DIVORȚUL ȘAMANULUI

Trebuie să mă ocup mai mult de pudoare. Doar acum să mai fiu un pic impudic. Oricum, să mă tem că mă voi întoarce la propriile cuvinte vreodată și mă voi întrista.

În fine, ce-ar fi să nu mai existe decât poezie? Numai poezie. De toate felurile, ciudată și nefirească, modernă și desuetă, cu viață și moarte.

Nu va mai fi nimic a doua oară. Pot nega totul, pe mine, nu. Sunt negat de ceea ce mă înconjoară.

Unde e frumusețea mâinilor mele?

Femeia goală își aruncă îmbrățișările, trupul ei răcoros împrăștie în apă golfuri înguste, unde nu încapi. Dar iubirea nu e nicăirea.

Ăsta e Dromio. El trebuie să fie. Se ceartă cu stăpânu-său. Dromio? Salut, Dromio!

Am văzut și actori, am auzit și replici, pot să plec.

Avea ceva groaznic pe suflet. Când venisem, traversând o linie de cale ferată, îmi arătase, zâmbind, un craniu acoperit de gunoaie pe maidan.

Deschideam un ochi lipit de vârful ierbii. Lumina se lăsa până în adâncuri verzi din care se dezlipeau fire lipicioase ale păienjenilor pământului. Furnicile treceau uriașe una pe lângă alta facând să vibreze imperceptibil pământul viu. Mi-alunecau pe trup picături mari de sudoare. M-am rostogolit și am văzut o femeie. M-am întors pentru a face drum nădușelii. Capul se înfundase în iarbă, respiram înverșunat recunoscând un miros mai vechi. M-am ridicat, am băut apă. Am alergat spre un apartament gol. Am descuiat repede, am dormit, m-am trezit cu dureri de cap. Am ascultat muzică, am închis aparatul, am citit, mă durea capul, am vrut să scriu. Dușul era rece, la sfârșit. M-am întins iarăși. Am dreptul. Voi pleca peste puțin timp la Porțile de Fier.

Mă concentrez asupra unei singure imagini. Cerul. Ochii închiși. Cerul... Cerne. De câte ori m-am uitat la el? Niciodată. Ba da. Am stat anume cu ochii în sus și îmi părea că cerul calcă pe ei, amețeam. Ce oameni și proprietarii apartamentului. Puteau să nu mă lase aici, și să mă ia cu ei, la locurile natale ale lor dar și ale mele.

Fiecare om are norul lui. În viața mea am văzut mai mult cerul roșu. Cerul albastru, văzut o singură dată, face cât toate cerurile roșii lipite.

Fata de la film m-a luat așa repede când să mă învețe să rezolv integrale. Că trebuie să încep cu ecuații diferențiale. Ea ce-o fi crezând despre cer? O s-o ciupesc, dar nu pentru matematică.

Să respir după bătăile pulsului. Îmi caut pulsul. Nu-l găsesec. Mă apăs pe mâini, pe tâmplă, nu e. Uneori mă asurzește și acum a stat? Ia. O dată. Atât. Parcă de două. La mâna cealaltă. Nimic. Uite cicatricea. Număr, inspir, stau, număr, expir, stau, număr.

Nu merge. Trebuie să se întâmple ceva. Se întâmplă. Vin proprietarii. Îi întreb despre mama. Nu-mi spun. De ce or fi așa câinoși?

Plec. Mănânc. Mă duc la poșta mare să-mi umplu stiloul. Nu mai scriu. De ce să mă mint? E drept, aseară m-a căutat o fată, adică femeie de 18 ani, care vrea să se mărite cu mine. În câteva ore, a venit de mai multe ori și nu m-a găsit. S-a întors în orașul ei. Să-i spun despre destin? Nu-i mai scriu. Și când am auzit vorbindu-se despre ea că mă păcălește, am tăcut din gură.

Vorbesc mult la telefon și transpir cu o fată care-mi spune că s-a îndrăgostit. Mă încălzesc mai tare, nu mai înțeleg ce spune. Pleacă-n țară cu niște englezi. Ea știe engleză. Îi clatin optimismul, zicea ea, vorbindu-i cum vorbesc despre dragoste. Nu știu când s-a sfârșit totul.

Pe stradă, o fată se plimbă absolut la fel ca mine, înainte sau în urmă. Un orb se lovește de mine, tânăr, aude când îi spun încet, pardon, îl urmăresc, se oprește pentru toată viața parcă, în fața unei ceasornicării, sau așa ceva, nu disting, e prea departe.

Niciodată parcul din centru n-a fost așa de înghesuit. Încerc să mă strecor. Nicăieri. Văd oameni prin frunzișuri, spre piață. Trec pe un bulevard. Caut pe cineva. Ajung la adresă. Mansarda e întunecată. Trec în altă grădină. Toți vorbesc de poetul Bacovia. Nimeni nu înțelege. Beau apă. Mai mult lume bătrână. Într-o parte – nimeni, în alta – toți. Mă doare capul. Ăsta e Dromio. Dar care Dromio? Din Efes, sau din Siracuza? (4-VII-1965)

Am început să-i spun: celălalt prieten. De un an de zile, au apărut niște piedici între noi, pe care eu nu le recunosc, dar le utilizez, ca să pot rămâne independent.

Ieri, pentru că avea bani, m-a purtat, împreună cu prietenul meu, și am băut. Întâi, m-am opus. Prietenul și celălalt prieten au mâncat. M-au lăsat numai să beau. Ne-am dus într-o grădină unde, după ce mi-au dat să mănânc, au cerut alcool pentru mine. Nu aveam altceva de făcut decât să accept jocul, deși în sinea mea muream de necaz, mai ales că avea să mi se facă rău. După ce ne-am despărțit, eu m-am întors în grădină să-mi caut o agendă jegoasă, pe care mi-o dăduse prietenul meu când o găsise și el.

Fiecare susține că e singurul care mă mai poate suferi, îmi dă atenție, vorbește cu mine despre cei de la istoria artelor și-i compătimește că sunt atât de proști cât ar trebui să fim și noi la vârsta noastră, că noi avem o seriozitate prematură a căutării ideilor, care ne îmbătrânește și nu ne-ar fi de folos. Despre mine: vorbește una de ici, una din altă parte.

Unul din băieții străini a aruncat cearceaful peste capul meu și eu i-am aruncat că e figură, să mă lase în pace. Am adormit. Peste vreo oră, cineva a deschis ușa cu zgomot, s-a trântit în patul meu. Picioarele mi se dăduseră la o parte, dar celălalt prieten, el era, s-a mutat cu mare ușurință, până s-a așezat pe ele, si eu iar le-am smuls. S-a dezbrăcat, s-a întins în pat lângă mine. Patul lui fusese ocupat de unul – de la ce școală sunteți? - de la școala artelor.

Tâmpitule, puți a femeie ca dracu! A hohotit încet încântat. M-am întors la perete. Încerc să adorm, speriat de duhoare. Din secundă în secundă, celălalt prieten lovește salteaua cu călcâiul și, din când în când, izbește în tăblia de la cap a patului, încât ar trebui să mă sperii. Strig: Nu mai bâțâi. Și adorm.

A doua zi, celorlalți: Cum ni se contrazic simțurile. Un zgomot te înnebunește, mirosul de femeie, putoarea cât de tare, abia te adoarme. Zău. N-ați observat că și voi ați dormit foarte bine? Strig deodată spre celălat prieten: Azi-noapte miroseai a Mary, cum mirosea ea anul trecut, când m-a îmbolnăvit. Altul visase, în același miros, că Laura era dezbrăcată, ea umblă la Cluj cu un băiat finuț iar ieri, la muzeu, a venit mușcată și ruptă.

Un bărbat și-a lăsat femeia și copiii, a adus de țară un bărbat de 19 ani și a trăit zece ani cu el, după care băiatul a plecat cu o femeie la Timișoara. Bărbatul l-a găsit și i-a luat pantofii și i-a iubit. De aici, a început să iubească toți pantofii.

M-am întâlnit cu un fost coleg. L-am abandonat, întâlnindu-l pe tata. L-am abandonat, întâlnindu-mi sora cu prietena ei. Am străbătut bulevardul. Am trecut pe lângă o doamnă al cărei fiu nu spunea nimic. I-am abandonat și am traversat unde era o fată care nu mi-a cerut să-i fac poezii niciodată. Nu prea înțeleg. În afară că vrea să se mărite cu mine nu văd alt motiv. Înfrumusețam un lucru mult mai frumos.

Am bătut străzile, și numai alături de ea s-a făcut seară, apoi noapte. Am pornit către râulețul care curgea la marginea orașului, ne-am întors. Nu mai eram supărați. Mă învinuise de lașitate. Nu mă mai învinuia și râdea la glumele mele când nu avea poftă de sărutat. Copilul voia să-l nască și eu eram uneori încurcat. De ce să nu-l nască? Ce-mi spune mie. Mie?

Dar ea zicea că eu... Bine, dar trebuie să o cred mai întâi și, dacă o cred, să vreau... să scap de puritatea falsă cu prețul unei asemenea trădări? Ce să-i spun? Vorbesc ce-mi vine pe limbă, metafore idioate, nonsensuri apăsate, pe care ea le gustă, săraca.

Vreau să-i dau de înțeles că degeaba crede că mă iubește, asta nu e cu putință. Sau, dacă mă iubește, încă nu se știe cine din noi iubește mai mult, cu toate că eu par... Dacă n-o să mă mai iubească, să țină seama că unele lucruri au fost simpatice între noi, și chiar să nu uite că un om laș n-a fost laș, ci pur și simplu n-a vrut niciodată nimic. Că a făcut prostia să creadă că e iubit și n-a promis nimica, dar s-a comportat ca un îndrăgostit. Adică nu ca un îndrăgostit adevărat, ci ca unul care cândva sau oadată va ști ce e cu el. Și cu el nu poate fi altceva decât ce vrea ea, așa crede ea. Și eu o iert pentru mine, dar n-o iert pentru ea. Când avea 17 ani și m-a dus la ea acasă, după ce abia o cunoscusem o singură dată pe zăpadă, unde ne încălzisem numai cu gura, și am stat toată noaptea și mi-a zis să mă duc și eu în pat, și m-am dus, și a doua zi am plecat, iar în același an ea s-a măritat și i s-a sinucis bărbatul, nu știe de ce, eu nu mă mai gândisem decât la altă dragoste, care se întâmplase în parte și mă formase anume si nu putusem renunța vreodată la ea, deși aș fi vrut și deși nu se mai putea continua vreodată. C-a umblat din bărbat în bărbat și la București nu venea numai la mine.

Nu ți-e frig? Nu, că am vesta asta. Așa merg la serviciu. Mi-a lărgit mama rochiile ca să nu se cunoască. Ea nu știe, crede că m-am îngrășat.

Am mers destul de fericiți pe strada obscură. M-a tras de mână și am intrat amândoi repede și furiș în curtea unei biserici apropiate, pe o bancă. În fața ușii era clopotnița (hai să intrăm în clopotniță. N-a mers). Nu voia să se murdărească în niciun fel. I-am strâns în pumni trupul, împrăștiindu-i genunchii pe care și-i strângea repede, făcând pe nebunul și, până la urmă, eu însumi nemaiștiind ce o fi cu mine. M-am potolit. Îmi părea rău de sânii ei că se schimbaseră așa de mult într-un an.

Credeam că nimic n-o să mă transforme în altceva și totdeauna voi avea afectarea ce-mi rămăsese de când eram copil. Adio poză de ascet ori mincinos romantic, nici libertatea râsului desuet care a scandalizat pe toți cunoscuții mei. Niște zile meschine de tot ale unui cabotin.

Să nu nască. Crezi că e ușor să-l crești? Nu e mare lucru. Mama mi-a erut copiii, când nu-i aveam, să-i facă ea mari și să-i iubească, să nu fie singură, că a plecat omul ei demult, după alta, și ea de atunci nu a mai avut nevoie de nimeni și odată mi-a dat mie o scrisoare să i-o duc lui și-n ea scria că degeaba, nu mai poate el să se uite la ea, că-i e silă de o țărancă, și că chiar nepricepută cum e ea, nu-i cere nimic, dar ține la el mereu, numai la el, la Ion, și că să nu se supere de asta.

Eu am citit scrisoarea, mi-a fost rușine și pentru că-l cunoșteam pe el, și n-ar fi înțeles o boabă. Am luat-o cu mine și am plâns și plâng iubirea mamei, altceva nu pot să fac, nimeni nu poate altceva. Iar fetei ăsteia nu pot să-i spun nimica. Ce-ar zice mama când ar cunoaște-o și ar ajunge până la urechile ei bârfele lumii? M-ar privi cu duioșie, și pe ea ar iubi-o puțin.

Iar bunicul meu voia să joace la nunta mea. Îi murise în război fiul, unchiul meu, care avea părul creț, ca mine, altfel nimeni în neamul nostru nu mai avea părul așa și cineva ar fi putut învinui pe mama că m-a făcut cu altcineva, nu cu tata. La ce nuntă ar fi jucat el dacă nu i-aș fi ascuns măcar că a mai fost măritată. El a luat o singură femeie, care l-a primit numai pe el și eu sunt nepotul lui. Aici știa el ce e bine să fac eu în viață.

M-am înțeles cu ea să vin într-o zi, am ocolit orice răspuns ori întrebare, am dus-o acasă, și ea ținea la mine. M-am întors pe o potecă unde așteptam să mi se facă teamă ca mai demult, pe lângă cimitir. Am pus ochii pe o cucuvea de pe o sârma de telegraf care scotea sunete de nerecunoscut. Am luat o piatră, am ocolit o baracă pustie, și am zvârlit în pasăre. A zburat și a cântat pe glasul ei adevărat. Am vrut să o urmăresc. M-am oprit. Așa s-o fi născut dracul. Cucuveaua, dacă o urmăream, m-ar fi purtat în cerc până când aș fi divinizat-o ca pe un duh rău. Luceau porumburile ce se văzuseră ziua galbene și prăpădite. (14-III-65)

Prietenul meu îmi povestește coșmarul lui, pe stradă. Că n-o să-l înțeleg. Cum să nu? Eram într-o mânâstire. Frăsinei, mi se pare. Și din chiliile din jurul mănăstirii ieșeau călugări și veneau spre mine, dar își vedeau de treabă. - Aici nu înțeleg? - Între ei era o fetiță de vreo 12-13 ani, frumoasă. Și se uita la mine și eu am plecat. Poate pentru că noi observăm în vis mai mult celălalt sex, când mergeam, m-am pomenit că s-a luat după mine fetița, și nu știu ce-mi spunea, dar înțelegea că vrea să rămân cu ea, să n-o las și s-a apropiat, și când a venit lângă mine de tot era Ileana. - Ileana? - Mi-a părut rău că s-a făcut Ileana, n-aș fi vrut. Ți-am spus eu, seamănă a melodramă. - Prostii. Melodramele în viață sunt adevărate tragedii și tragdiile poate că sunt melodrame în viață. - Chiar, cineva susține că tragediile grecești nu sunt tragedii pentru că ies dintr-o realitate trecută, fără a participa la conflictul vital.

Îmi pare rău ca și lui că fetița aceea s-a făcut Ileana, care se măritase de curând. Nu-mi mai pare rău că n-a ascultat coșmarul meu, de unde voiam să scot o epopee, în care nimic altceva să nu se întâmple decât câțiva, adică foarte mulți bărbați să tragă cu pușca, să nu tragă înainte de a ochi, să se târască pentru a se feri, să vadă cum se apropie altcineva să vrea să-l nimerească, mereu, în timp ce într-o casă o femeie înaltă, cu părul strâns, privind tablouri și mobile, trecând din cameră în cameră, vorbind puțin cu fiecare, se oprește des și ține de mijloc, nu de mijloc, de umeri sau de gât, pe fiecare, nu chiar fiecare, pe mine, care am ochit pe unul care mă ochise, mă îndreaptă spre o cameră misterioasă, și nu mai vrea nici ea să meargă acolo și rămâne în picioare cu mine, nu cu mine, cu fiecare, și nu mai ținem seamă de haine și stăm foarte aproape, și uit că înainte de a trage ultima dată, n-am mai tras, și altcineva se apropiase de mine și nici el n-a mai tras.

Azi, nimic absurd decât chiparoșii. Dincolo de geamanduri și bărci, cineva se îneacă. Cineva vâră în adânc cangea și o înfige în cadavru. Se întretaie bărcile. A trecut aproape o oră. Valurile se dezlipesc, ca și cum plouă pe dinăuntru cu picături imense. Începe vântul. Ai auzit de înecat? Nu. Începem să ne grăbim. N-am salvat pe nimeni. I s-o fi părut unei femei. O fi fost un pește mare. Au făcut și valuri cu bărcile și tot n-a apărut. Încă nu se știe, nu se știe.

Am citit marmora, două fresce de Aman șterse cu miez de pâine cald și cotor de măr, hărți cu locuri unde e îngropat aur. Le vând, altceva nu am ce face cu ele, nu pun mâna, nevastă-mea pune mâna și e mereu bolnavă, tot nu găsesc ei nimic fără mine, am săpat și fuge, domnule, fuge, vezi flăcările, aveam 17 ani, de-aia sunt așa, am trăit numai prin spitale, ser, alterat, epidemie de scarlatină. Aici era pădure, râul trecea pe aici, aproape era o biserică de lemn, în spate o casă, în spatele casei era hanul lui Jianu, unde trăgea haiducul și când îl căuta potera, îngropa aurul. Pe locul hanului e acum altă biserică. (15-VII-1965)

În Cimitirul marin, flambeaux nu înseamnă nici făclii, nici torțe, înseamnă chiparoși, arbori, flăcările.

Mi-a dat o țigară americană și una cubaneză. Le-am vândut. Cumpărătorul a încercat să le fumeze, dar le-a vândut și el. Scrumul strâns în foi de țigări străine i-a adus bani mulți, cu care dorea să cumpere înapoi ce vânduse. Țigara a căzut într-un lac și lacul a dispărut. Focurile nu mai aveau curajul s-o ardă. Tutunul acaparase macul alb. Dimineața doar, țigara părea că lâncezește și nu pentru că nu ar fi putut muta pământul într-o scrumieră, ci pentru că avea slăbiciunea să stea întinsă, în foi și foițe, ca atunci când o primisem și o vândusem pe un preț de contrabandă.

Pe ea poate n-am mințit-o când i-am spus că pornisem de la Kant. O fi fost ziua când se bănuise că s-a înecat cineva. Dacă ar fi trăit oameni pe alte planete, ar fi murit demult sau n-ar fi fost născuți. Planetele au fost pustii întotdeauna. S-a înecat ieri. Nu l-au găsit. Înecatul n-are niciun cuvânt însă despre oamenii vii care nu există. Sun toți aici, în pământ, în aer. Unul singur se zice că e în apă, dar n-a fost găsit. Cine ne îmbie în repetare, la divinitate? Acolo oamenii, nu artiștii să se înece și să dispară. În dureri îi nasc lunetele și ei nu știu să dispară. (18-VII-1965)

Bobocul de trandafir mi l-a cerut contesa. Sanda solista a scos limba. Silvia e amica ei, dintr-un cristal, vecină cu Georgeta a bătrână, aproape de sine. Măcar și Viorica, blonda, nu cea bună, de nesuferit. Ici Felicia, inginera, dar Lili mai zic. La ea am vrut să ajung, cu sprâncene colosale, tăcută și supărăcioasă, vorbind despre mâncare sau dansând, treaba ei. Contesa mi-a oferit lujerul cu ciulini în schimbul bobocului. M-a și sărutat pe obraz. Hermafrodita, dacă sunt blond sau brunet – ambigen.

Ne-am luat după nuntă, nu se mai uitau la mireasă. Eu m-am întors să caut o cutie de poștă pentru o fată care îmi dăduse ilustrate să i le pun. Întâi le-am citit, una era nescrisă, mai multe transmiteau părinților bucurii dintre prăpăstii, că Moldovița nu e la fel de frumoasă ca Sucevița, le-am aruncat în cutie. Aflând că nu mai vedem Voronețul, un băiat de la Sportul popular m-a asigurat că e nasol. Ne-am dus către spital. Se făcuse seară. În mașină cu noi a urcat și un milițian, pentru cercetări, mai devreme fuseseră mai mulți și făcuseră tot felul de presupuneri. Moșul s-a lăsat greu pentru noi care eram afară nemâncați la miezul nopții, patruzeci hoinărind prin Câmpulung după cornuri, uneori erau căutate florile. Cum timpul trecea greu, toți se aruncau în jurul muzicii unui aparat cam defect. Se anunță că va sosi șoferul. Moșul a declarat că a căzut singur. Dosarul va fi trimis prin corespondență secretă la instituție. Ne rătăcim iarăși, luăm trecători întârziați din Gura Humosrului să ne arate drumul, coborâm, rupem petunii de lângă milițian, care nu dispăruse. Ne-am pomenit deodată cu mașina cealaltă, care-i duseseră pe ceilalți – aceia văzuseră și Voronețul -, șoferul celălalt a oprit, al nostru l-a certat, că nu are unde întoarce, celălalt ne-a depășit, să nu fi căzut în vreo râpă și noi să fi trecut neștiutori.

(August 11, 965)

N-aș mai fi avut nevoie de explicații să înțeleg ce s-a petrecut cu o zi înainte în Vietnam. Încă douăzeci de ani de război, dacă va fi nevoie, relațiile Hanoi-Pekin etc. Am căutat o carte pe dulap, ca să scap de niște pâlpâiri între urechi, prin creier – parcă aveam în cap un pui căruaia abia i se retezase gâtul. Am nimerit din pachet Cehov nu mă simțeam în stare să citesc, am luat ultima carte, Poe. Vers cu clopote. M-am dus la un prieten, am jucat table, m-a bătut, cânta din muzicuță, trâmbiță, în luptă, mă prefăceam că n-aud. El trebuia să scoată cartofi, cum îl rugase mama lui. I-a venit ideea că pe umbră e bine de dat la pește. Am plecat la un văr al lui să-i luăm undițele. Am întâlnit-o pe verișoara lui, zicând că mai bine s-o violez eu, decât din partea altuia. A doua zi pleca pentru admitere la facultate. Mama lui m-a recunoscut după părul creț. Ne-a servit cu miere. Ne-am întors la el, ne-am schimbat hainele, am căutat mai mult de o oră lăcuste, eu le vedeam, îmi scăpau, și le prindea el. Până la urmă tot n-am avut ce face cu ele, că ne-am dus la plajă, iar când am pescuit, am folosit râme de la niște puști foarte serioși.

Pe drum chiar, mi se păruse că nu e nicio legătură între poza pe care o văzusem fără să vreau la mine în portmoneu (tâmpit loc de ținut fotografii) și fata de acum un an de care mă îndrăgostisem, și m-aș mai îndrăgosti, dacă ar fi. Ea e un fel de ticăloasă, i-am și spus odată, când era să-mi închidă telefonul. Atunci când s-a fotografiat, ori era obosită, fără să se vadă pe fața ei, ori tocmai învățase o șansonetă nouă și era transpusă cât putea ea să fie, adică foarte mult – să te îmbolnăvească sau să te facă o zi întreagă să fii trist. Chiar nu e nicio legătură. Am înotat cât am putut de mult, ca să uit.

Ischimzi se bălăbănea tot timpul între trezie și somn. A mototolit totul în jur, s-a rotit puțin, m-a atins cu genunchiul, și-a retras privirile, s-a rezemat, dar nu numai atât. Mă obligase tacit să fac același lucru și mi se părea că a uitat de orice și nu se simte prea rău lângă mine. Voia însă mereu să doarmă. Ai zis că vrei să te învăț să nu mai vorbești mult. Și-mi făcea semn să tac, și eu, gata. La prima oprire, Ischimzi s-a mutat la ceilalți și toți se scandalizau că nu vorbește cu nimeni.

De Viorica nici nu mai vorbesc. Era și olteancă și din Craiova. Îmi cam plăcea, nu pentru mine, așa, în general. Mă temeam de capriciile ei. Împlinise 21 de ani la Lacul Roșu. Îi scrisesem o poezie în care îi propusesem să rămână mereu la Lacul Roșu, și în fiecare zi să aibă 21 de ani. Că totul îi urează fericire alăturea de golani. I-am plătit și jumătate de cățel de pâslă. Cealaltă jumătate a plătit-o colegul din Brașov care o admira, deși i-a zis să se plimbe cu altceva, ca și Georgeta, și ele s-au supărat și au plecat. Noi am băut toată noaptea, să ne cunoaștem. Am rupt pe urmă o dalie galbenă și am pus-o într-o vază pe care mi-a dat-o portăreasa. A doua zi, deși petalele se cam lăsaseră, am împăcat-o pe Viorica.

George Anca