă stă în putință, că lucrați cu
mulți oameni, să salvați tineretul. Dacă puteți să-l salvați: de asaltul
porno, de yoga. Stau tineri în spirale la
yoga! Stau zeci, sute, în spirale. Ce face gorila aceea cu ei? Îi hipnotizează?
Vegheați la tineri! Dacă nu-i puteți
îndrepta spre salvare, măcar feriți-i de valul diavolesc, lasați-i la simplitatea
lor românească.
„Isihasmul...
să nu-l faceți la oraș. Luați-i pe cei mai buni cu care lucrați și duceți-i la
pustie! Numai acolo se face isihasm. Dalles nu-i chiar o pustie...
„Și mai chemați-ne pe noi, dacă vreți calea
asta. Sunt 4000-5000 de călugări, dar nu ne întreabă nimeni!
„Aveți pe mână studenți! Eu studenților nu le
pot vorbi. Nu mă cheamă nimeni. Iar la t.v. nu vreau eu să merg. Căci ecranul
t.v. este spurcat de atâta porno și politică... Așa, de vreo două ori, m-au dat
la viața spirituală.”
Îmi
cere încă o dată să dau o dezmițire în ziar și să vorbesc ferm la televiziune,
despre cele multe primejdii. Să fac o delimitare a mea de ceilalți.
Îmi dă
binecuvântarea și ies.
Masa la trapeză
Masa
copioasă: ciorbă de legume dreasă cu ou și smântână; pâine de casă, coaptă de
dânșii. Sarmale cu mămăligă. Felul trei: pește prăjit cu mămăligă. Carafa cu
vin roșu, excelent.
Părintele
Ioanichie a stat în capul mesei. Era senin și hâtru, a spus fraze spirituale;
fără nici o referire la discuția noastră de la chilie, căci mai erau la masă și
alte persoane. Ziceam, era phronimos,
spiritual, un amfitrion perfect.
A doua zi am plecat la București.
După ani
În
biroul meu de la redacția „Viața Românească”, m-a căutat un călugăr de la
Sihăstria. M-am bucurat să-l văd. Îmi cerea un sfat, într-o problemă a sa. Mi-a
adus și un ziar local, în care era un
interviu cu părintele Ioanichie Bălan. Călugărul se scuza că nu mi l-a adus
mai devreme, dar monahii nu pot pleca din mănăstire când ar vrea ei.
Am
citit. Regăseam acolo tematica sa anti-eretică, și cârtelile sale, xenofobia. O
parte din interviu se referea la Vasile
Andru, la isihasmul cu mirenii. Își arăta o neliniște obsesivă, dacă nu cumva
sunt alogen, străin.
Nu,
nu sunt alogen. Iar dacă aș fi, același aș fi.
L-am privit pe călugărul care venise la mine,
și care voia să plece într-un pelerinaj. Avea o neașezare, se temea că m-a
indispus acel interviu. I-am spus că, dacă cineva ne pricinuește o neașezare
sufletească, să repetăm de câteva ori acest verset paulin: Pantote hairete, adialeptos proseuchesthe, en panti euharistete. Adică: „Bucurați-vă întotdeauna, rugați-vă
neîncetat, întru toate mulțumiți.”
Nu
știu alții cum sunt... dar eu, când repet versetul acesta, mi se schimbă
spontan starea de spirit... se schimbă în împăcare cu lumea, în iertare cu
semenul, în protimie, în lumină lină. Are un efect uimitor de bun amintirea
cuvintelor: En panti euharistete:
„Întru toate - mulțumire.”
vasileandru@yahoo.com
George Anca. Un portret
Când l-am cunoscut pe George Anca, eram studentă la
Facultatea de Filologie a Universității București și participam cu multă
curiozitate și pasiune la conferințele organizate de acesta în cadrul
Bibliotecii Pedagogice I.C. Petrescu, unde era director de mulți ani. Conferințele
aveau subiecte diverse, însă cel mai adesea evoluau în jurul conceptului de
indianistică, a raporturilor dintre cultura română și cea indiană, cu eseuri,
lansări de carte, prezentări de idei, invitați de seamă și momente artistice –
dansuri, recitări de versuri, mici scenete. O lume fascinantă, un mediu
prietenos și o extraordinară deschidere către nou.
Astăzi, George Anca este coordonatorul unui cenaclu care
este organizat pe aceleași principii, cenaclu ce poartă titlul „Colocviile de
Marți” din cadrul centrului socio-cultural Jean Louis Calderon – și care
reunește personalități culturale din numeroase orașe, din străinătate, iar
cultura indiană, pe care am ajuns, datorită domniei-sale, să o iubesc și să-i
consacru ani de studiu, se află și acum la loc de cinste.
George Anca s-a născut la 12 aprilie 1944. A urmat studii
de filologie în cadrul Universității din București (absolvind în 1965). studii
doctorale (1974 – în cadrul aceleiași universități), continuând cu specializări
în importante centre universitare ale Europei (Roma, 1973) și Asiei (New Delhi,
1981 – limba și literatura sanscrită. cu o supraspecializare în imnurile
vedice). A activat ca profesor în numeroase centre universitare din România și
India, este membru al Uniunii Scriitorilor din România, președinte al
Asociației Culturale Româno-Indiană, președinte fondator al Academiei
Internaționale Mihai Eminescu, membru al Uniunii Internaționale pentru Studii
Antropologice și Etnologice, vicepreședinte al Societății de Etnologie din
România.
Implicat în numeroase activități culturale, George Anca a
publicat numeroase studii și eseuri cu subiect antropologic, etnologic,
literar, volume de poezie, proză, traduceri, printre acestea aflându-se și o
excepțională redare a poemului Luceafărul de Mihai Eminescu în sanscrită. A
tradus în limba română din Kalidasa, Milarepa și Tagore.
Manager cultural cu o activitate bogată și unanim
recunoscută pentru valoarea sa, George Anca desfășoară o bogată activitate
creativă, literară. Cei care îl cunosc îndeaproape știu că scriitorul George
Anca are în permanență asupra sa un carnețel și un pix, notând frânturi de idei
și adesea oprindu-te în mijlocul unei conversații pentru a cere lămuriri despre
ceva ce ai amintit, o frântură de frază, mențiunea unui nume sau alt element
care i-a incitat imaginația. A documenta viața de toate zilele, cu larma,
liniștea și tumultul micilor întâmplări sau marilor tragedii, iată ce se află
în carnețelele respective, care slujesc apoi drept suport pentru traiectul
ideatic ce va fi configurat în literatură.
S-a spus despre artistul contemporan – nu numai poetul, ci
și muzicianul și pictorul – că arta sa, cea de azi, eludează
logica și sensul cu care am fost obișnuiți în clasicism, romantism, poate și în
primele etape ale modernismului. În fapt, artistul este, astăzi, mai mult decât
un creator (sau altfel spus, nu mai poate fi doar atât): el trebuie să aibă
privirea incisivă a jurnalistului și atitudinea ludică a celui ce asamblează un
puzzle. Muzica contemporană are, uneori, aparența unui conglomerat de sunete
disparate; poezia contemporană nu mai propune versuri, ci cuvinte risipite pe
pagină, ce dau impresia unei mișcări ideatice lipsite de coerență. Ideile par
să nu conveargă. Imaginația pare risipită în direcții divergente. Totuși, nimic
mai fals. Artistul încearcă să supună conglomeratul de impresii, evenimente,
întâmplări, fapte, încrustându-l în creația sa, conferindu-i un supra-sens.
Am citit multe din volumele de poezie și proză ale lui
George Anca, cu aplicație și cu un creion în mână, pentru a-mi găsi drumul prin
labirintul ce se desfășoară înaintea-mi. Nu este o lectură ușoară, dar tot
astfel nici Ulise sau Finnegans Wake nu
sunt. Finalul lecturii unei opere literare de George Anca aduce, însă, tot
atâtea satisfacții ca și cea a unui roman de James Joyce – paradigma literară
este alta, desigur, dar travaliul receptiv este similar. Pătrunzi în gândurile
unui scriitor care a ales să expună cititorului absolut toate secretele
procesului creativ, or acesta este un fapt rar. Multe din prozele și poeziile
sale îmi amintesc de o lucrare muzicală contemporană intitulată Ulysse,
compusă de Octavian Nemescu, și care utilizează înregistrarea „zgomotului de
fond” al unei zile obișnuite – conversațiile oamenilor într-o stație de
troleibuz, un tren pregătindu-se de plecare, zgomotul mașinilor pe carosabil,
dar și elemente din viața de zi cu zi – cineva amestecând ceaiul cu lingurița
într-o ceașcă, draperiile fiind trase la o parte – mici frânturi de viață. În
absența unui reportofon, George Anca înregistrează zgomotul vieții cu ajutorul
cuvintelor (Imaginează-ţi c-aş reproduce viaţa noastră antireproductivă –
notează autorul), îl transcrie, lăsându-i cititorului posibilitatea de a-l
recompune. El nu transcrie mișcările delicate ale obiectelor inanimate, ci
cuvintele fără număr rostite și auzite.
Aveți ce mânca, de ce pui întrebări indiscrete, te
iubesc, şi eu, o să ne găsești spirite, dramatism – a sta de vorbă despre
orice, la paişpe ani e nervoasă, dacă nu-i iese o linie, face scandal de
tragedie, aseară mi-a recunoscut că ce-o fi apucat-o, conversație tibetană,
orez himalaic, o iubesc, sună, n-aud, ca la tine, ba da, creaţia, am întrebat,
pâine, tichete, vitrina albastră, tratează băieţii cu indiferență, telepatie,
în privire nerăbdare de a pleca.
Vă invit să citiți blogul lui George Anca și să
participați la întâlnirile culturale organizate de acesta, întâlniri care sunt
deschise artiștilor din toate zonele culturale.
Și pentru că peste două zile este ziua sa de naștere,
colectivul No14 Plus Minus îi spune
La Mulți Ani!
Veronica Anghelescu
Dragul meu, este extraordinar ce faceţi voi acolo! Uite, ceea ce mi-ai trimis acum le întrece pe toate şi ar trebui cunoscute de cât mai mulţi. Te felicit. Să fii sănătos şi vesel şi să ne mai vedem cât mai suntem în viaţă.
RăspundețiȘtergere