PRIMA PARTE
CAPITOLUL ÎNTÂI
EPOCA CLASICĂ A GRECIEI ANTICE
De la invazia doriană până la războiul
Peloponezului, viața grecească s-a organizat în cetăți între care Atena
și Sparta au fost cele mai strălucite. La Atena, după abolirea
regalității, cu ultimul rege, legendarul Codrus, viața socială și
politică s-a fixat într-un anumit număr de instituții care şi-au găsit
echilibrul în constituția lui Solon.
Timp de cinci sau șase secole, cetatea a
fost unitatea socială eminentă, forma fundamentală esențială a vieții
popoarelor greco-romane, după cum imperiul va fi forma vieții sociale și
politice a celorlalte rase pe care istoria le-a cunoscut în Asia în
acest timp.
Timp de două sau trei secole, la
început, politeismul, așa cum Hesiod l-a formulat și așa cum a fost
revelat în poemele homerice, a rămas imuabil. Instituțiile au lunecat de
la aristocrație spre democrație, dar raporturile între cetăți au rămas
reglate de instituții comune amfictyonelor, jocurilor naționale,
oracolelor și sărbătorilor, adică printr-o coeziune foarte laxă, fără
nicio centralizare serioasă. În limitele vieții cetății, au putut avea
loc crize mai mult sau mai puțin importante; niciuna, însă, nu zgudui
temelia societății și a vieții morale, religioase și intelectuale.
Politeismul și diferitele credințe, moravurile și instituțiile n-au fost
schimbate profund. Este adevărat că războaiele medice au dat o anume
clătinare acestei forme istorice, atât organizării interioare a orașelor
cât și organizării lor exterioare sau, ca să zicem așa, internaționale.
Dar acest mare eveniment nu-a știrbit deloc fundația vieții cetății și
constituția sa. Cel mult a contribuit la a-i da o intensitate
particulară vieții, dând vieții artistice și intelectuale a Atenei o
strălucire extraordinară. Evoluția democratică i-a fost accentuată, în
timp ce tendința federativă, foarte slab dezvoltată în amfictyonele
orașelor grecești, s-a fortificat puțin mai mult, centralizându-se în
jurul Atenei, în vederea apărării comune.
Scurt, toate manifestările vieții
grecești au păstrat un echilibru destul de stabil în această formă
socială a cetății. Religiile, instituțiile, moralitatea, credințele au
subzistat în tot acest timp fără schimbări notabile.
Între războaiele medice și războiul
Peloponezului, acest echilibru, aproape stabil, a fost cauza
fecundității spiritului grec, care a continuat grație vitezei dobândite
timp de aproape un secol, atingând apogeul sub Pericle și prelungindu-se
o vreme și după dezastrul războiului peloponeziac. Apoi a devenit
comună o disoluție progresivă care a urmat pentru toate formele vieții
grecești: artă, religie, filosofie, instituții etc. Cetatea, ca formă
socială tipică, a ajuns, și ea, a nu mai fi decât o umbră a ei înseși.
Pornind de la Xenofan, politeismul grec
este clătinat, dar numai în gândirea filosofilor. De la acest filosof
pornește, pentru prima oară, îndoiala în existența zeilor. Tot cu el,
iese la lumina zilei ideea de dumnezeu unic, imaterial, infinit,
atotputernic, cu ajutorul rațiunii și gândirii filosofice. I se atribuie
lui Xenofan a fi spus primul că „oamenii sunt cei care fac zeii și le
împrumută veșmintele lor, vocea lor și formele lor” că „dacă boii ar
concepe pe Dumnezeu, ei l-ar vrdea în imaginea lor”. Gândirea lui
Xenofan coincide cu marile războaie medice. Repercusiunea socială și
morală pe care a avut-o acest mare eveniment istoric în orașele elene
n-a fost deci fără să lase un anumit ecou în conștiința religioasă a
acestui timp. Pentru că războiul cu perșii nu fusese numai duelul a două
popoare; la fel și zeii se înfruntaseră iar credința politeistă nu se
lăsa atinsă. De asemenea, în timp ce zeii erau divinitățile cetății,
războaiele medice au anunțat o formă socială mai vastă decât cetatea.
Era natural ca zeii să fie depășiți odată cu ea și să se afirme o
credință superioară, universalistă și, prin urmare, monoteistă. De fapt,
la Xenofan, cu negarea zeilor se schițează germenele monoteismului,
care era deja cunoscut la perși.
În secolul al cincilea, scepticismul
relativ, moderat, inaugurat de Xenofan, reluat, câteva decenii mai
târziu, cu cei mai iluștri dintre sofiști; Gorgias și apoi Protagoras,
care și-au dat întâlnire pe agora Atenei. Cu acesta din urmă mai ales,
negarea devine totală, scepticismul i-a forma unui relativism absolut:
omul este măsura adevărului. Pentru Gorgias, nu numai zeii politeismului
nu există, dar nu există nimic sau, dacă există ceva, nu poate fi
cunoscut, presupunând că a fost cunoscut, nimic nu poate fi comunicat
altora. Protagoras a fost exilat din Atena și cărțile sale arse pe
agora. Dumnezeul unic, întrevăzut și afirmat de Xenofan, a dispărut în
gândirea sofiștilor, unde dispare, deopotrivă, orice realitate.
Astfel fiind tendințele filosofice ale acestui timp, care era atmosfera morală, socială și politică a orașelor elene?
Ne vom strădui să prezentăm pe scurt ca
un tablou al vieții grecești, până la cucerirea romană, examinată sub
triplu aspect – moral, politic și social. Să ne fie permis a reduce
documentarea și aprecierile noastre personale la minimum și să cităm mai
curând aprecierile și constatările celor mai autorizați istorici.. Se
va înțelege cu ușurință scrupulul nostru: noi am adus probe în favoarea
unei teze care se prezintă ca un parti pris; nu vom ști îndeajuns cum să
ne dăm de o parte în fața unor autori care n-au avut nicio teză de
susținut și a căror imparțialitate nu poate fi pusă la îndoială.
*
* *
Victor Duruy prezenta în acești termeni
fructele scepticismului religios al gândirii elene: „atunci când
Eriniile au dispărut cu șerpii lor și răzbunările lor, când tunetul lui
Jupiter s-a stins și când săgețile lui Apollon au fost frânte, orice
sancțiune morală lipsind vieții, nu au rămas decât plăcerea și abandonul
de sine tuturor capriciilor soartei (1).” Suntem, este adevărat, în
epoca lui Democrit și a lui Protagoras,
(1) Hist. Des Grecs, III, p. 636
cărora le vor urma curând Aristip, Pyron
și Epicur, cărora le cunoaștem teoriile morale, în care această
concepție a vieții își găsește cele mai bune formule. Deja pentru
Protagoras, care face din om măsura adevărului, nu există nici adevărat
nici fals și cu adevărul dispar binele și răul. Noi nu știm măcar, zice
Democrit, dacă știm vreun lucru sau dacă trăim în cea mai completă
ignoranță, nu știm mai mult dacă există vreun lucru sau dacă nimic nu
există. Pentru Gorgias, destinul omului este de a căuta fericirea și el o
găsește în putere, adică în „libertatea de a-și pierde dușmanii, de a-i
ruina, de a-i izgoni, de a-i fi pedepsit la moarte, în fine de a domina
peste tot. Ordinea naturii este ca cei tari să fie stăpâni și cei slabi
oprimați. Legile sunt lanțuri forjate pentru cei slabi și pe care cei
tari trebuie să le rupă diprețuindu-i pe cei care le-au făcut”.
Puțin mai târziu, Epicur va învăța că
binele suveran al omului este „satisfacerea completă a tuturor
dorințelor și nevoilor noastre”. „Elementul constitutiv al fericirii
este plăcerea, plăcerile sufletului și cele ale stomacului. Virtutea
este prudența care rezultă din calcul și din oportunism. Singura regulă a
conduitei este căutarea celei mai mari plăceri posibile.”
Înainte de Epicur, sau aproape în
același timp, Aristip învățase că „scopul moral al omului este binele și
că binele este plăcere”. „Trebuie înainte de orice a căuta plăcerea
momentului, plăcerea cea mai ascuțită și cea mai imediată. Suveranul
bine ar fi deci juisanța actuală și prezentă în dezvoltarea
sensibilității abandonată propriilor sale legi și tuturor capriciilor,
într-un cuvânt supunerea pasivă la instinctele naturii noastre.”
În aceste formule, atât de
caracteristice ale înaltei speculații filosofice a timpului, se
reflectă, ca într-o oglindă, ororile vieții politice și sociale. După
luptele eroice contra Persiei orașele grecești se grupaseră în jurul
Atenei, care jucase rolul decisiv în apărarea comună. Dar curând
prosperitatea economică a acestei capitale intelectuale și politice a
Greciei suscită gelozia rivalei sale. Cu ajutorul agenților Marelui
Rege, Sparta reuși să slăbească confederația elenică. Această rivalitate
funestă izbucnită în lungul război al Peloponezului, în care Sparta
avea să-și ruineze rivala. Grecia, spune Duruy, Grecia ia foc aproape
subit în trei locuri, în vest, în est și în centru: la Corcyra, la
Potideea, și la Plateea. „Această luptă, spune el, îi va săpa
mormântul.” Lui Pericle îi va succeda Cleon, josnic și incapabil, pe
care-l va înlocui curând Nicias, negociatorul păcii de la 421. În acest
război, „Sparta nu și-a crescut nici gloria, nici forța… Nimeni nu a
avut de câștigat (1).” Abia încheiată, pacea va fi brusc ruptă de
Alcibiade în 417, cu expediția din Sicilia care va sfârși prin dezastrul
de la Siracuza și de la fluviul Asinaros: toată armata Atenei căzu
prizonieră cu generalii ei prizonieri sau uciși. Ultima parte a acestui
război funest pentru Atena se termină prin strivirea sa în bătăliile de
la Arginuses și de la Aegos Potamos (405-406) şi prin supunerea umilă de
la Lysandra în 404. „Lysandra reuni un mare număr de muzicieni și dădu
foc corăbiilor, în sunetul instrumentelor, în prezența aliaților care,
încununați cu flori, cântau pe aceste ruine ale libertății Greciei
dezrobite (2). ”
(1)Op. cit.,t.II, p. 501.
(2) Ibid, p.602.
„Atena devine atunci prada luptelor de
facțiuni rupte prin triumf alternativ atât de democrați, cât și de
aristocrație și de tirani.” Concomitente cu luptele de facțiuni,
intrigile urzite de regii persani între cetățile grecești rivale
sfârșiră prin a-și atinge scopul: după Atena, Sparta va sucomba la
rândul ei și duelul Sparta-Atena se va continua mai târziu prin războiul
de la Corint sub forma Sparta-Teba.
„Sub dominația Atenei, Grecia urcase la
cel mai înalt grad de putere; sub dominația Spartei, ea căzuse, în mai
puțin de șaptesprezece ani la genunchii Persiei (1).”Victorioasă asupra
Spartei la Leuctra, Megalopolis ți Mantineea, Theba nu cunoscu decât un
triumf efemer. În ultima bătălie de la Mantineea, eroul său, Epaminonda,
a fost ucis, și pacea se făcu pe ruina puterii și a Tebei și a Spartei.
Această luptă, spune Xenofon, lăsă atâta confuzie în Grecia câtă
avusese înainte. „Marii oameni și marile istorii se duc, zice Dury;
Grecia se duce.” Tendința centralizatoare reușește deci cu Teba încă și
mai puțin decât cu Sparta și Atena. „După mai mult de un secol ea
(Grecia) se rupe cu propriile sale mâini. Unii se înarmaseră pentru a
apuca omnipotența, alții pentru a frânge uzurparea. Sparta, Atena,
Sparta iarăși, apoi Teba, se epuizaseră susținând o soartă prea mare.
Spiritul de independență municipală a învins spiritul de uniune. Grecia
nu voia să fie un imperiu (2).
(1) T. III. p1.
(2) T. III, pp. 60-61
Mai mult, în timpul armistițiilor,
luptele facțiunilor făceau ravagii. Fără excepție, cetățile grecești se
prăbușeau ca pentru a lăsa loc liber la o formă socială mai vastă.
Învățătura lui Protagoras „libertatea de
a-ți pierde dușmanii, de ai ruina, de a-i da morții pentru a domina
peste tot” fusese urmată la literă. Ordinea naturii, care era după el că
cei tari sunt stăpânii, juca atât de bine încât cei tari s-au
inter-căsăpit, și Grecia, din stăpân în stăpân, sfârși prin a atrage
aviditatea celui mai tare dintre toți: Filip, apoi Alexandru Macedon. În
338, la Cheroneea, Macedonia ruină pentru totdeauna libertatea orașelor
grecești și stabili acolo dominația sa necontestată. Cu Alexandru,
marea epopee a antichității grecești s-a desfăşurat până în India. Dar
imperiul gigantic al lui Alexandru a fost la fel efemer cum fusese
brusca lui reușită. Abia constituit, el se îmbucătățește între generalii
lui Alexandru, și aceeași rivalitate se iscă între ei ca mai înainte
între cetățile grecești
După Pirus, scena plină de ruine ale
istoriei grecești este ocupată de două ligi, aheană și etoliană care au
fost ultimele tresăriri ale independenței grecești, şi care au sfârşit
cu cucerirea romană către 214. Aceasta pune în fine ordine în perpetua
anarhie a orașelor grecești, așa cum va pune ordine apoi în anarhia
imperiilor care se ridicaseră pe ruinele cuceririlor lui Alexandru.
Evenimentele politice au fost, în
Grecia, într-un acord atât de perfect cu învățăturile unora din
filosofii săi, încât te poți întreba dacă filosofia este cea care a
sugerat evenimentele istoriei sau dacă istoria a fost pur și simplu
reflectată în doctrinele acestor filosofi.
*
* *
Să vedem acum care era aspectul moral și social al acestei perioade a vieții grecești.
Atena, reușind, mai ales cu Pericle, să
se pună în capul federației orașelor grecești, atinsese o prosperitate
economică, comercială și financiară considerabilă. Din toate părțile se
revărsa bogăția între zidurile sale. Avântul pe care l-au luat artele
plastice și mai ales poezia și tragedia, atinseră o asemenea
perfecțiune, cum umanitatea nu mai revăzu vreodată. Dar acest avânt a
fost de scurtă durată. După războiul Peloponezului, artele intră la
Atena într-o lungă decadență, fără a reuși să se releve, de altfel,
multă vreme. Dacă filosofia s-a menținut încă în înălțimi, cu Aristotel,
curând după aceea declină la rândul său cu Aristip, Epicur și Pyron.
Dar cu bogăția și prosperitatea,
moravurile se relaxară. În același timp cu liberarea spiritului și
suscitarea unei prodigioase dezvoltări economice și artistice,
scepticismul și incredulitatea dezlănțuiră senzualitatea și egoismul.
Tipului de viață măsurat și echilibrat al lui Pericle, îi succedă cel al
lui Alcibiade, capricios și desfrânat, după cum seriosului Euripide îi
va succeda comedia lui Aristofan, iar lui Socrate, Aristip.
Nimic nu poate ilustra mai bine această
epocă sumbră a vieții grecești, decât un tablou pe care-l dă
Demostene:„Astăzi totul se vinde ca la piață și în locul virtuților de
altădată avem un rău importat în Grecia, un rău care o muncește și de
care ea moare. Care este acesta? Iubirea aurului. Se râvnește până și
salariul trădătorului, se surâde la mărturisirea crimei sale, iertarea
este pentru culpabil, ura pentru acuzator; într-un cuvânt, corupția
însăși și toate josniciile ei.”
Nu este posibil a nu se vedea în această
corupție universală o consecință a concursului unei rare prosperități
economice cu ireligiunea. „Atenieni, zicea tot Demostene, sunteți bogați
în nave, în soldați, în venituri, în resurse pentru război, în tot ce
face forța unui Stat; chiar mai bogați ca niciodată. Dar toată această
forță lâncezește, neputincioasă. Atenieni, totul moare la voi pentru că
la voi se trafichează totul.”
Dar atitudinea lui Demostene are o
semnificație mai profundă. Rezistența sa contra lui Filip, reacția
contra disoluției moravurilor, care vădea dominația macedoneană în
Grecia, este rezistența patriotismului cetății și a particularismului
local contra tendinței unificatoare care împinge viața greacă spre
imperiu. Disoluția moravurilor, a credințelor și a sistemelor,
diviziunile intestine, atâția factori ai ruinei pentru viața locală a
orașelor, ele au pregătit-o să se absoarbă în imperiu (1).
Demostene este la Atena ceea ce va fi
Caton la Roma: o rezistență contra devenirii, contra formelor mai largi
de socialitate care nu se pot realiza decât prin disoluția formei
strâmte realizate în cetate. La drept vorbind, Demostene este mai mult
un Caton dublat de un Brutus. Dar rezistența sa eșuă și rezistența sa nu
a putut salva libertatea Greciei.
Disoluția morală, socială și religioasă a
orașelor grecești își urmă atunci cursul natural. Războiul civil
continuă să bântuie cu violență și de o manieră ireductibilă între
diferite părți în fiecare oraș. „Peste tot, spune Duruy, se găsesc două
partide, fiecare nu aspiră decât să învingă, să vâneze, să extermine pe
celălalt și, pentru a reuși aceasta, recurg la toate mijloacele. În
optzeci de ani, se numpră unsprezece revoluțiuni la chroți. A fost
totuși unul din cele mai înțelepte popoare ale greciei. Plutarh
raportează că după una din aceste comoțiuni învingătorii se pretau la
uciderea și alungarea învinșilor, până ce unul dintre ei, Onomademe, se
ridică și le spuse: „Eu cred că e bine să dăm lecții dușmanilor noștri
în oraș; căci, dacă-i vânăm pe toți, între prieteni vor izbucni ura și
războiul civil de acum înainte (2). ”
(1) „Constituţia lui Clistene era făcută
pentru un oraş mic din centrul unui mic stat omogen. Când a fost
constituit imperiul atenian, nici un efort nu a fost făcut pentru a
ajusta instituţiile la această nouă stare de lucruri; grija de reglare a
afacerilor federaţiei reveni tribunalelor şi adunărilor politice ale
Atenei… Aşa se face că Atena deveni o democraţie imperialistă… ”
(HATZFELD, Histoire de la Grece antique, p.192.) Cadrul prea strâmt al cetăţii eclatează, neputând conţine viaţa confederaţiei.
(2) Duruy, III, p. 125.
Oricât de sumbru ar fi, acest tablou
este o imagine fidelă. Nu amintește ea, de altfel în termeni exagerați, o
anumită stare politică și socială care se manifesta înainte de război
și care se manifestă încă la numeroasa națiune contemporană?
*
* *
Când viața orașelor grecești decadente
fu diminuată și anemiată, oamenii energici îl urmară pe Alexandru la
cucerirea Asiei și a comorilor ei. Cetățenii odinioară liberi deveniră
mercenari și răspândiră în toate părțile, în Asia, în Egipt, pentru a
dobândi bogății, ca să ducă apoi viața de desfâu cu care erau obișnuiți.
Astfel ei umplură armatele din Persia și din Egipt. Când Alexandru va
fi cucerit Persia și comorile marelui rege, aurul pe care el îl pune în
circulație în lume, îndreptându-se în mare parte către orașele grecești,
unde dezlănțui și exasperă luxul, senzualitatea și disipațiunea.
Nevoile se schimbară în vicii și uzul în abuz. Nimic nu reține pe
această pantă viața grecilor. Datoria lor de cetățeni față de patrie a
dispărut cu independența, religia sa a leșinat demult, doctrinele
morale, convingerile au fost aneantizate prin critica și dialectica
sofiștilor și a succesorilor lor. Pyron și Epicur deveniră profeții
incredulității. Reacția filosofică a lui Zenon și a stoicilor nu avu
consecințe sensibile, fiind ea însăși amprenta spiritului de decadență,
contra căreia ea voia să reacționeze. „Incredulitatea sporea, scrie
Victor Duruy. Dacă zeii ar fi murit, cultul patriei și un sentiment
energic al datoriei de om și de cetățean ar fi putut înlocui cu avantaj
religia încălcată…” dar „filosofia, în ostilitate cu ordinea socială
stabilită, era un dizolvant pentru societate (1).” „Atena, invadată de
indiferență politică, era
- T. III, p. 115
astfel prin senzualitatea beoțiană.”
„Poeții lăudau la teatru plăcerile păcii, chiolhanul planturos,
satisfacția apetiturilor joase… (1)
- Dar ce analiză ar spune aşa pe larg ce zice acest mic dialog? “Să bem, dragul meu Sicon, să bem fără măsură şi să ne facem veselă viaţa, cât mai e de unde veni… Nimic mai gentil ca burta. Burta ţi-e tată. Burta ţi-e mamă. Virtuţi, ambasade, comandamente, vană glorie şi van zgomot al ţărilor din visuri. Moartea te-o îngheța mâine în ziua însemnată de zei; şi ce-ţi va rămâne? Ce-ai mâncat; nimic mai mult. Restul este pulbere, pulbere de Pericle, de Codrus, de Cimon.“ (P. 116)
Nu este simpla aplicare a doctrinei lui
Aristip și a lui Epicur? Suveranul bine este satisfacerea completă și
simultană a tuturor nevoilor și a tuturor dorințelor noastre; singura
regulă de conduită este cercetarea celei mai mari plăceri, zicea Epicur.
Trebuie mai întâi de toate căutată plăcerea de moment, plăcerea cea mai
iute și mai imediată, adaugă Aristip. Este deci supunerea pasivă la
instinctele naturii noastre, sensibilitatea livrată propriilor sale legi
și capriciilor sale.
Morala astfel redusă la plăcere,
rațiunea se va încovoia la rându-i în îndoiala radicală a lui Pyron.
Filosofia consistă în a se îndoi de tot, a se abține de a afirma sau
nega orice ar fi acesta. Șingurul lucru de care Pyron nu se va îndoi
este îndoiala însăși. Pentru el, ca pentru Protagoras, nu mai există
nici adevăr nici fals, ofilirea binelui și a răului. Se ajunsese la
acest punct încât Cratyl, de frică să nege ori să afirme orice ar fi
fost, renunță la vorbă: în răspuns la problemele ce i se puneau, el se
mulțumea să răspundă clătinându-și degetul. Cât despre rațiune, despre
forța de analiză reușind un asemenea rezultat, se poate spune că ciclul
de evoluție s-a încheiat. Nu se poate merge mai departe.
La această negație totală, care
echivalează cu imobilitatea spiritului, nu există decât o ieșire:
credința cea mai naivă, cea mai rațională, superstiția cea mai joasă.
Sufletele erau coapte pentru religia misterelor.
Acest proces de disoluție morală și
intelectuală nu se dezvoltă totuși fără reacții. Prima a fost opera lui
Socrate, continuată de Platon și Aristotel. A erija binele absolut ca
regulă a adevărului, dialectica ideilor a lui Platon precum și logica
categoriilor a lui Aristotel în fața negațiilor relativismului radical
al sofiștilor, era o intreprindere necesară care a fost executată cu cel
mai mare succes.
Totuși Socrate însuși era partajat între
două tendințe: patriotismul său de cetate, care a fost real, nu-l
împiedică să se declare cetățean al lumii; s-ar spune că la el
viața strâmtă a cetății este combătută de concepția unei forme de viață
mai largă, de supra-cetate, dacă îndrăznesc să spun. Și, la Platon,
credința în zeii patriei ia rang printre mituri și lasă loc liber unei
forme filosofice de monoteism pe care o articulase deja Xenofan (1)
(2)„Cetatea se descompunea sub efortul
individualismului crescător. Încercând să restaureze cetatea antică,
Platon sfârşeşte prin a o ruina şi a o înlocui. Dar prin idealismul său
transcendent, prin aspiraţiile sale către absolut, el pregăteşte de
departe creştinismul” (A. şi M. CROISET, Histoire de la Literature grecque, t, II, pp. 344-345)
La un alt moment, reacția veni de la
Diogene. El învăța într-adevăr că virtutea consistă în a trăii conform
cu natura, adică cu cât mai puține dorințe și nevoi posibil. Artele,
știința, politețea erau după el superfluități condamnabile. Gloria,
bogăția, frumusețea nu merită decât dispreț. Totuși Diogene însuși avea o
atât de mare opinie despre el încât nu se compara decât cu soarele și
zeul Serapis.
Dar reacția cea mai serioasă contra
epicureismului a fost cea a lui Zenon, fondatorul școlii stoicilor.
Doctrina sa nu are nimic cu aceea a lui Diogene: el reia tradiția lui
Socrate. El învață că trebuie a trăi în conformitate cu rațiunea:
funcțiunile și nevoile inferioare ale omului trebuie să se supună părții
superioare a sufletului. Dar doctrina lui Zenon dezvoltă în om orgoliul
și egoismul. Ea împingea prea departe contradicția între partea
superioară și partea inferioară și disprețuia prea mult pe cea de-a
doua, până la a mutila, în oarecare sort, viața. Era în scurt o doctrină
a decadenței, o reacție care nu făcea decât să accelereze răul.
Exagerând în sensul contrar epicurienilor, ea ajungea la un rigorism
excesiv: ea a descurajat eforturile pentru o viață mai bună și, prin
aceasta, a împins oamenii pe panta spre care ei glisau de la sine.
*
* *
Proiectării formelor și fazelor gândirii grecești în ansamblu le-au urmat îndeaproape cele ale istoriei grecești.
Zeller a distins în dezvoltarea gândirii
grecești trei mari perioade care sunt reflexul perioadelor
corespondente ale istoriei grecești.
Cea dintâi se caracterizează prin aceea
că este una fizică, adică un dogmatism fizic. Gândirea, sistematică în
acest stadiu, încearcă să explice fenomenele naturii prin cauzele lor
naturale, fără a face nicio distincție între spiritual și corporal.
Sistemele filosofice ale acestei perioade sunt dogmatice prin aceea că
filosoful pretinde a cunoaște direct obiectele lumii exterioare, fără a
examina în prealabil natura și condițiile cunoașterii. Primele sisteme
de filosofie sunt deci fizice, materialiste sau și idealiste, dar
totdeauna dogmatice. Este suficient a menționa pe Tales, Anaximandru,
Democrit, Empedocle și chiar Anaxagora de-o parte; Xenofan, Parmenide,
Heraclit, de alta. Gândirea greacă, în aceste sisteme, reflectă starea
sufletească a popoarelor grecești înaintea războaielor medice și după,
când orașele lor erau pline de vigoare și viața lor interioară
organizată armonios, în echilibru mai mult sau mai puțin constant. Dar
curând războaiele medice tulburară acest echilibru. Când intervenția
străină luă calea intrigilor și rivalității între Sparta și Atena se
accentuă în același timp cu luptele facțiunilor, inerente tuturor
democrațiilor, acest echilibru social se cutremură și dialectica
sofistică apăru ca reflex al dialecticii războinice între Sparta și
Atena.
Sistemele, fiind contradictorii, pentru
că au ca bază principii diferite, nu întârziară să intre în conflict și
să se nege unele pe celelalte.
Sensul acestei a doua perioade
filosofice este că îndoiala cuprinde conștiința legată de capacitatea
spiritului de a cunoaște adevărul și că interesul filosofic sfârșește
prin a deturna cercetările asupra naturii fizice. Sofiștii apar și devin
agenții caracterizați de disoluția sistemelor filosofice; ei le aplică
îndoiala și critica distrugătoare și ajung la negarea științei și a
adevărului și la un subiectivism extrem, în care se dizolvă toate
filosofiile și toată morala.
Ca remediu la negația sofiștilor, Socrate aduce un principiu nou și o metodă nouă.
Orașele grecești, după acest prim
cutremur istoric, posedau încă destulă vigoare pentru a rezista luptelor
de facțiuni, procesului de disoluție, totodată politic și filosofic,
care începuse cu sofiștii și războiul Peloponezului. Socrate reprezintă
pentru noi această vigoare și această rezistență pe teren filosofic și
de aici reacția sa contra sofiștilor.
„Până atunci, spune Zeller, filosofia
totdeauna se orientase imediat spre obiectul de cunoscut; chestiunea
esenței și principiilor naturale era pentru ea chestiunea fundamentală
de care depindeau toate celelalte. Socrate a rupt cu această metodă.
După el este imposibil a ști ceva despre un obiect, înainte de a-i fi
definit conceptul. Prin urmare, conceptul privit ca piatra de încercare a
tuturor reprezentărilor noastre, cunoașterea filosofică de sine însuși,
devenind începutul și condiția oricărei științe veritabile. Socrate
face ca orice cunoaștere a lucrurilor să depindă de o vedere exactă
asupra naturii științei. El este deci inițiatorul unei noi forme de
știință… Dialectica înlocuiește dogmatica și filosofia cucerește noi
domenii neexplorate până atunci. Socrate însuși este fondatorul eticii
(1) ”
(1)Philosophie des Grecs, I, p. 158
Metoda și principiile lui Socrate
fură reluate de Platon și Aristotel. Ei se servesc de ele pentru a
elabora datele dobândite de filosofiile ante-socratice și edifică cele
mai grandioase și armonioase sisteme filosofice prin care se glorifică
spiritul uman și care n-au încetat niciodată să influențeze gândirea
filosofică din toate timpurile. Ei marchează veritabil apogeul gândirii
filosofice. În sistemele lor, fizica este subordonată metafizicii, chiar
la Aristotel; ea nu este decât o parte secundară a acestei filosofii și
morala este cea care dă nota dominantă. Cu Platon și Aristotel, se
încheie a doua perioadă a acestei dezvoltări filosofice, care va fi cea
mai strălucitoare din toate.
Către sfârșitul celei de-a doua epoci,
avem școlile semi-socratice, care fac legătura cu perioada următoare.
Demi-socraticii, adică cinicii și cireneicii sunt ca o deviație parțială
de la metoda și principiile socratice. Cu ei, scepticismul sofiștilor,
pe care Socrate reușise să-i învingă, reapare, elanul filosofic se
oprește și se vede manifestându-se o nouă direcție intelectuală.
„Punctul de vedere pur științific îl cedează interesului practic.
Studiul dezinteresat al naturii este abandonat. Centrul de gravitate de
ansamblu este plasat în etică. Chiar cercetările științifice nu au alt
scop: urmărirea genului de viață conform cu rațiunea și care conduce la
fericire. Pentru epicurieni, fizica nu este decât un mijloc de a atinge
acest scop. Pentru stoici, de asemenea, direcția cercetărilor lor este
determinată de etică. Chestiunea criteriului adevărului este rezolvată
de sroici și de epicurieni dintr-un punct de vedere practic (1).”
Ceea ce mai este caracteristic acestei
filosofii „este independența individului cu privire la natură și la
umanitate, este apatia, este ataraxia, detașarea de lume și de simțuri.
Conștiința morală dobândește o libertate și o universalitate necunoscute
până atunci. Pentru prima oară, bornele națiunii sunt traversate.
Egalitatea și înrudirea tuturor oamenilor sunt recunoscute, marea
gândire a cetății universale își face apariția… Filosofia posterioară
lui Aristotel poartă într-un cuvânt amprenta subiectivității abstracte
(2).” Remarcăm că această a treia fază a filosofie grecești corespunde
epocii în care
- ZELLER, I, p.163.
- Ibid., pp. 163-164
rivalitățile și luptele între diferite
orașe sunt la vârf, când procesul de disoluție a orașelor este deajuns
de avansat. Dominația străină le pândește; Filip al Macedoniei și fiul
său le vor confisca libertatea.
În cea de-a treia fază a filosofiei
grecești, spiritul se afirmă, în opoziție cu obiectul, în
subiectivitatea sa, ca fiind sufletul suprem și necondiționat. Spiritul
se repliază asupra lui însuși. Ceea ce este în afara spiritului, departe
de a putea augmenta perfecțiunea sa internă, este pentru el fără
valoare și indiferent; de aceea gândirea se deturnează de la obiect și
se repliază asupra ei înseși. La început, panta naturală a acestei
gândiri conduce fatalmente la scepticism și la pesimism. Pyron este
împlinirea logică inevitabilă a metodei critice, inaugurată de sofiști,
și căreia efortul lui Socrate n-a putut decât să-i suspende pentru un
timp efectele. Rațiunea critică, după ce atacase religia și miturile,
moravurile și constituția politică, în scopul de a reda liber avânt
științelor naturale și filosofiei naturaliste și de asemenea științei
morale și democrației, a sfârșit prin a distruge științele pe care ea
însăși le liberase și în cele din urmă este distrusă ea însăși pentru a
lăsa în fine locul liber unei noi credințe religioase.
Se vede că această evoluție filosofică nu este decât replica evoluției istorice politico-sociale a lumii elene înseși..
În rezumat: prima fază a filosofiei
dogmatice și fizice corespunde perioadei în care viața cetății grecești
s-a afirmat în plenitudinea sa, așa cum a conceput-o Solon. Democrația
este guvernul alegerilor, discuția pe agora. Dialectica politică trece
din agora în conștiințele grecești, și forul interior va fi totdeauna,
dacă se poate risca un latinism, reflexul forum-ului. De aici a ieșit dialectica distrugătoare a sofiștilor și dialectica constructivă a lui Socrate.
Imediat după apogeul cetății, se
desenează apariția unei forme sociale care tinde să depășească cetatea
și să realizeze confederația orașelor grecești în jurul Atenei.
Echilibrul realizat a fost rupt și sofiștii, cu dialectica lor negativă,
au fost produsul și agenții disoluției intelectuale. Pentru un moment,
hegemonia Atenei a fost stabilită și consolidată sub Pericle. În
domeniul intelectual, îi răspunde filosofia instabilă a lui Socrate.
În fine, când, sub energica impulsiune a
Macedoniei, lumea elenă se lansă la cucerirea lumii întregi, ceea ce
lărgea infinit sistemul confederației elene, avem vastele sisteme
universaliste ale lui Platon și Aristotel. Cu Anistene și Diogene,
patria este negată și omul se consideră cetățean al lumii. Ideea de
cetate universală a apărut în conștiința filosofilor stoici și
epicurieni numai după ce fusese realizată în fapte de cuceririle lui
Alexandru.
Nu este suficient a conclude în favoarea
tezei că evoluția intelectuală este dictată și determinată de evoluția
istorico-politică a societății?
Dar după Aristotel, gândirea făcu aceeași cădere ca și imperiul mondial al lui Alexandru (1).
- „Aristotel a văzut sfârşindu-se o lume. Imperiul lui Alexandru este fondat. Forme noi de artă vor ieşi dintr-o stare politică şi morală nouă. De cum a dispărut epoca homerică cu societatea feudală şi militară, lirismul coral, tragedia, comedia, elocvenţa politică şi judiciară a cetăţii greceşti vor dispărea la rândul lor. Genuri de poezie necunoscute până atunci vor înflori” A. şi M. CROISET, op cit., p.762)
Sistemele lui Zenon și al lui Epicur
sunt, în domeniul gândirii reflexul și echivalentul monarhiilor elene
ale moștenitorilor lui Alexandru. Și finalmente, disoluția filosofică ce
va marca scepticismul și pesimismul lui Pyron este ecoul fidel al
decadenței lumii grecești care se năruiră în fața legiunilor lui
Paul-Emil.
Astfel, pe toate căile, vedem
civilizația greacă veștezindu-se, adică depășită de forma de viață a
orașului, pentru a se pierde într-o formă istorică mult mai largă.
EPOCA ELENISTICĂ
Forma socială a cetății nu putea da mai
mult decât a dat Atena; îngustimea însăși a acestui tip este cea care
i-a scurtat durata. „Această strălucitoare civilizație, ne confirmă
Hatzfeld avea un punct slab. Ea afost fondată pe principiul cetății…
Acest spirit municipal nu admitea în general concesiunile reciproce care
făceau posibile marile federații… cât despre ideea unei uniuni politice
între toți grecii, ea ar fi părut fără îndoială la fel de absurdă unui
contemporan lui Pisistrate ca unui francez din ultimul secol cea a
Statelor Unite ale Europei (1) ”
Totuși iseea de a constitui o federație
de cetăți și de a-i alătura instituții calificate pentru a le judeca
conflictele n-a rămas necunoscută, Ea s-a realizat de mai multe ori,
luând ca loc de concentrare un templu, uneori cel al lui Poseidon la
capul Mycale, uneori cel al lui Apollon la Delos, apoi la sanctuarul lui
Delfi, unde s-a instituit consiliul amfictyonelor, constituit din
deputații cetăților și care forma o veritabilă linie de orașe grecești.
Consiliul devine apoi „un tribunal chemat să judece conflictele
internaționale și căruia niciun popor grec nu-i putea neglija sentințele
nici contesta autoritatea morală (2).” „În toată lumea greacă, mai
menționează Hatzfeld, se văd constituindu-se
(1)Op. cit., p.130
(2)HATZFELD, op. cit. P 99.
grupări care depășesc limitele
cetăților de altădată. Fără îndoială încă subzistă orașele care refuză
să intre în confederațiile vecine: Argos, Corint, Megara… Dar alături de
orașe, care reprezintă încă principiul perimat al micii cetăți
autonome, se creează și se mențin sisteme politice mai complexe și
importante care anunță marile State ale epocii elenistice (1)”.
Totuși niciodată această mișcare de
concentrare nu va lua destulă consistență pentru a forma un tot organic,
stat sau regat,exceptând sfertul de secol dintre bătălia de la
Cheroneea și moartea lui Alexandru.
Nereușind să creeze această formă mai
largă de viață istorică, cetatea greacă nu putea decât să declineze. Or,
„cu declinul cetății, sărăcia orașelor încetinea natural această
activitate artistică ce avea ca principiu finanțe prospere și un ascuțit
orgoliu municipal… De la 410 la 375 nu s-a construit în Grecia niciun
edificiu comparabil cu marile temple ale secolului precedent… Artele
teatrului, esențial municipale, sunt, pe cât putem noi judeca, în plină
decadență (2)”
Ibid., p. 274
Ibid., pp. 270-271.
Este adevărat că declinul cetăților
grecești a coincis cu regatele elenistice pe care le-a fondat, în Asia
și în Egipt după cum și în Macedonia, succesoriui lui Alexandru. Dar cât
au durat aceste regate? Abia un secol. Ele au căzut destul de repede
sub dominația Romei. Ele au durat probabil îndeajuns pentru a fonda o
nouă formă de civilizație care va fi un produs un hibrid, ieșit din
amestecul civilizației grecești cu cea a Orientului și care e cunoscută
sub numele de civilizație elenistică.
„Prin această transformare, elenismul va
câștiga în întindere, în bogăție uneori, ceea ce va pierde în
integritate. Această civilizație de calitate secundă va fi oricum aceea
care se va impune nu numai în Egipt și în Asia… dar de asemenea în
Grecia Europei. Ea avea ca suporturi cele mai bogate state unde trebuie
de acum înainte să fie căutat centrul gravitației politice și economice
al lumii grecești… Oricât de puțin densă, în unele regiuni, populația
acestor State, este dificil de atribuit mai puțin de 30 milioane
imperiului Seleucizilor, 10 Egiptului, 4 Macedoniei.” „Orașe enorme s-au
dezvoltat rapid… populația din Antiohia se măsura cu sute de mii de
locuitori, Alexandria va atinga jumătatea de milion la sfârșitul celui
de-al treilea secol (1.)”
În fața acestori imperii prospere și
a enormelor lor resurse, populația totală a Atticii rebuia să
depășească 200.000 de mii suflete. „În orașele sale diminuate se vede de
asemenea diminuat patriotismul.Mai multe armate de cetățeni, mai multe
flote echipate… peste tot viața politică se restrângea din ce în ce la
gestiunea afacerilor municipale… Astfel a dispărut puțin câte puțin ceea
ce fusese timp de trei secole armătura Greciei, cetatea cu teritoriul
său restrâns, viața sa intensă, puternica sa organizare democratică…”
„Centrul economic și politic al lumii grecești s-a deplasat către
Orient: Alexandria și Antiohia sunt acum veritabilele sale capitale
(2).”
(1)Ibid., p. 345
(2) Op.cit., pp. 345-347
Democrația este înlocuită forțat cu
monarhia, artele se industrializează. „Se creează mai puține articole de
lux decât obiecte în serie. Se folosește supermulajul care ucide vaza
pictată în care se manifesta talentul personal al artizanului.” „Această
decadență artistică în acest domeniu dar și în altele este
răscumpărarea unei producții a cărei abundanță depășește tot ce se
văzuse până atunci în lumea greacă. La această industrie fecundă
răspunde un comerț activ (1).”
Cu lărgirea extraordinară a ariei, ca
urmare a cuceririi lui Alexandru, s-au acumulat bogății nemaiauzite. De
la un capăt al altul al vastelor teritorii ocupate de civilizația
elenistică, a urmat un comerț foarte activ, pe care istoricul îl poate
vedea ca o anticipare a vieții economice a Europei moderne.
Evoluția religioasă a luat de asemenea o
turnură originală, necunoscută cetăților grecești. În mijlocul unui
politeism din ce în ce mai mistic, a apărut cultul Statului, al
regatului personificat în persoana dinaștilor greci. Absolutismul
monarhiei și-a găsit simbolul în cultul regilor. Deja Alexandru ajunsese
a fi salutat ca fiu al zeului Amon-Ra. Moștenitorii lui, seleucizii și
ptolemeii, participă în esență; ei au fost zei la rândul lor. „De la
mijlocul celui de-al treilea secol, regele în viață este adorat,
identificat cu unul din marii zei ai panteonului elenic; în secolul al
doilea în persoana lui Ptolomeu V sau a lui Antioh IV, el va fi la
propriu incarnat, vizibil (2).”
Scepticismul la care a dus tot
politeismul, cum vom vedea mai departe, nu putea face altceva decât să
evolueze către religia Statului, adorat în persoana șefului său. Câteva
secole după, aceasta va ajunge și la Roma.
Acest cult nou ia locul cultului
cetății, care a fost religia lui Demostene, și al artelor, care fusese
al lui Pericle, sau și cultul rațiunii, care inspirase filosofia lui
Anaxagora, a lui Platon și a lui Aristotel. În locul patriotimului
local, se dezvoltă universalismul care nu se vede nicăieri mai bine ca
în difuziunea limbii attice, adoptată ca limbă oficială de noile regate
și care, abia modificându-se, devine limba comună și se substituie
tuturor celelalte dialecte grecești: imagine frapantă a acestei tendințe
către uniformitate care succede particularismului de odinioară (1).”
O evoluție asenănătoare nu va întârzia
să se facă simțită în religie. Politeismul, sub influența acestei
tendințe centralizatoare de unificare, se condensează în cultul lui
Osisirs, sau Serapis, pe modelul căruia se formează alte culte analoge.
„Un element făcut din emoție și misticism s-a introdus prin bază în
gândirea religioasă și a adus aceste idei de declin și de renovare, de
moarte și înviere pe care intelectualismul celor trei secole aproape că
le-a eliminat. În același timp, aceste culte orientale, cu tendință
universalistă, și primitoare de fideli de orice proveniență, contribuie
puternic la disoluția cetății (2).”
La fel, un filosof răspunde la acest
caracter universalist al religiei; filosofia morală, cu concepția omului
cetățean al lumii, care data deja de la Antistene.
Aşadar ceea ce se dezvoltă mai facil,
ceea ce ia un avânt necunoscut înainte sunt științele. Se pare că
universalismul moral și politic al atmosferei istorice le favorizează.
„Internaționalismul, dispariția vorbitorilor locali, facilitatea
crescută a comunicațiilor favorizează dezvoltarea științelor exacte.
Niciodată antichitatea, din acest punct de vedere, n-a cunoscut o epocă
mai strălucitoare ca aceste trei secole în care Ptolemeu a creat la
Alexandria un veritabil institut științific, Muzeul (3).” Este epoca lui
(1) Op. cit., p.357
(2) Op. cit., p.385
(3) Op. cit., pp. 358-359
Euclid, Arhimede, Apollonius din
Perge, Eratostene, Dicearc, Aristarc din Samos etc. Filosofia a apărut
deci înaintea științei și a realizat la Atena construcțiile sintetice
ale lui Platon și a lui Aristotel, atunci când știința era necunoscută
sau încă rudimentară. S-ar spune că sistemele filosofice au fost ca
niște rachete de lumină pe care spiritul uman le-a lansat în
obscuritatea lumii, pentru ca gândirea să se poată orienta și găsi căile
științei. Aceasta nu a fost posibil decât prin lumina răspândită de
Aristotel, Platon, Democrit și Pitagora asupra realității obiective,
pentru ca cercetările și descoperirile științifice să devină
realizabile.
„După cucerirea macedoneană, artele care
au ca suport o cetate prosperă, autonomă și mândră de ea însăși, s-au
atrofiat”, spune Hatzfeld.
Fără îndoială, artele care atinseseră
perfecțiunea nu puteau să treacă dincolo. Elocvența lui Isocrate, a lui
Demostene și a lui Eschine, a lui Demade etc. nu va mai înflori. Va fi
la fel cu tragedia. Comedia, dimpotrivă, va reînvia cu Filemon și
Menandru. Noile condiții politice și sociale favorizează nașterea de
genuri noi, ca poezia oficială și savantă, în care strălucesc Calimakh
și Teocrit. Tot așa, arhitectura renaște ia proporții și o bogăție
necunoscute în epoca clasică. Cât despre plastică, ea tinde din ce în ce
spre arta individuală, către statuia izolată, în care un Praxitele
poate manifesta eleganta sa corecție. Victoria de la Samotrace, Venus
din Milo datează fără îndoială din această epocă. „Aceeași evoluție s-a
petrecut în pictură, care a ajuns la portret.”
Din punct de vedere strict artistic,
această epocă este inferioară celei din secolul al cincilea. „Dar ea
marcat, în antichitate, apogeul dezvoltării științelor exacte și
filologice… Răsturnările politice care modificaseră atât de profund
asieta lumii grecești, departe de a opri activitatea intelectuală, nu au
făcut decât să o renoveze, dându-i forme mai puțin perfecte, dar mai
variate și tot atât de fecunde (1).”
- Op. cit, p. 366
De ce aceste forme sunt mai puțin
perfecte? Cine ne poate asigura că, dacă cucerirea romană nu ar fi pus
prematur un termen regatelor elenistice, formele acestei civilizații nu
și-ar fi atins cu timpul perfecțiunea? De la Rabelais până la Voltaire
și Diderot, sau dela Malherbe la Victor Hugo, n-au trebuit mai puțin de
trei secole.
Dacă, în secolul al doilea, civilizația
greacă este în recul, este pentru că domeniul său se restrânge. La vest,
cucerirea romană oprește natural expansunea sa. Dar mai ales
vitalitatea elenismului suferă prin depopulare, rezultat al restricției
nașterilor „ale căror cauze erau ca totdeauna egoismul civic și gustul
traiului bun. Consecința cea mai sensibilă este moartea politică a
elenismului.
Istoria Greciei ca națiune se oprește în
secolul al doilea… Facultatea sa propriu-zis creatoare părea abolită.
Poezia este moartă. Nu mai există elocvență nici filosofie, ci doar
maeștri de filosofie și de retorică. ”
Am rezumat în aceste pagini faptele
epocii elenistice, după M. Hatzfeld, căci ele abundă la acest punct în
sensul tezei noastre, încât s-ar putea crede aranjate intenționat.
Totuși, nu vom adopta interpretarea pe care el o dă declinului
civilizației grecești. Orice s-ar spune, elenismul nu a pierdut nimic
din vitalitatea sa profundă: el doar a ratat a se dezolta în cadrul
social propriu acestei epoci a istoriei. După cum atunci când el a
intrat în contact cu poporul roman, mai puțin civilizat, dar, dacă se
poate spune, mai evoluat, și deja organizat în imperiu, s-a eclipsat
pentru un timp
Dar proba că elenismul păstra încă în el
vaste resurse este că de când a fost cuprins în sânul imperiului roman,
departe de a dispărea, se resuscitează: „Elenismul, proclamă însuși M.
Hatzfeld, își va opri în curând declinul; Proptit de forța și
organizarea romane, el își va conserva pozițiile. Greaca va rămâne timp
de trei sute de ani, de la Marsilia până la Eufrat, din Alexandria la
Marea Neagră, marea limbă a scimburilor intelectuale și comerciale (1).”
Și mai trebuie amintit cu câtă strălucire avea să afirme imperiul grec
de la Constantinopol vitalitatea greacă?
Civilizația greacă, aceea care a conceput universalismul, a creat și a pus în circulație cuvântul: cosmopolis,
cu ideea de egalitate a oamenilor, fără distincție de naționalitate, a
creat prin aceasta o stare de spirit care va influența mentalitatea și
politica romane.
„Această mare comunitate… Roma se va
simți curând în măsură s-o realizeze sub o formă grandioasă. Din ce în
ce, ideea de imperiu al lumii… va bântui gândirea oamenilor de stat
romani (2). Din întâlnirea acestui universalism cu naționalismul
(1) Ibid., p. 418
(2) Ibid., p. 419
exaltat al evreilor, se va ivi în
ambianța elenismului doctrina neo-evreiască a creștinilor, care poate fi
considerată astfel ca fructul cel mai rafinat al civilizației
elenistice.
Civilizația greacă nu s-a putut prezerva
în cadrul lumii grecești, pentru că a eșuat la fiecare stadiu, cu
cetatea la Atena și la Sparta, și cu regatele elenistice. Vom vedea, cu
cucerirea romană, ea se pierde în cadrul vieții romane, unde ea va
realiza în fine în plenitudinea sa civilizația greco-romană, pe care ea o
va domina din tot înaltul inefabilei sale perfecțiuni.
*
* *
Am prezentat ca într-un racursi de
tablouri sumare, viața politică, morală, socială și intelectuală a
Greciei antice. Este imposibil să nu se observe o anume analogie cu
evoluția popoarelor Europei moderne, pornind de la Renaștere.
Aici, este adevărat, actorii nu mai sunt
cetăți, ci State. Luptele intestine și războaiele exterioare care au
chinuit cetățile grecești de la războiul Peloponezului până la cucerirea
romană nu prezintă mai puțin o analogie frapantă cu războaiele europene
pornind de la Ludovic XIV și mai ales de la Revoluție până la marele
război mondial din 1914-1918. Vom găsi la națiunile europene aceeași
zguduire a credinței și aceeași dezvoltare a filosofiei, artelor,
științelor și avuțiilor, pentru a ajunge asemănător la un sort de
decadență, de scepticism, de pesimism și de relativism radical. Se poate
conchide același deznodământ politic și religios? Este posibil ca, dacă
Societatea Națiunilor reușește, ea va fi pentru națiunile moderne,
epuizate de războaie monstruoase, echivalentul a ceea ce a fost imperiul
roman pentru cetățile antice. Cât despre deznodământ, oare nu este
adevărat că toți augurii ne prezic un nou ev mediu?
Totuși nu tragem nicio concluzie din
experiența civilizației grecești. Este mai prudent a o considera
insuficientă și de a o completa cu un examen sumar al experienței
romane.
Traducere din limba franceză de George Anca
~ VA URMA ~
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu