luni, 10 februarie 2020

MANICHEAN HYMN



MANICHEAN  HYMN



Milarepa – Puși Dinulescu – George Anca – Manichean hymn – Lenau – Surender Bhutani – Abdelhamid Senouci Berexi – Gerta Muller – Nicolae Grigore Mărășanu – Florin Costinescu – Octavian Soviany – Traian Vasilcău – Viorel Roman – Dimitrie Grama – Vasile Pogor – Mircea Cărtărescu – Ștefania Vasile – Vasile Ionac – Romulus Iulian Olariu




MILAREPA

Călătoria lui Marpa în India
şi visul lui Milarepa

În româneşte de George Anca


          ... În acest timp, lama plecă în nord către regiunea centrală. Într-o seară, după reuniunea ritualului, o Tara îi revelă lui Marpa Golegs în timpul somnului că el ignora o anume lecţie simbolică a lui Naropa, iar ea îl îndemna cu gestul. Se gândi lama că avea de mers a-l întâlni pe Naropa.
          Cum se întorsese în valea Mestecenilor şi câteva zile trecură, mie însumi, într-o noapte, îmi apăru o fată tânără în vis, albastru de cer, frumoasă-n roba-i de brocart şi podoabele de os, cu sprâncene şi gene de aur scânteietor.
          El mi-a spus: „Fiul meu, doctrina ta Mahamudra poartă la bodhi printr-o lungă meditaţie. Formula ta e a celor şase dogme. Tu o ai pe aceea ce te face a învia întru bodhi meditând-o o clipă. Cere-o”. A spus şi a dispărut.
          M-am gândit în mintea mea: „Fata aceasta tânără purta costumul Taras-elor. Să fie acesta un avertisment al zeilor? Să fie o răutate de demon? Nu ştiam. Orice-ar fi, nu cumva ştia maestrul meu, care este Buddha al trecutului, prezentului şi viitorului? Şi el nu cunoştea decât un lucru, dar tot lucrul, de la formula pentru a deveni Buddha, pe culmi, până la formula de a aduna, jos, o piatră spartă. Dacă e un avertisment al zeilor, am a cere doctrina învierii.
          Fără a lua în seamă zidul tainiţei mele, m-am dus aproape de lama. El strigă:
        „Pentru că nu rămâi într-o severă recluziune, un grav accident ne va fi ajuns. De ce-ai venit?”
          I-am povestit cum era tânăra fată şi ce-mi spusese, şi îl întrebai:
          „Să fie un avertisment, să fie o facere de rău? Nu ştiu. Dacă e un avertisment, am venit a-ţi cere doctrina învierii. Şi ţi-o cer”.
          Lama reflectă un moment şi zise:
          „Este doar un avertisment al zeilor. Când revenii din India, pandit-ul Naropa anunţa: 'Explicaţia doctrinei învierii'. Cum eram pe picior de plecare, n-am reţinut-o. Pentru aceea o s-o căutăm citind toate cărţile din India”.
          Zi şi noapte, maestru şi discipol, căutarăm cu ardoare cartea învierii. Aflarăm multe despre transmigrare. Dar n-am găsit niciun cuvânt despre înviere. Lama îmi spuse:
          „Avertismentul ce l-am primit în nordul Tibetului central mă îndemna a face aceeaşi cerere. Cum mai sunt şi alte formule pe care nu le cunosc, mă voi duce aşadar să le cer”.
          Eu l-am prevenit pe temeiul vârstei sale înaintate. Dar nu izbutii să-l opresc. Strângând în aur darurile discipolilor săi, el le luă într-o cupă plină şi plecă în India.
          Naropa murise. Dar voind a-l întâlni în pofida vieţii sale, Marpa consultă numeroase oracole şi i se prezise că îl va întâlni. Şi recitând rugăciuni plecă în căutarea lui. Îl întâlni într-o pădure virgină. Îl invită să vină în mănăstirea Phul-la-Hari. Şi acolo îi ceru formula învierii. Panditul Naropa răspunse:
          „Ţi-aduci aminte, ai primit vreun avertisment?
          - Nu-mi amintesc. N-am avut niciodată vreun avertisment. Un discipol de la mine, Veste-Bună, a primit avertismentul zeilor şi a venit să-mi ceară doctrina.
                        O, minune! strigă Naropa, în Tibetul întunecat, acest discipol seamănă soarelui pogorându-se peste zăpezi!”
Vorbind, el îşi ridică  mâinile împreună deasupra capului şi făcu această rugăciune

„Salut îţi aduc, o, discipol numit Veste Bună,
Asemeni soarelui pogorându-se peste zăpezi
În tenebrele sumbrului Septentrion”.

          Vorbind astfel, el închise ochii şi înclină de trei ori capul. Şi munţii Indiei şi arborii se aplecară de trei ori către Tibet. Încă şi astăzi arborii muntelui Phul-la-Hari au vârful aplecat către Tibet. Naropa îl învăţă, întru totul, formulele transmise de zei. Pe urmă el consultă oracolele. Felul de a saluta al lui Marpa prezicea o scurtă coborâre. Dar doctrina ajunsă prin mijlocitorul meu profetiza o coborâre spirituală mai lungă decât albia unui fluviu.
          Marpa se întoarce în Tibet. Se serba aniversarea morţii fiului său Darma Dode ce se petrecuse potrivit oracolului. Toţi călugării şi discipolii se adunaseră pentru ceremonie. Marii discipoli îl întrebară pe Marpa:
          Lama preţios, fiul tău este acum asemenea unui Buddha al celor trei epoci, norocul nostru a căzut. Tu însuţi îmbătrâneşti. Cum se va transmite preţioasa învăţătură Kadjupa? arată-ne care trebuie să ne fie ascultarea şi lucrul nostru.”
          Lama răspunde:
          „Eu şi tot pogorământul  panditului Naropa avem puterea de a citi în vise. Naropa a adus o profeţie bună pentru doctrina Kadjupa. Voi, mari discipoli, duceţi-vă şi aşteptaţi visele.”
          Atunci discipolii, după ce avură vise, le povestiră. Cu toate că toţi avuseseră vise fericite, nu le putea prinde povestirea. Eu am visat patru stâlpi. Îmi povestii astfel visul de faţă cu lama:

Cum lama purtător de sceptru îmi porunci
Trei nopţi visat-am un vis.
Lui lama îi cânt povestea-i.
Visat-am pe lume la miazănoapte
Un munte de nea înălţându-se, frumoase omături
Cu vârful mângâind cerul.
Soarele şi luna dădeau roată.
Lumina lui umplea spaţiul,
Vatra lui coperea pământul.
Spre patru drumuri cardinale curgeau fluvii.
Din ape se adăpau toate făpturile.
Şi toate se vărsau în mare.
Flori felurite străluceau.
Aşa mi-a fost visul în mare.
Îl spun lui lama, Buddha al celor trei epoci.

Ci mai visai cum pe cel munte nalt cu mărire frumoasă
La răsărit se ridica un stâlp mare.
În vârful stâlpului domnea un leu.
Coama de turcoază i se risipea în toate părţile.
El îşi desfăcu pe zăpadă ghearele.
Ochii săi căutau în slavă
Şi alerga pe zăpadă.
I-o spun lui Lama Buddha a trei epoci.

Am visat cum la miazăzi se ridica un stâlp mare.
În vârful stâlpului răcnea o tigroaică.
Părul zbârlit o coperea cu totul,
Ea de trei ori a surâs.
Ea îşi desfăcu pe păduri ghearele.
Şi cedri-n codri se amestecară.
I-o spun lui Lama Buddha a trei epoci.

Visat-am cum la apus un stâlp mare se înălţa.
În vârful coloanei plutea un mare garuda.
Aripile acestui garuda erau desfăcute.
Coarnele i se ridicau la cer.
Ochii lui căutau în slavă.
Şi a zburat în spaţiu.
I-o spun lui Lama Buddha a trei epoci.

Aşa e oracolul visului meu.
Mă gândesc, o fi un oracol ferice.
M-am bucurat de acest noroc.
De-ai vrea să-mi spui ce-nseamnă.

          Aşa am vorbit, şi lama, plin de bucurie, răspuns-a:
          „Acest vis e un vis fericit. Nevastă, pregăteşte un cerc bun de jertfe”.
          Şi mama strânse lucrurile necesare.
          Când discipolii şi fiii spirituali se adunară în jurul cercului de ofrande, lama le zise:
          „Ce vis minunat a avut Mila Trofeu de Diamant!”
          Marii discipoli întrebară:
          „Descurcând sensul şi semnele acestor vise, de-ai vrea să ne spui profeţia lor”.
          Atunci lama, marel avatar şi tălmăcitor, cântă discipolilor acest cântec ce dezvăluie visele:

Domn Buddha a trei epoci,
Pandit Naropa, ţie mă plec;
Voi toţi învăţăceii aşezaţi în acest loc,
Ascultaţi prezicerea de mirare a viitorului
Ce visele înseamnă.
Iar eu, bătrânul, vă voi desluşi.
Acest vârf al lumii în Septentrion
E doctrina lui Buddha ce se va răspândi în Tibet.
Acest munte de zăpadă îngheţată
E bătrânul tălmăcitor Marpa
Şi viitoarea doctrină Kadjupa.
Acest pisc de nea mângâind cerul
Este doctrina neasemuită.
Soarele şi luna dându-i roată
Sunt nevoinţa-luminoasă şi mila atotştiutoare.
Lumina ce umple spaţiul e munca de temei a lumii.
Cele patru fluvii ce curg în patru direcţii
Sunt rostirile celor patru taine întru mântuire.
Aceste fluvii adăpând toate fiinţele
Mântuie pe cei trecuţi la credinţă.
Toate aceste fluvii în mare căzând
Sunt unirea mamei şi fiilor.
Toate florile felurite strălucind
Sunt bucuria rodului neprihănit.
Visul în mare nu-i de rău ci ferice.
O, voi călugări şi învăţăcei aici adunaţi
Mai ales pe acest munte de nea frumos în mărirea-i.

Marea coloană ce se înalţă la răsărit
Este Tshur-ton Cuang-ge din Dol.
Leul domnind în vârful stâlpului
Arată firea de leu a lui Tshur-ton,
Coama lui de turcoază revărsată
Este învăţătura vorbei armonioase.
Cele patru gheare întinse pe zăpadă
Sunt presiunea celor patru însuşiri nesfârşite,
Privirea lui întoarsă spre cer
E un adio lumii făpturilor.
Drumul mândru pe albul omăturilor
E-ajungerea pe tărâmul liberării.
Nu-i de rău din răsărit. E ferice,
O, călugări şi învăţăcei aici adunaţi.

Marea coloană ce se înalţă la miazăzi
Este Gnog-ton Tcho-dor din Jung.
Tigroaica răcnind pe coloană
Arată firea de tigru a lui Gnog-ton,
Păru-i zbârlit peste toate membrele
Este învăţătura vorbei armonioase.
Cele trei surâsuri
Sunt cunoaşterea celor trei trupuri.
Ghearele întinse peste păduri
Sunt împlinirea celor patru sfinte slujbe.
Privirea sa întoarsă în slavă
Eun adio lumii făpturilor.
Drumul său mândru prin păduri dese
E ajungerea în tărâmul liberării.
Cedrii din codru întrulocaţi
Înseamnă o descendenţă de nepoţi moştenitori.
Visul de miazăzi nu e de rău. E ferice,
O, călugări şi învăţăcei adunaţi aici.

Marea coloană ce se ridică în apus
Este Me-ton Tson-po din Tsang-rong.
Marele garuda plutind pe stâlp
Arată firea de garuda a lui Me-ton.
Aripile desfăcute ale acestui garuda
Sunt învăţătura vorbei armonioase.
Coarnele sale îndreptate spre cer
Înseamnă meditarea în singurătate.
Privirea căutând în slăvi
Este un adio lumii făpturilor.
Zborul său prin imensitatea spaţiului
E ajungerea în ţinutul liberării.
Visul din apus nu-i de rău. E ferice,
O călugări şi învăţăcei aici adunaţi.

Marea coloană înălţată la miazănoapte
Este Milarepa din Kung thang.
Vulturul plutind peste stâlp
Arată că Mila e semen vulturului.
Ascuţitele-i aripi desfăcute
Sunt învăţătura vorbei armonioase.
Cuibul în steiul drumului
Spune că viaţa-i va fi mai tare ca steiul.
Puiul născut al acestui vultur
Spune că nu va avea rival.
Păsărelele ce umplu spaţiul
Înseamnă răspândirea învăţăturii Kadjupa.
Privirea sa întru tării
Este un adio lumii făpturilor.
Zborul lui întru imensitatea spaţiului
Este ajungerea în tărâmul liberării.
Visul de miazănoapte nu e de rău. E ferice,
Vouă v-o spun, celor aici adunaţi.
Mi se sfârşeşte lucru-mi de bătrân,
Ceasul vostru, învăţăcei, a venit.
De vorba-mi de bătrân e profetică,
Învăţătura perfectă ce se împărtăşeşte
Răspândi-se-va în viitor.

          Astfel grăi el. Atunci toţi de faţă se umplură de bucurie. Şi lama deschise marilor săi discipoli comoara doctrinei şi a maximelor. Ne instruia ziua. Noaptea, închişi în chilie, ne urmam ferice meditaţia.
          Într-o seară când stăpâna îşi făcea iniţierea, lama se gândi:
          „Fiecăruia dintre discipolii mei am a-i da legea şi datoria lui de împlinit. Voi consulta mâine zodiile zorilor.”
          A doua zi, în focurile aurorei, îşi văzu marii discipoli: Gnog-ton tho-dor din Jung comenta cartea Ydam-ului Hai Varra. Tshur-ton Ouang-do din Dol medita la migraţia sufletului. Ma-ton Tsus-po din Tsang-rong medita la iluminare. Eu meditam la căldura îndumnezeitoare. Astfel lama ştiu care ne era lucrarea fiecăruia.
          Îi dărui aşadar lui Gnogpa desluşirile asupra folosirii celor şase scopuri şi a celor patru metode înlănţuite ca un şirag de perle fine, cele şase giuvaeruri ale lui Naropa, mătăniile sale de rubin, o lingură pentru jertfe şi cartea Comentariilor indiene. Apoi îi zise:
          „Urmează-mi învăţăturile întru binele făpturilor”.
          Lui Tshur-ton Ouang-de din Dol, îi dădu Migraţia sufletului, asemeni unei păsări zburând printr-o fereastră deschisă; părul lui Naropa; boabe de nectar şi diademe din cinci materii diferite. Apoi zice:
          „Meditează la migraţia sufletului”.
          Lui Me-ton Tsumpo din Tsang-rong îi dărui iluminarea asemeni unui foc aprins în tenebre, clopoţelul şi vajra lui Naropa, damaru-ul lui Naropa şi kopala lui de sidef. Şi îi spune:
          „Liberează-te de mărginimi”.
         Mie îmi dărui legea eminentă a căldurii îndumnezeitoare, asemenea unui foc de lemn cioplit; căciula lui Maitripa şi veşmintele lui Naropa. Apoi îmi spune:
          „Du-te de rătăceşte în pustiile de spaimă şi zăpezi şi afundă-te în contemplare.
          La sfârşit, le spune tuturor călugărilor adunaţi în cerc împrejurul jertfelor:
          „Pe potriva darului de învăţătură corespunde zodiilor, le-am dat, întâi, urmaşilor mei duhovniceşti nevoinţele fiecăruia, deodată cu folosirea largă a lecţiilor mele. Pentru că fiul meu Darma Dode Boum nu mai este acum aici. De asemeni, v-am încredinţat drept moştenire părintească formulele doctrinei mele Kadjupa şi împărtăşirea binecuvântării mele. De aceea, fiţi plini de zel. Şi binele făpturilor va creşte.”
          Atunci fiecare mare discipol plecă spre ţinutul său. Lama îmi spune:
          „Tu mai rămâi vreo câţiva ani pe lângă mine. Îţi voi da încă o consacrare şi o iniţiere aparte. Va trebui să-mi rosteşti căutările duhului tău. De aceea rămâi într-o chilie desăvârşit închisă.”
          M-am retras în peştera numită Grota de Aramă după profeţia lui Naropa. Tatăl şi mama îmi dădură o parte din hrana pentru blidul meu de jertfe.


Mama Dagmema către Milarepa

Mă plec la picioarele lui Marpa cel plin de har.
O, fiule îndurător cât cei tari,
Nevoitor întru credinţă,
O, tu fiu cu noroc,
Nectarul lui lama e vin de înţelepţie,
Bea-l pe săturate şi mistuie-l.
Fie-n câmpiile binecuvântate de sus
A-l recunoaşte pe lama şi a merge la el.

Neuitându-ţi tatăl şi mama,
Neodihnit în plângerile tale cheamă-i,
Hrana cuvintelor folositoare inimii
Mănânc-o pe săturate şi mistui-o
Fie-n câmpiile binecuvântate de sus
A-l recunoaşte pe lama şi a merge la el.

Neuitându-ţi tatăl şi mama plini de milostenii,
Fii curajos în recunoştinţă.
Veşmântul suflului adânc al zeilor
Îmbracă-l cald şi mistuie-l.
Fie-n câmpiile binecuvântate de sus
A-l recunoaşte pe lama şi a merge la el.

Neuitând făpturile plăpânde
Îndreaptă-le pe calea bodhi.
Marele car purtător al învăţăturii spirituale
Sporeşte-l şi mistuie-l.
Fie-n câmpiile binecuvântate de sus
A-l recunoaşte pe lama şi a merge la el.

Fiule, nu uita a purta în inimă
Îndemnurile norocoasei stăpâne mame,
Mama ta le are mereu în mintea-i.
Fie-ne, mamă şi fiu cu inimile una
În câmpiile binecuvântate de sus
A ne recunoaşte mergând unul spre altul!
Fie-mi urarea a se împlini!
De binefaceri te înconjure credinţa!


Kadjupa

(Marpa lui Milarepa: Printre formulele doctorului Naropa este una superioară pe care nu o au ceilalţi mari discipoli. Ea este tradiţia orală revelată de zei şi eu ţi-o revărs ca pe un vas preaplin. Fie-mi veneraţii Ydami martori că nu te-am înşelat şi că nu există altă formulă. Jurându-se astfel, el cântă acest cântec:)

Slavă şi rugă vouă, cei plini de har.
De gândeşti la istoria străbunilor plini de haruri,
Ea e cuvântul de aur.
Îţi tulbură sufletul în dor nemărginit.
Păzeşte-n inimă vorba mare de mine ţie dăruită.
Toate celelalte nu preţuiesc atât.
Mulţi pomi nu poartă rod.
Ştiinţa nu e adevăr întotdeauna.
Ce-nveţi aici nu vezi dincolo.
A vorbi mult e fără de folos.
O bogăţie sfântă sporeşte inima.
De vrei să fii astfel bogat concentrează-te întru învăţătura-mi.
Această lume joasă e în lacrimi. Renunţă deci la bucurie.
Casele străbunilor noştri erau peşterile.
Locul pustiu şi singur e un popas dumnezeiesc.
Duhul întru duh e un cal negrăit a-l struni.
Trupul tău e un sanctuar.
Pietatea neîntreruptă e leacul cel mai bun.
Fiilor mei plini de minte
Le-am dat cuvântul ce închide toată înţelepciunea.
Eu, cuvântul şi credinţa ta treime-s.
Fie în mâinile fiului meu.
Pomul şi rodul să crească
Nestricându-se, nerisipindu-se, neuscându-se.


Cântecul lui Marpa către locuitorii palatului de miazăzi

Ruga-mă-voi maestrului meu plin de har,
Voi, nepreţuiţi străbuni întru duh,
Voi, ocrotiţi de păcat,
Voi, cei binecuvântaţi, binecuvântaţi-ne.

Voi, taine de adâncă învăţătură,
Cale scurtă şi cuprinzătoare,
Voi, cei binecuvântaţi, binecuvântaţi-ne.

Însumi io, Lo Tsawa Marpa,
Din miezul tainelor profund
Ce mă binecuvântă, vă binecuvânt.

Sfinţi Ydami şi zei din cer
Încărcaţi de fapte bune,
Voi, cei binecuvântaţi, binecuvântaţi-ne.

Fii întru duh şi învăţăcei,
Ferice de credinţă şi jurare,
Voi, ce sunteţi binecuvântaţi, binecuvântaţi-ne.

Muncile şi faptele voastre
Curate spre binele aproapelui
Fie binecuvântate şi noi binecuvântaţi.

Zei şi spiriduşi din lumea ochilor
Crdincioşi legămintelor dintre noi,
Voi ce sunteţi binecuvântaţi, binecuvântaţi-ne.

Zei şi oameni adunaţi pe acest loc
Pentru fericite oraţii,
Voi, ce sunteţi binecuvântaţi, binecuvântaţi-ne.


Puși Dinulescu

Pescăruşul lui Cehov

La 18 octombrie 1896, Cehov îi scria din Petersburg fratelui său M. P. Cehov:
Piesa s-a prăbuşit cu zgomot. În teatru, stăruia o încordare apăsătore, nedumerire şi jenă. Actorii au jucat idiot şi infam.
De aci morala: nu trebuie să scriu piese.
Cu toate acestea, sunt sănătos, viu şi nevătămat.
Tătucul vostru,
A. Cehov
Eram în Belle-Époque, Modern-Style-ul, cum îi ziceau englezii sau Jugendstil-ul, după denumirea germană. Ruşii n-aveau o denumire proprie, după câte ştiu eu, dar, probabil, cum erau ei de franţuziţi pe-atunci, cred că preferau să-i spună şi ei, ca românii, Belle- Époque, destul de franţuziţi fiind şi noi, nu? Însă ruşii mai erau şi foarte nemţiţi, aşa că… mai ştii?
Oricum, era şi vremea dandy-smului, care, dintre scriitori, şi-l avea ca model pe Oscar Wilde. Cehov era născut în acelaşi an cu englezul. Din păcate, aveau să plece din viaţă repede şi unul şi altul, Oscar la numai 40, înainte să se deschidă ultimul secol al mileniului, iar Antoşa la 44 de ani, în 1904, după ce scrisese, într-o cadenţă de patru acte, patru piese geniale, neegalate până acum.
I-a rezistat numai Shakespeare, care nici el nu-ntrecuse măsura la trăit şi plecase la numai 52 de ani.
Iar Cehov se afla acum, în acest sfârşit al toamnei lui 1896, când era război în Africa de sud, între buri şi englezi şi tot în Africa italienii erau învinşi de etiopieni, iar la Paris, Alfred Jarry stârnea indignare cu piesa lui Ubu Roi, în care, în fine, se rostea pe scenă detestabilul cuvânt merde, adică căcat, scuzaţi cacofonia!
Mai erau evenimente, sigur: începea goana după aur în Alaska şi se deschideau olimpiadele moderne, din nou în Grecia, dar acum nu numai pentru greci.
Dar mai cu seamă să observăm schimbările cruciale aduse de civilizaţie, fiindcă tocmai acum începe trecerea de la civilizaţia calului la cea a automobilului şi a avionului, în fine e vremea când apare Freud, ridicând tenebrele de pe sex şi Madam Curie cu soţul ei şi cu radioactivitatea lor artificală cu tot.
Iar piesa asta, despre care-i vorba, Cehov o terminase cu un an înainte, când, la 21 noiembrie, îi scria din Melihovo, proprietatea lui de lângă Moscova, prietenului A.S. Suvorin:
Am terminat piesa. Împotriva tuturor regulilor artei dramatice, am început-o forte şi am terminat-o pianissimo. Drept rezultat, mi-a ieşit o nuvelă. Sunt mai curând nemulţumit, decât mulţumit şi, recitindu-mi piesa nou-născută, mă conving o dată mai mult, că nu sunt dramaturg.
In finalul scrisorii, îl anunţa pe Suvorin că îi trimite un exemplar, rugându-l:
— Să nu-l mai dai la nimeni să-l citească!
Dacă modestia lui era sau nu reală n-are nici o importanţă.
Mai multă importanţă are probabil un contemporan al nostru, e vorba de Mircea Dinescu, socotit de unii clasic în viaţă, care cică ar fi declarat, odată, la un restaurant:
— Să nu ne jenăm să fim geniali!
Iar apoi, cică, pe un ton cântat, se spune c-ar fi adăugat:
— Noi nu suntem golani, noi suntem scriitori!
Am făcut, din trecere, şi această referinţă, cred, numai pentru că şi soţia lui Mircea a tradus Pescăruşul. Şi chiar varianta pe care Andrei Şerban a pus-o în scenă. Aşa că nu-i vorba aici de nici o josnică luare la mişto a unui mare scriitor de azi, de aici, din Geto-Dacia noastră mioritică!

 George Anca  

Pe front
          Casa e mică, oamenii mari. Câtă ţuică? Parcă satu' ăsta e mare aşa. Nici noi nu părem cine ştie ce. Adu şi tu o sticlă. Ia dumneata de bea cu invitatul dumitale. Că domnul Codru şi băiatu ăsta beau ei pe urmă.
          Ascultă, mă, când îmi dai cartea aia? De aventuri? Tu ai multe, cartea aia pe care o ai doar tu. N-o am numai eu, o are şi altcineva. Ştiu eu cine zici că o are, dar n-o are. L-am întrebat. Şi mi-e mi-o dă dacă o are.
          Doi erau. Unul se tocmea şi pentru o prăjină de pământ. Ălălalt nu vorbea cu oamenii din sat. Nimeni nu intra în curte, avea câini mulţi. Bea şi tu, că eu beau. Popa semăna a diavol. Înjura femeile: v-aţi tăvălit toată noaptea şi vreţi să vă spovedesc eu acum?
          Eram pe front şi într-o zi muream de foame, că nu prea aveam ce mânca. Noaptea făceam de gardă, ziua am trecut pe la un bătrân şi nevastă-sa să cerem ceva. Că n-aveau. Nu i-am crezut. În faţa casei, am văzut o căţea pe uşa beciului. Ştiu, ştiu, ai venit noaptea. Dar n-am îmblânzit întâi căţeau?
          Eu spun să ne dai şi nouă să bem, nene Onică. Nu bem mult, dar să nu ne mai uităm. Pentru voi am vin. Mai ai vin? Mai am, dar de vândut am numai rachiu. Vinul nici nu e aşa bun. Adă vin. Hm, ieşii după vin şi nu ştiu cine e la poartă. Ia să mai ies o dată. E şi întuneric.
          Ei, aici stă unul Onică Bălşan? Am treabă cu el, e acasă? Cum, mă, ce să fie ăsta. Ce-ai tu cu el, mă? Îl cauţi, ai? Da' eu de ce nu te cunosc? Ia stai mai bine să-ţi iau eu seama, nu fugi, dacă tot ai venit după mine. Stai, frate, că poate nu te omor. Nu mă cunoscuşi, cumnate.
          Ţi-ai pus aia pe faţă. De unde ai luat masca? E veche, nea Onică, am găsit-o în pod. Am speriat-o pe mămica şi fi-meu, am speriat pe toţi din vale, de pe lângă mine. Râd de se prăpădesc. Şi mă speriaşi şi pe mine. Eu îţi dădeam una. Mă speriasem şi eu de dumneata, ce mă făceam? Ia s-o mai văd, mă, la întuneric, că la lumină mă învăţ cu ea. Urâtă. Şi mare. Fugi cu ea de-aci.
          Am glumit şi eu. Ştiu că ai glumit, te primesc în casa mea. E ea mică, dar mai încapi şi tu. Vino cu mine să scoatem nişte vin. Aştepţi la uşă că n-am luat felinarul. Şi cum vezi? Dacă vezi, ce? Când o să intri în casă cu masca în cap, nimeni n-o să se mai sperie dacă o văd. Şi masca pentru asta e făcută. E făcută să râzi de ea. Ba nu. Am luat într-o cană. Le-o ajunge. Şi e târziu, mă. Sâmbătă.
          Plecă ăla cu masca? Ce, mă, ţi-era frică? Nu mai vru să intre, bău ceva afară. Să dusă. Poate îţi iese dumitale dinainte, să te văd. Şi cu tine, hotîrât, dacă îmi iese înaine, râd de mă prăpădesc. Şi cum să-mi iasă, mă, înainte, dacă e cumnată-to şi se duce în vale, acasă. Eu mă duc în dealul ălălalt. Păi credeam că nu te duci.
          Nu mai dai pe la proorocul ăla din coastă? Pe la Ilie mai dau. Nebun eşti şi tu. Auziţi, când a divorţat Ilie de muiere, în tribunal ţinea capul într-o parte, să nu vadă cumva pe nevastă-sa. Şi ăsta: bine, măi nene Ilie, de ce să faci aşa? Păi eu mă duceam la ea şi uite aşa o pupam, şi pe partea astalaltă. Fugi, că eşti dracu', piei! Aşa i-a zis bietu' Ilie.
          Mai are planetă? O are. În istorie mă pricep, nene. Eu, în istorie şi-n scriptură. Dar tu cum te pricepi în istorie, nu ştii tu istorie, cât mai are lumea de trăit? Mult mai are, nene. Până în anul 2000 mai are. De câte mii de ani e lumea? De sute de mii de ani. Numără-le, nu ştii, să ţi le număr eu. Sunt două mii de la Adam până la... Până la cine, spune dacă ştii. Nu ştiu. Ştiam, dar acum ştiu altfel şi n-o să mai ştiu nici aşa şi pe urmă nici aşa, dumneata ce mai ştii ceva şi niciodată nu uiţi cum e.
          Spune, nu ştiţi. Spune, mă, Nae, tu. Purtau oamenii sticla-n buzunar? De secetă. Aşa e. Şi au pierit prin apă. Potopul. Pe urmă, peste două mii de ani. Sodoma. Lasă, frate. Gomorenii, mai pe urmă. Purtau foc toţi, şi-n gură, ca acum, şi au pierit prin foc. Dar de la Noe ce a venit? Babel. Uite vezi că ea ştie, voi nu ştiţi. Ea are revelaţie, e genială, ea ştie. Voi de unde să ştiţi, vă mai şi lăudaţi.
          Istoria o ştiu, o ştiu. Ştii istoria? Cred că o ştiu... Când a domnit Ion... Cunosc, domnule, şi cunosc şi frontul, aşa cum ştii dumneata biblia. Biblia? Biblia pentru tine e ţuica, pentru nevastă-ta eşti tu când te-ai întors de pe front. Ce e pentru tine biblia, Codrule? O să-ţi spun cândva alte lucruri. Mâine pe unde eşti? Mâine aş putea să vorbesc mai mult, acum mi-e gândul în altă parte.
          Unde? Ţi-e gândul la muieri, hoţule. Dar cred că nu ţi-e acolo. Ţi-o fi la ceva greu, la vreo comoară. Cine a găsit comoara din dealul lui Andrei? Îţi spun eu cine, Mărin, vedea de vitele lui Andrei. Boul cât e de prost şi tot a găsit ce n-a găsit Mărin, a dat cu cornul în deal, ca boul, şi a sărit pământ. Şi n-a sărit numai pământ, a sărit şi un ban. Au luat toţi oamenii. Păi Mărin i-a pus într-o copaie şi până acasă i-a vărsat pe drum. Au găsit toţi. Erau bani vechi. Ungureşti.
          Rămaşi de la Rudeni. De la Rudeni? Cam ţineau cu hoţii. Veneau hoţii, zavragiii, aşa le zicea, şi ei îi adăposteau, să împartă banii. Trecuse unul pe la conacul lor şi se temuse. Fugise spre Argeş cu calul şi cu doi saci plini. Argint. O fi fost şi aur, mai ştii? Pe drum, i-au ieşit înainte şi l-au omorât. Au fugit şi banii i-au ascuns. I-a găsit Mărin.
         La ce te gândeai, biblia ta cum e? Ca acum, ca în noaptea asta. Bea matale ţuică, eu beau vin. Şi spaima mea vine de la ceva pe care dumneata îl cunoşti. Şi dumneata, nea Onică. El, nu, şi poate nici el. Soţia matale cunoştea şi ea ceea ce eu nu cunosc, dar acum a adormit, doarme cu capul pe masă, de obosită. Am venit în casa asta din întâmplare. M-am mutat în capul satului şi mi-am făcut casă şi-n pădure. L-am cunoscut eu şi pe tatăl tău. De-aia am venit din întâmplare, eu nu l-am cunoscut pe tatăl lui tata. Îl ştiu, l-am cunoscut. Am venit să te văd pe dumneata care l-ai cunoscut. Nu l-aş fi iubit dacă îl prindeam în viaţă.
          Era om priceput. O mai bătea el pe Gherghina, dar ştia multe. Era tâmplar mare. Mie îmi pare că un om, dacă ajunge la o vârstă, se poate simţi singur tatăl său. Eu nu mai sunt copilul tatălui meu. Am fost. Am vârsta pe care o avea el când mă năşteam. De aceea, pentru că nici pe el nu-l iubesc, mi-e dor de bunicu-meu şi aş vrea să-l fi văzut, să nu mă simt chiar orfan. Cu mama e altfel. Ea a îmbătrânit şi seamănă cu moarta de bunică-mea.
          Ştiu ce spui, dar e urât. Nu eşti tu liniştit şi pus pe trai cum e tac-to. Prin cap îţi pot trece toate câte sunt şi nu sunt, dar pe sub nas numai puţine, şi alea mă interesează pe mine. Nu pe mine. Eu am ce face. Eu stau acasă şi citesc. Văduv ca mine nu e prea rău. Unii cred că eşti nebun. Mie mi-a murit şi nu l-am văzut pe tatăl meu bun. Era copil când a murit. Mai mic ca mine, eu am 21 de ani şi jumătate, pe tata-mare l-am văzut, dar ce folos? Nu e bine să-ţi moară tatăl. Nici bunicii. Nici femeia. Dar să mori tu e bine? Eu voiam mereu să scap de moarte, dar nu-mi păsa. Voiam să mor numai ca să scap. Şi să nu mai mori. Păi n-am murit. Ce să mori tu? Nu băuşi rachiu. Nu mai băui, am fost beat toată săptămâna.


The Hymn on the End of the World -
A Manichaean liturgical hymn in Parthian.

The message of heaven and the earth`s answer :

Hear, oh world, the words of the Lord!
We would invoke the gods that they may save us
from this evil age of tyranny, full of strife and unbelief.
Oh angels and twins, save us from all distress.
That time (the end) has come,
Just as the redeemer (Mani) has written.


Lenau

Trestia

Drueben geht die Sonne scheiden,
Und der muede Tag entschlief.
Niederhangen hier die Weiden
In den Teich, so still, so tief.

Und ich muss mein Liebstes meiden:
Quill, o taeno, quill hervor!
Traurig saeulseln hier die Weiden
Und in Winde bebt das Rohr.

In mein stilles, tiefes Leiden
Strahlst du Fernes hell und mild,
wie durch Binsen hier und Weiden
Strahlt des Abendsternes Bild


Surender Bhutani  

A Lonely Cry

In the face of an impending doom
one has possibilities to be angry
undocumented dreamers have lost their way
now it is a turn of nastiness to take over
or exploit whatever is left over in life
Exploring the inner turmoil
one will reach the dead end soon
the lies one has been telling
are part of the truth
which one has lived in the past
It is enough to be born once
a dark absurdist farce should be over
there may be the shame of survival
if it is prolonged in an idiom
one will have a lonely cry
in the universe


Abdelhamid Senouci Berexi 
My dear friends,
The people have expressed themselves. He exposed his claims and claimed that it is a family affair. A lot of members of this great family have expressed themselves.
Many speak but little will get away!
What do we want?
- the safeguard and protection of our country, its unite and its territorial integrity.
- freedom and independence in decision-making.
- Justice and transparency.
- democracy and attachment to the values and principles that have guide our country from jughurta to our days through the charter of the soummam without forgetting all those who have been sacrifice for these values and principles.
On this solid base, build and consolidate our country!
The President of the republic will leave his position at the end of his mandate.... is it the time to hang him in the mud? He has been the representative of our country for a long time, he has committed our country in actions of international strategy of high stature that have given our country recognition and international respect.
Now he has announced his withdrawal from political life... Let's leave him in peace!
The people will have the republic that he calls for... but this republic will not be in chaos.
This Republic will be what the algerien people want and surely not what we show the reality in the Mena Space (Middle East, North Africa).
With Family, we have to dialogue! With Family, we need to find the solutions!

Gerta Muller 
M-am gîndit la roza robustă din inimă
la sufletul nefolositor ca o sită
dar proprietarul m-a-ntrebat:
cine cîştigă-n povestea asta
am spus: scapă pielea întreagă
el a ţipat: pielea nu-i
decît un fleac de batist ofensat
cu mintea haihui


Nicolae Grigore Mărășanu 

Magul de apă
(chemările)
Veniţi să căutăm fluviul cu bule de aer, în care trupurile ca vidrele ni le vom îmbăia!, striga Magul de apă.
Şi noi, năzuind spre un ţărm mai bogat şi mai pur, alergam într-acolo, la malurile, ca nişte metereze de oase!
Şi, încrezători în chemările Magului, ne spuneam: trebuie să existe pe aici, pe aproape, fluviul într-atâta promis!
Şi, transfiguraţi de chemare, căutam pe unde piatra fusese şlefuită de valuri şi unde corăbiile adormite în nisipuri visau.
E aici, e aici, fluviul către care alergăm de o viaţă!, striga Magul. Undele-i nevăzute, iată, curg pe sub noi, peste noi şi prin noi!
Să-l găsim şi-a lui undă-miracol de dureri să ne spele!
Şi mai îndârjiţi scormoneam printre cranii şi prore, ca într-un cufăr aruncat în mare demult, de se burduşise albia jinduitului fluviu cu noi, cu sufletele care, în ritmica, legănata mişcare, de Marele Val aminteau!
Şi alte popoare de trupuri alergau tot să sape; să caute fluviul cu bule de aer. Dar ca lanul sub coasă şi ele cădeau. Şi un munte de oase eram! Şi eram fluviul cu bule de aer! În care, în amurg, ca vidrele în propria nemurire ne îmbăiam!

Florin Costinescu 

Poveţe
Să nu strângi nuferi, o să sece lacul,
priveşte-le plutirea ireală,
eu nu ştiam că nuferii sunt anii,
că apa este veacul,
Să nu alungi pădurea, o să se piardă cerul,
străbate-o fără urmă şi fără de topoare,
eu nu ştiam că altminteri
mă va răpune gerul,
Să nu umbreşti culoarea că ochiul se închide
şi-o peşteră te fură cu braţe reci, de vid,
eu nu ştiam de somnul ce te strigă
cu voci de atlantide,
Poruncile zvârliră în sânge vechi năvoade,
nu căuta cenuşă în vatra ce nu arde,
nu încerca sămânţa să o rodeşti altunde,
decât acolo unde de-o chemi
îţi va răspunde,
Ascult şi azi o voce – nu ştiu de unde vine,
dar parcă-i tot mai rece în jurul meu
și-n mine...


Octavian Soviany 

O să păstrăm parfumul lumii noastre
În nişte mici flacoane de cleştar
Zburlindu-ne mustăţile albastre
Spre prinţii cu bricege-n buzunar
Şi vom privi peisajele lunare
Din bolul plin de magice licori
Iar când veţi destupa pe coridoare
Preabunii nostri domni vizitatori
Sticluţele depuse mărturie
Pe poliţa din dreapta sub obroc
Va flutura perdeaua vişinie
Şi-o să miroasă trist a iarmaroc
Cu unchi şi cu mătuşi din diaspora
Ce sorb la rândul lor după perdea
Ceva otrăvitor ca mandragora
Din ceştile plăpânde de cafea
Dar mai ales la cinci şi jumătate
O să vedeţi când veţi privi pe geam
Că sunt cu praf de aur presărate
Perucile pe care le purtam


Traian Vasilcău 

Psalmul Răbdării
Ai Răbdare, ninsoarea va trece,
Spală-ți ochii în ea, fă-i curați.
Mîna dă-mi, e timidă și rece.
Dumnezeu ne-a rugat să fim frați.
*
Ai Răbdare, durerea va trece,
Ispășești prin ea ani întinați.
Acuprinde-mă, răul să plece.
Dumnezeu ne-a rugat să fim frați.
*
Ai Răbdare, și moartea va trece!
Vom călca-o sub pași vindecați!
Și-om cînta, fiindcă-n noua Lui Lege
Dumnezeu ne-a rugat să fim frați!


Viorel Roman
 Romanii in laboratorul european / 37 / cel mai patriot conducator?
Cuza. El vrea unirea cu Roma, occidentalizare, dar monstruoasa coalitie, Frontul Salvarii ortodoxe il da jos, apoi toti conducatorii statului si bisericii sunt marionete ce-i tin pe moldo-valahi in lanturile grele ale duhovniciei si soborniciei moscovite si constantinopolitane. Si „E dificil sa eliberezi prostii de lanturile pe care le venereza.“ Voltaire
Fara unire cu Roma si esecul statului de drept occidental, Rusia revine la a „Treia Roma“, autocrata. Asta vrea si Frontul Salvarii moldo-valahe cu revenirea la monstruoasa coalitie si rotativa guvernamentala. Devalmasie ortodoxa, rit, glie, neam. Romexit. „Un popor care alege politicieni corupţi, impostori, hoţi şi trădători, nu este victimă, ci complice.“ George Orwell. Si cale de consecinta, apartenenta la Europa / UE este „absolut reversibila“. Macron, Presedintele Franței


Dimitrie Grama


Draga Viorel,
Sunt convins ca toate eforturile tale de a convinge sau macar de a influenta mentalitatea de acolo, vor esua la fel cum si eforturile altor inaintasi romani intelepti au esuat. Acum, in timpurile noastre si in viitorul prevezibil, ceeace tu si altii scriu este si va fi ceva izolat, disputat in cercuri foarte restranse de cativa indivizi, o suta-doua, o mie de oameni?
Lumea nu mai citeste! Se uita pe Facebook, Instagram la poze si barfe sau la TV unde marea majoritate a programelor promoveaza tocmai ceeace ce politicienii corupti si hoti doresc: indoctrinare si indobitocire si apoi seriale turcesti, braziliene, lasi fierbinti, manele, curve, vedete pop, criminali hoti care au averi si masini rapide cu care ei si copiii lor pot ucide fara sa fie trasi la raspundere.....
Nici pe vremea cand se citea, Eminescu, Caragiale, Eliade, Cioran, Maniu, etc., etc. nu au avut vreo sansa sa combata Coruptia din vechiul Regat!
Oamenii care s-au saturat de sistemul social-politic-religios de acolo, pleaca sau au plecat altundeva, acolo unde macar pot sa fie platiti decent pentru ceeace ce fac. Altii isi continua si acolo activitatea ca si in tara: fura, mint (diplome false), se prostituiaza, ucid, etc. contribuind la fortificarea renumelui, a faimei pe care romanii o au in Vest si pe care o stie toata lumea.
Roexit sau alt exit al vreunei tari europene fosta comunista nu poate fi comparat cu Brexit. De altfel cam nicio alta tara din Europa in afara de Olanda (si eventual Danemarca) nu pot fi comparate cu UK.  In UK si Olanda exista o tradidie de 700-800 de ani de "efort si exercitiu in democratie" si o cunoastere profunda a relatiilor internationale de business.
De altfel conducatorii UE, Germania si Franta nu i-au agreat niciodata pe englezi, decat acum din anii 1960 incoace, ipocritic, si inteleg dece, deoarece Franta de la 1400 incoace a cam luat tot timpul bataie si chiar si pe Napoleon pana la urma tot englezii l-au invins total si definitiv, iar Germania saraca a pierdut doua razboaie mondiale. De la ultimul li se trage nemtilor alergia la trabuc si fac matanii cand aud cuvantul "churchil". Iti dai seama ce ura poarta in piept nemtii pe care englezii si americanii i-au redus de la "rasa superioara" la oameni obisnuiti?!
Deci Brexit trebuia sa se intample mai devreme sau mai tarziu.
In rest lucrurile se vor schimba si in Europa de Vest tot mai mult in viitorul destul de apropiat ca urmare a acestei noi ere de emigrare a popoarelor dar si acest "fenomen" nu este ceva nou. Homo sapiens s-a tot mutat de colo-colo in ultimii 75.000 de ani si dupa disparitia, prin "evolutie social-politica" a Comunei Primitive, omul de pretutindeni a devenit tot mai corupt de putere si avutie.
Eu, cand sunt obosit de scandinavi, ma retrag cu Tonya in Muntii Banatului si acolo e liniste si bine si nu am nici cea mai mica ambitie sa schimb umanitatea in general sau pe romani in special. Vezi, din revolutionar am devenit un las indiferent!
DG Lenin



 Vasile Pogor
Poezie
    Neam vine și neam să trece, iar pămîntul în veci stă,
    Din visul zădărniciei aceasta mă deșteptă
    Muritoriu că este omul, toți o știu și o simțesc
    Dar puțini la adevărul vremelniciei gîndesc.
    Iubirea acea de sine ce în lume mișcă tot
    Din cuvîntătoriu îl face dobitoc pe om nitot.
    Cu nadă înșălătoare îl zmulge din adevăr
    Și-n prăpastia pierzării îl tîrîește de păr.
    Decît toți a fi mai mare, în patria mea dorem
    Și pentru pogorîtorii cei din mine o gătem.
    Aceasta cum se lucrează ? Să lucrează prin păcat.
    Ca să calc în așa treaptă, trebuie să fiu bogat,
    Ca să adun bogăție urmeaz-a fi răpitoriu,
    Crud, nemilostiv, sălbatec, mincinos și-nșălătoriu.
    Dar bogați mai sînt și alții ; trebuie sau să-i zatresc,
    Sau cu chipuri oarecare viclene să-i sărăcesc,
    Și pe toți cei deopotrivă cu mine să-i împilesc
    Și un drit cu osibire oarecare să-mi păstresc.
    Sufletul să-l dau uitării, cugetul neascultat
    Cu a sale mustrări toate să-l înnăduș prin păcat.
    Sîngele celui deaproape să-l privesc neoțărît
    Cum gîlgîiește cu spumă de mîna mea omorît.
    Văduva și sărmanul aceluia să-l privesc
    Îmbrăcat în haine negre la ușa mea cum zvoresc,
    Să văd muritori de foame să-i văd goli și umiliți.
    Strîngînd fărmături din masă pe supt păreți osîndiți.
    Fără îngrețăluire să știu de a lor avut
    Prin crîncenă sîlnicie că a-l răpi am putut.
    Pe patria-mi ticăloasă, aceea ce m-au născut
    Ce m-au adăpat ci șaăte și-n sînul ei m-au crescut.
    Să o vînd la orișicine va voi a o prăda,
    Obezile ca s-o lege eu să grăbesc a le da.
    Pe fiii săi cei durelnici prin vînzare să-i zăresc,
    Pe lăcuitorii pacinici, care sînt și ai miei frați,
    Cruzimei spre sfășuire să-i privesc de mine dați.
    Norodul în pătimire prin a mea faptă adus
    Și în giugul nedreptății suspinînd de mine pus
    A sale ohtări și lacrămi, gemătul întristatoriu,
    Să-mi fie din nesimțire un organ veselitoriu.
    Tot să răstorn pentru mine, tot să sfarm și să zdrobesc.
    Tot focului mistuire și sîmcelii să jărfesc,
    Și prin așa sîngerate și încumplite urmări
    Scara cătră înălțime să-mi zidesc din sfărîmări.
    Dar iată că sînt om mare, căci de mine toți se tem,
    Toți supt toiag de fer rece suspină și plîng și gem.
    Pînă cînd însă acestea toate am putut să le fac,
    Anii vrîstei mă dărmară și în patul morții zac.
    Fără să știu vreodată pofta mea a-mi sătura
    Fără să pociu în viață un ceas a mă bucura.
    Înfășurat de durere de ostenele dărmat,
    De grija a face răul ca de un vierme săpat,
    Pîngărit în fapte rele de cugetul mieu muncit
    Văd minutul acel groaznic al morții că au sosit.
    Cu cît puterea trupească s-apropie spre sfîrșit,
    Cu atîta să întartă cugetul spre dosădit,
    În oglinda minții mele el îmi arată pe rînd
    Cît am făcut fapte rele și ce m-așteaptă curînd.
    Mustrarea lui acea dreaptă o sîmpt bine, dar tîrziu :
    Că într-o clipală iată voi înceta a fi viu.
    Ce-au fost dar a mea viață ? Un durelnic valmașag
    De cruzimi, de prigonire și de cumpliri înșirat.
    Un suflet plin de păcate, la giudețul strașnic duc.
    Ce Mi-a folosi c-a zice, după vreme, un nepot,
    Dobitoc fără sîmțire, fără carne, fără bot :
    „Dovedesc prin documenturi că de-a dreptul mă pogor
    Tot din spiță bărbătească din Vasilie Pogor” ;
    Cînd dezbrăcat de sîmțire și în stihii desfăcut
    Nu voi auzi din aer nici nu voi sîmți din lut,
    Cînd focul ce zădărește patimile sufletești
    Și apa care dă vlagă vînzoșiei cei trupești,
    Întoarse la a lor vecinic și îmbelșugat izvor
    Nu vor mai lucra în trupul pomenitului Pogor ?
    Dar neam trece și neam vine, iar pămîntul în veac stă
    Acest adevăr prostatic pentru ce mă întristă,
    Cît în mormînt mă făcură a mea țărnă să o cerc,
    În vreme ce ieu sînt încă într-a viețuirei cerc ?
    Iaste pentru că văd oare pe un falnic muritoriu
    Lacom, nedrept și năpraznic, egoist și răpitoriu ?
    Ce puținare de suflet și de frică în zadar
    Cînd toate sînt trecătoare cîte vecinice să par !
    Cînd adevărul nu poate să stea mult mistuit ,
    Nici omul drept în uitare să zacă înnădușit !
    „Ca p-a Livanului chedru pe păcătos l-am văzut
    Înlățîndu-să spre nouri, dar după puțîn căzut
    Nu mai era în ființă nici locul nu i-am aflat ;
    Cînd pe a dreptului rudă nicăiuri n-am tîmpinat,
    Nici cerșitoare de pîine și nici lipsită de dar,
    Ca roa din cer pe dînsa să varsă milă și har.”
    Într-a lucrurilor fire dreptul are scutitoriu
    Și așăzămîntul vecinic îi iaste răsplătitoriu ;
    A nedreptului palaturi, pustiirei trist lăcaș,
    Ajung în curînd să fie cucuvearcilor sălaș.
    Și pristolul întru care lacomul său proslăvea
    Cu averea ce din lacrămi adunată o avea
    Acel poliit cu aur, acel lucit cu pocost
    Mîrșavilor tîrîtoare îl vezi pustiu adăpost.
    Sala înfrumusățată cu orhestră de cîntat
    Liliacului de noapte rămîne spre încuibat.
    Din zgomotul acel vesăl, ce într-însa răsuna,
    Cînd măgulitorii vremii acolo să aduna,
    Abia aud în răstîmpuri, duioasăle glăsuiri
    A cucuvearcii ce plînge grozavele răsipiri
    Galeriile surpate, stîlpii sfărîmați și căzuți,
    Piste aur, piste lustru îi văd cu mușchi învăscuți.
    Scările ce să văd roasă, de ominescul picior,
    Agiung să fie străpusă de troscot și urzîșor.
    Și fereastra întru care ceranile înflorea,
    Sfredelită de un șarpe ce să sorește pe ea.
    Răpitoriul ca o ceară în puțîn îl văd topit
    Într-un moștean ce îl lasă după sîne ticăit.
    Averile lui în pradă, numile lui blăstămat ;
    Rugul neamului său pică veșted, slab și defăimat.
    Și ca unul ce-n viață tuturor au fost pismaș,
    În tot omul după moarte își lasă cîte-un vrășmaș.
    Cel slab rămîne la dînsul și dreptul a-l cerceta,
    Sărmanul moștenirea părințască a-și căta.
    O văduvă întru lacrămi are de a jălui
    Averea ce răpitoriul căuta a-i mistui,
    Cel puternic răsplătirea vînează a-și izbîndi,
    De împilarea în care să sîlea a osîndi.
    Toți zîcînd cu a lui stare au ceva a descurca,
    Și ponos pe a lui nume și blăstăm a-i arunca
    Iar a norodului lacrămi, pe care el le-au prădat,
    Ca puhoiul cel năprasnic cel mai strașnic întărtat.
    Îneacă, răstoarnă, spală, tot cee ce-au mai rămas
    După vrednicul de ură al egoismului pas.


Mircea Cartarescu

Când ai nevoie de dragoste

când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.
când eşti nefericit nu are sens să o spui.
când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.
când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.
când eşti la pământ cine se interesează de tine?
cui îi pasă? cui o să-i pese vreodată?
fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine.
poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,
nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură.
fii lângă mine, ţine cu mine.
înţelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,
fii iubita mea permanentă.
hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă.
să ne ataşăm, să ajungem la echilibru.
dar nu sper nimic. nu primeşte dragoste
când ai nevoie de dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti la pamânt nici o femeie nu te cunoaşte.

Ștefania Vasile
Galasul rațiunii
Bogaţilor mereu ne păcăliți
Că mâine o să fie mult mai bine…
Vă e uşor că voi nu mai trăiți
Demult ca noi… de azi pe mâine!
Şi ne rânjiţi cu ură-n față
Privind la noi din tronuri aurite
Să nu gândiţi c-aşa veţi fi o viață
C-aveţi averi dar nu aveţi şi minte!
Nu ne trataţi cu ură şi trădare
Că ne-aţi vândut bucată cu bucată
Lărgindu-vă imense buzunare
Să-ncapă-n ele visteria toată!
Voi aţi adus peste popor ocară
Oraşe fără fabrici ați lăsat
Fără de sfânt este a noastră sfântã țară,
Iar tinerii departe au plecat!
Ne-aţi sărăcit de tată şi de mamă
Copii ce au rămas pe la bunici
Străinii se mândresc cu noi afară,
Că suntem pricepuți și iscusiți.
Şi spun că suntem harnici din ‘născare
Dar că venim din satul fără câini…
Noi avem câini numai că fiecare
Îşi ține strâns de osul ce-are-n mâini!
Nu vă uitați la mâinile muncite
La fruntea cea brăzdată de nevoi
Să ştiţi că palmele bătătorite
Vă vor lovi odată şi pe voi!
Şi nu-i nimic mai dureros în viață
Ca bătătura care te-a lovit
Cu toată-a ei putere peste față
Brăzdând obrazul fin şi nemuncit!
Tu, teme-te bogate de furia
Ce fruntea-adânc brăzdată a adunat
Că-n ea se-adună toată nebunia
Acelora ce foame-au îndurat!
Pedeapsa ţi-e aproape tu hapsâne,
Să nu gândeşti că vei scăpa aşa!
Că moartea sapă gropi şi pentru tine
Vasile Ionac


Pețâtul
Când o vrut să se însoare
Ion, Grăbosu din Țărmurea,
o fost dus a pețî la Iulica Dupamniază,
de către Ulicarițu,
că el știa unde și cu cine se culcă găinile
pe ulița Iulicii.
-fost-ai, mă? îl întreabă Gavriș, fratele,
pe Grăbosu.
-am fost.
-și cum o fost?
-bine.
-numa bine?
-îhî.
-spune-mi, ce ați povestit?
-multe.
-vreau să știu și io…
-apoi mă, Gavriș, după ce o fost Iulica de față,
tăți o ieșit afară din casă,
bagsama să mă verifice dacă fur…
-și?...
-nu mă mai întrerupe, că mă pierd de gânduri…
-zi.
-apoi am rămas cu Iulica
Care era îmbrăcată într-o rotie de diftin
cusută pă jumătate,
de i se vedeau măruntaiele jenunțâlor.
-treci peste detalii… și?
-m-am uitat la ie pă sub clop.
-și?
-apoi mi-am luat clopul din cap.
-zii odată…
-apoi am stat, am așteptat un pic,
apoi iară m-am uitat… până când o dar Dumniezo
să vină ai iei acasă cu Ulicarițu cu tăt.
erau omeniți bine,
că m-am uitat atent la ei.
-și Iulica. Iulica ce-o zâs?
-o așteptat.
-și cum era Iulica?
-nu am prea băgat de samă,
că stătea în dreptul fereștii
prin care dupamniază bate Soarele.
-și, cum ați rămas înțăleși? vine după tine? spune-odată!
-ho, nu te grăbdi, ți-am zâs tăt, cuvânt cu cuvânt…
-și-amu?
-aștept răspuns!


Romulus Iulian Olariu
 CĂLĂTORIE

(din Centru la șteamp)

Maestrului
George Anca

Sempitern lotus
albastru, călare pe
Inorog, re-vin
acasă (prin Valea cu
Plângeri): din Nemurire;

cu cel de-al treilea
ochi, deschis în vârf de corn,
lin sedus, de trei
Ursitoare, contemplu
calm, Nirvana cea Mare

și mă tot re-văd
(insistent, spre final; prin
trans-mutările
strict interioare): străvechi
androgin primordial!

Un comentariu:

  1. George Anca a fost o personalitate marcantă a culturii și literaturii române. A fost un poet aparte, în afara normalității. Greu de înțeles. Scrisul său se adresează celor cu pregătire specială, nivel de înțelegere sporit, sensibilitate specială, și cu viziune clară asupra evoluției literaturii. Un Gigant!

    Dacă poezia obișnuită e formată din două narațiuni, o narațiune textuală și una purtătoare de mesaj, la Anca există o a treia narațiune greu de explicat pentru un cititor obișnuit ca mine, însă profund copleșit de existența ei. Un om exemplar, Anca era cu zeci de ani înaintea maturizării literaturii române și universale. Va rămâne alături de titanii artei cuvântului scris, al civilizației și culturii omului pe pământ.

    RăspundețiȘtergere