„ADORMIREA RĂZBUNĂRII”

George Anca

„ADORMIREA RĂZBUNĂRII”

Lăcrămioara Stoenescu: Copii – dușmani ai poporului, București, Curtea veche, 2007

Pe când apariția memorialelor din temnițele comuniste se estompa îngrijorător, profesoară, Lăcrămioara Stoenescu și-a deturnat, aparent, cariera, publicând, la debut, în 2007, la Curtea veche, romanul-document Copii – dușmani ai poporului, dedicat tatălui ei, cu un motto din Mircea Vulcănescu: „Să nu ne răzbunați”. În 2014, urmează a fi publicat în italiană, cu sprijinul Institutului Cultural Român.

„Fetița e 'poetă', cu publicații în revista Pionierul și cu vise de scriitoare. Preocupările sale literare o fac să suporte mai ușor arestarea tatălui, deportarea, exmatricularea din clasa a V-a, toate umilințele și mizeriile îndurate în Moldova. Am prezentat gândurile și mai ales nedumeririle sale, în deosebi aceea că un copil de numai zece ani poate fi numit 'dușman al poporului', al unui popor de oameni mari” (p.22)

Poetă, dușman al poporului, la zece ani, familia, deportată, cu D.O./domiciliu forțat, din Giurgiu, în Rădășeni-Fălticeni. Tatăl, Corneliu Stoenescu, arestat, îmbogățind, tragic, foițe-epigrame de recluziune, cu o listă a deținuților politici (1952-1954), și ironii lui însuși, la nr. 35:

Prietenul nostru Cornel

Face rime-n închisoare,

Dar ce gândește el?

Să-i cresacă aripi la picioare (p. 49)

Sau lui Buzdugan și Strat:

Am visat o mare dramă

Pentru o proastă epigramă.

Caricaturistul Dragoș

Îmi tăia capul c-un paloș. (p. 42)

Să mănânci ca Strat,

să pui pe tine un strat,

Să te simți, aici, claustrat,

Să nu fii castrat. (p. 48)

Microantologia penitenciar-epigramatică ar fi singura acuzabilă de umor (și nu dușmănos de popor), altfel, cu inhibată venerație și mândrie, autoarea listează (p.232-268) arestații din închisoarea Onești (31) și deportații (1953-1954) din Giurgiu la: Rădășeni (93), Frumosu (36), Găinești (96), Vama (95), Stulpicani – C.L. Moldovenesc(17), Stulpicani – Gura Humorului (52), Prisaca (32), Părți (2), Cacica (34), Bacău (2), Brăila (3), Piatra Neamț (5), Sascut (2),Târgu Neamț (11), Alexandria (21), Mizil (17), Sucevița (50), Buzău (2), Răchitoasa (4), Marginea (14), Botoșani (2), Câmpulung Moldovenesc (2), Piatra Neamț (9), Sibiu (6), Blaj (14), Fântânele (2), Copșa Mică (3), Blaj (5), Câmpulung Muscel (12), Slatina (4), Răsuceni (5), Clejani (1), Putineiu (3), Comoara (2), Băbeni (4), Găești (15), Pitești (4), Sâmbăta (4), Mihăilești (5), Seghereanu (2), Flămânda (3), Slobozia (2), Malu (3), Dimitrie Cantemir (15), Frătești (8), Vieru (3).

Atâția arestați și deportați numai din Giurgiu. Premiu literar, colegial, dușmancei de zece ani a poporului, o listă minimală a scriitorilor români trecuți prin temnițele comuniste: Dumitru Alexandru, Valeriu Anania, Nicolae Balotă, Nicolae Batzaria, Gabriel Bălănescu, Ernest Bernea, Emil I. Bocșa-Mălin, Harry Brauner, Gheorghe Brătianu, Barbu Brezianu, Olga Caba, Dimitrie Caracostea, Ion Caraion, N. Carandino, Virgil Carianopol, Radu Cioculescu, Dumitru Ciurezu, Andrei Ciurunga, Al Claudian, Alexandru Constant, Lena Constante, V. Copilu Cheatră, Ștefan A. Cosma, Ovidiu Cotruș, Aurel Covaci, Nichifor Crainic, Paul Dimitriu, Leonid Dimov, Ștefan Augustin-Doinaș, Anton Dumitriu, Zoltan Franyo, Laurențiu Fulga, Sergiu Al George, Onisifor Ghibu, C. C. Giurescu, Paul Goma, Haralambie Grămescu, Sergiu Grossu, Emil Gulian, Radu Gyr, Traian Herseni, Al Hodoș, Mircea Ionescu-Quintus, D. Iov, Ion Iovescu, Alexandru Ivasiuc, George Ivașcu, Alexandru Lapedatu, Ecaterina Lovinescu, Ion Lupaș, Emil Manu, Adrian Marino, Aurel Martin, Victor Valeriu Martinescu, Victor Medrea, Istrate Micescu, Teohar Mihadaș, Vasile Militaru,, Al Mironescu, C. Motaș, Octavian Neamțu, Ion Negoițescu, Petronela Negoșanu, Ștefan Nenițescu, Vasile Netea, Horia Nițulescu, Constantin Noica, Al. Paleologu, Petre Pandrea, Ovidiu Papadima, Victor Papilian, Edgar Papu, Lucrețiu Pătrășcanu, Ilie Păunescu, Isac Peltz, Marcel Petrișor, Ion Petrovisi, Dinu Pillat, Monica Pillat, Leonida Plămădeală, Grigore Popa, N. Porsena, Ștefan Radoff, Banu Rădulescu, Mihai Rădulescu, Ion Sadoveanu, George Sbârcea, Teodor Scarlat, Romulus Seișanu, I. D. Sârbu, Henriette Yvonne Stahl, N. Steinhart, Vladimir Streinu, Petre Strihan, Cornelia Ștefăneascu, Păstorel Teodoreanu, Gheorghe Tomazu, Constant Tonegaru, William Totok.

Despuierea dosarului informativ al tatălui (Arestarea, Urmărit până la moarte / activ-pasiv-activ) face loc literaturii deportării și postdeportării dușmancei poporului, de o lizibilitate remarcabilă, la persoană și la scara poporului chiar dușmănit de arestatori și deportatori: Reconstituire târzie, Copilărie deportată, Exmatricularea, Un copil – dușman al poporului, Originea nesănătoasă, Moartea tătucului Stalin, Alt Paște fără Ticu, Iarnă în suflet și afară, Eliberarea tatei, Postdeportarea, După moartea tatei, Alți copii – dușmani ai poporului. Contemporanii stricți ai Lăcrimioarei Stoenescu, știutori despre ce este vorba, ar putea- o citi pe sărite, dar patosul retrosalvării copilăriei, poate al elanului vital bergsonian-drăghicescian, sinonim cu Dumnezeu, îi empatizează complice, chiar salutar. Cât despre elevii profesoarei, nici că ar găsi ceva mai horror și totuși modelator până la unirea trăirilor lor cu ale autoarei, după cum străinii și-ar menaja cu greu stupefierea și compasiunea.

Autoarea ia legătura cu supraviețuitorii dintre deportații din Giurgiu, alți foști (prezenți?) dușmani ai poporului. Așa cum în Midnight's children de Salman Rushdie, primii copii născuți la miezul nopții când s-a declarat independența Indiei rămân pe viață în comunicare, la chemarea lui Shiva, primul născut, aici prima deportată, epic, este Lăcrămioara. Mai ales că, într-o monografie consemnând victimele din Giurgiu ale regimului comunist, unele familii, printre care și a autoarei, au fost omise.

Astfel se încheie scrisoarea deschisă foștilor deținuți și deportați: „Nouă, victimelor comunismului, ne revine în primul rând această datorie. Să iertăm și să ne conciliem cu torționarii noștri, dar să nu-i lăsăm să ne înșele din nou.

Știu că va fi greu să uităm zilele nefaste ale copilăriei furate și ale tinereții traumatizate, dar, altfel, între noi va fi un contiuu război, o luptă ce nu ne va lăsa să avem pace în țară și în suflet. Nu vă invit la adormirea vigilenței, ci la adormirea răzbunării.

Fie ca spiritele celor morți în închisori să ne dea binecuvântarea” (p. 228).

George ANCA

Albert Thomas: Prefață la NOUA CETATE A LUI DUMNEZEU. Traducere din limba franceză de George ANCA

Albert Thomas

NOUA

CETATE A LUI DUMNEZEU

I

CALEA

SAU

CUM JUSTIFICĂ FILOSOFIA ISTORIEI

SOCIETATEA NAŢIUNILOR

ŞI IDEOLOGIA SA: NEO-CREŞTINISMUL

Prefaţă de Albert THOMS

Directorul Biroului Internaţional al Muncii

Traducere din limba franceză de George ANCA

PREFAŢĂ

  

A trecut deja mult timp de când prietenul meu Draghicesco mi-a vorbit de marea sa operă şi mi-a dezvoltat, într-o conversaţie încrezătoare, ideile principale ale acesteia. Încă de atunci, i-am promis să i-o prezint publicului francez.

Unii poate că s-ar mira. Într-adevăr, în această carte, sunt multe idei la care eu nu pot subscrie. Prietenul nostru a notat el însuşi că mai multe concluzii ale studiului său erau în contradicţie cu „manierele sale obişnuite de a vedea”, cu „vechile sale convingeri”. Acestor vechi convingeri, eu rămân, din partea mea, obstinat credincios. Nu pot subscrie la critica sa faţă de Democraţie. Nu pot ajunge să înţeleg nici legătura pe care el pretinde a o stabili între ideea Societăţii Naţiunilor şi unele principii teologice. Aş fi gata să mă bucur de o înnoire a tradiţiei creştine. Marele nostru Saint-Simon trăgea din această tradiţie, acum ceva mai mult de un secol, primele afirmaţii socialiste, principiile unei reconstrucţii a comunităţii umane. Neo-creştinismul pe care Draghicesco îl prezintă ca ideologie a Societăţii Naţiunilor îmi pare dificil a trebui să integreze toate afrmaţiile fremătătoare care afluează astăzi din mii de tradiţii diferite şi care toate tind egal la stabilirea unei solidarităţi internaţionale noi. Mi-e teamă că în bucuria sa mistică de a descoperi „Noua Cetate a lui Dumnezeu”, prietenul nostru să nu se fi aservit un pic prea mult urmăririi fidele a dezvoltării vechimii.

Şi totuşi, după ce am citit-o, am simţit mai mult ca niciodată datoria de a-mi ţine promisiunea. Nu numai pentru că Draghicesco este un suflet sincer şi pasionat, unul din acele suflete „care sunt foc”, cum spunea un mare mistic; nu numai pentru că eu mă simt antrenat de valul abundent al gândirii sale! Dar mai ales pentru că lupta pe care el vrea s-o intreprindă, şi ca apostol şi ca profet, în favoarea Societăţii Naţiunilor, este urmare a marii bătălii care ne-a unit în trecut, bătălie pentru dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, bătălie pentru independenţa naţionalităţilor. Prietenul meu reaminteşte în introducerea sa cum, în 1918, la Roma, noi am acţionat împreună pentru libertatea românilor, a sârbilor, a cehilor şi a polonezilor şi pentru antanta lor solidară. Societatea Naţiunilor este astăzi complementul indispensabil al acestei politici. Noi continuăm lupta noastră fraternal. Câteva divergenţe de opinie nu ne pot face să ne renegăm amintirile.

Apoi Draghicesco pretinde a da Societăţii Naţiunilor titlurile sale. „Filosofia istoriei, spune el, o justifică.” Or, o astfel de justificare este preţioasă. Spiritul uman este astfel făcut. Chiar când logica pare a impune o soluţie, lui îi place să-i găsească antecedente, îi place să simtă că ea se inserează în trama eforturilor generaţiilor trecute. Societatea Naţiunilor nu este numai o improvizaţie a generaţiei umane ucisă de război. Ea este reuşita întregii istorii. Foarte puternic, Draghicesco preia o idee dragă lui Wells sau lui Ferrero, ideea că toată istoria universală se rezumă într-un efort al rasei umane spre unitatea sa. „Această tendinţă a unificării are atot-puternicia unui fatum şi aliura unei providenţe. Ea stăpâneşte umanitatea ca voinţă esenţială, dacă nu unică, a unei divinităţi implacabile.” În Asia şi în Africa, precum şi în Europa, în antichitate ca şi în timpul lui Carol cel Mare, în vremurile moderne cu tentativele lui Carol Quintul; mai târziu, cu Ludovic al XIV-lea, cu Napoleon I, „atâtea aspiraţii de a constitui umanitatea într-un vast corp organic”. Au existat multe tentative ratate. Au existat de asemenea reuşite momentane. Cea mai mare este cea a Romei. Societatea Naţiunilor, pe un câmp mai vast şi pe o durată mai lungă, nu trebuie ea să realizeze din nou „pacea romană” sau, mai degrabă, acum, „pacea umană”?

Astfel este marea teză a cărţii. Este necesar a sublinia, pe de o parte, cum ea prelungeşte tradiţia marilor filosofi ai istoriei, de la Vico la Michelet şi la Ferrero? Este necesar, pe de altă parte, cât este ea de reconfortantă pentru cei care, astăzi, şi-au plasat cele mai înalte speranţe umane în stabilirea solidă a unei Societăţi a Naţiunilor?

Dar meritul esenţial al acestei opere enorme este că ea este un act de credinţă antrenant.

Societatea Naţiunilor are adversari franci. Sunt oameni care cred în permanenţa, în binefacerea războiului. Cu excepţia Statelor Unite ale Americii şi a Rusiei, cea mai mare parte a statelor, este adevărat, participă la opera sa. Dar această participare nu este adesea formală? Cancelariile nu se resemnează adesea acestei colaborări internaţionale ca unei activităţi secundare? În fond, ele consideră Societatea Naţiunilor ca o oportunitate diplomatică putând la rigoare să nu fie lipsită de interes. Nu este, în sfârşit, starea de spirit curentă la Geneva că lucrările Societăţii Naţiunilor trebuie să se desfăşoare cu o extremă prudenţă, cu o rezervă atentă? Ce de apeluri la înţelepciune, la legile naturale, la necesităţile vieţii! Societatea Naţiunilor rămâne, în deciziile ei cotidiene, cu totul pătrunsă de grija intereselor particulare, interesele naţiunilor, interesele claselor, interesele industriilor.

L-am criticat pe Drăghicescu de a fi fost poate obsedat de marele său model, Sfântul Augustin. Dar cum să nu recunoaştem puterea convingerii şi a speranţei care se degajă din opoziţia dintre „Noua Cetate a lui Dumnezeu”, Societatea Naţiunilor astfel cum a conceput-o prietenul nostru, şi Societatea Naţiunilor empirică zbătându-se mereu în greutăţile ei de după război. Fără îndoială, profeţii, utopiştii sau „cranks” (căci, pentru pretinşii înţelepţi, toate aceste epitete sunt echivalente) sunt denunţaţi cotidian la Geneva drept cei mai răi duşmani ai instituţiilor noastre. Dar fără ei, vom ajunge noi cu adevărat, din mijlocul dificultăţilor şi nevoilor noastre zilnice, la menţinerea intactă a marii speranţe care, pregătită de secole, s-a formulat după război? Draghicesco are dreptate, „Oameni fără credinţă nu vor putea să dea viaţă unei Societăţi a Naţiunilor eficace şi durabilă”. „Noua Cetate a lui Dumnezeu sau Republica socială trebuie să se completeze cu Liga Naţiunilor, nu va fi niciodată opera unei umanităţi sceptice.” Mai mult, Societatea Naţiunilor nu va putea fi stabilită decât dacă crearea sa se însoţeşte cu o mare redresare morală, cu un mare efort de civilizare. Eu nu ştiu, încă o dată, dacă această redresare morală, această regenerare religioasă, în sens larg al cuvântului, se vor acompania în formele precise pe care le imaginează Draghicesco. Eu nu le recunosc mai puţin şi necesitaea şi deja existenţa.

Pentru că el ne face să simţim această credinţă, cartea lui Draghicesco va fi binefăcătoare.

Viaţa noastră de administratori internaţionali, viaţa noastră din Geneva solicitată de mii de detalii ale unei activităţi cu totul universală şi embrionară, imensă şi încă reţinută, este în orice zi aspră, adesea chiar descurajantă. Pentru a o trăi, noi avem nevoie, mai mult decât alţii, de a reflecta la „Noua Cetate a lui Dumnezeu”, de a ne întreţine şi exalta credinţa. Între discuţiile abstracte şi bizantine unde comisiile şi sub-comisiile par deseori a se înfunda, între aritmetica şi marile visuri ale filosofului, parcă există adesea un abis. În orele de tristeţe ce urmează deseori după zilele epuizante de muncă sau de dezbateri suntem, noi, recnoscători gânditorilor, de a veni să reanimeze flama speranţei noastre şi a credinţei noastre. Bătaie de joc cine va vrea entuziasmele noastre. Celor sceptici sau celor realişti, vom răspunde prin admirabilul cuvânt al luiVilliers de l'Isle-Adam: “Îmi place mai mult să am capul în nori decât picioarele în noroi”.

Albert THOMAS

D. Draghicesco: Cetate a lui Dumnezeu - Cuvânt înainte. Traducere din limba franceză de George ANCA

D. Draghicesco

NOUA

CETATE A LUI DUMNEZEU

I

CALEA

SAU

CUM JUSTIFICĂ FILOSOFIA ISTORIEI

SOCIETATEA NAŢIUNILOR

ŞI IDEOLOGIA SA: NEO-CREŞTINISMUL

Prefaţă de Albert THOMS

Directorul Biroului Internaţional al Muncii

Traducere din limba franceză de George ANCA

CUVÂNT ÎNAINTE

Vom expune în această carte şi în alte două care îi vor urma fructul studiilor şi meditaţiilor de mai mult de douăzeci şi cinci de ani asupra problemelor sociale şi morale ale timpului nostru, aşa cum se pun în filosofia istoriei, în sociologie şi în filosofia politică şi religioasă.

Din 1904, noi am avut sentimentul că dezvoltarea popoarelor civilizate a realizat, prin mijloace mai mult sau mai puţin pacifice, o mişcare de sinteză, de unificare politică analogă celei ce s-a realizat în antichitate, prin legiunile romane care au unificat oraşele antice prin forţă brutală şi cucerire: teză pe care evenimentele contemporane au confirmat-o din plin. În ajunul războiului, noi am publicat Idealul creator, unde am insistat îndelung pentru a arăta că umanitatea civilizată merge către unitate, că ea tinde să constituie un organism social universal, deja schiţat juridic; Societatea Naţiunilor l-a luat implicit în considerare, ca termen al evoluţiei istorico-sociale a lumii moderne, chiar în timpul imperiului roman. Noi am indicat, în acelaşi timp, că această evoluţie politică va declanşa o mişcare religioasă, un sort de neo-creştinism (1). Zgomotul infernal al războiului a sufocat bâlbâielile acestei

____

1. L'ideal Créateur, ch. II (3e partie), p. 317

cărţi şi a îngropat-o în uitare. La prima vedere, concluziile noastre optimiste au fost dezminţite cu strălucire: rămânea Societăţii Naţiunilor să le confirme şi să realizeze, într-un corp precis, ideea unităţii pe care noi am întrevăzut-o. Războiul a fost precum o lovitură de trăznet prin care civilizaţia risca să dispară în întregime, dar al cărei fulger imens devoala, în obscuritate şi doliu, liniile construcţiilor viitoare; ceea ce am văzut verifica anticipările pe care noi le emiteam încă din 1904 (1).

____

1. Du Rôle de l'Individu, ALCAN, Paris. - La aceeaşi idee, ilustrul istoric şi sociolog italian Ferrero nu va ajunge decât destul de târziu în volumul său: L'Unité du Monde (1935). Alţi gânditori şi scriitori au întâlnit şi semnalat acest mare fapt, dar fără a-i atribui toată importanţa pe care o merita şi fără a trage consecinţele pe care le comportă.

Puţin câte puţin, concluziile parţiale şi succesive se aranjeau într-un ansamblu a cărei coeziune logică se elabora lent, dificil şi nu izbutea încă a se constitui într-o unitate vie. Încă lipsea, în particular, titlul – cuvântul sau imaginea al cărui singur enunţ să fi sintetizat cercetările noastre şi să le fi rezumat spiritul. Chiar în acest moment de veritabilă criză am făcut cunoştinţă cu opera sfântului Augustin, Cetatea lui Dumnezeu. Am abordat-o prin rezumatul atât de lucid şi atât de simpatic pe care i-l dă Gaston Boissier. Puţin după aceea, un fericit hazard ne-a pus în mâini însăşi capodopera puternică.

De la primele capitole, mai bine-zis de la primele pagini, am găsit titlul lucrării noastre în timp ce unitatea armonioasă şi vie pe care o căutam se elabora atunci în inconştientul nostru. La sfârşitul acestei lecturi, căreia nu-i spunem aici savuroasele bucurări intelectuale, planul definitiv al operei noastre s-a schiţat şi elaborarea lui conştientă a devenit o muncă nu numai uşoară şi am scris-o cu uşurinţă. Logica inerentă ideilor se dezvăluia de la sine spiritului nostru. Ne era suficient a o lăsa să ne ghideze, şi s-o urmăm, uneori împotriva preferinţelor noastre instinctive. Căci o parte din concluziile acestui studiu sunt în contradicţie cu manierele noastre obişnuite de a vedea, şi nici n-am renunţat la ele fără o anume rezistenţă a vechilor noastre convingeri; dar cele noi aduceau cu ele raţiuni mai bune. Aşa sunt, pentru a da un exemplu, obiectivele noastre contra democraţiei, unde am fost conduşi spre regretul nostru. La Nouvelle Cité de Dieu era aşadar titlul predestinat, la îndemâna noastră, de dat celei ce avea să fie opera unei vieţi de studii şi reflecţiuni.

Există analogii frapante care justifică şi impun acest titlu. Punctul de plecare al Cetăţii lui Dumnezeu fu un fapt formidabil prin semnificaţia şi consecinţele sale: invazia barbarilor, culminând în faptul pe care-l rezum: luarea şi zdrobirea Romei de către Goţii lui Alaric sub ochii contemporanilor sfântului Augustin. Acest fapt a devenit ca un simbol al prăbuşirii imperiului care va urma ineluctabil. Spiritele au resimţit un şoc atât de profund încât interpretările cele mai opuse se multiplicară fără a mai sfârşi; cele mai multe dintre ele făceau creştinismul responsabil de căderea Romei. Aşa e evenimentul care pune pana în mâinile sfântului Augustin şi el începu Cetatea lui Dumnezeu printr-o lungă critică a păgânismului și o ferventă pledoarie în favoarea doctrinei creștine. El vedea în această luare a Romei, ca în toate nenorocirile pe care Roma le-a încercat de la fondarea sa, vedea faptul unei „Providențe care se servește de flagelul războiului pentru a corija, pentru a sfărâma corupția umană”.

Analogiile dintre evenimentele contemporane și cele din timpul sfântului Augustin sunt destul de frapante. Războiul mondial ne-a apărut, nouă ca și altora,mulți, ca un colaps al unei lumi întregi, marcând prăbușirea unei mari epoci a umanității și începutul alteia. Ea marchează, în opinia noastră, sfârșitul cetăților naționale și al solidarității umane redusă la planul națiunii, și ea deschide era unei solidarități mult mai vaste, pe planul umanității în sfârșit unificată, într-un sort de super-Stat, căruia Societatea Națiunilor nu-i este decât o schiță încă timidă și vagă; dar ea este un început. Este adevărat că războiul mondial este totodată colapsul unei lumi în disoluție morală și că el este produsul egoismelor și ambițiilor exagerate care se ciocnesc. Papa Benoit XV îl va interpreta aproape în aceiași termeni de care s-a servit sfântul Augustin pentru luarea Romei de către Alaric. Cetatea națională este așadar cetatea trecutului. Cetatea viitorului va fi cetatea integrală a umanității, până aici îmbucătățită, care va reuși – grație oroilor ce se întrevăd pentru viitor prin cele ale ultimului război – să se constituie într-un organism universal. Acesta va fi, invers formei națioale a prezentului și a trecutului, ceea ce este, pentru sfântul Augustin, Cetatea lui Dumnezeu, în raport cu cetatea terestră care fu în ochii săi imperiul roman. Noua cetate a lui Dumnezeu, așa cum o vedem noi, va fi cetatea păcii prin justiție între indivizi, clase și națiuni; iubirea de Dumnezeu, adică interesul general al umanității dominând iubirea de sine în forma sa triplă: individuală, de clasă și de națiune.

Păstrând toate proporțiile, nouă ne pare că trebuie să riscăm o intreprindere comparabilă celei a ilustrei cărți. Sfântul Augustin își propunea să facă a fi văzut cum “glorioasa Cetate a lui Dumnezeu și-a urmat pelerinajul de-a lungul timpului și l-a impietat, trăind aici credința” și “așteaptă cu răbdare stabilitatea șederii eterne unde justiția sa și sanctitatea sa în posesiunea victoriei de pe urmă și a păcii inalterabile”. - “Această cetate, mai spune el, eu intreprind de a o apăra contra oamenilor...” - “Legea cetății lui Dumnezeu care, după sfântul Augustin, regele, fondatorul său, Dumnezeu, a revelat poporului, acest articol al legislației supreme” este: “Dumnezeu rezistă superbilor și dă grația sa umililor”. El își amintește îndată că aceasta fu și deviza imperiului roman și adaugă:„Acest atribut suveran, sufletul umflat de orgoliu prezumțios se apropriază și se complace în acest elogiu: Iartă pe cei înviși și îmbânzește pe cei superbi,” Prin această simplă reconciliere, sfântul Augustin ne revelează acest adevăr orbitor: regele ceresc, Dumnezeu, eate transpoziția, hypostasa imperiului roman, după cum a sa Cetate a lui Dumnezeu nu va fi decât reconstruirea în ideal a cetății empirice care fu imperiul Romei.

Studiul noatru, pe care-l dăm sub vocabula pe care o utiliza sfântul Augustin, și sub invocarea sa, va fi ca o transpunere modernă a Cetății lui Dumnezeu, în ansamblul ei, acesta va fi același paralelism între cetatea empirică, terestră, și idealul său, conceput în cetatea lui Dumnezeu schițată la Geneva și după care realitatea trebuie să se modeleze. A rezista superbilor și a da grație umililor nu este de asemenea, teoretic, scopul Instituției de la Geneva, unde votul unei țări mici contează tot atât cât al imperiului britanic? Din nenorocire, se face încă distincție între națiunile cu interese limitate și cele patru sau cinci națiuni cu interese nelimitate: vestigii brutale ale cetății terestre care fac erupție în această nouă cetate a justiției, a egalității și a păcii. Cetatea lui Dumnezeu care este, acum, pentru noi, Societatea Națiunilor, își va continua, precum cealaltă, pelerinajul său de-a lungul timpului și impietatea scepticilor, care se pretind realiști, și aceasta va fi prin trăirea, și a ei, aici, a credinței.

*

* *

S-a stabilit că prezentul este rezultatul dezvoltării istorice trecute și că la rândul lor prezentul și trecutul conțin în germen viitorul. Întrucât Societatea Națiunilor permite imense speranțe, ea este un obiect de credință, și realitatea sa aparține viitorului. Dar întrucât este o realitate prezentă, ea aparține istoriei trecutului de a o justifica. De asemenea, obiectul acestei cărți este, cum am indicat în sub-titlu, de a arăta că filosofia istoriei și sociologia justifică efectiv Societatea Națiunilor. Ele arată că această instituție este rezultanta totodată logică și reală a evoluției popoarelor așa cum ne este dată prin experiența istoriei universale. Se va vedea că în același timp cu schițarea pe terenul realităților politice și practice a Societății Națiunilor, pe terenul ideologiilor se schițează o evoluție etico-religioasă care trebuie să ajungă la un sort de Neo-Creștinism. Nimic mai logic: Filosofia Istoriei, care începu cu profeții lui Israel, trebuia să ducă la justificarea Neo-Creștinismului, ultimul ecou al profețiilor lor.

Filosofia istoriei pe care noi o schițăm în această carte se prezintă așadar a fi CALEA, introducerea la studiul a două mari adevăruri esențiale: Societatea Națiunilor și Ideea de Dumnezeu. Aceste două noțiuni sunt corelative: căci este legea esențială a acestei Societăți care, hypostasiată în absolut, revelă un Dumnezeu al păcii și al justiției, obiect de cult al unui creștinism renovat.

În studiul următor, în raport cu care acesta este o introducere, - CALEA, - noi vom încerca să dăm formula cea mai exactă posibil, pentru timpul nostru, a credinței în Dumnezeu, concomitent sau complementar totodată în Societatea Națiunilor. Noi vom preciza, pe cât posibil, care poate fi atitudinea unui om cultivat, a unui raționalist al timpului nostru, față de Dumnezeu și dogmele esențiale ale Bisericii, sau chiar care poate fi, în acest moment, în ochii săi, adevărul lui Dumnezeu și al dogmelor sale. De aceea acest studiu va purta ca sub-titlu: ADEVĂRUL.

Cum se va vedea, noi gândim că Dumnezeu și dogmele esențiale ale Bisericii trebuie să fie conservate ca tot ce este mai prețios printre adevărurile strânse de-a lungul experiențelor istoriei universale. Numai că, păstrându-le intacte, cât despre literă, ele trebuie concepute altfel și de astfel de sort încât rațiunea cea mai scrupuloasă să poată adera la ele. Dumnezeu, ca expresie realizată de o concepție juridică a destinului lumii, și ceea ce-i urmează, anume ideea de revelație, de judecată finală, și cele de sancțiuni transcendente în împărăția lui Dumnezeu - care va fi mai degrabă o Republică socială a lui Dumnezeu - noi avem sentimentul profund că toate aceste idei sunt expresia cea mai perfectă a adevărului, conceput într-un sens nou, va fi cu atât mai rațional și inteligibil după cum mai inteligent și mai rezonabil va fi omul care va lua cunoștință de el.

Și pentru că viitorul este conținut în germene în prezent, așa cum el însuși rezultă din trecut, noi voma avea de arătat, într-un al treilea studiu, cum se pot întrevedea, de astăzi, cum se pot prevedea, prin anticipare, liniile esențiale ale dezvoltării umanității în viitorul în care ea are în față perspectiva infinită. Despre baza principiilor istoriei universale, așa cum o degajă experiența, și dogmele esențiale ale doctrinei creștine, astfel cum logica invită a le modifica sau a le completa, noi vom încerca să dăm unele observații mai precise asupra sensului dezvoltării pe care îl va lua viața umană în vastul cadru al timpului viitor. Din aceste observații, noi vom deduce anumite reguli practice de viață care ni se pare a se impune generațiilor viitoare, pentru mai marele lor bine, la fel cum regulile creștine au fost împlinite, într-o anumită măsură, de către generațiile trecute. Nu va fi de mirare dacă aceste reguli de viață – al căror scop este de a face deplin reală Societatea Națiunilor și viața practică a popoarelor și indivizilor – amintesc prescripțiile creștine și unele idei socialiste. Privind caracterul de aplicație practică la viață pe care acest al treilea studiu trebuie să-l aibă, el va avea ca sub-titlu: VIAȚA.

Vom avea astfel sub un titlu general: NOUA CETATE A LUI DUMNEZEU, tri volume: CALEA, ADEVARUL și VIAȚA.

Și, într-adevăr, trecutul oferă numai calea de acces la Adevăr; și viața umanității viitoare – în ceea ce noi putem numi cetatea păcii prin justiție, cetatea ideală, adică Cetatea lui Dumnezeu – trebuie să se deruleze după liniile pe care numai studiul trecutului și al prezentului ni le poate dezvălui, mai mult sau mai puțin, încă de astăzi.

*

* *

Va trebui să apărăm Societatea Națiunilor așa cum sfântul Augustin a apărat Cetatea lui Dumnezeu. Trebuie să o apărăm contra celor care o critică negându-i oportunitatea, de asemenea și contra partizanilor care, dirijând-o fără echitate, o compromit și mai mult decât cei ce o critică.

Sfântul Augustin, după cum mărturisește, și-a propus, în primele cinci cărți, să „respingă pe cei care, atașând prosperitățile temporale cultului tuturor acestor zei pe care păgânii îi adoră, atribuie proscripției acestui cult, după ele necesară, catastrofele imperiului. Cele cinci cărți următoare se ridică împotriva celor care sunt de acord, e adevărat, că aceste nenorociri nu au fost niciodată și nu vor fi cruțate muritorilor; că , mai mult sau mai puțin teribile, ele se vor produce în diversitatea timpurilor, locurilor și oamenilor(1)” - „Primele zece cărți sunt respingerea acestor două erori, dușmanii religiei

___

1. Retractări, cartea a doua.

Creștine.” În alte numeroase scrieri, sfântul Augustin va apăra doctrina creștină contra celor dintre partizanii săi care s-au rătăcit în erezie.

În acest studiu, noi am intreprins așadar ceva analog obiectului celor prime zece cărți ale Cetății lui Dumnezeu. Se va găsi în el prin urmare o respingere mai mult sau mai puțin indirectă a celor care, idolatrizând egoismul național, acuză pacifiștii de a fi veritabila cauză a dezlănțuirii războiului mondial. Pentru a fi predicat pacea, spun acești realiști, a fost slăbit organul de apărare și de atac al națiunii care se înarmase intens și se pregătise pentru război. Pentru aceștia, Societatea Națiunilor este nefastă, căci ea adoarme optimiștii, popoarele naive și idealiste și îi face pradă ușoară pentru națiunile de jaf și măcel. Deci, în ochii lor, salvgardarea nu poate fi obținută decât prin cultul egoismului național, al ambiției și al orgoliului, fundament spiritual al unei mari puteri armate. Aceste teorii sunt ușor de respins. Se va arăta cum războiul s-a dezlănțuit totdeauna exact prin conflictul latent aflat la fondul egoismelor individuale, de clasă și naționale și al înarmării exagerate a națiunilor, ambițiilor și egoismelor care sunt, la rândul lor, fructul unui scepticism excesiv, materialist și hedonist. Astăzi, idolatria naționalistă este contra Societății Națiunilor, așa cum cultul zeilor păgâni, odinioară, fu dușmanul ireductibil al credinței creștine. Or, nimic nu declanșează mai sigur războiul decât cultul exagerat al naționalismului.

Eroarea celor care gândesc că războiul este o condiție esențială a vieții popoarelor, această eroare este la fel de facil de respins. Pentru că, precis, realiștii pesimiști din această categorie, tot așa precum cei care practică cultul egoismului național, vor fi dezmințiți de tot ceea ce învățătura experimentală a istoriei universale a degajat cel mai sigur. Există în istoria universală epoci războinice și epoci pacifice. Cele trei secole de pace romană ruinează pretinsul realism al beliciștilor obstinați. Ei dovedesc că pacea este posibilă în lume: este vorba doar de a cunoaște condițiile și a le observa; este suficient a vrea realmente pacea. În această carte noi dăm, în limitele forțelor noastre, toate rațiunile pentru care pacea prin drept, în sensul unei Societăți a Națiunilor, nu este numai dezirabilă dar posibilă; am fi chiar dispuși să spunem fatală, dacă n-am avea conștiința că orice fatalitate presupune un efort de voință cu atât mai mare cu cât fatalitatea pare mai inevitabilă.

Dar, tot atât cât contra adversarilor săi, Societatea Națiunilor are nevie să fie apărată contra acelor dintre partizanii săi, care, în numele său, se lasă ghidați de considerații străine echității: sugestii interesate ale țărilor lor, ambiții nedeclarate, într-un cuvânt, toate formele de egoism, fie el personal sau național. Apărare care nu va fi posibilă decât la un om care va studia, cu un punct de vedere critic, activitatea Societății Națiunilor, aplicându-i cele mai nobile criterii de suflet și de spirit omenesc. Aceasta nu este sarcina noastră. Va fi sarcina tribunalului istoriei când va judeca judecățile pe care popoarele le-au instituit la Geneva; și datoria sa va fi să fie pentru aceștia infinit mai sever decât contemporanii lor.

*

* *

Chiar trebuie să mărturisim că cele ce le vom expune în aceste cărți vor fi o anticipare, ca un sort de profeție.

Dar, din toate timpurile, a cunoaște înseamnă a prevedea și, dacă științele morale și sociale nu ne pun în starea de a prevedea, ele sunt nule și neavenite. Astronomia prevede mișcările corpurilor cerești; științele fizico-chimice mișcările corpurilor și ale moleculelor lor; biologia dezvoltarea formelor vitale. Științele morale și sociale trebuie să ne facă posibilă, în anumite limite, previziunea fazelor viitoare ale vieții umane. Valoarea și seriozitatea acestor științe se măsoară prin această posibilitate; chiar existența lor este cu acest preț.

Este adevărat că meseria de profet este periculoasă până la ridicol; ridicolul a ucis profetismul. Rămâne ca ceea ce e interzis și inutil, pe punctul de a deveni comic, în timpuri normale, să poată deveni serios, util și rezonabil în timpuri excepționale. Există în istoria universală epoci în care profeția este posibilă și indispensabilă. Sunt epoci de tranziție, astfel, cel de-al cincisprezecelea secol sau evul mediu feudal fu lichidat în profitul lumii națiunilor moderne; sau încă aceste prime secole ale erei noastre când lumea cetăților păgâne dispăru în fața imperiului universal care va deveni creștin; sau, în fine, acest al cincilea secol, când imperiul roman, la rândul lui, fu ruinat de barbaria popoarelor nomade, a căror stabilizare va da, pentru câteva secole, regimul feudal. Că epoca noastră ar fi deschisă profeților și profețiilor, noi am afirmat-o deja în 1906 (1) când nu cunoșteam opera lui Wells iar cele ale

____

1. Le Problème de la Conscience. Paris, Alcan, 1907.

lui Spengler și a lui Keyserling nu existau. O afirmăm acum fortiori și credem că trebuie propovăduit, de exemplu (1).

____

1. Trebuie oare împinsă inmodestia până la a menționa aici câteva previziuni pe care noi le-am făcut și predicat și pe care evenimentele le-au confirmat realizându-le? În timpul studiilor noastre la Paris, am prevăzut și am anunțat printre studenții Europei Centrale, aflați la Paris, prăbușirea Austriei și a Turciei și am predicat solidaritatea națiunilor lor în lupta contra acestor două imperii anacronice. Aeastă previziune s-a realizat și acesta fu războiul balcanic din 1912-1913. - În 1914, veni rândul Austro-Ungariei. Indecizia operațiunilor militare, care s-au prelungit până în 1917, apăsa greu în echilibrul destinelor imperiului Habsburgilor, în favoarea sa, și soarta națiunilor oprimate oscila și se întuneca. Ideea solidarității românilor, sârbilor, cehilor și polonezilor ni se impunea și un fericit hazard m-a făcut s-o comunic unor oameni ca MM Benes și Roman Donowski, care, acceptând-o, mi-au mărturisit că au avut aceeași idee și în același timp cu mine. Astfel, în timp ce spiritele realiste din Franța și Anglia ezitau încă în fața dislocării Austro-Ungariei, nevăzând prin ce să înlocuiască solidul și stabilul, noi oferirăm realitatea deja schițată a Micii Antante. La congresul națiunilor oprimate de la Roma (aprilie 1918), noi afirmarăm și pecetluirăm o Mică Antantă avant la lettre, și soarta monarhiei habsburgice fu definitiv tranșată de către Aliați cu această ocazie.

Doi oameni politici francezi, MM Francklin-Bouillon și Albert Thomas ne oferiră prețiosul lor concurs pentru a face acceptată în înaltele sfere ale Aliaților ideea că Europa centrală nu va fi balcanizată, cum exista temerea, imperiul Vienei fiind înlocuit printr-o uniune de națiuni care compun astăzi Mica Antantă. Se cunosc rolul și importanța actuale ale acesteia. Meritul revine în mare parte lui M. Benes care poate confirma și a menționat deja în cartea sa recentă ceea ce am avansat noi aici.

Profeții primului secol al erei noastre îi cunoaștem: ei se numesc Iisus, Paul, Virgiliu, Matei, Marcu, Luca și Ioan etc., continuatori ai lui Osea, Isaia, Ezechiel și ai lui Daniel, Socrate și Platon. Numai viitorul va putea fixa numele veritabililor profeți ai timpului nostru. Căci se cuvine a adăuga că secolele profeților au fost totdeauna de asemenea acelea ale falșilor profeți.

 

D. Draghicesco: ADEVĂR ȘI REVELAȚIE - Prefață. Traducere din limba franceză de George Anca

Politicianul Ion Gheorghe Duca

***

D. DRAGHICESCO

ADEVĂR ȘI REVELAȚIE 

       

I

Paris, Felix Alcan, 1934

Traducere din limba franceză de George Anca

În memoria lui Ion Gh. Duca

PREFAȚĂ

  

În studiul introductiv, publicat anterior acestor cercetări, am ajuns la concluzia că toate bulevardele istoriei contemporane, toate căile de activitate umană ne orientează către ideea de Dumnezeu (1)

(1)La Nouvelle Cité de Dieu. LA VOIE. Ed. Marcelle Lesage, Paris, 1929. Studiul prezent care va apărea în două volume, și va fi urmat, ulterior, de un al treilea, intitulat LA VIE face parte integrală dintr-o serie de trei, având ca titlu generic LA NOUVELLE CITE DE DIEU – sub care primul a apărut deja - și ca subtitluri respective: La Voi, La Verite et La Vie. Trebuind să schimb editorul și pentru a ne conforma cadrului de la Bibliotheque de Philosophie Contemporaine, am renunțat, pentru ultimele două părți, la titlul generic, înlocuindu-l prin subtitlurile lor.

Mai mult ca niciodată, omenirea este amenințată în timpurile noastre de pericolul unei iminente carastrofe pe care ea trebuie s-o pareze de urgență pentru a salva viața sa și achizițiile civilizației moderne. Acest pericol vine de la disproporția între mijloacele noastre tehnice și morala noastră, știința noastră și conștiința noastră morală, între puterile infinite care ne pun la dispoziție o industrie foarte avansată și imperfecțiunea moravurilor noastre. Odinioară războaiele între popoare puteau bântui, mijloacele de a se interucide erau atât de reduse încât ravagiile lor nu amenințau existența umanității. Astăzi, mijloacele de distrugere sunt atât de variate și formidabile, încât un război apropiat amenință popoarele civilizate cu o exterminare totală.

Pe măsură ce mijloacele de distrugere se multiplică și se intensifică, se acumulează de asemenea motivele de război: rivalitățile între imperialisme, între rase, între națiuni, între clase, și concurența nemiloasă între indivizi.

Cu siguranță, experiența dezastrului din 1914-1918 a înspăimântat toate conștiințele și, pentru a preveni returul, s-a conceput și schițat S.D.N. (Societatea Națiunilor) și proiectul de dezarmare generală. De 14 ani, S.D.N duce o existență care se veștejește în loc să se consolideze. Războiul a bântuit în două regiuni, relativ îndepărtate, în consecință fără pericol imediat pentru Europa. De 5 ani, se fac sforțări de a se pune pe picioare o Conferință de Dezarmare. Abia se convocase la Geneva, anul trecut, că s-a constatat că unele mari puteri se întrebuințează cât pot de bine pentru a o face să eșueze. În timp ce se discută despre dezarmament, națiunile se înarmează cu atât mai mult zel cu cât sunt dispuse mai puțin să adere la proiectele prezentate la Geneva.

După care va veni, în câțiva ani, dacă nu în câteva luni, războiul, cu bombardamente aeriene, gaze toxice și asfixiante; războiul pe pământ, sub pământ, pe mare, sub mare și în aer, și care se va sfârși prin exterminarea populațiilor civile ale orașelor și satelor.

Conferința de la Geneva este amenințată, cu toate că rațiunile care pledează pentru ea sunt din cele mai puternice – pentru că este vorba de a salvgarda viața și destinele popoarelor civilizate și că Societatea Națiunilor, care a luat inițiativa, există, și condițiile însele ale existenței sale n-au încetat să crească. Într-adevăr, curentele vieții economice, ale vieții sociale, intelectuale, științifice și artistice, continuă mereu să debordeze barierele națiunilor depășind cadrul Statelor și constituind progresiv cadrul real și pozitiv al unei vieți internaționale. Comerț, finanțe, radiofonie, T.S.F., aeroplane și submarine ignoră frontierele naționale și, puțin câte puțin, aplică ștergerea lor.

Materia care ne depășește este titlul sugestiv și foarte veridic al unei cărți recent apărute. Și, într-adevăr, caracteristica momentului actual este că progreselor tehnice le corespund o ideologie arierată și o moralitate lamentabil de strâmtă. Mentalitatea noastră, care este încă exclusiv naționalistă, nu poate să se adapteze consecințelor tehnicii noastre și curentului afacerilor, din ce în ce internaționale. În lipsa acestei adaptări, popoarele civilizate aleargă spre pierderea lor. Trebuie să obținem o mentalitate universalistă, o ideologie care răspunde situației internaționale care ne-a condus evoluția istorică, tehnică și economică în ultimele două secole. Ne trebuie să creăm o ideologie nouă, o moralitate nouă, nu teoretică ci practică, nu concepută, ci trăită. Or, toate acestea nu ne par posibile decât printr-o nouă credință care să fie universală și profundă, cum fu credința catolică.

În primul secol al imperiului roman – primul de asemenea al erei creștine – creștinii aduceau lumii morala, credința și ideologia, care răspundeau noii situații istorice și sociale creată prin imperiul Cezarilor. Ar trebui să fie la fel astăzi; căci condițiile universalismului contemporan sunt date și sunt din toate punctele analoge celor ale universalismului roman.

Instituția de la Geneva pare să fie un corp căruia îi lipsește sufletul, alături de un suflet suspendat în vid. Trebuie făcut ca sufletul ce există în aer să intre în corpul căruia îi lipsește, care singur poate să-i ofere un punct solid de sprijin și de rezistență. Aici era poate rațiunea de a fi a Conferinței de Dezarmare cu proiectul unei organizații militare internaționale. Dar trebuie de asemenea a da sufletului S.D.N., încă abstract și fragil, suflul de viață al unei credințe ardente, vii și eficace. Atâta timp cât ea nu va fi animată de un asemenea suflu, instituția de la Geneva va rămâne un regat care nu este de pe această lume, o semi-ficțiune în țara umbrelor.

Or, ni s-a părut că, pentru a atinge o credință nouă, care să inspire o nouă ideologie, să ridice nivelul moravurilor și să creeze o stare de suflet în armonie cu internaționalismul contemporan, există o problemă capitală care nu trebuie neglijată, căci este poate cheia situației actuale. Această problemă este Problema lui Dumnezeu, titlu sugestiv al unei cărți recent apărute. Este de asemenea obiectul propriului nostru studiu.

Se poate răspunde acestei probleme după declarația unui Laplace: că ipoteza existenței lui Dumnezeu este superfluă fiindcă, în Sistemul său, el nu i-a găsit nicăieri urma. Or, în același timp, același Laplace, a imaginat un supraom, dotat cu omnisciență, pentru care nimic nu va fi nesigur în viitor ca și în trecut. În timp ce-l nega pe Dumnezeu, îl afirma.

Sigur, când se caută urma lui Dumnezeu în lumea fizică, nu există nicio șansă de-a o găsi, pentru că această lume este în oarecare sort negația însăși a lui Dumnezeu ca și a spiritului. Când, dimpotrivă, se caută Dumnezeu în sufletele și în lumea socială și morală a istoriei, se găsește nu numai dâra lui dar rațiunile existenței sale și chiar existența sa. Cap. IX, X, XI. Dacă, în lumea fizică Dumnezeu nu este nicăieri, în lumea socială și morală Dumnezeu este peste tot, ca principiu și fundament al totului. Ceea ce este pentru lumea fizică materie, forță, mișcare și cauzalitate, Dumnezeu este pentru lumea morală. Obiectul acestui studiu este de a încerca să vadă ce poate semnifica ideea și existența lui Dumnezeu și care sunt raporturile între Dumnezeu și societate. Cap.VIII.

Vom intreprinde, mai întâi, un examen critic al științelor biologice, al rezultatelor lor esențiale, ca să vedem ce sugestii pot ele oferi în subiectul problemei lui Dumnezeu. Cap. II și III. Dar sunt științele spiritului (Logica Spiritului de geometrie și Spiritul de finețe, Cap. IV; Logica valorilor, Cap. V) și ale societății (sociologie, etică și estetică, Cap,VI) cele ce vor fi în particular puse la contribuție. Anumite noțiuni, considerate perimate, ca, de exemplu, ideea de revelație, de miracol, de supranatural, de grație, de judecată finală și sancțiuni supra-terestre vor fi reluate și se va vedea dacă, după ce vor fi fost confruntate cu achizițiile și rezultatele practice ale științelor contemporane nu pot comporta o nouă semnificație, acceptabilă pentru spiritul rațional al timpului nostru.

Sugestiile culese din domeniul acestor științe vor fi confruntate cu datele gândirii filosofice contemporane pentru a vedea dacă acestea din urmă pot să le confirme, precizându-le pe cât posibil. În opoziție cu pozitivismul materialist și scientist al secolului al XIXlea, care ignora sau nega pe Dumnezeu, filosofia secolului al XX-lea pare ca obsedată de ideea de Dumnezeu. Cu cât gândirea contemporană ia aluri și folosește metode științifice, cu atât ele se orientează către datele credinței. Cap. XII.

Acest studiu și concepția nouă despre Dumnezeu pe care el ne-o sugerează ar fi fost imposibile și chiar de neconceput înainte și fără considerabilele studii ale MM. Bergson, Meyerson, Brunschvieg, Husserl, Maurice Blondel, Durkheim, Levy-Bruhl, Delacroix, B. Croce, Hauter etc. Dacă eforturile noastre vor ajunge la vreun rezultat, le vom datora acestor maeștri, pentru că noi nu am făcut decât să sintetizăm sugestiile culese din operele lor. Foarte adesea, noi am întâlnit ideea nouă de Dumnezeu în cărțile lor, atinsă ori chiar formulată mai mult sau mai puțin clar, dar în trecere și la hazardul asociației de idei.

Ni se pare că a venit momentul de a uni într-un ansamblu coerent diferitele aspecte și trăsăturile esențiale a idealei noțiuni de Dumnezeu, așa cum se află împrăștiate în operele acestor filosofi. Se poate restabili astfel unitatea logică ce este inerentă acestor aspecte multiple și acestor trăsături esențiale ale divinului, pentru a integra în fine imaginea lui Dumnezeu, a lui Dumnezeu care poate fi înțeles de oamenii epocii noastre, servi de model și inspira ideologia timpurilor viitoare. Cap. XVI &1 și 2.

Ni se pare că este loc astăzi a reedita, în jurul problemei lui Dumnezeu, efortul pe care l-a furnizat Darwin în jurul problemei evoluției speciilor și Karl Marx apropo de științele sociale. Filosofii pe care i-am citat au făcut mult pentru a avansa soluția problemei lui Dumnezeu. Este doar chestiunea de a îmbrățișa, într-o concepție una și armonioasă, într-o sinteză vivantă, toată bogăția sugestiilor și a indicațiilor pe care ei le-au furnizat. Ni s-a părut că era aici un efort de făcut, o misiune de împlinit, o aventură de străbătut chiar cu riscul de a-și rata viața, dacă efortul eșuează. Noi vom parveni poate astfel să precizăm o nouă viziune de Dumnezeu, care ni se va părea valabilă obiectiv și va merita pentru acest motiv să fie supusă aprecierii contemporanilor noștri, controlului lor. Cap. VI, & 3.

Vom avea totodată de examinat dacă nu este de acum posibil ca religia să integreze știința, pentru că este aici sub două modalități diferite același savoir. Ch. VII, & 1 și 2. A opune încă știința religiei este a arunca tezaurul de cunoștințe pe care le conține religia. Cum bine a remarcat M. Menegoz, religia ar fi amenințată dacă știința profană a universului nu poseda destulă suplețe pentru a o încorpora. Știința este incompletă fără aportul foarte prețios al religiei, după cum religia ar fi ea însăși în pericol dacă n-ar obține concursul reflexiunii filosofice și sprijinul științei. Noi am făcut, aici, un efort încăpățânat pentru a integra religia științei, și pentru a arăta că ele sunt solidare, se sprijină reciproc, atât de bine încât ele nu pot finalmente decât să cadă ori să progreseze împreună. Adesea este suficient a degaja dogmele creștine de veșmântul lor simbolic pentru a le identifica cu adevărurile sociologice de prim ordin și a face să progreseze considerabil știința societăților. Cap. VII, & 3.

Vom avea de considerat dacă cuceririle științei moderne nu par să fi avut drept scop de a realiza efectiv miracolele iluzorii ale Bibliei și ale Evangheliilor. Societatea civilă și Statul au împins progresul științei și al tehnicii atât de departe încât ele par a trebui să realizeze finalmente ca o aproximație de omnisciență și atotputernicie divine. Cap. XIV și XV. În același timp și anume prin aceasta, vom vedea în ce măsură dualitatea Stat și Biserică sau Împărat și Papă, care se exprimă atât de bine în dualitatea uman și divin, a intreprins de acord și paralel o operă comună: zeificarea omului. Ch. XIII.

În timp ce statul laic s-a consacrat progreselor materiale ale vieții, științei, tehnicii și realizării justiției, vom avea de constatat că Biserica a furnizat, cu ideea de Dumnezeu, doctrina Mântuirii, ch.XVII, a Grației, ch. XVIII, și în fine Tehnica Sfintelor Taine, cap. XIX, ca și cum ea și-ar fi propus să realizeze în umanitate progresele etice care ar putea răspunde progreselor materiale, care, lăsate de unele singure, duc oamenii la cele mai rele dezastre.

Cu siguranță, chiar dacă obiectul acestui studiu este temerar, rezultatele sale ar putea fi legitime, și întâi de toate utile, dar autorul nu-și face deloc iluzii asupra sorții operei sale. Totuși, lui îi place mai mult să se afle printre cei pentru care nu trebuie să speri pentru a intreprinde nici să reușești pentru a persevera, căci el gândește că viața nu este urmărirea imposibilului prin inutil. I-ar fi trebuit să posede prestigiul, arta minunată și profund seducătoare a lui M. Bergson (2), autoritatea și prestanța d-lor MM.Brunschvieg și Levy-Bruhl, pentru ca asociațiile și disociațiile temerare de idei pe care și le-a permis să poată atrage și reține atenția pe care ar fi putut-o finalmente merita.(3)

(2)Totuși, chiar filosofia lui M. Bergson, cu tot farmecul seducător și cuceritor pe care-l degajă, a început prin a întâmpina o rezistență îndârjită. Îmi amintesc mereu puțina stimă și mefiență ce i le declarau unii maeștri de la Sorbonne, care nu vorbeau despre el decât cu un scepticism aproape disprețuitor. Se pot imagina șansele unei gândiri care nu posedă nici unul din atuurile filosofiei bergoniene.

(3)Așa, înțelegem noi de ce odinioară unii credincioși au răspândit scrieri apocrife sub numele iluștrilor "Părinți ai Bisericii" sau al scriitorilor religioși reputați, cum este de exemplu cazul pentru anumite epistole ale lui Sf. Paul și ale altor apostoli, și mai ales al scrierilor cunoscute sub numele lui Dionisie Aeropagitul. Noi înțelegem astfel de ce Leibniz, dornic să atragă atenția asupra ideilor sale religioase și asupra proiectelor sale de apropiere sau unificare a confesiunilor, s-a dedicat științelor matematice, ca să obțină o anumită notorietate în aceste materii, grație căreia el spera să atragă și să rețină atenția publică asupra manierei sale de a vedea religia și asupra apropierii confesiunilor pe care o propunea.

Și totuși, suntem convinși că problema studiată aici este cea mai centrală și prin urmare cea mai importantă în situația în care se află lumea, că soluția obținută este atât de aproape pe cât posibil de ceea ce trebuie să fie. Noi nu sperăm niciun succes, nu ne vom recunoaște niciun merit eventual, la fel nu vom căuta nicio satisfacție a vanității. Aici este, pentru noi, cea mai bună garanție a unei complete indeprndențe de spirit față de toți și chiar față de noi înșine. (4) Punctul nostru de

(4)La acest punct noi trebuie să amintim ce spunea Platon cu dreptate: "trebuie eliminată reputația omului onest căci dacă el trece drept atfel va fi în consecință copleșit de onoruri și de bunuri și noi nu vom mai putea judeca dacă el iubește justiția pentru ea însăși sau pentru onorurile și bunurile pe care le procură". Dacă noi am fi vizat titluri și succese academice, ar fi trebuit să evităm a emite ipoteze riscante și de a trage concluzii insolite, și n-am fi putut spune atunci, de teama de a nu ne compromite, tot ceea ce noi estimăm a fi, dacă nu adevărat, cel puțin propbabil. Noi ne-am dat luxul de a scrie ceea ce gândim, fără nicio umbră de menajament pentru reputația noastră, riscând ca urmare a cădea în nedumerire și cele mai rele erori. Căci este în destinul omului să plătească adevărurile pe care le descoperă cu prețul celor mai extravagante erori.

plecare fu, acum mai mult de treizeci de ani, nevoia de a examina rădăcinile ateismului, la care primul contact cu științele cerului și ale vieții ne-a condus cum este purtat spiritul tuturor liceenilor. Pe măsură ce noi căutam rădăcinile ateismului, ne-am găsit contra lui. Am oferit deci aici rezultatul cercetărilor și meditațiilor întregii mele vieți, fericit dacă eforturile noastre au fost reluate cu succes de alții, cărora descoperirile noastre, dacă sunt, și erorile noastre, numeroase fără îndoială, ar putea servi.

Dacă trebuie ca umanitatea să continue să fie religioasă, noțiunea de Dumnezeu nu poate fi de acum înainte decât cea care va rezulta din cercetări analoge acestui studiu. Cu o concepție nouă a lui Dumnezeu, o nouă religie va deveni de acum posibilă, pentru a facilita adaptarea mentalității epocii noastre la noua situație pe care istoria, dezvoltarea științelor, a tehnicii moderne și a raporturilor economice internaționale le-au creat popoarelor civilizate. În atmosfera acestei credințe reînnoite, o conștiință morală activă și eficace își va putea lua avântul, modifica și simplifica moravurile oamenilor, să le ridice la un nivel care să corespundă exigențelor timpului nostru și să salveze popoarele de dezastrul care le așteaptă. Căci numai ea singură ar putea atenua egoismele de clasă, de rasă, naționalismele strâmte și agresive și egoismele individuale. Numai o nouă credință va permite sentimentelor internaționale să se răspândească și să se adâncească în sufletul mulțimilor. Instituția de la Geneva, care nu contează astăzi decât pe interdependența economică, pe internaționala socialistă și pe cea a capitalului financiar, va putea în fine găsi aici o bază reală și fermă în inima mulțimilor, ca odinioară universalismul catolic.

Într-adevăr, când popoarele vor obține convingerea că veritabila misiune a umanității este clar exprimată în ideea de Dumnezeu și că S.D.N., care singură poate evita catastrofa de care ele sunt amenințate și, în același timp, să le faciliteze misiunea aici mai jos, instituția de la Geneva va putea atunci și numai atunci să dobândească viața și eficiența pe care o așteaptă și care, fără aceasta, ea nu le va cunoaște niciodată. Soarta umanității este strâns legată de soarta S.D.N. Și soarta acestei instituții, depinde, repetăm, de avântul și de succesul unei noi credințe care va putea converti umanitatea la o morală mai evaluată. Este posibil ca opera de la Geneva să eșueze momentan (și chiar ca ea să fie abandonată pentru un timp). Noi avem sentimentul profund că ea va reveni, mai devreme sau mai târziu, fie în urma unui cataclism mai înspăimântător decât cel din 1914-1918, fie, în ultimul moment, în fața spectrului amenințător al unui dezastru apropiat, care va fi un suicid al umanității civilizate. Atotputernicia pe care știința și tehnica le procură omului riscă să se întoarcă împotriva lui și să antreneze pierderea sa și o perfecționare adecvată a moravurilor să nu-i mai fie contrapartea; ea îl va constrânge, sub pedeapsă cu moartea, să se ridice până la nivelul unei moralități quasi-divine. Situația actuală a umanității nu comportă decât două ieșiri: suicidul sau ascensiunea către divin.

Tragicul acestei situații a fost relevat de M. Bergson în acești termeni:"umanitatea geme pe jumătate sfărâmată sub povara progreselor pe care ea le-a făcut. Ea nu știe suficient că viitorul ei depinde de ea. Ea să vadă mai întâi dacă vrea să continue a trăi. Ea să se întrebe apoi dacă vrea să trăiască singură sau să furnizeze în plus efortul necesar pentru a se împlini până pe planeta noastră refractară la funcțiunea esențială a universului care este o mașină de făcut Dumnezei“. Or, ni se pare că ea nu mai are de ales decât între sinucidere și deificare. Dacă ea încetează să vrea să trăiască, două căi îi rămân larg deschise către suicid: războaiele și disoluția moravurilor. Căci dacă ea vrea să continue să trăiască, angrenajul progreselor sale științifice și tehnice o vor constrânge să furnizeze eforturile necesare ascensiunii sale morale către divinitate.

Dacă ea se refuză acestor eforturi este pentru că ea va fi încetat să vrea să trăiască și, în această eventualitate, sinuciderea este singurul viitor care depinde încă de ea.

15 aprilie 1933

D. Draghicesco - Concluzie

D. DRAGHICESCO

NOUA CETATE A LUI DUMNEZEU, Paris, 1929, p. 621-638

Traducere din limba franceză: George Anca

CONCLUZIE

Disoluția formelor sociale, morale și ideologice, de care am luat cunoștință pretutindeni, probează că o nouă lume se află în gestație. Formele sociale, culturale și intelectuale ale lumii moderne, realizate pe planul Statelor naționale, sunt, ca să spunem așa, pe cale de a cădea în pulbere.Este un haos penalizat să se reorganizeze pe un plan nou, în cadrul unui sistem social în care se vor integra toate Statele și toate popoarele moderne, așa cum s-a făcut în imperiul roman, acum, în curând, două mii de ani. Constituirea imperiului care integra aproape toate popoarele cele mai importante ale lumii antice a pus în mișcare o transformare radicală a tuturor concepțiilor și a tuturor formelor de viață istorico-socială a acelor timpuri. Lumea abandonă politeismul republican, sceptic și raționalist, pentru a se converti la misticismul creștin, dogmatic și absolutist. Mișcarea creștină fu noul suflet al lumii transformate, în jurul căreia se cristaliză activitatea civilizației antice.

Totul conspiră astăzi, ca la începutul creștinismului, spre o mare transformare, socială, economică, morală, intelectuală și religioasă a umanității, a cărei unitate se schițează și se afirmă în Societatea Națiunilor, echivalent modern al imperiului roman. În timp ce dogmatismul raționalist al științei și filosofiei se ruinează prin el însuși, în timp ce relativismul total și universal este recunoscut și predicat peste tot, setea unei credințe noi agită și torturează un număr de conștiințe mereu mai mare. În absența unei astfel de credințe religioase, gânditorii liberi, ca altădată masele populare ale primelor secole ale erei creștine, se abndonară celor mai rele superstiții spiritiste, teosofice sau altele. Cât despre sufletele cultivate, cărora le repugnă să se dedea tablelor turnante și dansante și construcțiilor fumegătoare ale teosofiei, din ce în ce ele înclină spre misticism.

Dacă ne raportăm la psihologia misticismului, așa cum deja am rezumat-o după analiza magistrală făcută de Emile Boutroux, misticismul contemporan va apărea ca manifestarea unei crize care este esențialmente preludiul unei conversiuni. Lumea modernă este în acest moment

pe cale să se convertească la o nouă concepție, poate la o religie nouă pe care o elborează în profunzimea conștiințelor sale, iar convertirea sa urmează exact etapele parcurse de conștiințele primului secol al erei noastre. Mecanismul psihologiei mistice, cu derularea logică a fazelor sale, funcționează în vremea noastră cum a funcționat acum douăzeci de secole. Astăzi, ca în timpul lui Cezar, August și Virgiliu, vedem în jurul nostru aspirația către necunoscut, „către un bine necesar inimii, dar ireprezentabil pentru inteligență”, „stare de dorință vagă, neliniștită, foarte reală”.

Precum în lumea greco-romană a sfârșitului de republică, astăzi de asemenea lucrurile apar sub o altă lumină; „ceea ce ne fermeca înainte se decolorează, ceea ce admirăm se bagatelizează. Tot ce se vede este ca o imagine vană, ternă și moartă a unui model viu, perfect, infinit. Se concepe ca un obiect suprem al dorințelor sale infinitul, eternul, perfectul, Dumnezeu. Această idee inconștientă a unui obiect infinit este cea care creă indispoziția indefinisabilă în legătură cu posesiunea tuturor obiectelor finite.” Această psihologie mistică a convertirii care nouă ni s-a părut a fi formula însăși a conversiunii lumii antice la creștianism se aplică încă mai exact la starea morală și psihologică a timpului nostru. Epocii noastre i se aplică vorba celebră a sfântului Rémy care rezumă psihologia conversiunii: Ea începe să adore ceea ce a ars și să ardă ceea ce a adorat. - Amintim, în acest sens, întrebarea aceasta care păru plăcută: dacă trebuie sau nu ars muzeul Louvre și această atitudine a artiștilor pictori, sculptori și muzicieni pe care i-am menționat și care se întoarce contra tot ce este farmec și seducție în arte, pentru a se complace în liniile sparte, fețele unghiulare și formele fruste, austere și discordante, analoge celor ale artei care precedă Renașterea și în principal arta bizantină. Nu vedem același lucru în politică? În toate formele și pe toate terenurile de activitate, se caută o scară nouă de valori. Fanatismul național n-a început să piardă teren atunci când mulți oameni dintre cei mai cultivați și marea majoritate a muncitorilor devin indiferenți la patrie și înclină spre internaționalism și universalism? Și acest entuziasm pentru libertate care animă atâtea generații, iată cum începe să se răcească, și asta în țara clasică a liberalismului: un liberal englez a constatat-o. Nu vorbim de cazul a ce se face în Rusia din democrația liberală și din sufragiul universal.

Considerăm că antipodul bolșevismului este fascismul. Cine nu cunoaște cuvântul celebru al lui Mussolini, că oamenii n-au nevoie de libertate, ci de autoritate, sau mai ales opinia sa despre sufragiul universal? Ce este comnuinismul care ni se predică, dacă nu reluarea într-un plan infinit mai larg a comunităților primilor creștini, care evoluară în ordine religioase și în mănăstiri ale evului mediu? Amintim și înverșunarea unor geometri și matematicieni împotriva spațiului în trei dimensiuni pe care ei îl consideră perimat și cultul lor pentru spațiul în patru dimensiuni. Ce sens trebuie atribuit pragmatismului și intuiționismului lui Bergson, dacă nu cel al unei profunde repulsii contra raționalismului discursiv, clar și precis? Perimat este catolicismul în ochii lui Loisy, ca societatea capitalistă în ochii partizanilor lui Marx. Acesta ne anunță catastrofa politico-socială care s-a produs deja în Rusia, în același timp când Schopenhauer ne predica fericirea în neant. Suveranitatea Statului, a legii, a contractului, și sfințenia proprietății individuale, ieri încă, dogmele vieții juridice, noi le vedem decăzute și declarate perimate, și ele, de juriștii din școala lui Duguit și a lui Le Roy. - Vorbind de Hoffding, finul analist care fu Georg Simmel, și el a arătat și explicat inchietudinea religioasă și, în general, neliniștea proprie epocii noastre, prin faptul că noi nu mai putem să ne mulțumim cu formele vechi ale civilizației și că n-am știut încă să ne dăm pe cele noi (p 1/46). „Cadrele vechi nu mai pot satisface spiritele.” „El a arătat de-o manieră foarte interesantă cum s-au prăbușit formele pe care viața le crease până acum și cum viața, nerăbdătoare pentru că, neavând forme noi la dispoziția sa, se umple de ostilitate pentru orice formă.” (Conception de la Vie, p.68.) - Dar pentru că noi contemporanii am cunoscut deja forme noi, cele ale unui drept nou, a unei politici noi, a unei arte reînnoite, a unui stat universal, a unei noi vieți economice, a unei științe mai largi, care nu se mai mulțumește cu formele actuale, realizate, finite, ale lumii morale, sociale, politice și ideologice. Lumea modernă se află în zilele noastre în acest moment precis, în chiar această fază, când trebuie să facă efortul transformării inerente în sensul formelor întrevăzute și concepute clar.

Acest efort este tocmai ce indicase Boutroux: o luptă între ce a fost și ce se vrea să devină, o luptă pentru a renunța la toate aceste lucruri, pe care încă le ținem, deși ele și-au pierdut tot farmecul în ochii noștri, o luptă între o idee care nu este încă decât o abstracție și sentimente care n-au pierdut nimic din forța și din realitatea lor. Ne gândim la pacifiști și la adversarii lor, la partizanii Societății Națiunilor și a contrazicătorilor ei. Această luptă va dura până când schimbarea se va opera interior prin triumful noii concepții care se traduce printr-o nouă orientare dată judecății și conduitei. De acum înainte, schimbarea împlinită în interiorul sufletului se exteriorizează și provoacă schimbarea de acțiune și de conduită, care vor crea formele exterioare ale vieții noi. (1)

(1) Iată un pasaj dintr-o carte recentă a lui Ferdinand Lot, despre care e dificil de spus dacă nu se aplică mai bine la epoca noastră decât la cea din primele secole creștine la care el se referă: „În istoria umanității există perioade în care omul nu-și mai înțelege străbunii, tatăl, pe el însuși. Pare a fi ca o ruptură a continuității psihologice.” - „Omul s-a deturnat cu indiferență sau dezgust de la obiectele pe care le păstrau cei mai apropiați strămoși ai săi; el nu mai înțelege scrierile antice pentru că nu le mai plac; însăși forma pe care i-o transmit, limba, îi scapă; arta încântătoare a plasticii a încetat să-i mai farmece vederea. Zeii sunt morți, uciși de Dumnezeul unic ale cărui porunci impun o regulă de viață atât de nouă încât de acum înainte lumea de aici de jos va trece pe planul al doilea; înțeleptul îmbibat de 'noua filosofie' va fixa obiectul dorinței sale în domeniul de acolo de sus. Între omul timpurilor noi și omul timpurilor antice nu va mai exista o gândire comună.” Ferdinand Lot, la Fin du Monde Antique et le Début du Moyen Age, pp.2-3)

O asemenea schimbare se afirmă deja în sufletul intelectualilor timpului nostru, ca o veritabilă conversiune.

Nimic mai simptomatic la acest subiect decât o carte recentă de Julien Benda, care este un apel plin de reproșuri adresate celor pe care el îi numește clerici. Ceea ce Benda reproșează amar intelectualilor timpului nostru este de a fi trădat universalismul și umanismul propriu evului mediu și creștinismul în general, și de a fi adoptat, cultivat și exagerat egoismul național sau de clasă, precum și materialismul politic și practic al vieții. În ochii săi, „clericii trebuie, prin natura vocației lor, să se întoarcă de la interesele concrete și temporale și să spună cu Iisus: 'Regatul meu nu este al acestei lumi', căci destinația lor este să cultive adevărul dreptății. Pentru clericii veritabili, „mișcarea naționalităților ar fi trebuit să fie un rest de păgânism și să predice cu sfântul Augustin 'topirea tuturor patriotismelor în îmbrățișarea cetății permanente '. Ceea ce îl revoltă pe Benda este că clericii „a căror misiune este să dizolve orgoliul uman, pledează aceleași mișcări ale sufletului ca șefii de armată”. Clericii trebuie să dea laicilor „spectacolul unei rase de oameni pentru care valoarea vieții stă în dezinteresarea lor și înfrânarea, sau, cel puțin, rușinea pentru pasiunile lor politice”, în timp ce el constată că, pentru ei, dimpotrivă, „inteligența care se dezinteresează de scopurile sale este o activitate de disprețuit”. Pentru el, „exercițiul vieții spiritului pare a conduce necesearmente la universalism, în sensul eternului, cu puțină vigoare în credința ficțiunilor terestre”. Și de aceea, pentru Benda, este scandalos ca clericii Bisericii să fi aderat la sentimentul național și să fi încetat să dea spectacolul inimilor preocupate numai de Dumnezeu (1). Este, egal, un scandal că Statul, Patria, clasa să fie astăzi sincer Dumnezeu și, mai mult, singurul Dumnezeu (2). Nu vorbește Maurras, întocmai ca Victor Hugo, despre zeița France?.

În rezumat, trădarea clericilor consistă în cultivarea pasiunii de clasă și a pasiunii naționale în loc de a se opune acestui realism al maselor. „A fost confuz, spune el, a-i vedea ignorând că moralistul este un utopist prin esență și că propriu acțiunii morale este cu precizie a crea obiectul său și a-l afirma (3).” Benda gândesște că această trădare se remontează în trecutul destul de îndepărtat al secolului al treisprezecelea, când a început să apară realismul național pe care clericii acelor timpuri l-au combătut, „străduindu-se să fondeze, la întâlnirea națiunilor, un mare imperiu universal și de principiu spiritual”. Dar, cu timpul, realismul spiritual a prevalat și a fost impus clericilor, care își trădară din ce în ce mai mult veritabila lor vocație. În aceasta, viziunea lui Benda este justă. Ea a fost confirmată de tot ce am expus în această carte, pe subiectul disoluției religioase a epocii noastre (4)

La Trahison des Clercs, p.67.

P. 52.

P.150.

Referindu-se la Societatea Națiunilor, acest gânditor observă just că „dacă ea nu este impusă națiunilor decât din interes și din teama de război și daunele sale, fondarea ei nu e deloc sigură, căci ea lasă intact spiritul de război și nimic nu dovedește că un popor care nu respectă un contract decât din rațiuni practice nu-l va viola în ziua când va găsi violarea mai profitabilă.” El are dreptate să spună că această instituție trebuie fondată pe o schimbare a moralității publice. „Pacea, dacă vreodată ea există, nu se va sprijini pe teama de război ci pe iubirea de pace; ea nu va fi absența unui act, ea va fi apariția unei stări de suflet... pacea nu e posibilă decât dacă omul încetează de a-și pune fericirea în posesiunea bunurilor care nu se partajează... ea nu poate fi obținută decât printr-o ameliorare a moralității sale.”

Ceea ce predică Benda este așadar o conversiune. Ca atare, această carte și discuția pe care a provocat-o capătă o importanță extraordinară. Cu această carte, începe o mișcare de reacție contra naționalismului și interesului de clasă. Este primul gest energic care schițează întoarcerea către universalism, este primul pas făcut pe calea unei noi ideologii universaliste. Este, în ochii noștri, un act de conversiune publică, izolat fără îndoială, care cade într-o atmosferă ostilă și care descoperă foarte bine ipocrizia, fariseismul intelectualilor, contemporanii săi. Singura greșeală a autorului este de a fi adresat acest reproș clericilor francezi, care o merită, în general, cel mai puțin.Intelectualii francezi fanatici ai patriotismului sunt atât de puțini numeroși că se pot număra. În Anglia, dar mai ales în Germania, fariseismul este mult mai răspândit. Nimic nu este mai aproape de ceea ce fu naționalismul îngust al farisienilor evrei decât acest naționalism literar și filosofic atât de exagerat de unii scriitori și savanți germani, care, mai ales înainte de război se complăceau în perfecțiunea a tot ce este național și sacrifica totul legii naționale ca o culme a perfecțunii. Gestul lui Benda amintește deci de cel al primilor apostoli creștini, pentru care nu exista nici evreu, nici grec sau scit, nici sirian, el ne oferă, și el, ceva ce este echivalent cu imperiul cerurilor, cu Cetatea lui Dumnezeu (1)

(1) În locul acestui „realism integral profesat de umanitatea actuală”, care duce la „inter-uciderea organizată a națiunilor și a claselor” se poate, scrie Benda, concepe concilierea lor, bunul de a fi posedat devenind pământul însuși, de care ele în sfârșit ar înțelege că o bună exploatare nu este posibilă decât prin unirea lor, în timp ce voința de a se pune ca distinctă ar fi transferată de la națiune la spațiu, orgolios îndreptat contra tot ce nu este ea. Și, de fapt, o astfel de mișcare există; există pe deasupra claselor și națiunilor.Adăugăm că acest imperialism al spațiului est chiar fondul a ceea ce predică marii rectori ai conștiinței moderne. Omul, nu națiunea sau clasa, este cel pe care Nietzsche, Sorel și Bergson îl exaltă în geniul său de a se face stăpân al pământului. Umanitatea și nu o astfel de fracțiune din ea este cea pe care Auguste Comte invită să se afunde în conștiința de sine și să se ia în fine drept obiect al religiei sale. Se poate gândi că aceasta este calea pe care se vor opri războaiele inter-umane; se va ajunge astfel la o fraternitate universală. Prin aceasta însăși „umanitatea va ajunge la mari lucruri, vreau să spun, la o înșfăcare grandioasă a materiei, cu adevărat bucuroasă de puterea și grandiarea sa”.

Universalismul care înlocuiește, pentru credincioșii gen Benda, divinitatea antropomorfică se apropie mult de asemenea de Dumnezeul pe care-l concepe Wells și la care contemporanii noștri, după părerea sa, sunt pe cale să se convertească. Iată în ce consistă obișnuit această conversiune, după ilustrul scriitor englez: „Ea este o stare prealabilă în care se suferă de inanitatea și cruzimile vieții, și, în particular, de futilitatea vieții individuale, o stare de iremediabil dezgust de sine însuși, de incapacitatea de a se trasa un plan de viață satisfăcător. Aici este preludiul obișnuit, cunoscut multor genuri de creștini sub numele de 'sentiment al păcatului'; aceasta este, în toate cazurile, conștiința intimă a unei învălmășeli fără ieșire. Atunci, nu se știe prea bine cum, gândirea lui Dumnezeu se prezintă sufletului în deznădejde; în prima fază, nu e nicio idee care să implice vreun element pozitiv, vreo credință... Pentru toți adepții credinței noi, căreia îi cunoasc intim experiența personală, ideea de Dumnezeu râmâne un timp latentă și plutitoare în spiritul nesatisfăcut. Nu se crede în Dumnezeu, dar se ține seama ca dacă ar exista un suflet asemănător, acesta ar furniza consolarea și direcția de care e nevoie, fermul său desen ar concentra efortul dispersat al vieții, imortalitatea sa ar înlătura îndemnul morții (1). ”

(1) Dumnezeu, Invizibilul rege, p. 150.

Se trece de la o concepere a lumii la alta, cum se trece de la scepticismul raționalist la credința în Dumnezeu: în fondul său, actul convertirii rămâne același și convertirea propriu religioasă rămâne tipul de convertire la o nouă concepție a lumii și a vieții. Mecanismul psihologic intim al acestei convertiri este insesizabil, fiind subconștient, sediul său fiind chiar profunzimile a ceea ce se numește eul subliminal. Chiar când cineva are un sentiment puternic al mecanismului său, nu poate să-l exprime și să-l explice cu toată precizia și claritatea dorite. Cum se face că filosofi sceptici, raționaliști și cultivați până la rafinament s-au putut converti peste noapte la creștinism. Câți din Părinții Bisericii care se culcaseră atei, seara, s-au trezit creștini a doua zi! Ce se petrecuse în eul lor subliminal? Niciun eveniment exterior nu părea să fi intervenit. Ce a putut fi așadar determina în conștiința lor o schimbare atât de radicală încât aceleași rațiuni, care-i făceau mai înainte atei, să-i facă de acum încolo creștini?

Se petrece probabil în astfel de convertiri subite un lucru analog cu ce se întâmplă într-o simplă experiență a vieții curente, pe care toată lumea o poate face. Când vă aflați într-un tren staționând într-o gară și un alt tren se oprește în fața dumneavoastră, mascându-vă gara și tot orizontul, dacă trenul din față se urnește, timp de câteva momente, dumneavoastră sunteți convinși că al dumneavoastră este cel care a pornit, pe urmă vă îndoiți și trec câteva momente de perplexitate penibilă până când puteți să decideți între cele două trenuri. Ați avut o foarte puternică impresie și absoluta convingere că este trenul dumneavoastră cel care pleca, și cu cât erați pregătit pentru iluzia bine-cunoscută a călătorului unui tren în mers care vede fugind peisajul de-o parte și de alta. Și de data asta, un sentiment obscur vă contrazice impresia. La un moment dat, convingerea dumneavoastră se schimbă în sens contrar; vă dați seama că trenul celălalt este cel ce a plecat, nu al dumneavoastră. Nu s-a schimbat nimic în acest interval. La baza acestor două convingeri se află aeleași percepții și aceeași rațiune. Ce vă determină să treceți de la o credință la alta? De obicei, nu se poate realiza noul dat care a produs acest sort de convertire. Dar analizând situația, se observă că, pentru a se regăsi în confuzia acestei mișcări relative, a trebuit să fie văzut un punct imobil, un colț de acoperiș al gării, sau orice alt lucru fix. Cât timp trenul din față vă maschează întregul orizont și cât vederea dumneavoastră se fixează numai asupra lui, este absolut imposibil a distinge care din cele două trenuri s-a pus în mișcare. Singurul mijloc, în acest caz, pentru a ieși din îndoială, când îndoiala a început, este întoarcerea ochilor de la celălalt tren și fixarea privirii în partea opusă: instantaneu, iluzia încetează, la vederea orizontului imobil, și convertirea dumneavoastră la noua credință e făcută.

Nu este ceva amalog ceea ce se petrece în convertirea raționalistului ateu? Atâta timp cât el fixează exclusiv ochii pe lucrurile acestei lumi, această realitate concretă și prezentă îi marchează orizontul și-i face de neconceput pe aceea a lui Dumnezeu și a eternității viitoare. Dar dacă el privește în partea cealaltă, dacă scapă, fie și un singur moment (cu condiția să fie de fason complet), acestei obsesii a lumii imediate, spiritul său se trezește și, dincolo de realitatea concretă și prezentă, el vede deodată eterna realitate a lui Dumnezeu acolo sus.

Astfel pare a fi experiența pe care o face și trebuie s-o facă generațiile noastre și generațiile următoare. Așa este, în orice caz, experiența pe care a făcut-o autorul acestor rânduri. Eu cred în realitatea lui Dumnezeu acum, pentru aceleași rațiuni pentru care, înainte, nu credeam în el. Și de aceea niciodată rațiunile singure nu vor converti pe nimeni. Odată convertit, toate rațiunile care negau pe Dumnezeu se întorc spontan de partea sa pentru a-l afirma. Înainte, rațiunea era negația lui Dumnezeu. De acum înainte, ea este organul însuși al lui Dumnezeu în noi.

Creștinismul, cu universalismul său esențial, ar putea oferi obiectul de cult noilor convertiți. O întoarcere la creștinism ar apărea deci a fi în ordinea logică și naturală a lucrurilor. Dar nu e mai puțin logic și natural a gândi un creștinism renovat, pentru a se acorda cu nevoile conștiinței și spiritului moderne. Fără îndoială, dogmatismul raționalist al științei nu mai este aici pentru a-l paraliza; dar raționalismul științific rămâne destul de puternic pentru a-l modifica. Poate că va fi suficient să-l facă să avanseze cu un pas, și atunci acest pas ar fi la fel de important cum fu monoteismul evreiesc în ambianța elenismului devenind creștinism. Creștinismul se fa raporta la știință ca scopul la mijloace; el va indica scopurile și destinația umanității în lume, și știința cu tehnica îi vor furniza mijloacele de realizare. Nicio opoziție nu va subzista între cele două mari aspecte ale spiritului uman conciliat în sfârșit cu el însuși într-o încredere egală dogmelor esențiale ale credinței și progreselor infinite ale științei. Din contră, cu cât sunt mai mari progrsele științei, cu atât mai mult ele fac plauzibile promisiunile creștinismului. Cu cât mai fermă va fi credința în aceste promisiuni, oricât de grele sau absurde ar fi, cu atât credința ar putea intensifica eforturile științifice, care, se va sfârși prin a fi observate, sunt destinate realizării integrale a acestor progrese.

Ce va trebui luat și lăsat din creștinism?

Se răspunde ușor că se va păstra ceea ce este esențial în el. Dar, astăzi, cine va decide asupra ce este esențial și ce nu este? Singure, exigențele cele mai imperioase ale conștiinței moderne vor putea face alegerea. Se va lua ceea ce va răspunde cel mai bine nevoilor morale a căror satisfacere este pentru popoarele moderne o condiție de viață și de moarte.

Cum rezultă din generalizările și considerațiile formulate în capitolele acestei cărți, ideea de Dumnezeu remunerator într-o viață ce va să vină, sau ceva echivalent, sau mai degrabă idei echivalente și apropiate, vor fi esențiale Neo-Creștinismului.

Dumnezeul care încarnează în el concepția juridică a istoriei moderne va prezida judecata finală unde vor fi pronunțate sentințele transcendente pentru crime sau pentru merite, într-o cetate a lui Dumnezeu reînnoită după spiritul vremurilor moderne. Acolo este singurul remediu care poate evita sinuciderea umanității care o așteaptă sub trei forme: războiul între națiuni, războiul între clase, și epuizarea rasei prin dezmățurile de sensualism neînfrânat. Nu există, într-adevăr, decât credința în sancțiunile transcendente – procurând dreptatea pedepsirii crimelor nepedepsite și compensarea meritelor și a sacrificiilor consimțite dar ignorate și disprețuite în această viață – care să poată disciplina și îmblânzi toate egoismele pe care universalismul social le exală fără măsură.

Aceste sentințe vor fi fără îndoială reluate, scrutate, examinate, aprofundate de conștiințe, îndată ce obsesiile și sfâșierile luptelor politice, sociale și naționale vor fi încetat să acapareze și să tortureze spiritele. Timpul necesar și pacea sufletului, indispensabile acestor preocupări, vor fi în fine obținute. Conștiința umană, liberată de atâtea poveri și obsesii meschine, se va putea lansa într-o ascensiune vertiginoasă spre cele mai înalte creste ale vieții morale și religioase. Scăpată de grija politicii, conștiința se va atașa mai ales marilor probleme ale destinului său.

Dar, pentru a începe, va trebui inițiatorilor și agenților credinței reînnoite curajul de a predica un Dumnezeu remunerator în viitoarea Cetate, pentru a împlini astfel destinele lumii potrivit dreptului. Ce trebuie să fie aceste destine? În ce sens se pot, de-acum și deja, concepe aceste adevăruri religioase pentru ca ele să poată în sfârșit să se impună conștiințelor moderne cele mai sincere și cele mai scrupuloase? Vom încerca să le arătăm într-un studiu viitor, și putem anunța, de pe acum, că dogmatismul științei, astăzi căzut în praf, a pierdut forța ei incoercibilă de negație. Se poate atribui, de acum înainte, realității lui Dumnezeu atâta credință câtă le acordă știința atomilor și electronilor și, imoralității și resurecției oamenilor în Regatul lui Dumnezeu, cel puțin atâta validitate cât știința modernă recunoaște ipotrzelor cosmogonice ale formării sistemului nostru planetar și teoriile care schițează evoluția sa viitoare. Așa cum mecanismele, aplicate materiei, ajută să se construiască teorii ale mecanicii celeste și a evoluției sale, tot astfel principiile mecanicii și ale justiției sociale ne vor permite să demonstrăm rațional pentru conștiințele cele mai scrupulos științifice și raționaliste, veritatea lui Dumnezeu și a vieții viitoare ca sancțiune supremă a legilor morale de justiție și iubire.

Credința în Dumnezeu monoteist, în care se alegea ideologia religioasă a cetății universale, analogă celei a cosmopolisului roman și credința în sancțiunile transcendente, în viața de dincolo, în Cetatea lui Dumnezeu, iată dogmele esențiale ale religiei viitorului.

(Se va petrece cu credința lui Dumnezeu precum cu pictura lui Picasso. De secole, se anunță că s-a sfârșit cu Dumnezeu, că nu mai există Dumnezeu. Noi vom încerca, în studiul nostru următor, să arătăm că, parafrazând cuvântul lui Picasso, dacă nu mai există Dumnezeu, există încă, totdeauna, dar că nu mai este Dumnezeu, fiind în același timp același.)

Pentru cel ce există pace și justiție reale în lume, trebuie ca justiția empirică să fie finisată, redresată, completată de justiția sancțiunilor transcendentale, și aceasta este de neconceput fără Dumnezeu, care-i este organ și garanție. Dumnezeu și justiția sa sunt contrapartea, pandantul obligatoriu al Instituției de la Geneva cum fură cândva contra-partea Imperiului roman.

*

* *

Cu credința reînnoită în Dumnezeu și în justiția sa, lumea, existența umanității și istoria vor recăpăta semnificația pe care o pierduseră. Concepția mecanistă a universului și a vieții le-a eliminat. Efectiv, de când credința în Dumnezeu s-a eclipsat, viața omului și cea a întregii umanități nu mai avea niciun sens: totul venea din neant, prin voia hazardului, pentru a se întoarce în neant. Viața nu era decât, după Tarde, „urmărirea imposibilului prin inutil”. Această perspectivă îngrozea sufletele reflexive și chestiunea sensului vieții și a existenței lumii devenea cu fiecare zi mai angoasantă. Or, noi vom vedea că noua credință va procura omului posibilitatea unei vieți superioare și senine și prin adăugarea noilor rațiuni de a trăi precum și sensul vieții și al existenței pe care-l pierduse. Omul va găsi în Dumnezeu însuși sensul vieții umanității și al existenței lumii, pentru că el nu-l pierduse decât de când își pierduse credința în Dumnezeu și în viața de dincolo.

Precum secolele iluminate ale antichității, lumea modernă a gândit frumos că timpul credinței este depășit și definitiv trecut, pentru că rațiunea critică a luat locul religiei revelate. Or, tot ce am spus și amintit anterior arată că raționalismul nostru sceptic și pesimist alunecă vertiginos și el către o religie nouă, fructul unui raționalism lărgit, mai suplu și mai substanțial, așa cum raționalismul lui Democrit și al platonicienilor, relaxat de stoici, epicureeni și neo-platonicieni, a rezultat în creștinismul lui Ireneu, Origen, și sfântul Augustin.

Este mai degrabă raționalismul sceptic și ateu cel care este o fază tranzitorie a gândirii. El este produsul unei credințe perimate sau caduce și chiar prin aceasta simptomul unei credințe noi. Spiritul ateilor este convertit în profunzimile sale la o religie nouă și superioară care-l face să nege și să urască vechea credință. Nimic nu pregătește mai bine drumul noii credințe decât cu precizie ateismul și scepticismul rațiunii critice. Ei au făcut mai mult și mai bine decât a-i fi pregătit calea; ei dau prin anticipare rațiunile în chiar rațiunile pe care le opun credinței perimate. Ateii sunt veritabilii precursori, veritabilii Ioan-Botezătorul ai lui Iisus care va veni, și ei botează cu apa îndoielii și a criticii.

În rest, în toate domeniile gândirii și ale vieții, traversăm o epocă critică și, ca să zicem așa, inorganică, fiindcă totul este și a fost pus la îndoială, criticat, negat. Instituții, constituții, doctrine juridice și politice, concepție de artă, de filosofie și de metafizică, chiar cele mai fundamentale adevăruri științifice, totul se clatină și se prăbușește. Am arătat pe larg și am explicat de ce.

Spiritele cele mai reflexive ale vremurilor moderne, începând cu Kant, Saint-Simon, A. Comte mai ales, ultimamente Renouvier, foarte recent încă Durkheim și Leon Brunschwieg au observat și s-au alarmat. Ei au vrut să acționeze și să furnizeze gândirii și vieții o concepție organică. Fiecare în maniera sa a oferit o religie sau unele lucruri apropiate. Problema n-a fost încă rezolvată, dar trebuie să fie fără întârziere și va fi. Viața istoriei este o mișcare ritmică trecând de la o epocă organică și stabilă, la o epocă critică și revoluționară tranzitorie, instabilă, cât că cei ce-o trăiesc gândesc că ea este stabilă și definitivă. Or, îndoiala, metoda critică presupun și conțin deja noua credință, noua religie, căci ea conține criteriul rațiunii care se îndoiește și critică, etalonul în raport cu care se apreciază realitatea actuală. Nu te îndoiești de un adevăr decât atunci când presează și se concepe un lucru mai adevărat și nu se critică o religie pozitivă decât atunci când este deja pe drum o credință mai bună. Îndoiala, scepticismul și critica ce caracterizează timpul nostru sunt deci cele mai bune și mai sigure garanții ale noii credințe care ne va converti, pentru că ele sunt cele ce creează și pregătesc accesul în spirite. Ca întotdeauna, îndoiala și scepticismul se distrug ele-însele, plătesc în afirmația cea mai dogmatică și se fac urmate de epocă organică și stabilă care trebuie să închidă epoca inorganică și tranzitorie.

Va fi deci un nou adevăr, și, ca urmare, o nouă credință în Dumnezeu. Acest adevăr se proiectează în fața ochilor celui care-l caută anxios pe toate bulevardele din istorie. Filosofia istoriei este calea largă, calea regală, care-i conduc. Evoluția recentă a tuturor ideologiilor este ca o busolă care ne orienteză către noul adevăr. Toate noutățile artistice, literare, filosofice, științifice, juridice, politice și economice sunt orientate în direcția adevărului nou; ele sunt ca niște poteci care se deschid în aceeași cale și ca săgeți dirijate toate de manieră a ne conduce infailibil către ele.

SFÂRȘITUL PRIMULUI VOLUM