duminică, 23 februarie 2020

RODICA – ALEXANDRA MARIA -GEORGE

  RODICA – ALEXANDRA MARIA -GEORGE


Rodica Anca – Alexandra-Maria Anca – George Anca


  Emilia Țuțuianu - Interviu cu dna. Rodica Anca 


Emilia Ţuţuianu: Intervievata mea este distinsa doamnă Rodica Anca, ,,mama” studenţilor Universităţii din Delhi. Acest apelativ, mărturisesc, mi-a plăcut foarte mult! Cum s-a ajuns la el? Face parte din ,,Peregrinările Prinţului cel Trist”?

Rodica Anca: Vă închipuiți cât am fost de fericită spunându-mi-se „mamă”, în românește, tocmai în „mata” India, mama mamelor. Foarte simplu, mă priveau și mă respectau ca pe o mamă. Peregrinările Prințului  se terminaseră, literar, cu mult înainte de India. Dar, cine știe?

E.Ţ.: În volumul ,,Peregrinările Prinţului cel Trist” v-aţi propus să sondați inconştientul uman, profunzimea personalităţii, pentru a descifra şi a încerca rezolvarea acelor stări interioare specific umane. Florin Costinescu le identifică cu un continent ,,al începutului şi al seninei ascendenţe umane”. Ca psiholog m-a uimit uşurinţa de-a reda acest cadru al psihicului uman. Arta, Literatura, dorinţa de Frumos şi experienţele trăite în mijlocul ,,fraţilor” lui Tagore, v-au dezvoltat un fel de principiu al realităţii. Acest principiu, împreună cu principiul plăcerii, guvernează scrierile dumneavoastră. Practic, bucuria, satisfacţia le obţineţi nu prin calea cea mai scurtă, ci prin acceptarea deturnării, în funcţie de condiţiile impuse de mediul exterior. Ce rol a avut realitatea românească în devenirea dumneavoastră?

R.A.: Îmi face plăcere să vă dau dreptate, eu nefiind psiholog, ci artist plastic, ceramist, poate pierzându-mă, cât conversăm, între „principiul realității” și cel al „plăcerii”. M-am simțit flatatată de interpretarea d-lui Florin Costinescu „asupra seninei ascendențe umane” așa cum o identifică în peregrinările prințului. Nu mai puțin mă onorează  „uimirea” dumneavoastră, în fapt eu lăsându-mă, când am scris, purtată de imaginația  în care m-a absorbit subconștientul. 
          Cum vă spuneam, Prințul - un dicteu al creierului - este anterior întâlnirii cu „frații” lui Tagore. Da, peregrinarea imaginară o fi anticipat, poate, pe cea reală, în univeralitatea Indiei - Bharat. Mulțumesc lui Dumnezeu  pentru prilejul de a mă apropia de Vede, de cultura și viața indiană, de oamenii trăitori acolo. Bineînțeles, prin studiu și interactivitate cu gâditori, vecini universitari și necunoacuți  întâlniți  întâmplător.
          N-am dus-o grozav, doar nici alocație pentru copil nu mai primeam acasă - ca să cumpărăm biletele de avion pentru mine și copil, ne-am vândut mașina de cusut și cea de tricotat, verighetele și câte și mai câte. Nici tropicul nu seamănă cu paralela 45, nici indienii nu sunt români - excepție, studenții noștri, „copii mei”. Dar, din punct de vedere al sufletului, una peste alta, călătoria și viața în India au fost cea mai fericită realizare a vieții mele.
          „Realitatea românească” de atunci ne-a oropsit  pe noi ca pe toți românii. Spiritual, ne-am simțit mai români ca oricând, mai ales că, în Delhi, nu exista, de exemplu, o biserică ortodoxă și nici filarmonică. Ne erau, însă, în suflet, ascultând sarong, sitar sau veena, muzica și natya de templu.
          Mult după ce ne întorsesem acasă, prietena mea Esha Beteille mi-a cerut să scriu o carte despre cum am trăit în vremea lui Ceaușescu, pentru a o publica în editura ei împreună cu Cambridge University Press (lucrasem împreună cu ea la Oxford University Press - eu am ilustrat manuale și dicționare pentru copiii din Bhutan). M-am mirat, am scris (și tradus) Donosteea, fără politică însă - toți eram nimeni - dând-o tot pe India, presărând și scrisori Delhi-București, de când mă întorsesem singură să salvez apartamentul din București, scos la licitație. De văitat, la ce să mă mai fi văitat? S-or fi dus, cu tinerețea noastră, ceaușismele, s-or fi și întors.

E.Ţ.: Amprenta destinului nostru poartă de cele mai multe ori reminiscențele copilăriei. Cum a fost copilăria dumneavoastră?

R.A.: Am fost un copil orfan de mamă, de la zece ani. M-a crescut sora mamei, care mi-a fost alături toată viața ei, apucâd să se simtă fericită, scurt timp, crescându-și nepoata. M-au ținut în viață cărțile citite. După moartea mamei, la zece ani, am fost la școală în Bărboi-Mehedinți, fericită de Calea Robilor, păduri, animale, dealuri cu vii și cireși, mai ales oamenii din sat. Nimic mai frumos.

E.Ţ.: Dorinţa de-a urma Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu, într-o perioadă sensibilă a societăţii româneşti, a fost uşoară? Vorbiţi-ne de acea perioadă, a anului 1965…

R.A.: Sătulă de activitatea de conțopist, am aruncat hârtiile și creioanele din mână, și am mers la Institutul „Nicolae Grigorescu”, Facultatea de Arte Decorative. Absolvisem Școala populară de artă - pictură și desen, tot ca o fugă din realitate, care m-a ajutat să iau examenul de admitere. 1965? Atmosfera traiului, peste efectele dictaturilor, era combustionată de tinerețe, de un succes personal, de studenția care a urmat, și oarecare carieră ceramică.

E.Ţ.: În volumul Jurnalul de Delhi, faceţi o incursiune în viaţa poporului indian, viaţă care v-a captivat. Cum aţi trăit acele momente, departe de casă?

R.A.: Eufemistic spus, dar poporul indian mi-era universitar, povestit de profesori, studenți, multe tomuri. Chiar, multe, multe limbi, rituri, politici post-independență ne deveniseră  familiare, ne integrasem. Prieteniile, vecinătățile, empatiile pe viață ne-au dublat umanitatea. Mi-au rămas nemuritoare Leela, Urmila, Margaret, Esha. Viața era nouă, cultura era nemărginită, alți oameni, alte obiceiuri, altă mentalitate. Am învățat continuu devenirea indiană, nu fără a crește și ca româncă: nu era nimic nereciproc în relațiile noastre. Uneori mi se părea că prietenele mele se simțeau românce. Urmila Rani Trika este traducătoarea în sanscrită a Luceafărului eminescian, în prezența noastră. Alexandra-Maria, fiica noastră, elevă la Shanti Niketan School (unde au învățat și fiii Indirei Gandhi, aduși de pandit Nehru) a întrecut orice propagandă imaginabilă a românei, în felul ei de leader.

E.Ţ.: Aveţi fericirea de-a avea alături un redutabil partener: intelectualul și poetul George Anca. Cum v-aţi cunoscut?

R.A.: Eram în vacanță în Bucegi, la Pârâul Rece, ieșisem la o cafea și o țigară pe terasa cabanei. Și-a apărut domnu', care venea de la Sinaia cu un grup de scriitori studenți  să se producă în fața eventualilor spectatori. Și neavând el țigări și văzându-mă singură la o masă, cu pachetul plin, s-a așezat lângă mine și n-a mai plecat până nu le-a fumat pe toate. Ne-am prezentat, ne-am înțeles ca, în toamnă, când va veni la cursuri, să mă caute și-om mai vedea. Și de-atunci au trecut peste 50 de ani și tot mai vedem

E.Ţ.: Cum vedeți lumea azi? Cum vedeți evoluția în cultură?

R.A.: O văd cum mă vede ea pe mine, adică prin sită. Cultura? Cam lipsește în perioada asta. Puțini au rămas preocupați de ea. Pe tineri - nu toți, slavă domnului - nu-i interesează. Nici nu prea mai au, din copilărie, educația pentru cultură.  Copii needucați, adulți bădărani.

E.Ţ.: Ce hobby-uri aveți? Mai pictați?

R.A.: Poate cu nepotul de patru ani. Ce să spun, că n-am avut bani de culori? Că i-am dat pe avioane? Din copilărie, am citit feroce, acum mi-a slăbit vederea, nici pentru integrame nu mai am răbdare. Totuși, țigări, cafea, Discovery. Plus acest interviu (la ce mi-o fi trebuind?)

E.Ţ.: Cum este să trăiești ,,în dodii,,?

R.A.: Ca mai sus... Dodiile sunt ale lui Creangă, Eminescu, Brâncuși. Cu greu aș mai trăi fără ele, fără ei. Noroc cu soțul meu, că e dodios de nu se mai poate.

E.Ţ.: Ce regrete aveți, ce nereușite, neîmpliniri?

R.A.: Multe. Să nu mai vorbim de ele. Nu m-au terminat încă.

E.Ţ.: Ce bucurii vă urmăresc, în ce considerați că v-ați împlinit?

R.A.: Multe m-or fi urmărit. Împliniri - fie-mea și familia noastră, prietenii de-o viață, care rămân tot mai puțin pe zi ce trece.

E.Ţ.: Care este diferența de civilizație a femeilor indiene comparativ cu cele din țară?

R.A.: Cred că nu mai este nicio diferență, își iubesc copiii, familia, prietenii, țara și zeii lor străvechi (pe care și eu îi mai iubesc).

E.Ţ.: Două culturi, alte destine. O fascinație a celor iluminați ce au cunoscut India.

R.A.: India, odată ce-ai cunoscut-o, rămâne un subiect fascinant pentru toată viața.

E.Ţ.: Ce personalități v-au marcat drumul scrisului sau felul de a vedea viața, ce idoli ați avut în tinerețe?

R.A.: Am scris cum am vrut eu, nu ca unul sau ca altul, și n-am avut idoli în afară de clasici, fie ei români sau străini. Bineînțeles, prin cenacluri am umblat și eu împreună cu domnu'.

E.Ţ.: Ce planuri de viitor aveți?

R.A.: Ehe...La aproape optzeci... întâlnirea cu Dumnezeu.

E.Ţ.: Cum vedeți conflictul dintre generații?

R.A.: Eu n-am niciun conflict cu nimeni. Nu mă interesează că se vorbește asurzitor despre acest conflict.

E.Ţ.: Cum vedeți acum rolul femeii în societate?

R.A.: Cred că rolul ei este mare în societate, dar n-o ascultă nimeni.

E.Ţ.: Un sfat pentru femeia de azi?

R.A.: Să-și educe copiii, mai ales în primii 7 ani, în spiritul culturii, bunului simț și iubirii de oameni.

Rodica Anca – Excerpts



Shivji
Aserara am fost la restaurant. Oberoi. Au venit Leela si Sharma si ne-au luat, si ne-au dus, si ne-au ospatat cu tot felul de bunatati indiene. Cred ca au dat mii si mii de rupii. Ce sa le fac, ele au vrut, eu as fi preferat sa stam acasa, sa comandam cina jos, si sa vorbim. De vorbit, am vorbit si acolo. Sarma a fost maritata, divortase de doua luni, ca nu se intelegeau. Dar, cum am mai spus, o femeie divortata, aici e ca si stigmatizata. Leela, maica-sa e plina de viata. Micuta, mai scunda chiar decit mine, plina de energie, bucuroasa tare sa ne revada. Sharma e putin mai inalta decat ea, durdului si frumusica. Are ceva, nu stiu ce, un fel de lipici, de vino-n coace, ceeace o face foarte placuta. Am aflat si despre Neeru, sora ei mai mare, maritata in California, tot cu un indian, care are o fetita de doi ani, dupa care Leela e innebunita. Ii pare rau ca Shivji nu a apucat sa o vada si sa o tina in brate. Ca, povestea Leela, ea se juca cu copiii, ii strangea imprejurul ei, dar daca sotul ei intra in camera, fara sa vorbeasca cu vreunul, doar stand si privindu-i, incet-incet, toti copiii s-ar fi dus la el. A murit in 1999, pe 1 iulie. A fost ucis. Fusese la banca, a fost urmarit si chiar la cateva case de locuinta lui, ziua, la 11.30, a fost jefuit si lovit in cap. A murit la spital, dupa trei zile, fara sa-si mai revina. Bineinteles ca politia n-a mai descoperit nici pana azi cine l-a ucis. Si, lucru ciudat, exact aceeasi intimplare, in aceeasi zi si la aceeasi ora, s-a petrecut intr-o alta parte a orasului cu un cunoscut de al lor, care avea 2 crore (200.000) in geanta, scoase de la banca, in fata locuintei. Cineva l-a amenintat cu pistolul, el a spus sa ia banii dar sa nu-l impuste, a luat banii si l-a si impuscat. Nici asasinul lui n-a fost descoperit. Leela era trista, dar impacata cu situatia acuma, ca, viata trebuie sa mearga inainte. Norocul si taria ei sunt cele doua fete. La inceput a fost suparata pe toata lumea, dar, incet, rana s-a inchis, desi o doare, si isi vede de ale doua fete. Se duce in fiecare an in California, la Neeru, Sharma sta cu ea, asa ca se descurca cumva cu durerea ei. Si ce om deosebit era Shivji! Si mare personalitate in domeniul dreptului. Cina de aseara a fost, cred eu, si in amintirea lui, si pentru a ne dovedi ca se desurca. La venire au urcat la noi si-mi pare rau ca nu le-am tratat cu cate o tuica, fiindca am inteles de la Nana ca ele ar fi vrut sa ia si vin la masa, dar daca noi n-am vrut…
       Jurnal Dedelhi, Bibliotheca,  2005

Prințul cel trist
          Când depărtările înghițiră castelul de cleștar și negurile cuprinseră tot spațiul, Domnița își întoarse privirile spre nemărginirea din jur. Balaurul plutea în întuneric, scânteie minusculă în necuprins, fărâmă de rază, călătoare în bezna atotstăpânitoare.
          Trecu timp după timp, și în jurul lor tot Nimicul. Hăuri nesfârșite și tăcute, după hăuri de întuneric și înolburări fără formă în care pândeau fantasme nevăzute și viclene.
          Dar cei doi Călători se strecurară fără teamă printre primejdii, mai departe, tot mai departe, prin împărăția Neantului pustiu și dezolant.
          Undeva, într-o altă parte a Nesfârșitului, trăia, și cred că mai trăiește și azi, un Uriaș. Era atât de mare încât putea purta în brațele sale tot cerul cu toate stelele și cu toate hăurile lui. Era atât de mare, încât sufletul său cuprindea în iubirea sa nemărginită întreg neamul de suflete din univers.
          Era atât de mare, încât era pretutindeni și, în același timp, deoadată, știind tot ce se petrece oriunde, oricând.
          Uriașul acesta avea în grija sa toate lumile, toate sufletele, și se îngrijea ca lucrurile să meargă bine și armonios pretutindeni.
          Fiind atât de mare, nimeni nu-l putuse vedea vreodată, cu toate că se bănuia existența sa.
          Dar Uriașul cel Bun putea, dacă era voia lui, să ia diferite înfățișări și să comunice astfel cu cei aflați în nevoie, cu cei care-l căutau cu sârg de-a lungul vieții lor.
          Astfel că Uriașul știa că de undeva din depărtări, o Domniță dornică de cunoaștere pornise pe calea cea grea către alte lumi, purtând mai departe în dorința de a ști a lungului său și de strămoși înțelepți. Și avu grijă de ea și de Balaurul său pe drumurile nesfârșite, călăuzindu-i cu dragoste către el.
          Cei doi, Balaurul și Domnița, nu bănuiau nimic, crezând că ei sunt cei care își aleg calea. După multă vreme, un roi întreg de luminițe prinse a licări în depărtările întunecoase.
          Tare s-au mai bucurat cei doi, visând la cele ce le vor afla acolo, sperând că vor întâlni oameni ce se vor bucura, la rândul lor, de întâlnire.
          Dar mai aveau încă mult de mers, atât erau de îndepărtate luminile acelea firave.
          Într-o vreme, obosită și nerăbdătoare, Domnița ațipi. În vis i se arătară Prințul cel Trist și Domnița cea Bălaie, părinții ei.
          Domnița, fiica lor, tare s-a mai bucurat, că multă vreme trecuse de când lăsaseră lumea aceasta pentru o alta, în care se întâlniseră cu moșii și strămoșii lor, dar Domnița le dusese dorul de când  era copilă.
          - Mamă, tată, strigă ea, alergând în brațele lor. Cât de mult mi-am dorit să vă mai văd, să vă simt îmbrățișările voastre pline de iubire, să-mi pun capul pe umerii voștri pentru a mă alina de dorul pentru voi. Deși știu că e doar un vis, sunt tare fericită că vă vă revăd.
- Am venit, copilă iubită, să-ți dăm și noi binecuvântarea în tot ce vei face. Noi te străjim cu dragostea noastră, îți suntem mereu în preajmă și veghem calea ta.
          Peregrinarile Printului cel Trist/The Melancholy Prince, Bibliotheca,2003

Donostea
...
Fiindcă m-am străduit foarte tare să fiu o studentă silitoare şi muncitoare, după ce am terminat anul întâi, începînd cu următorul, am avut bursă până ce am terminat institutul, Şi, drept premiu pe anul I am primit un loc în tabăra studenţească de la Pârâul Rece. Era vara anului l965.
 Acolo l-am întâlnit pe viitorul meu soţ, George Anca. Era student filologie.Veniseră mai mulţi studenţi, colegi cu el, la un cenaclu, sau recital de poezie la Sinaia, şi de acolo au venit la Pârâul Rece în excursie. Au venit la masa noastră, unde noi, fetele, ieşisem la o îngheţată, cred. El şi un prieten şi coleg. Am stat de vorbă, ne-au citit din versurile lor, G. mi-a fumat ţigările, parcă am jucat şeptic, au stat până spre seară, când aveau tren spre Bucureşti. Inainte de plecare am schimbat adresele, hotărând să ne vedem în toamnă, când începeau cursurile. Peste vacanţă ne-am scris câteva scrisori, apoi  ne-am întâlnit şi am rămas prieteni. Peste un an, pe 3 iunie 1966 ne.am căsătorit şi iată, peste o lună se împlinesc 46 de ani! Ne-am împăcat  foarte bine, parcă am fi fost meniţi unul celuilalt.
În ziua aceea ploua.Se zice că dacă-ţi plouă la nuntă o să ai o viaţă îmbelşugată. În ceeace priveşte viaţa sufletului, aşa a fost. Am făcut numai căsătoria civilă. A fost taică-meu şi câţiva colegi de-ai mei şi de-ai lui. N-aveam cine ştie ce toalete, erau vechi dar onorabile, apoi am mers acasă la noi unde ne aşteptau nişte prăjituri şi vreo patru-cinci sticle de Grasă de Cotnari, la trrei sferturi, aranjate toate frumos pe masă, de Tanti Rina.
Căsătoria religioasă am reuşit s-o facem abia după vreo trei ani, când nişte prieteni care emigraseră în Statele Unite au venit în vizită şi ne-au cununat la biserică. Tot  ei ne-au dus apoi la un restaurant, pe noi şi pe Aurelia şi Petre Diaconu, sora şi cumnatul naşei Didi. Preotul care  a oficiat era Ştefan,fratele naşului Gicu Alexe. Şi asta a fost tot. Am primit cadou de la ei un frumos serviciu de masă din porţelan pe care l-am păstrat şi, cînd s-a căsătorit fata noastră, i l-am dat ei şi soţului ei ca amintire.
...
There I met my future husband, George Anca. He was studying   Philology, at  the Bucharest University.  Several fellow students, colleagues with him, had started a circle  recital of poetry in Sinaia, and from there  came to the Pârâul Rece in trip. They came to our table where we, the girls, came out to an ice cream, I think. He and a friend and colleague. We chatted, they have read from their lyrics, G. smoked my cigarettes, as we  played cards, they stayed up to about evening, when they had train to Bucharest. Before going, we have changed addresses, deciding to see us in the autumn, when we started the  courses. Over the holiday we wrote a few letters and then we met and we remained friends. Over a year later, on June 3rd, 1966 we got married and, behold, over a month, our marriage  will reach 46 years! We have reconciled  very well, we have been destined one another.
 It was raining that day. It is said that if it rains on your wedding, you will have an abundant life. As the soul is concerned, so it was. We did only civil marriage, then.  My father and a few of my colleagues and of his, were together with us, We hadn't who knows what dressings, old but reliable, then we went home  where we were expected by some cakes and about four to five bottles of wine Grasă de Cotnari, at three quarters, all arranged nicely on the table by Aunty Rina.
Religious marriage we managed to do only after about three years, when some friends who had emigrated in the United States came to visit and we had the wedding at the Church. After the ceremony, they took us to a restaurant, with Aurelia and Petre, sister and brother in law of godmother Didi.  The priest who officiated was Stephen, brother of the godfather.  And that was it. We received as gift from them a beautiful porcelain table service that we have kept and when  our daughter  married, we've given it her and her husband as a memento.
  We were students both of us, I was in III, he in IV. We lived with the two scholarships. And yet some more money which my father could give us without being caught by his wife. A scholarship was enough  for a month canteen card. We were buying one and ate both of us. The other scholarship we used for rent, transportation, tickets to the cinema, and other food for the evening and morning. Also with the money from Dad, of course, about as much as a scholarship.
In the summer holidays  I was going in practice at ceramic factories in the country. Immediately after the wedding I went to Târnăveni, for a month of practice. He also came to see me for a few days. He then left to the army for six months, I don't think we stayed together for more than two months.
We wrote every single day, months and months in a row, and we have still now the  letters.
Can't say it was easy, but we succeeded to pass over frustrations and hardships by supporting one over the other.  And now, in old age, is the same: together, we  get over any trouble.

 In the meantime he finished the faculty before me and found work at radio, he was reporter.  His salary of a beginner was not big but we have done it, especially since my dad ceased to give money. And my aunt could feed us with very few money.
But those years were beautiful.
We met daily at lunch at the canteen and then, if we had time and money we were walking into a coffee shop in Amza Market, drink some coffee and  we were playing by writing poems with given rhyme and sometime he was buying for  me also a little bunch of flowers  from a Gypsy woman, who came  always at the tables: "long live to your French lady, young man. Don't you take her a flower?   Look how beautiful are they! "
After he was employed at Radio, in the mornings we went together.  My university studio's was near his service, he was leaving me at gate and went a little further.  Our way passed through the Cismigiu park. It was a joy in each day, both in the spring and winter! I caught  little green frogs, especially in the mornings, they were jumping  on the alleys with hundreds, for a time, pet them a little and let them go .Then there were the trees, beautifully in every whether, the colorful flowers, the cheerful  birds, we  were beginning each day with the joy of life, youth and happiness.  We didn't ask for more!
          The first month of summer holidays, July, was intended for practice, so one month after we get married, I had to leave, for practice at Tarnaveni. He stayed with Aunt Rina at home,  who cared for him and him as a mother. After a month after the wedding! Too fast, too hard. We haven't known each other enough, we didn't know how much one  meant for the other and how much confidence we had one in the other. We write daily, turning the writing into  conversation. At that time there were no cell phones, even in the hotel rooms  were not phones. You  had to get off at the reception if you were called or, if you're going  to make a call.
                   Donostea – TipoMoldova, 2014

Ploaie tropicală     (pastel)

O să stau pe balcon să ascult tunetele
şi să privesc cum se rup norii
peste dumbrava maimuţelor.
Cum să stau pe balcon? E tot o baltă!
Ploaie tropicală,
horărâtă să înece  totul.

Ce-or face gilii mei,
că nu se vede nimic din cuib?
Cred că s-au făcut mici-mici
deasupra ouălor.
De maime, nici vorbă!
Ieri au dat un asalt la cuib.
A fost bătălie mare!
Cred că numai de rele ce sunt
ele, maimuţele,
le fac zile fripte gililor.
Erau peste douăzeci de maime,
laşe şi obraznice,
dar , cei doi gili bravi
şi hotărâţi să le scoată ochii!
Mamă, când îşi întindeau aripile cele mari
şi strigau la ele ameninţător,
erau magnifici!
Mari. Frumoşi. Maiestuoşi!

Ploaia s-a mai domolit.
Cred că o să stea
că se aud păsărelele ciripind.
Dar tunetul tot se mai rostogoleşte
dintr-o zare în cealaltă,
ca un tăvălug.
Las uşa deschisă
dar vine un miros de ceapă prăjită
de la cantină,
de mi-a zăpăcit ficatul.
Ca la noi pe scară!

Mai plouă, dar cu bun simţ,
nu mai năvăleşte în casă.
Totul a durat mai puţin de o oră.
Dar jos, în grădină, apa bălteşte.
Lasă, că se bucură iarba şi florile
şi pomii de ea,
Ce, trebuie să-mi placă mie?
Ce sunt eu? O floricică?
Nu cred.

Mă indispuse vremea asta!
Mă întristă cu tristeţi Jungiene
venite din adâncuri.
Nici nu ştiu care sunt ele, dar
uite că-mi vine să plâng!

Nu-mi place ploaia!
Îmi place după-ploaia!

Şi ce tunete plimbăreţe!
La noi auzi unul tare, zdravăn şi scurt.
Aici încep încet, departe şi
îl auzi cum vine, cum creşte,
cum se prăbuşeşte peste lume,
puternic, dur, înfricoşător, copleşitor;
te striveşte cu măreţia lui atotputernică.
Apoi se duce mai departe, tot mai departe,
din ce în ce mai moale, şi mai slab.
Şi nici nu se îndepărtează unul bine,
că se şi porneşte altul
să cotropească cerul şi pământul!

Îmi vine să mă bag sub pat!
Ca bietul Felix, căţelul de acasă.

Asta nu e ploaia mea! N-o cunosc!
Cea de acasă îmi e familiară.
Asta mi-e total străină.
                                Şi nici nu ştiu ce-i poate pielea!


Deşi mai plouă şi mai tună,
înspre vest,
pe deasupra copacilor
se vede un petec de cer limpede.
Norii vin încoace dar trec mai departe.
Poate se opreşte  potopul!
Dar se mai oprise odată aşa că nu e sigur.
Doar n-o ploua  toată ziua!
           Dantele pe hartie, Bibliotheca, 2015


Alexandra-Maria Anca

POVEŞTILE NANEI

dictate tatălui




6 ianuarie 1981, Delhi – Povestea Nanei din seara asta




O curmală se plimba prin curte. Şi deodată a venit un lup şi curmala a fugit în casă de frică. Şi pe urmă a mai venit un duck în casă şi curmala s-a speriat şi s-a dus în guşa ei. Şi pe urmă au venit o castană şi un ou ţi s-a spart oul. Şi a venit o felie de pâine şi a zis: ''Cine mă mănâncă pe mine? Ha! Ha!''




Altă poveste.

A fost odată o veveriţă pe care o chema Tiţa. Şi voia să ronţăie alune. Şi n-avea! Ce să facă? Ce să facă? Iarna murea, vara, primăvara, toamna, învia. Şi după ce învia, iar murea şi iar învia. Şi pe urmă, veveriţa, tot aşa: învia şi murea, murea şi învia (pardon!). Şi nu voia niciodată să ştie lumea ce făcea. Şi era foarte timidă, şi nu voia ca un om s-o vadă când se duce în tufiş, sau când merge la piaţă, sau când face alte chestii. Şi veveriţa, în schimb, decât când era un om bun, care îi aducea alune sau alte chestii, decât atunci discuta cu el, când îi făcea aceste lucruri. Pe urmă veveriţa ce să facă, dacă n-avea cu cine să se joace? Dar mai bune lucruri făcea ea singură.

Venise o coropişniţă. Veveriţa, cam sperioasă, a luat-o la fugă. Nici decât să stea un minut sau o clipă să discute cu un iepuraş, fugind şi de el. Şi îndată a venit alt iepuraş. Şi-atunci veveriţa l-a văzut, dar iepuraşul când a văzut-o, s-a dat un pas înapoi.

Şi veveriţa: '' De ce fugi, iepuraşule?''

I-a spus iepuraşul: ''Că sunt fermecat şi de-aia m-am speriat, fiindcă ai venit în fugă''

''Vai, iepuraşule, pentru asta trebuie să te sperii?''

Pe urmă, avea un gând veveriţa pe iepure şi a fugit.

Şi pe urmă iepuraşul: ''De ce fugi, Veve, n-o să-ţi fac nici un rău! În viaţa mea n-am făcut rău la nimenea, eu,animal blând, ca tine. Şi mic.''

''De fapt eu, să ştii că sunt mai fricoasă decât iepurii.''

'Şi vine şi-un dulău,

''Aoleu!'' şi veriţa şi iepuraşul.

Dar Veve aşa îl iubea pe iepuraş şi l-a chemat în casă la ea, să nu intre dulăul (lupul).

A venit un pinguin şi l-a găsit pe dulău la uşă şi era să-l mănânce dulăul pe pingu şi a zis veveriţa

''Vino în casă la mine, pinguinule!''

''Mulţumesc, mulţumesc!'',zice pinguinul.

Pe urmă a venit un lup. Şi o vulpe. Şi pe urmă a venit şi Roşcatul.

Şi un iepuraş, în goana mare.

Dar iepuroaica cea fricoasă, la o uşiţă dintr-o căsuţă micuţă: '' Unde o fi fratele meu?''Şi a bătut la uşă, cioc, cioc.

''Cine e?'' a întrebat Veve.

''Eu, Iepurica. Nu cumva fratele meu e pe aici?''

''Ba da.Intră. Cu plăcere!'' Şi Iepurica a intrat.

După aceea a venit şi un căţeluş, pe care îl chema Pif. Şi a venit o căţeluşă, pe care o chema Lady. Şi s-au speriat de dulău şi au bătut la uşiţă.

''Cine e? Cine e?''

''Eu, Pif şi eu, Lady, căţeluşi care nu vă muşcăm, vă apărăm.''

''Intraţi, intraţi!''

''Mulţumim.''

''Cu plăcere!'' zise veveriţa ( ai scris ''intră, intră'')

Pe urmă, ce să facă? Era o îngrămădeală, de nu puteai un picior să mai pui pe jos! Şi apoi, un bursuc. Şi bate la uşiţă.

''Cine e, cine e?''

''Eu sunt, Bursucel, m-am speriat de toţi ceilalţi dimprejur. M-am speriat de Roşcat, de vulpe, de tigru, de leu, m-am speriat de toţi cei de afară.'' Că mai veniseră şi alţii acolo.

Şi după aceea n-a mai venit nimeni.

''Intră, intră, dar suntem într-o îngrămădeală ''

Şi a intrat şi bursucul. Intrând acolo unii peste alţii se zguduia casa, nu ştiau ce să mai facă. Au deschis uşiţa şi s-au uitat şi au văzut că ceilalţi, răii, au plecat. Şi când voiau să se ducă afară, s-a darâmat copacul. Şi Veve, foarte supărată,şi-a făcut o altă căsuţă şi mai mare şi mai încăpătoare. Şi toţi au trăit împreună fericiţi. Dar într-o zi, cu un lup s-au pomenit şi n-au mai avut ce face.

Nu este sfârşit, dar mâ duc la culcare şi o continuăm mâine.




(Tata- Îmi pun semn aici, în caietul gol, în care dicta. Vom continua-o la fel de serios mâine seară? Poate când va fi mare, povestirile ei o vor fi anunţat-o. Va povesti curând India, impresii directe, ca cele de astă-seară, din Kingsway Camp s-au sfârşit numai în inghesuiala din căsuţă, ceea ce este cumva unic,un fel de fabulă nemoralistă)




7 ianuarie 1981 Delhi De ziua mamei sale




Şi a venit o altă veveriţă, care i-a adus cadouu nişte ciorapi şi nimeni nu ştia că este ziua ei şi de aceea invitase colegii ei care s-au speriat de vulpe, de dulău şi de roşcaţi şi de o maimuţă care nu făcea nimic. Şi nimeni nu ştia că e ziua ei şi nu adusese nici un cadou.

şi pe urmă, zice veveriţa, a cărei zi era

''este ziua mea''

şi ceilalţi supăraţi:

''Hii, vai, şi n-am ştiut nimic''

şi toţi ăia:

''Aoleu, şi nu ne-ai spus dinainte, of, of, veveriţă nebună (nu, ''năzdrăvană''), acuma trebuie să mergem, să ne ducem să facem nişte cadouri!''

Şi pe urmă veveriţa a zis:

''Of, nebunatică am mai fost mă, of, acum colegii mei se supără pe mine!''

Şi colegii au auzit:

''Lasă Veve, lasă, lasă, n-o să ne supărăm noi pe tine, veveriţă bună ce eşti!''

O veveriţă aduce un covor mare. Veveriţa care adusese ciorapii, îi adusese pentru ea, că erau rupţi la deget

Vine şi o maimuţă şi veveriţele - se cam speriaseră – fugi pe-afară, pe urmă vine şi bursucul cu darul lui – a adus şi el tot un covor în dar. Pe urmă vine iepuraşul cu un cadou, nişte morcovi, nişte salată şi pe urmă, cu toate că nici nu-i tebuiau veveriţei, dar ce s-a gândit iepuraşul, să aducă alune şi a adus un infinit de kilograme de alune şi Veve:

''Vai, iepuraşule, o să fii frăţiorul meu, nu te mai duci acasă, tu o să mănânci morcovi, eu alune. Yes?''

''Yes!'' Şi aşa, eu n-am părinţi'' zice iepurele.

Vine bursucul, trop, trop, cu un milion de kilograme de alune!

''Aoleo, pe ăsta nu mai pot să-l ţin! Dar ce să-i fac, îi fac şi lui o căsuţă.'' zice Veve

P-ormă vine altă veveriţă cu 72 de stilouri!

''Aoleo'', zice Veve, ''prea încărcaţi, nu-mi mai încape în casă!'' Ce se gândea ea, să pună şi acolo, în coteţul bursucului.

P e urmă vine veveriţa şi zice: ''Mai am un cadou pentru tine, mă duc să îl iau că n-am putut pe toate.'' şi se întoarce cu 72 de foarfeci.

Se miră Veve, '' Doamne iartă-mă, aoleo, ce bogată e!''

''Pa, - zice veveriţa, - lasă, că mai am încă un cadou'' şi vine înapoi cu 100 de valize.

'' Aoleo, Doamne iartă-mă,unde le mai pun şi pe astea? Oof'', oftează Veve.

''Lasă. lasă, că atâtea ţi-am cumpărat, că îţi mai faci încă o casă. Îţi arăt cum să îţi faci o casă mai mare?''

''Da.''

Şi se duce veveriţa cealaltă şi îi face o casă cu 4 milioane de camere şi pe urmă zice: ''of, cât ai munncit la casa asta!''

Şi p-ormă se pune bursucul să-i aducă la alune şi tot ce-i trebuie.

Şi pe urmă vine alt bursuc, cu 52 de camere în braţe!

'' Doamne'' se miră Veve ! (că ştii, la veveriţe sunt mici căsuţele.)

Şi pe urmă vine alt bursuc ci 1001 de case, iar se miră Veve ţi se închină, şi pe urmă vine alt bursuc cu un infinit de infinite de case într-o mână şi alt infinit în cealaltă mână.

Pe urmă vine un iepuraş cu 59 de case ăn mână. Se miră alea şi se închină – un iepure cum să vină cu atâtea case – n-am mai văzut în viaţa mea un iepure să ducă 91, câte am zis, 92, atâtea case, 52 de case într-o labă!

Şi pe urmă vine veveriţa care a nimerit la casa aia şi zice: ''Uite, ţi-am pus toate căsuţele de leţau adus ceilalţi şi am făcut o casă mare.'' Pe urmă se închină şi se roagă la Dumnezeu, Veve, că nu ştia ce e cu casa aia mare (era de 23 de infinite. Aoleo, se mira, nu mai ajungea niciodată la capătul ei.

Vine mama ei (Veve era fata ei) şi zice ''ce-i cu casa asta mare?''

'' Păi da, mă, nu ştii că am o prietenă veveriţă şi alţi colegi care mi-au adus case multe, a venit veveriţa aceasta pe care ţi-o prezint în faţa mea''

''Şi pe urmă, zice mama, ai prieteni foarte buni, deştepţi la minte!''

Pe urmă au mutat toate hainele şi toate obiectele în casa mare şi acolo stăteau toţi, şi bursucii şi toţi.

Si s-a făcut noapte şi s-au culcat şi s-a încheiat povestea.




Cele două furnici

8 ianuarie 1981, Delhi



Era o furnică şi nu se potolea, nu ştia ce să facă şi se învârtea în jurul copacului şi nu ştia ce să facă.

Mama furnicii a zis:''Vino-n casă şi culcă-te!''

Pe urmă furnica a zis ''nu vreau'' şi furnicuţa cea mică se tot învârtea, Nu avea ce să facă. Mama ei a zis, dar n-a ascultat-o. S-a gândit să facă o grădină. Dar din ce să facă? Trebuia să rupă flori din grădină şi mama ei n-o lăsa să rupă flori din grădină şi nu voia s-o bată mama ei. Plus că ea era şi o plângăreaţă. Furnică plângăreaţă – cine a mai văzut? Şi pe urmă ea nici n-avea prietene multe, dar ce s-a gândit? Ş-a gândit să-i spună mamei ei să să se ducă la o colegă s-o cheme afară să se joace. Şi mama, când a auzit asta s-a supărat şia zis ''cum o furnicuţă să facă acest lucru, să se joace! Să stai aşa şi să joci ca greierul şi să cânţi? Ia, mai bine fugi şi munceşte!''

Pe urmă furnicuţa a întrebat-o pe mama ei dacă are lemne pentru foc. Şi a zis mama ei că nu şi a zis furnicuţa mică: ''lasă că mă duc eu să tai trei copaci.''

''Aoleo, prea mult, furnicuţo, stai din ziuă în ziuă, o zi ăntreagă, să munceşti?''

Şi pe urmă a tăiat trei copaci şi i-a adus în casă.

Pe urmă fetiţa a zis: ''mamă, ai măcinat grâu, că vreau să mănânc.'' De fapt, furnicuţa o păcălise pe mama sa şi a întrebat-o încă odată: ''mamă, spune drept, ai sau nu, să nu mă pui ''să mă duc degeaba la moară să macin grîu, orz şi secară'' (ăsta e din poezia mea ''Greierele şi furnica''. Nu din poezie, din scenetă). A zis ''nu'', şi s-a dus să macine. Şi acolo nu ştia ce să mai zică: se schimbase morarul român, venise alt morar francez şi nu ştia sp vorbească pe limba aia,- adică franceză.

Pe urmă a venit o furnicuţă cu lapte – cum să ceară lapte să ducă acasă, nu ştia. Şi pe urmă furnicuţa s-a dus la mama ei şi a zis: ''Mamă, nu mai e morarul ăla.'' Când a auzit mama că este şi francez, a înnebunit. Şi pe urmă, după ce a auzit asta, mama: ''vai, şi cine mai era pe acolo?''

'' Mai era decât o furnicuţă cu lapte şi nu ştiam cum să-i cer ei pe limba românească şi poate-ţi dă.''

Şi pe urmă a zis mama: ''Poate n-o fi colega ta, du-te şi încearcă, poate este Nana cu lapte.''

Da, chiar! Şi s-a dus şi a întrebat pe limba română şi ea a zis: ''How do you do?'' şi furnicuţa a fugit şi s-a dus la mama ei şi i-a spus: ''Mamă, mi-a zis ''hau .tu tu, nu, stai, cum mi-a zis?... ''how do you do...'' n-am mai văzut asta cum avea faţa, nu, cum avea părul?, era blondă şi cum avea ochii?, erau căprui, şi cum avea obrajii? -roşii de tot, roşu închis. Şi ce culoare avea părul? -blond cu o linie roşie la cărare, că-şi făcuse cărare doamna furnicuţă şi-şi pusese linie roşie şi prin spate, linie albă (prin spate era roşu învhis de tot).

'' Este colega mea, de-aia ţi-a zis aşa, adică ''ce faci?''

Pe urmă, ce să zică furnicuţa, s-a dus şi a zis: ''tu vorbeşti româneşte?''

'' How do you do?'' - furnicuţa s-a speriat, iar fuge acasă ''mamă, iar mi-a zis ''how do you do''!

Mama ei se machia ca să meargă la prietena ei ţi a zis că dacă tot iese din casă, tot n-avea ea soţ, a zis hai să se mărite. Se îmbracă freumos şi se duce cu copilul să-şi cumpere costum de mireasă. Şi-a cumpărat, şi-a ales un băiat, i-a zis săşi cumpere costum de mire. Acum treburile erau încurcate. Pe urmă s-a îmbrăcat în mireasă şi după ce s-a îmbrăcat în mireasă s-a cununat şi au venit acasă toţi şi s-au culcat. S-a făcut dimineţă, s-au sculat, pe urmă iar aşa, seara şi dimineaţa.Pe urmă s-a încheiat povestea şi te rog să traduci în ziar – am apărut şi eu şi tu şi mama în ziar, să scrie în hindi despre noi .


Veveriţa fermecată

9 ianuarie 1981, Delhi




Veveriţa se pregătea de culcare. Când de-odată aude un fâlfâit. Pe o creangă se aşezase o porumbiţă. ''De ce plângi, fetiţo?'' ''Am nişte prieteni amărâţi, n-au bani... (neterminată)




Capra, oiţa, cocoşul şi Soarele

Povestea Nanei de astă seară, 10 ianuarie l981




Capra, într-o zi, s-a dus să cumpere un miel, să-l crească, pentrucă n-avea copil. Acasă la capră a sosit un iepure cu cinci morcovi, dar n-a găsit-o. Şi vine soarele şi zice: ''Ce faci aici, iepuraş drăguţ, cu morcovii la spinare?''

''Ce să fac, iacă am venit am venit după doamna Capră.''

''Şi ce, nu-i acasă?''

''Nu.''

Şi apare doamna Capră cu mielul în sac. Şi era pus pe umăr sacul.

Şi a venit şi o maimuţă.

Zice capra: ''Fugi de-aici, maimuţă, că n-am ce să-ţi dau de mâncare.''

Şi iepuraşul: ''Ia morcovii, Capro, că ţi i-am adus.''

''Mulţumesc, Iepuraş, de-acum o să fii copilul meu şi fratele mielului din sac.'' şi-l scoate capra.

''Vai, ce faci?'', zice iepuraşul.

''Foarte bine fac...'' şi mama le aranjează patul săse culce.

Şi pleacă soarele. Şi se culcă şi mama.

Mielul a visat că era într-un sat şi l-a furat un om şi a ţipat. Şi s-au trezit repede şi iepurele şi capra şi s-au speriat. ''Ce e mielule, ce-i cu tine?''

''Am visat că eram într-un sat şi că un om m-a luat!''

''Vai, cum se poate să viseti una ca asta?''

''Se poate.''

''Si pentru asra trebuie să ţipi?''

''Pai, dacă m-am speriat...''

Şi se culcă la loc.

Pe urmă visează iepuraşul că o vulpe ăl fugărea. Şi un lup. Şi se sperie şi sare.

''Ce-ai iepuraşule*''

''Aoleu, iacă ma visat că mă fugăreau o vulpe şi un lup!''

''Vai, iepuraşule, şi pentru asta trebuia să sari?''

''Da, pentrucă sunt foarte fricos!''

''Eşti cu mine, nu-ţi mai fie frică.''

Pe urmă visează şi capra un cocoş care o ciocănea în cap, şi sare:

''Aoleo, mămoco, ce ai, că ne-am şi speriat?''

''Iaca, am visat şi eu că un cocoş mă bătea în cap.''

''Aoleo, mamă, şi pentru asta trebuia să sari până în tavan? Şi e şi găurit tavanul! Of, of, of !''

Şi bate un cocoş la uşă. Pintenat şi frumos pieptenat. Şi zice capra: ''Ia să mă uit eu pe geam să văd cine e. Aoleo, ăsta ne scoală din somn, nici să dormim nu ne mai lasă!'' Şi pe urmă zice cocoşul: ''Iacă, iacă, n-ai cerut tu varză? Iacă ţi-am adus. Şi ce mai vrei de la mine? Spune mai repede!'' ''Vreau şi nişte morcovi'' zice capra. Şi s-a dus şi într.un minut a venit cu 59 de milioane de căruţe cu morcovi. Şi zice iepuraşul. ''Îmmm! Ce bun negustor, îmmm''

Pe urmă vin pâinarul şi lăptarul. Şi apare şi o pisică cu lăptarul. A cumpărat capra 2 kg. de lapte. Şi a cumpărat şi pâine şi s-au aşezat la diner.

Pe urmă a venit o veveriţă şi a zis capra: ''eşti copilul meu.'' Veveriţa îşi adusese singură alune.

Şi pe urmă s-au culcat şi s-a încheiat pvestea.




Soarele şi luna

de Nana, mama ,şi tata




Este şapte şi un sfert

Am pus laptele la fiert

Şi luna s-a ridicat

Laptele în foc a dat,

Ouăle vi le-am gătat.

Hai cu toţii la mâncat!

Soarele s-a supărat,

De pe ouă s-a sculat

Şi s-a dus în Kingsway Camp.

De maşini s-a îmbătat

Şi gata, s-a terminat

Poezia lui Bharat.




Un sconcs, doi sconcşi şi o luparniţă

12 ianuariei 1981, Delhi, dimineaţa




Erau odată o sconcsiţă şi un sconcs.

Şi zicea sconcsul: ''Hei, hei, hei mătuşică sconcsiţă. Ce mai faci tu, nu ţi se pare că-i seară?'' Zice sconcsiţa: ''Nu ţi se pare că-i dimineaţă, sconcsuleţule?

''Şi ce să facem? Să stăm în sconcs-sera noastră.''

''Vai, domnule !''

''Chiar aşa, sconcsiţă, să stăm în sconcs-sera noastră, nu-i prea bine!''

'' Şi te trimit la piaţă.'' zice ea.

Şi s-a dus la piaţă. Şi înainte să se ducă la piaţă, a scris următoarea listă (două puncte): să cumpere ouă, să cumpere pâine, să cumpere dovleac, să cumpere un papagal, aşa, să cumpere ''Havana Club'', să cumpere varză, morcovi, vinete, pătrunjel, mărar, un buchet de trandafiri şi un bananier,

Aşa. Şi a plecat. Şi ce-a zis el, să se parfumeze şi a cumpărat un parfum. (şi -ul ăsta taie-l şi fă-l '' A'' mare) şi s-a parfumat cu toatp sticla şi când se duce acasă la sconcsiţă cu toate bunătăţurile pe care i-a zis să le cumpere şi miroase sconcsiţa,'' de unde ai cumpărat asta?'' - ''ei, mi-au mai rămas câţiva bănuţi?'' Şi zice: '' mai ai puţini bani?'' ''Da, mai am puţini bani. ''Tot de aceia?'' ''Da.'' ''Ei, hai să mă parfumez şi eu.'' Şi au ajuns şi au cumpărat perfumul şi s-a parfumat sconcsiţa cu tot parfumul. Şi pe urmă au mers acasă. Şi venise un lup în casă. Şi când a văzut sconcsiţa c-a venit un lup în casă, a zis: ''Marş, lup, de-aici!'' Şi când a venit, cu parfumul ăla, lupul:''hapciu, hapciu!''

Pe urmă şi-a aranjat toate trreburile şi a văzut că lupul a adus o mobilă frumoasă, cu totul şi cu totul de aur amestecat cu argint şi a zis sconcsiţa:''ce-am făcut, l-am gonit pe lup, aoleo!'' S-a enervat şi s-a dat cu capul de pereţi.

Şi pe urmă a zis (sconcsoiul): ''E, scomcsiţo, nu te mai da cu capul de pereţi. Lupul era rău''

''Era rău, dar uite ce ne-a adus, o mobilă cu totul şi cu totul de aur amestecat cu argint. ( de trei ori zici:) a, a, a, ce bun e lupul, mă înşelam că este rău'' Şi pe urmă zice: ''dar n-a adus patul'' Şi iată, cum zice că n-a adus patul, vine-o dată lupul cu un pat mare de un kilometru. Şi zice lupul: ''Ia, ia, ia, ce bun sunt, aduc până şi masă!'' – şi nici să îndrăznească să n-aducă o masă cu totul şi cu totul de aur, amestecat cu argint, că a dus o casă mare de tot, care era atât de lungă, de un infinit de kilometri şi avea (21 infinite de camere), o sută de camere cu baie, bucătărie şi budă turcească – aia era cam mică, cât o jumătate de cameră, nu mai mare. Pe urmă a adus casa şi s-au minunat: ''Doamne, te rog frumos, lupule, să nu mai pleci niciodată din casa aceasta aşa de mare.''

Şi lupul a rămas şi au fost toţi fericiţi şi bucuroşi, cu bani mulţi şi cu mobilă frumoasă. Şi s-a făcut seară şi s-au culcat. Şi peste noapte lupul şi-a luat mobila şi a plecat şi sconcşii dormeau pe jos. Pe urmă a venit din nou lupul, cu aceeaşi mobilp şi le-a dat-o lor, iar el şi-a cumpărat alta!

Şi s-a făcut seară şi ei au fost fericiţi.

Şi s-a încheiat povestea Nanei de astăzi şi să pui data iar, la sfârşit:

12. 01.1981




A doua poveste




Era odată un iepuraş care se ferea până şi de veveriţe. Şi vine o veveriţă şi zice: ''Tu de ce eşti necăjit, iepuraşule?''

''Păi eu, nu ştii tu că mă sperii şi de tine?''

''Vai, iepuraşule!''

''Da,dar eu mă sperii şi de umbra mea!''

Şi apare o vulpe şi zice: ''Eu sunt cumătra vulpe, cine vrea să mă mănânce î, să mă mănânce, eu îl las!''

De fapt, acela era Roşcatul. Şi pe urmă vine şi Roşcata.

Şi vine şi un cocoş: ''Cucurigu, boieri mari, daţi punguţa cu doi bani!''

Şi se miră Roşcata: ''Ce punguţă domne?''

''O punguţă care nu te interesează pe tine, he, he!''

Se miră Roşcata: ''Hm, dar tu chiar acum ai venit? ''

''Nu te mai minuna tu, mai bine taci din gură!''

Şi s-a făcut seară şi toţi s-au dus la culcare.

Şi s-a încheiat povestea.










Nişte pinguini

12 ianuarie 1981, Delhi Povestea de seară a Nanei, dictată de ea.




Nişte pinguini din New Zeeland se jucau afară, şi-au pus patine şi patinau pe gheaţă.

Şi a venit un pinguin mai mare şi cu mintea mai deşteaptăşi le-a zis:

''Un om sărac avea o vacă, un câine îmbrăcat în roşu şi o pisică.Com să le treacă pe toate pe o punte mică de gheaţă peste ocean? Nu încăpea decât el şi un singur animal;dacă lua vaca s-o ducă dincolo, câinele mânca pisica; vaca se repezea la câine, pentru că era îmbrăcat în roşu şi are alergie la această culoare; dacă trecea câinene întâi, pe cine putea să mai ducă apoi, ca să nu se bată dincolo? Ia spuneţi voi, dragi pinguini patinatori, cum îi trece pe toţi, hm?''

Mircea, un pinguin cu cele două patine rupte, a zis:

''Am să spun eu cum o să treacă puntea; o să dezbrace căţelul şi o să ducă pisica, pe urmă duce vaca şi pe urmă duce şi căţelul.''

Sorin, pinguinul cel înalt, îi răspunse:

''Bietul om nu se mai gândea la dezbrăcat căţelul, fiindcă era roşie chiar blana lui, ori voi nu aţi văzut câini de culoare roşie?''

''N-am văzut decât o dată'', răspund doi pinguini cu câte o patină ruptă, pe nume Mircea Eliade şi Florin Piersic (scumpul meu Florin Piersicoi!).

Mai apar şchiopătând, din largul patinoarului nesfârşit, încă doi pinguini, pe nume Cosmin şi Florin Delaminedinclasă. Se pun toţi la socoteală, adică nu, tată, se pun pe socotite.''Mă, dacă o duce pe pisică, nu merge, că iese cu scandal aici; dacă duce cîinele, merge dar pe care... (aici Nana se împiedică de scaun, dă să cadă – e obosită, o trimit fulger la culcare, peste punte)

Bineînţeles, omul acela a trecut întâi lupul, ba nu, a trecut întâi capra, adică vaca, adică nu, câinele roşu şi pe urmă a trecut varza, adică pisica,a luat varza, nu,capra ori depinde, câinele roşu înapoi şi a trecut acum lupul, iar în povestea noastră -vaca, a trecut, în fine, din nou, capra şi,în povestea noastră , câinele. Să vedem deci, dincolo, lupul nu mânca varza, nici vaca, pe puntea cealaltă, nu se certa cu pisica. Cam aşa ceva. (Nana ar fi povestit-o altfel, n-am ce-i face, şi-aş fi fost secretar până la sfârşit, să ranscriu ce-mi dictează, dar patinele pinguinilor au dărâmat-ode somn, nu doarme, vai, deloc dupăamiată de când s-a întors în India pentru a povesti despre Polul Noed şi mări îngheţate de la Sud.Nici nu ştiu ce să mă fac. Am devenit un personaj real din poveştile ei, cam fără şcoală încă (dar chiar luna asta o să meargă). Îmi permit să pun titlu acestei întâmplări ''Nişte Pinguini''. Nanei i-am urat ''noapte bună'')




Albinuţele cele harnice cu stupul în spate

25 ianuarie l981, Delhi




Au fost odată nişte albinuţe care nu se potoleau niciodată şi strângeau la miere numai să vândă. Să strângă o mie de stupi şi să vândă.

Şi a venit o viespeşi a zis: ''How do you do?''

Şi s-au speriat albinele. Şi au fugit. Şi au ajuns la alte flori şi au început să culeagă.

(Până culeg ele mierea, mă duc şi eu până la baie. Secretarul ei profită şi notează că încercând s-o adoarmă după-amiază, şi-au închipuit, el un câmp verde, cu un cal alb, un copil îndeptându-se spre el, neputându-l încăleca, apare un măgar blând, i se suie în spinare, dar ăsta în aruncă drept în spatele calului şi pornesc până la o cărare, unde îl aşteaptă tatăl copilului. Nana, în schimb şi-a închipuit un câmp unde păştea uncal nărăvaş. Vine un copil rău, vrea să-l încalece, dar calul îl azvârle într-o apă adâncă de 100 de kilometri. Un rac vine şi-l scoate pe băiat la mal)

Şi au cules şi de acolo şi s-au dus să facă mierea în alţi stupi, mai mari. Au făcut miere şi s-au dus s-o vândă cu maşina şi când au ajuns (să vândă mierea), era şi o furnicuţă cu 5 radiouri şi a mai venit o furnică cu miere şi au întrebat-o albinele:''De unde ai luat mierea, furnico?'' Şi ea a zis: ''păi, eu am o albină prietenă şi mi-a dat să vând ca să fac şi eu un ban, că n-am un leu în casă.'' Şi s-au minunat albinele şi au zis:''şi de ce n-ai nici un ban în casă?'' Şi a zis furnicuţa ''păi, dacă eu nu lucrez...'' Şi vine un greiere şi zice: ''Cine vrea umeraşe?'' Şi avea 12 umeraşe, adică greierul de mine, băieţoiul de mine. Şi vede că o maşină a călcat o albină când traversa strada, ea mergea frumos pe jos, se uita în stânga şi-n dreapta ,i era departe maşina. Şi maşina chiar a şi vrut să o calce. De fapt, n-a vrut maşina – un greier deschisese o uşă la maşină, dăduse maşina să meargă tare şi el a sărit jos şi de fapt chiar el era şi a văzut şi el că maşina lui a călcat o albină şi a zis ''vai, ce păcat, am fost un prost. Dă-mi şi mie, dragă furnicuţă, nişte miere, nişte umeraşe, dă-mi cinci umeraşe'' Şi el mai avea două umeraşe acasă şi a mai cumpărat cinci şi s-au făut şapte. Şi a venit un alt greier: ''Domne, nu ţi-a fost ruşine să mă laşi în maşină şi tu să pleci?'' ''Nu mi-a fost'', răspune celălalt.''

(Nana a plecat să se spele pe mâini pentru dinner -lapte şi ouă- ca mereu. Personajele de astă-seară sunt din prima poestire dictată aici; şi încheierea)

Şi s-a făcut seară, toată lumea s-a dus acasă la ea şi s-au culcat şi s-a încheiat povestea.


- Interviu cu scriitorul George Anca -

Ion SOARE: Neobositule Ulysse modern al universului spiritual omenesc, ai călătorit mult, ai dat ocol Pământului în lung şi-n lat, în nici 80 de . . . primăveri, de veri sau de toamne, cum vrei să le zici! (În cazul tău, despre ierni încă nu se cuvine nici măcar să pomenim!). Ai văzut, aşadar, o bună parte (poate cea mai importantă şi mai frumoasă!) din minun(ăţi)ile lumii, ai dormit în palate regale, ai stat la masă cu împăraţi şi regi, iar la reuniuni culturale de vârf, ai discutat pe plan de egalitate cu numeroşi imperiali ai culturii. Şi totuşi, de decenii întregi, revii la „obârşii”, unde te întreţii - bucuros şi cordial - cu vâlcenii tăi îndrăgiţi şi îndrăgitori, cu demnii urmaşi ai Rudenilor din Ruda ta natală, unde, la piciorul unui plai de baladă, mai păstrezi - încă - un eşantion din ohabnica moşie a înaintaşilor!
În condiţiile în care destui semeni ai noştri au uitat de mult de unde au plecat, iar „verdea iarbă de acasă” nu mai înseamnă nimic pentru ei, cum să ne explicăm această statornică reîntoarcere a ta, la „ţărâna sfântă-a locului dintâi”? Sentimentalism sublimat şi „bine temperat”? Gesturi anteice? Sau nevoia irepresibilă, ce ne vine de departe, din străfundurile istoriei şi, intrinsec, ale fiinţei noastre, de a reveni, iarăşi şi iarăşi, la izvoarele primordiale ale devenirii proprii?
George ANCA: Tu  mă porți pe sub aura coziană a Rudei. O știi pe maică-mea Elisaveta. Nu l-am cunoscut pe fratele ei mai mare, Ion Grigorescu, pierdut în groapă comună pe Don. Primara, în Ruda, gimnaziul și liceul în Găești, facultatea și doctoratul în București. O bursă în Italia, șapte ani de profesorat universitar în Delhi, sesiuni în multe țări  - indianistică, antropologie, bibliologie, Puguash etc. Peste tot, dinainte de școală, îndemnat de mama și de unchiul Costică, am început să versific, cu ochii spre izvorul Oltului, Râmnic, până în ziua de azi. Am mai multe manuscrise decât zecile de cărți publicate – acum se află în Biblioteca Antim Ivireanu a Vâlcii. Poemul lung al Ruzii l-am compus într-o basilică italiană și tot așa, oriunde, mai ales în Bharata, tot aici mă trăgea ața. Prședintele Sharma mi-a recunoscut sanscrita. Președintelui Mukherjee i-am spus: I am a Romanian feeling Indian.  Nu uit orele cu Montale. Nici zilele cu Adrian Maniu. Parcă numai Mircea Eliade, în scrisorile de la el, a apreciat traducerea Luceafărului în sanscrită. În fine, am sădită crucea în Ruda. . . . . . . . . . . .  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
I. S. Cel mai recent volum al tău poartă un nume tulburător şi incitant, prin sensurile la care trimte titlul şi îndeosebi prin asocierile pe care, în această perioadă învolburată a recanonizărilor, un cititor interesat  le poate face: RUDA CANON. (Mă întreb, neretoric: câte sate din România se pot mândri cu performanţa de a figura chiar în titulatura unei cărţi de beletristică? Nici măcar faimosul Macondo al lui Marquez!). Volumul - ale cărui coperte şi prefaţă sunt semnate de doi maeştri ai genurilor - artistul plastic Rodica Anca şi, respectiv, nonconformistul Marian Popa - cuprinde, în prima parte, versuri ale tale în cel mai pur stil care te-a consacrat, iar în partea a II-a,  ne propui versiuni româneşti din creaţiile câtorva renumiţi slujitori ai lui Erato şi Euterpe, dintre care nu lipsesc Kalidasa, Tagore, Dante, Shakespeare, Camoens, Cervantes, Schiller, Hölderlin, Goethe, Byron, Baudelaire, Rimbaud şi alţii. De fapt, traducerile din creaţiile monştrilor sacri aparţinând Panteonului Marilor Poeţii ai Lumii, au reprezentat o componentă permanentă a preocupărilor tale, încă din anii `80. Degajat şi curajos demers, realizat fără complexe, de către un „poliglot charismatic” şi poet (în)născut! Mă întreb şi te întreb: există/ a existat vreo conotaţie polemică sau mediatizantă a alegerii acestui titlu?
G. A,: Doctoratul meu e pe literatură universală, cu doamna Bușulenga. Mai mereu am simțit obligația să translatez în română poeme naționale, religioase, clasice, moderne, post-moderne, poate și rutinier - nu Gita, Gitanjali, Gitagovinda, Corbul, Voluspo etc. Între altele, am tradus în engleză Țiganiada. Nu le-am circulat, neavând timp. De nu le-oi fi și distrus. Ruda m-a magnetizat către teatru, canon, harul matern, profesorii acordeoniști și recitatori de la primară, până la bandoneon în pampa. Oi fi împărțit dodia cu canonul și câte altele, fără umflarea conștiinței poetice, tentând, astfel, spiritualitatea oarecum spontană și la prima mână, vai. ...................................................................................................................
I. S.: Să punem punctul pe I sau măcar pe J !: după ştiinţa mea, din raţiuni nemărturisite (până acum!), ai refuzat cu consecvenţă (era să zic „cu obstinaţie”!) să-ţi teoretizezi, în vreun fel, stilul care te-a consacrat, unic în literatura noastră şi a lumii întregi. Într-un mesaj către mine, ca răspuns la o nedumerire a mea legată de acest aspect, mi-ai răspuns evaziv (dacă nu sibilinic!), că „ştii tu de ce!” Uite că nu ştiu nici acum - cu certitudine – până la capăt! Este drept că mulţi „avangardişti” (Tzara, Issou, Ionesco, Smarandache ş.a.) mai întâi şi-au expus „formula”, creaţia propriu-zisă fiind ulterioară manifestelor respective. Este la fel de adevărat că marii scriitori ai mapamondului (Khayam, Villon, Shakespeare, Puşkin, Rimbaud, Baudelaire, Eminescu, Tagore, Sadoveanu, Nichita – ca să cităm doar câteva nume!) nu au alcătuit niciun fel de program teoretic, ci . . . au creat, pur şi simplu, impunând, prin scrisul lor, opere şi stiluri care i-au făcut celebri. Eufemistic vorbind: cum comentezi existenţa celor două „orientări”?
G. A. Am avut slujbe – reporter radio, redactor de revistă, inspector ministerial, profesor universitar, director de biblioteci naționale (politehnică, pedagogică) –  tot atâtea „teorii”. Peste tot, mi-am făcut însă prioritate din vers și jurnal-roman. Funcționarea managerială s-a ciocnit de neîntrerupta compoziție sau dicteul ca în Dodona, nu nesperiat de surprinderea prinsului de sens-nonsens. Toți vom fi fost dedublați de nevoie. Ba manager, ba kavy. N-am căutat – tot frică? - vreo teorizare nici măcar în teza doctorală, excedând în comparatism, Baudelaire și poeții români, mai puțin opiu. Am dat pe un site francez de teza mea în românește. Între dodie și doctrină, m-am închis (cumva ermetic, astfel salutar) în prima. Nu-mi sunt necunoscut, dar cine și cum m-ar putea cunoaște altcineva? Spoveditorul? 
I. S. Mi s-a părut întotdeauna că, în particular, manifeşti o oarecare rezervă faţă de termenul dodism, pe care unii scriitori - inclusiv iniţiatorul acestui interviu - l-au atribuit stilului tău. Cum se explică această reţinere? Ţi se pare, cumva, prea restrictiv?
G. A. : Dodiile sunt ale lui Eminescu, Creangă, Brâncuși, ale Hobiței, ale Bârseștilor, cu eufemismele prieteniei noastre cu tot.  În toate limbile, oricum  ale Indiei, de le-au făcut eufonie cu ale noastre. Am evitat  băgarea în seamă, cât să mă îngrop în dodii sub clopotnița rudenilor. Neașteptând premii, am avut șansa să ofer premii.  Am publicat cărți în engleză, nemenționate printre ale oficianților, ei și? Inginerul Gârbea regretă că nu m-a  exlus din USR. E  de preferat anonimismul dodiilor.

I. S. O anumită dificultate în receptarea stilului tău este evidentă, ceea ce, aşa cum constata, pe drept, Ioan Mihuţ, te lipseşte de „o audienţă pe măsura eforturilor întreprinse”; acelaşi exeget găsea în ApoKALIpsa, „de toate”: „ermetism, onirismm suprarealism, dadaism, apoi ceva textualism, dicteuri, colaj, sintetism ş.a.” Din fericire, mari oameni de cultură şi critici valoroşi, precum V. G. Paleolog, Dana Dumitriu, Nicolae Balotă, Ioan St. Lazăr ş.a. au văzut mai departe de aspectul lexico-gramatical al creaţiilor tale, remarcând în stilul tău „izul folcloric”, şi acea „bolboroseală zeiască” ce vine de departe, din adâncul nu numai al dodiilor populare, ci şi al descântecelor, blestemelor şi al altora asemănătoare . . . Recent, criticul Marian Popa te includea, datorită radicalităţii textelor produse, în „seria deschisă virtual de Eminescu, dezvoltată de Urmuz, Eugen Ionescu absurdul, Cugler Apunache” ş.a. într-un anumit context, eu făceam şi o apropiere cu paradoxistul Florentin Smarandache, româno-americanul care şi-a teoretizat „mişcarea” printr-o serie întreagă de manifeste. Crezi că această comparaţie se susţine?
G. A. La Litere, ne împărțeam în secția de literatură și cea de lingvistică.  Piru te omora cu obligativitatea logicii (hai, că poetică). I-am dat niște foi asistentului Manolescu și a doua zi mi-a spus că n-a găsit îngerul – și nu m-a mai pomenit niciodată în criticile îngerilor săi. Eugen Barbu era plecat și a condus cenaclul „Labiș”  Dragoș Vrânceanu când am fost și eu „lansat”, iar el, în concluzie, a sesizat la mine o schizofrenie,  ceea ce m-a deranjat mai puțin decât logica lui Piru sau îngerul lui Manolescu.   A, licența mi-a avut titlul Mitul lui Zalmoxe la  Mihai Eminescu și Lucian Blaga. Șerban Cioculescu: nu e nicio legătură decât că sunt amândoi mari poeți. În India, am fondat cu Amrita Pritam Academia Internațională Mihai Eminescu, adusă și acasă – printre președinți, și Dimitrie Vatamaniuc. Un snobism poate ascuns rupea deschideri spre curentele  semipermise și samizdat. Clasicul în balanță, iar după 1989, răpunere. O iubesc pe Elena  Niculiță Vorona .  Pe Smarandache l-am avut oaspete la Colocviile de Marți. ..........................................................................................................................
I. S.: Prin tot ceea ce ai înfăptuit în India, în restul lumii şi în ţară, întru dezvoltarea şi promovarea culturii şi literaturii române, ai adus - indiscutabil - servicii imense României, culminând cu acele inimitabile şi neimitate (ca şi stilul tău!) Colocvii de marţi, care continuă şi în prezent. Eşti mulţumit de felul cum au fost recunoscute şi apreciate altruismul şi eforturile tale?
G. A. Colocviile le-am început acum peste zece ani, discret, dar, etichetat de dr. Zeana: terapie. Emil Giurgiuca, șeful meu, mi-a spus că dăduse revistei titlul Colocvii, pentru că Maiorescu numise Convorbiri literare. La noi, evident neparlamentare, teatru de poezie, confesiuni, cărți, pian, internaționali, familiari la Cannes etc. Se pare că productivitatea a fost renunțarea la orice orgoliu și reclamă și criminologii. Sigur, și indieni, pe lângă vâlceni, toată țara literelor +. ..........................................................................................................................
I. S. Cum vede cărturarul român George Anca, scriitor polivalent de deschidere internaţională, locul şi rolul culturii şi literaturii române, de acum şi din toate timpurile, în marele concert cultural-literar al Europei şi al lumii?
G. A. Destule impresii, cele proprii le-am debitat în scrieri (necitite?). Pe vremea lectoratului meu  jalea era birocrația (ne/anti)românească. ..........................................................................................................................
I. S. Şi o întrebare de final, poate cea mai „grea” din toate: încercând să te obiectivezi cât de mult posibil, cum l-ai vedea pe scriitorul „dodist” George Anca, după . . . George Anca”?
G. A. Nemaidodist. Canonic...........................................................................................................................
I. S. Îţi mulţumesc pentru receptivitate şi pentru sinceritatea răspunsurilor, cu speranţa  ca discuţia noastră să favorizaze o şi mai bună cunoaştere, din partea celor care te apreciază şi te iubesc, a personalităţii şi operei tale!
LA MULŢI ANI!
                                                                             A consemnat: Ion SOARE
         
George Anca – Excerpte


cadență

Războiu-i foarte animal,
mai cade unul de pe cal,
cade pământul de pe cal,
pocnesc potcoave de metal.

În noaptea munţilor cu cai
în lume te sinucideai,
în altă vreme fără cai
obsesiilor cai le dai.

Plutesc neînvăţaţii pui
acoperiţi de spumă moartă,
trai smuls din poarta nimănui
de care plânge orice poartă.

Şi focuri crapă la hazard
şi sângele se face rece,
atârnă rufele la gard
prin care trup nu se mai trece.

Femei călătoresc în tren
toate şi singure, la nunţi.
Se bat câţiva geloşi de lemn.
          Invocaţii (Editura pentru Literatură, 1968)


Parinior

Noi eram în Parinior
pe zile cu ploi şi nor,
în dodii ne veseleam,
aruncam focuri pe geam,
văgăuni zvârlisem roi
boturilor de copoi
lupi şi iepuri norocoşi
să trimitem la strămoşi.

Tatăl nostru, mama mea
răsăriră să ne ia,
ramuri când jucau la piept
să îi coacă lung şi drept
şi-ntr-un abur nevăzut
ca topiţi au dispărut.

Băteam ritmul din picior,
căci seara în Parinior...
                   poemele părinţilor (Editura Eminescu, 1970)





încep mările să fiarbă de la os până la barbă labă roşie de oarbă încep mările să fiarbă himalaia arde-n iarbă sub zăpadă de nevadă sânge apa să se vadă încep mările să fiarbă oasele fără de barbă dai de munte dai şi lepra că-ncep mările să fiarbă opărind pe milarepa şi iar mările să fiarbă cu gheţari cu pinguini pe o noapte de ruini încep mările să fiarbă benaresieni brahmini tibetani şi misogini de-ar fi mările să fiarbă până în împrejurimi niciun viu şi nicio vie printre mări ce vor să fiarbă din visata castalie nu rămâne colilie că-ncep mările să fiarbă jaganath şi muntenie sângele pe terezie cheagul mărilor să fiarbă neales fără durere înecatul mării khmere încep mările să fiarbă de întunecă himere plăgile gondolfiere de-a veneţii să ne fiarbă între seruri cu galere fiarbă mările să fiarbă puja hoiturilor arse din gange nemaiîntoarse iar încep ce mări să ardă din cremaţii meta tarse tropice banane gioarse că-ncep mările să fiarbă dinioară kali yugă cu turbanul pus pe fugă roşii mări sânge să fiarbă galbenele buturugă negrele neagră păstrugă mările încep să fiarbă jos pe strada principală cerşetorii dau năvală oarecând încep să fiarbă macedonskian de gală sardă ardere kerală de-ncep mările să fiarbă într-un cer şi o cerneală numai mările să fiarbă noaptea asta ancestrală ce tot mările să fiarbă marea prunelor uscate fost-am vii soră şi frate când şi mările să fiarbă fecioare desferecate îşi dau aurul pe spate că de ce muriră gloate inundate şi pe roate încep mările să fiarbă pe vapor nici frigidere pe uscat nici ape grele încep apele să fiarbă în desen de caravele se amestecă artere de-ncep mările să fiarbă ceva sfinţi în munţi să spele vinele aurifere că-ncep mările să fiarbă
                   mantre (calea robilor, delhi, 1982)


„Clipa trăiește veacurile mor”
cosită iarba vertical mohor

„Pe veci pierduto, vecinic adorato
iluzie dintâi și singur iat-o

„Puternic iar de-o vrea – e pururi iambul”
decasilabul în sonet preambul

„Într-o grădină din Italia”
în India și inter alia

„Zadarnic încercăm, nu-l vom ajunge”
ne-om gâtui-ntre noi cu mânuri ciunge

„Singură luna sfântă v-a văzut”
nostratic sufletul necunoscut
                   Decasilab (Biblioteca Pedagogică Națională, București, 1999)


de la moară 

de la moară către sat o jumătate
kilometru neîncărcat străbate
un om care se întoarce din oraş
de departe ca din Munţii Făgăraş
se uită că e noapte tace
vorbeşte ce vorbeşte are de a face
cu o femeie nevăzută dacă
l-ameninţă pentru că-n somn de năduşeală-i leoarcă
la dreapta n-o apucă biserici aşteptându-l
în stânga îl opreşte neînvârtit pământul
tot la moară îi vine să tragă
dar n-o să-şi macine oasele dragă
ceva în mână o să-i intre oare
ori aşteptăm degeaba în coş să se strecoare
se crede-ntâi desculţ iubind ţărâna
hainele-i cad rămâne căpăţâna
pe ea gândeşte vântul să-l subţie
până va spulbera făină vie
încearcă pomii de n-au dat în spic
vrea-n braţe mamă-n braţe cu un copil mic
doreşte coasta el cu coastele s-o râme
mai bine decât mort în moara lume
lumina stinsă va păstr-o-n geam
pentru atât o viaţă cere de la ram
doar că-l trimite ramul să nu stea
râşniţa singură pe vreme rea
măi sarea ţi-ai luat-o păsări sunt
ouăle gata pâinea s-o frământ
haida că te iubeşte în moară satul mort
făină-n sac pentru ce guri şi eu să port
din moară către sat priveşte Gică
prin val de roată simte că se mişcă
iar uneori chiar umblă-ntre bărbaţi
de chelios morarul depărtaţi
ei toţi cu ochii la un cal deodată
din palme bat când haia îşi deznoadă
morarul îşi întoarce capul
să ştie cine nu-i aplaudase calul
când colo Gică socotind
râdea că zgârciurile-n cal nu prea se-ntind
o ce plăcere viaţa aşa cum e
de ar putea trăi-o-n moara lume
ţigări pe malul bălţii mai demult
fumate scapără plase cu peşti pe fund
salina suflă-n ei pe sub pământ
gustul ţiparului cu cap tăiat mişcând
prăjit să-l tăvălească în dungă de mălai
 ca-n camera-ncălzită ce mai trai
                   Dodii (AIME,  București, 2002)

Ce mi-a scris Eliade 

vestită carbonizare de fulger veveriţa neagră
ţi-am tradus ce mi-a scris Eliade eşti mai mult
decât America  neprăjiţi cartofi  lost libido

intrasem în film decolorându-mă frescă postcatolică
unghiile în ochi ciocurile în scoarţa copacului
care mai transpiri luptătoarea s-o filmeze Giordana

capsomani money capse întărâtată Tărtăria imitaţia
pădurii în locul tartorilor dansându-şi răstignirea
cine omorâ copiii Medeei din America în Colhida
                   New York Ramayana ( AIME, București, 2005)




Cenușa lui Eliade

Muzica: jazz, raaga. Titlul: Cenuşa lui Eliade. Început: flutură păsări nasul lui Shakespeare Sulmona solimană. Continuă (teme): Agar fiere, fiu. Tot cu Medeea se vede din Tomis în Bălţi. Se împlinesc 2000 de ani de când Ovidiu ne-a venit în exil. Shakespeare se numi noul Ovid, iar acesta, D.H. Lawrence al antichităţii. Calambur vid m-a vidma.
Radha în Madura aurie. Din cuib în cuib nimic nimic de am îmbătrânit calic.
Sculptate-n Victoires Paris de Emmanuel Fremiet feciorii, arse, Jeanne şi Valery născute la Domremy. Ce n’est pas normal de chanter en public. Autant on emporte le vent gone with the wind  - octosyllabe vieux proverbe francais en Villon. Nu m-aş franţuzi, bătrână zi, eliadi, colibi.
O recunosc pe Maytreyi avatar sacontal.
Şi regele chiriaş tatălui. Sun-o pe Viorica Navamalika.Uzi seceta pe litere Eliade, pe scurt matineu, texte citabile anume, poezia de mâine spre maci.
Bambu iambu muzic din exil blanduzic. Poemul Eliade pe necitite, cenuşă Chicago, ediţii moldovene,alamkarika scăpătat, cititul gangetic, fadoare versus fantasmă, o maşină din altă lume purtându-l mituri. Nimic din zilele, cărţile Eliade, chiar el s-o fi opunând.
Electrocutare Rudolf, Dominic Orăştiei, noi ai lui Zalomit, raaga yaman, raaga pilu, busuioc tulsi, canon hindus, raaga de seară serenitate.Te respiri zei de sunete, întrupările liniştii, norocul epifaniilor. Fiecare cu ale lui şi raaga te împresoară atman, sitar secerătorul macilor traducător de gitanjali. Blânde sunete de prăbuşire în dharma dansantă.Tabla-n tropot pe sitar de întoarcere în valuri, staţi nedestructuraţi trăznet pe raaga Eliade. Argonauţi din raaga întorcându-ne drum cosmică rugă.
Orga mascată în sitar invitaţie avatar , nemaitristeţe amar. Nu mai confunda comunismul cu Eminescu. N-ai plâns de două zile, lumânare aprinsă. Cenuşa lui Eliade ai zis poemului. Mă întreba Mrinal Sen ce face Mircea. Orgie David, rugăciune Kahlil, devi Mircea, cenuşă George. Al câtelea revers, lumină de întors, Kalypso apokalipso, mritior ma amritam gamaya.
                   Cenușa lui Eliade (Caietele Trivium, 2007, București)


 de ziua lui

din ziua lui Arihantanam
uman sfinţie Dumnezeu
a doua-n fapt namo sidhanam
prin sufletele eteree

a treia-n jos Ayarianam
cu pe pământ chiar sfântul ce e
a patra nam Uvajhayanam
cu diaconi de-aure înalţi

namo loye sabba sahunam
într-o cincire psalte psalţi
rebreaniana Gungunam
într-o plecare mă încalţi
Crăciunului magheranam

Namo Arihantanam
Namo Sidhanam
Namo Ayarianam
Namo Uvajhayanam
                    partea nimănui  (Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2010)




trupul zăpada
moartea mama mea
dacă nu murea
nu se năzărea
jumătatea sa
revoluţia
montagna su' nea
cutărică va
m-o admonesta
momo de-o mânca
şi cu dodia
ce dansa mai ba
ce ringrazia
râurile-n şa
                   Paparuda (Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011)


femeia din Orissa moartă
în Rajsamand de anul nou
ca luna fie altcând poartă
nu de pământ nu la cavou
când voi fi renunţat la anii
din dramul harului ascuns
ea îmi va reproşa faci nani
când eu pe targă te vream uns
nici nu ştiam că eşti femeie
ca mine de bătrână luna
luceafăru-şi pierdu scânteie
şi ea în soare cu Arjuna
mai suntem fraţii sor' Orissa
cenuşa nu ne risipi-s-a
                   Femeia din Orissa


pateric

a domnului cerească mângâiere
n-o cere doamnă văduve inele
ciocnindu-se falange spire sfere
când n-ai muri rămase toate cele

rugămu-i-ne din apropiere
să ne mai lase pradă  jele
cu tinereţi în floare fiere
codrene haruri retezate zele

a chinului vreo duioşie breşă
cătarea ceruită stup homeric
spitalul leşului frăţie leşă

de la cutremur cancer întuneric
pădurile tăiate vană meşă
nirvana mâine seară la pateric
                   Netrecut p'afiș  (Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2013)


Mi.La.Ras.Pahi.mGur.hBum
Milarepa construise dărâmase construise
nu mai ştiu chiar acum capitolul al doilea
am zis munte adică nu poţi gândi la
Milarepa nici la Brâncuşi fără munte
greşisem Alpii şi Parângul după Meru
ai revenit la spirit de însculpturată dodie
ce va fi fost totuşi capitolul al doilea
în imposibil templu maya-dodie ce munte
                       MILAREPA  LA  POLITEHNICĂ
                        1985

frunzişul secetei foşnit de val
în cruce ochii alkyonilor
ne-om cantona secătuirea în aval
de traversarea faraonilor
metamorfoză ruptul nupţial
din cântecul nălţat eonilor
chiar şi de noi de ieri la mal
să văd da parcă sturionilor

însingurată aripă te-ntorni
perechii amuţite de furtună
doar valuri spumele pe corni
o muzică în ardere de rună
cu toate dorurile dorne dorni
aceeaşi muzică în foc de rună
                          Dodii pe viață, 2013, TipoMoldova     


(King Henry VIII epilog)

zece la unu piesa nu-i pe plac
oricui de-aici câţiva doar drum îşi fac
să doarmă-un act or două alţi mă tem
îi speriarăm cu trompeţi blestem
vor zice zero alţii a-njura
c-aud de urbe urlă zeflemea
ce noi nici asta n-am făcut ci sire
tot binele-aşteptat a auzire
de piesa-ne acestei toamne
e doar construcţia de bune doamne
                  

şi-or zice treacă ştiu că într-un vifor
ai noştri-or fi toţi craii nenoroc
de stau când salve cer femei la joc
                           Scene cantos, 2018, Semne


(MEDEEA)
Tristă erai Medeea nu te-am recunoscut
Ne doare mai mult pe noi moartea copiilor uciși de mamă. Ne vine s-o ucidem împreună cu tatăl Iason
          Medeea plutind deasupra casei cu leșurile copiilor într-un cer tras de doi șerpi înaripați.
 Apusese soarele și cerul era roșu când Medeea spusese să credem în el – în cine? - în Dumnezeu – de ce? - nici nu știi ce  bun e.
Oricare cuvinte ar fi fost o aluzie la mama. Aoleu, vin lupii, a zis Medeea în somn – am trezit-o – n-a vrut să meargă noaptea – n-am cum s-o găsesc dimineața devreme.
                            Gandhi la Teatrul Alexandra, 2018, Semne


și eu mă bucur

și eu mă bucur mereu
când mă vizitează Dumnezeu
și Dumnezeu se bucură mereu
și el și tu și eu
poate mai repede eu
că m-a ajutat Dumnezeu
mi-a luat-o pe mama la el
și a ajutat-o cu moarte la fel
ca pe soldații războaielor
săracii noroaielor
când era ea credincioasă
venea Dumnezeu în casă
și ne bucuram mereu
când ne vizita Dumnezeu
                    Saraswati, 2018, Semne


cifru stâng rotund hiat
potopul în Ararat
amintirii trilobat
păcăleală împărat
mici contraste retezat
munţilor dulău în lat
bicicletei din lătrat
clorului nitroglisat
găliganul Goliat
biblie cât m-am tasat
şi nici n-am mai respirat
Picu Pătruţ m-a chemat
ca şi anul celălalt
că nu m-am antonapnnat
mai a bulgăr de croat
coroiat încoronat
                   Ruda Canon, 2019, Semne

Astă-seară se joacă Noica. În premieră australiană.
Noica: Uitarea e de limbă.
Hegel: Dingheit (a fi lucru).
Noica: Unbendingheit, mai ales un lucru ultim.
Hegel: das Aufheben (suprimare-conservare). 
Noica: Vocabulă dialectică de prim-ordin, “întru tine, Doamne”.
Hegel: das Aussereinandersein  (exterioritatea reciprocă).
Hegel: Frumosul, sfântul, etrenul, religia şi iubirea sunt momeala cerută spre a deştepta pofta de a muşca; nu conceptul, ci extazul, nu necesitatea progresând rece a lucrului, ci entuziasmul care fermentează trebuie să fie ceea ce susţine şi răspândeşte progresiv bogăţia substanţei.
Noica: Iar cugetarea filosofică se bucură, cum spuneai tu, când întâlneşte în limbi cuvinte nu numai cu semnificaţii deosebite, dar şi opuse.
Hegel: Mugurul dispare în apariţia florii şi s-ar putea spune că el este infirmat de către aceasta. La fel, prin fruct, floarea este arătată ca fiind o falsă existenţă a plantei şi fructul trece în locul florii ca adevăr al ei. Aceste forme nu numai că se deosebesc, dar ele se elimină una pe alta ca fiind de neîmpăcat.
Noica: Fiarele au tactici şi iscusinţe omeneşti. O căprioară paşte în voie în poiană. Tigrul care o vede din desişul pădurii nu o atacă direct; dă o dată sau de două ori târcoale poienii, îşi lasă urmele, miroasele, şi apoi îşi face deodată simţită prezenţa. Căprioara vrea să fugă într-o parte, dar dă peste urmele tigrului; încearcă în alte părţi, dar e la fel. Aleargă înnebunită în cercul în care e prinsă, şi cade istovită la pământ. Atunci tigrul se duce liniştit şi o mănâncă.
Hegel: Fiecare trebuie să meargă către moartea celuilalt, după cum fiecare îşi riscă propria lui viaţă; căci celălalt nu valorează pentru el mai mult decât el însuşi.
Noica: După Heidegger, fiinţa este ceea ce se dezvăluie, după gândirea românească implicită vorbirii, fiinţa e ceea ce se ascunde.]
Hegel: Conştiinţa vieţii, a existenţei-ei-în-fapt şi a acţiunii ei, este doar suferinţa în ce priveşte această existenţă şi acţiune.
Noica: Trăim într-o lume în care universalul e pedepsit – aceasta ştim de la tine încoace.
Hegel: Spiritul absolut intră în existenţă numai pe culmea în care cunoaşterea sa pură despre el însuşi este opoziţia şi interschimbarea cu el însuşi.
Noica: Dar ce cuvinte sunt acestea de care nu ne putem desprinde?
                            BARBA   LUI   HEGEL antinovele în dodii, 2013, TipoMoldova

 

 

About George Anca


“I had gone together with poet Gheorghe Anca.” (Vasile Vaduva, 1971)
“an invitation to communion.” (Mihai Sora, 1973)
“A Giorgio Anca da Eugenio Montale 1973.”
“I thank you for 10 Indian Poems.” (Mircea Eliade, 1978)
“…correspondence, monad, regarded initially as in Baudelaire and rediscovered in Eminescu’s universe.” (Zoe Dumitrescu-Busulenga, 1973)
“…a remarkable young man, with a vigorous talent, and an impressive power of suggestion.” (Romulus Vulcanescu, 1973)
“I knew young Gheorghe Anca in hypostasis of poet and prose-writer, with pure sound and accent of originality in his generation… from today on…the third… namely the hypostasis of man of culture, of man of science, of literary critic and historian.”(Grigore Popa,1973)
“Gheorghe Anca writes beautifully, handles well information with romantic passion of an autodidactic, who discovers new worlds, has intuitions and observations of great finesse.” (Romul Munteanu, 1973)
“…the accomplishment of Mircea Eliade’s thought in youth to make Eminescu systematically known within Sanskrit world.” (Ioan Alexandru,1983)
“…restituendo, attraverso la lingua, il grande Eminescu alla cultura cui  - mediatamente o no – poeta tanto deve, sia della sua formazione spirituale, sia delle sue scelte esistenziali.” (Rosa del Conte, 1982)
“… a shanti workshop pleading for the awakening of the constructive spirit towards international peace” Ion Iuga, 1982)
“Prof. George Anca’s Gitagovinda is a remarkable transcreation of the haunting rhythm and melody of Jayadeva.” (Sisir Kumar Das, 1983)    
“Anca is a poet of thoughts’ fantesy. ”(Constantin Mateescu, 1984).
“George Anca’s rhyme to destructuring (and restructuring?) world we live in.” (Ioan St.Lazar,1994)
“…king of Dodias.” (Ioan Ladea, 1999)
“Gerge Anca is a writing machine who writes at a writing machine.” (Victor Nita, 1999) 
“…founder of a new style and, equally, of an original literary language.” (Ion Soare, 1999)
“This director Anca makes vary good things at Pedagogical Library.” (Sorana Coroama-Stanca, 2002)
“Gentlemen, George Anca is the creator of stylist snow.” (Veronica Anghelescu, 2000)
“In fact, either readers will not exist.” (Alex. Stefanescu, 2003)
“The volume of debut published by Gh.Anca proposes a poet with expressive lightenings, of sensorial source, in search of genuine state of communication with the universe: I invoke the love with a silk/until voids come to cover it/and to move it clearly, floating/shameful. The magic perception is often mimed through syncopation of communication, as if the poet would be an initiated in mysteries he can not translate them otherwise than through unusual combinations of words: Alienate yourself when know/how sleep came from down/being next day able to try/ the same breakable clay/for you didn’t lower living layers/ to the dust and it didn’t spin. From here to the throwing of word in any context according to prosodic reasons, it is but a step, which poet makes with no constraint: And they worked female cloth/and slept at evening like in alcohol/and the Girl’s body too far away naked/lost from their eyes, you elite. The verses aren’t however lackeing a candide freshness, which the author subordonate forcibly to an archaic mentality: Good at ugly with Serpent at neck/on bank unlocked by foot/the greening sweated. Sun on acorns pushed to catch you/reeds bent only in a part/a lotus in sky with underwater cloud, room owner. (Roxana Sorescu, 1980)
“1968 – Gheorghe Anca debuts with the placket of poetry of diverse inspiration, Invocations .It is retained the erotic lyric from the cycle Invocations to sweatheart and to waters, and especially poems of meditation, with naturist implications, from cycle Beyond the water of the dead.
1970 – It appears the novel Eres (Heresy), by Gheorghe Anca, prose in which oneiric-hermetic modalities, with fabulous-esoteric implications from contemporary literarure, reaches one of possible limit, beyond which it can not be continued.
1976 – It appears Poemele parintilor  (Poems of the Parents), experimental lyrics, aspiring toward meditation, on theme of profound ties, difficult to size, between parents and followers or between man an matrix space of forerunners. It resorts frequently to folkloric structures and motives.”. (Dictionar cronologic.Literatura romana, 1979)
“Sibylline, obscure is George Anca’s poetry.” (Florin Manolescu, 1968).
“Anca chooses as his departure point the magic spell.” (Tribuna, 1968)
“Gheorghe Anca seems a hermetic who ignores his own cipher.” (Nicolae Baltag, 1968)
“Gheorghe Anca has a maximum attraction toward the ambiguous.” (Laurentiu Ulici, 1968)
“Hallucinatory confession, ciphered up to the unintelligible, Eres Heresy) is a bizarre make of aphoristic sentences, oneiric evocations, fantastic and lyrical prose, an elliptical tale, an allegory complicated by total anarchy of notations. In an atmosphere of magic spell and charms, metaphorical cogitations are uttered, among oracular syntagmes and incantations with folkloric smack, there are insinuated cold existential precepts, contorsioned meditation on and condition of fulfilment of his desire to conquer the love." (Ion Butnaru, 1970).
”Gheorghe Anca proposes to combine the technique of hallucinatory retrospective of oneiric source, with that of proper autobiographical remembering, plan always perturbed also by nightmares.” (Nicolae Ciobanu, 1970).
“The Eres of poet Gheorghe Anca (Bucharest, Eminescu Publishing House, 1970) belongs neither to present nor to past. It belongs to future. It is a book in which the past is thrown over present, directly in the future, on the hallucinatory  trajectory of a Romanian tale from old, lived truly also by the author, and whose spiritual and cosmic dimensions are always projected forward, like a morganatic fairy after whom one runs, together with the poet, in a warm summer after-noon.” (George Alexe, 1971)
“Some poets adopted them (dodias) already – Marin Sorescu, Ana Blandiana and, very recently, Gheorghe Anca – and tried to surround those without borders, those which can not yet stay and, in the ultimate, those of coming times – synesthesies.” (V.G.Paleolog, 1976).
“George Anca is an investigator of unconventional poetical languages. He recuperates interstitial zones, without being necessarily a vanguardist for he lacks turbulence of terriblysm, being rather a scientist, a solitary, a modeler of labyrinths. One of the main directions of his poetics is the illogicality, the speech in dodii, which translates imperceptible both realities and words as much as to create the fringes of diffraction, that halo which constitutes the special attraction of children talk. In the verses of poet we meet all kind of anamorphoses (the world deformed after savant optic laws, perspectives from most unexpected points o view: of the inanimates, of natural forms, etc.) or permutations of words so unusual that they remember poetry created by computer.The zone of the ludic, of magic and folkloric repetitive is covered as well by poetry of Anca (Marian Popa speaks of “exceptional spontaneity of image by technique of fragment which is not less a galimatias”), twisted thaught and brut lyricism can not be dissociated, the verse engraves in memory as such, with its strange topic and all. Because Anca is also a perfect inventor of the form: his grammatical rocades, throbed but also vapory, produce the state of captatio, contribute substantially to the success of the whole. Spirit tortured by an authentic obscurity, Anca invokes and charms away things of the world just to make them to secrete their own obscurity as the snail its foam and plum trees their glue at joints: only so poet feels that he can communicate.”(Constantin Abaluta, 1998)
“In the Poems of the Parrents, recent volume by Gheorghe Anca, a simple thematic, of source strict sentimental, is submitted to some crisped formal experiments. Not my commodity as reader but the belief that poet complicates himself without anticipated results urges me to reproach his obscurity, forcing of the verse. I think an effort of clarifying lyrical waters should be salutary in what regards him. The intention, which I believe is impeded to realize just by this overbid of blurred metaphors, is to express in technique of folkloric lyrical incantations (dirges, magic spells,etc.) the belief that life of the present individual is written, determined by existence of his antecessors, that at the level of profound sensitivity unalterable communications between parents and sons take place. ‘I write everyday my book.//The forests shake villages/on earth in the autumn.//But autumn isn’t passed in the book/those pages were written before. //From mouth to mouth/under the earth/the old man/sends/the voice/of my today book/as an echo remained between ribs’ (The book)./…/
It can be deciphered in the verse of Gheorghe Anca a sort of exaltation in front of esoteric utterances, of unusual imagistic delirium, fascinatin of a play ‘in dodii’, out of which he tends to do, otherwise, a kind of personal aesthetics. His attempt of restructuration of the real in a flux of fragmentary, insinuating images end, not rarely, with a stammering simulating the reflection. (Dana Dumitriu, 1976)
“Writing a poetry of the intellect, always at the edge of popular poetic creation, Gheorghr Anca outlines a lyric territory for himself” (Petru Romosan, 1976)
“The broadcast Mioritsa of Saturday 8th January was good, better than ‘Ode to Romanian language’ which included however an emotional moment Iorgu Iordan, better even than ‘Voices of modern art’ (a long discourse full of fine observations, of critic Dan Haulica), better… I am lying: it wasn’t a ‘better’ broadcast, but a good one – and I may explain why. It was so because it felt all the time that the author (Gheorghe Anca) is convinced that making of an emission of half hour at national posts of radio isn’t some pursuit but a work of great days. He chosen thus an important theme (Presnt time of ballad Mioritsa; but the title isn’t enough attractive), obtained the best collaborations (Dimitrie Cuclin, Zoe Dumitrescu-Busulenga, Grigore Moisil, Ovidiu Papadima, Mihai Sora, Grigore Popa, Adrian Fochi) and had care to be an emission, that is a construction, and not a depot of materials” (Florin Mugur, 1976)   
“With his five years long exposure to India and its cultural heritage, he evidently feels spell-bound and fascinated by its philosophical mysticism which unlike religious mysticism is only theoretical or speculative. In Ardhanariswara, several aspects of  love – experimental or real, transitory and eternal and mystic and worldly are delineated. The influence of Eminescu, Lautreamont, Baudelaire, Montale and Gunadin is also manifestd in his poems.
In his sharp new voice, Anca is pungent, discordant, airs disillusional passion and brevity of human life./…/
‘Parinior’ coined by writer to denote a utopian place is paradoxical because there he creates real life. It has theme, character and symbol setting in India.” (V.K. Gaur, 1982)
“Prof. Anca’s writings are at best described as reactions to his study of the Indian concepts and not as a support for Indian thought.” (Harish Kumar)
“I think that G. Anca is not one from those beati possidentes, he doesn’t possess his books but lets himself possessed by them, like in a crisis never surpassed, like a travail of an endless birth. Groan and convulsion of whose cod is just the show: the jungle, Niagara, typhoon, volcano, BIRTH…”(Mircea Santimbreanu, 1996).
“Belonging, by debut, to Generation of ‘70s – the wing of resuscitated modernism, the writer George Anca seems to live acutely the ‘dialectic’ of the postmodernism, in which the autochthonized  nostalgia meets the search of some alternative sources of spirituality, being added a ‘residual’, interstitial trust in literature.”(Dan Mircea Cipariu, 2000)
“Like Ahab in search of the white whale, poet scans the memory of Boston (for him Poeston) in order to find the grave of genius of American poetry, Edgar Allan Poe, but, due to computer error, he doesn’t find him: ‘Edgar Allan Poe born no more in Boston’ exclaim this disappointed.” (Daniela Iordache, 2001)
“Why Under Bell? Author himself would answer the best. In my perception, the bell could objectualize somehow his working ‘laboratory’, ‘submerged’ somewhere in own depths, to put light on the climbing: the place where ideas are conceived, thoughts are clarified, jewels are built. At the same time, it could be the bell of king Songdok (remembered in the pages of the book, with symbol value of Korean divinities, object decorated with masterly medallions figuring lotuses, flowers, flames and heavenly fairies. A true divine art. Under the sign of bell then…”
“George Anca is a writer unique in his kind (and unrepeatable). Originality in which he conceives his writings, mobility of spirit and legerity in changing register of different literary genres and subspecies confer to him a distinct authority. Luxuriant spontaneity of his verb, even this is often in derive, is counteracted by the other Anca – the subtle, the suave – who absolves him of his ‘wanderings’, sometime, however, sublime. A verse like this has mission to have saved him:  bird so white that/didn’t shadow me anymore “ (Ioan Mihut, 1999/2003) 
“If we’d interpret term apokalipse in its strict sense, we’d go with thought to the New Testament and to the end of world, an irreversible catastrophe. But the term Kali, included in title, sends us to mother Kali, known in Indian mythology under diverse names (Durga, etc), goddess-mother, protector, and, at the same time, also goddess of destruction, burst against the wrong. If we’d dissociate the title in other parts, Apo would send us to the shine of god Apollo, and Kalipso to the spell of nymph Kalipso from well-known 
Greek epic Odyssey. And perhaps as Kalipso retained Ulysses on her island time of seven years (according to others, ten) trying to convince him to marry her, so also India retained the author of ApoKalipse for a similar period, but with no effort to convince him to remain, rather out of author’s desire to know in profundity a world full of mystery which, when you believed you discovered it, it pulls, like the shy maiden, the veil of ‘maya’ “ (Carmen Leocadia-Cotovanu, 2001)



COLOCVIILE  DE MARȚI  anul xi
coordonat de Dr. George  Anca
anul

Centrul pentru Activităţi Recreative şi Inovare Ocupaţională, director: Mihaela Popescu – Str. Jean Louis Calderon nr. 39, Bucureşti, Sector 2, tel. 0213156670. Ulterior, Centrul socio-cultural „Jean Louis Calderon”, director: Elena Scurtu

Marţi 24 noiembrie 2009, inaugurarea  Salonului Literar “Sorana”,  8 decembrie 2009, s-au inaugurat Colocviile de Marţi, noua titulatură a salonului literar. Teme:

2010   Eminescu e cu noi - Maica Ţării Româneşti  - Cel mai frumos oraş românesc - Întâlnire interdisciplinară în oglindă - Renaşterea Indiei -  pe teritoriul românesc – Indo-Etno-Eminescologice  -  Alfred de Musset 200.  Nicolae Labiș 75.

2011  Priyadarshini Shome şi „Natyanova” în România  - Rabindranath Tagore și Emil Botta – Centenar Cioran. Ahimsa/nonviolență – La curțile dorului, Lucian Blaga și Rainer Maria Rilke – Eminescu și Mahavira. Centenar Czeslaw Milosz. Aparigraha. - Întâlnire cu Marcel Petrișor și Puși Dinulescu. Centenar George Ivașcu. Kyoto Prize – Ion Barbu după 50 de ani. Centenar Miron Radu Paraschivescu. - Ziua internațională a traducătorilor. In memoriam Mircea Ivănescu – Recital Eminescu susținut de Vasile Pupeza – Arhipelaguri și insule poetice: Dodii-neosensacionismo-paradoxism vs Coeur de l'Europe – Ziua românilor de pretutindeni: portrete. In memoriam Georg Wilhelm Friedrich Hegel – Al 13-lea baktun cu Frații Grimm. - Vali Niculescu: Nativitate, Gabriel Gheorghiu: Impostaţie.

2012  Mantre vedice în cultura română: Eminescu, Brâncuşi, Blaga, Eliade, Gyr – Mituri și rituri globale-românești. Centenar Romulus Vulcănescu – Sfinți, voievozi, vampiri. Centenar Ilie Cleopa (n). Centenar Bram Stoker (m). In memoriam Ion Nicolescu – Cincizecime: minte, inimă și literatură - Trio Muzical: Rousseau – Caragiale – Celibidache - Les parfums, les couleurs et les sons se répondent - In memoriam Avram Iancu. Inaugurarea Teatrului de Poezie.

2013  Eminescu și Vivekananda  -  Tat tvam asi  -  Primăvară, mama noatră. Recital Viorica Vatamanu  - Finanțele lui Shakespeare și inteligența materiei – Wagner și Kierkegaard - Moarte  în iunie. Eminescu -  Ștefan cel Mare și Sfânt. Punte între Orient și Occident  - Recital Topârceanu susținut de Vasile Pupeza – Arta contemorană și imaginarul inter-asiatic  - Politică-Religie-Creație inovativă  - Rezonanțe estice, sud global societate globală.





SALON – COLOCVII   Salonul literar “Sorana” - inaugurat în 24 noiembrie 2009 la clubul Calderon - evocă şi se doreşte în continuitate cu Salonul Cultural al neuitatei Sorana Coroamă Stanca. Sunt aşteptaţi creatori şi iubitori de literatură şi artă, academicieni, diplomaţi. Printre invitaţi, se numără Elisabeta Isanos, Mircea Maliţa, Alexandru Surdu. “Le vieux garcon”, versiunea franceză a romanului “Galaxia burlacilor” de Puşi Dinulescu, va prilejui curând o întâlnire româno-francofonă. Pe 8 decembrie 2009, la Clubul Calderon din Bucureşti, s-au inaugurat Colocviile de Marţi, noua titulatură a salonului literar. “Colocviile de Marţi” reunesc reprezentanţi ai generaţiilor noi şi vechi de profesionişti şi iubitori ai literaturii şi artei româneşti şi universale într-o ambianţă comunitară. Amfitrion: George Anca.

 ARHIPELAGURI ŞI INSULE POETICE. Dodii-neosensacionismo-paradoxism vs Coeur de l'Europe. Demarăm un proiect european (2012 – 2014), ARCHIS, Arhipelaguri şi Insule Poetice - Dodii-neosensacionismo-paradoxism vs coeur de l'Europe, care se referă la creaţii poetice curajoase, libere, cumva, de curentul oficial, aşa cum ar fi „le coeur de l'Europe”. A vorbi „în dodii” (în nonsensuri dar şi în oracole) ar fi o opoziţie in spe  la o anume cenzură represivă, neo-sensacionismo este o aducere la zi a sensacionismo (Fernando Pessoa) de poeţi din Spania şi China, în timp ce paradoxismul, cu nuanţa lui matematică, poate codifica abil lucrul creator.  Aşteptăm experienţe poetice îndrăzneţe pe concepte şi savoare specifice  fiecărei ţări şi poet spre a fi împărtăşite.  Vor fi organizate sesiuni de lecturi poetice, concerte poetice, expoziţii, ateliere, seminare, recitaluri, gale de filme poet-poezie, dialoguri în Bucureşti, Râmnicu Vâlcea, Târgovişte, Braila, Baia Mare, Focşani, precum şi în Altea (Spania), Porto (Portugalia),   Chişinău etc.
Proiectul urmăreşte:
încurajarea schimburilor între poeţi (poeme) europeni, prin circulaţie transnaţională;
sugerarea unor căi de recunoaştere a curentelor mai vechi şi noi condamnate pe nedrept la marginalitate sau sufocare; 
renaşterea respectului clasic pentru poezie în condiţiile nu chiar atât de poetice ale globalizării;
descoperirea prin poezie a armoniei între generaţii şi ţări;
apărarea poeţilor şi a poeziei de orice fel de discriminare (dreptul la poezie făcând loc „celuilalt”).
Echipa de început include: Elisabeta Isanos, George Anca, Germain Droogenbroodt, Dimitrie Grama (Gibraltar), Corneliu Zeana, Florentin Smarandache(New Mexico), Federico Barroso, Jose Luiz Fernandez, Mihai Cimpoi, Pushi Dinulescu, Sergiu Cioiu (Toronto), Dan Mircea Cipariu, Lucian Chişu, Florin Epure, Lucia Negoitsa,  Florica Bud, Vasile Andru, Sorana Gorjan, Marcel Petrisor, George Astalos (Paris), Corneliu Popa (Lisabona), Elena Liliana Popescu, Mihaela Maria Popescu, Victoria Milescu, Maria Diana Popescu (Stuttgart), Mariana Braescu, Vanda Decca (Los Angeles), Veronica Anghelescu, Vasile Menzel, Baki Ymeri (Tirana), Sorin Paliga,Vinod Seth (New Delhi), Gheorghe Lupaşcu, Vasile Pupeza (Pittsburg), Nicolae Baciut, Doru Motoc, Silvian Floarea, Mihai Stan, Florin Costinescu, Ion Andreita, Dan Tsop, Aurelian Silvestru (Chisinau), Ben Todica (Melbourne), Anca Negulescu, Augustina Constantinescu, Doina Boriceanu, Mihaela Gligor, Olivia Balanescu, Hanna Bota, Florina Dobre, Alexandra-Maria Citiriga, Victor Citirigă, Sanda Ghioaldă, Adrian Sahlean (Boston), Felix Sima, Constantin Mendea,  Cristian Moţiu, Noni Cristea, Gheorghe Neagu, Nicolae Tomoniu, Mircea Gheorghe (Toronto), Claudiu Popescu, Petru Costinescu, Nicolae Vasile, Chitranjan Kumar (New Delhi), Dan Mateescu, Mihai Teodorescu, Matei Ladea, Sebastian Vaduva. 25 octombrie 2011
*
APARIGRAHA  Sub egida RICA (Romanian Indian Cultural Association), indianişti români au fost conectaţi la proiectul indian al Enciclopediei aparigraha (urmând unei enciclopedii despre ahimsa, subiect anterior şi al Colocviilor noastre). Aparigraha – non-posesie -, adoptată de Gandhi (enough for need not for greed) este un concept economic şi etic, potrivit căruia cineva nu trebuie să strângă mai multe bunuri materiale şi bani decât are nevoie. Face parte din practica jaină a detaşării sufletului (jiva) de particulele karmice (karma pudgala) care se agaţă de suflet şi-i limitează potenţialul. 28 iunie 2011.

*
IERONIM  Ziua Internationala a Traducatorilor este serbata, din 1991, in intreaga lume la
data de 30 septembrie, ziua Sfantului Ieronim, traducatorul Bibliei in latina (Vulgata). Este promovată astfel o profesie în era globalismului progresiv, cu 6-7 mii de limbi în uz.  Traducătorii, interpreţii, terminologii din România sunt reprezentaţi, îndeosebi, prin Asociaţia Traducătorilor din România. Homer, Moise, Hristos ne vorbesc în româneşte prin George Murnu, Gala Galaction sau Valeriu Anania. Eminescu a tradus din Kant şi din Machiavelli. Mircea Ivănescu a echivalat dinamic Ulise de Joyce. Cum sună în auzul tânăr astfel de monumente, sub calota aculturaţiei de fiecare zi? 27 septembrie 2011

*

MOTTOURI Criticul Marian Popa are în lucru o monografie dedicată operei lui Puși Dinulescu. În cartea sa Anca, a pus în deschidere motto-uri printre care din Schlegel și Gârbea. Cum parcă i-aș lua-o înainte cu mai dreapta busculare a lui Puși, mă întreb, totuși, dacă ar reține, de această dată, astfel de motto-uri:
          ...Care este mai exact obiectul idealului? Ceea ce diferențiază omul de animal este că, în timp ce la animal percepția este totdeauna actuală și practică sau utilitară, formând corp atât cu dorința cât și cu obiectul – la om percepția se poate disocia – el poate să observe propria sa dorință, s-o prindă, s-o separe de percepția obiectului, s-o izoleze și s-o mențină în fața lui ca pe un obiect actual și real. Animalul animat de o dorință, merge imediat spre satisfacția sa imediată; de altfel, omul practic, utilitar, merge și el tot așa. Animalul, ca și omul practic,  rămâne în planul realului, omul artist „reușește să se smulgă din el și să așeze acest real în care figurează propria sa dorință ca pe un tablou” (D. Draghicesco).  
          ... Sunt vise ce parcă le-am trăit cândva și undeva, precum sunt lucruri viețuite despre care ne întrebăm dacă n-au fost vis. La asta mă gândeam deunăzi seara când răvășind printre hârtiile mele ca să văd ce se mai poate găsi de ars — hârtiile încurcă — am dat peste o scrisoare care mi-a deșteptat amintirea unei întâmplări ciudate, așa de ciudată că, de n-ar fi decât șapte ani de când s-a petrecut, m-aș simți cuprins de îndoială, aș crede că într-adevăr am visat numai, sau că am citit-o ori auzit-o demult. (Mateiu Caragiale)
          … Ovazihian: Nu prea eşti nebunatică. Răposata mea soţie se căţăra pe pereţi...
Elena Suditu: Am să fiu...
Ovazihian: Nici subtext n-ai, fetiţo...
Elena Suditu: Am să am şi subtext... (Teodor Mazilu)
          ...ea râdea – se bucura mult – eu eram serios –
dar fugeam ţinând-o de braţ. şi doar mai târziu,
când a fulgerat şi s-a făcut o scurtă zi albă, am văzut
că trecusem cu mult de curtea noastră. (Mircea Ivănescu).
          Bianca Michi între Aristotel și Dylan Thomas (moderator)

*
LE  VIEUX . Eminescu sau exilul au făcut de data aceasta loc, în rostirile convorbitorilor, bucuriei unei traduceri bune: Le vieux garcon par Pouschy Dinulesco, Roman, traduit du roumain par Michel Wattremez, Editions Meronia, Bucarest, 2009. Şi-au exprimat aprecierile: Helene Astalos, George Astalos, Paula Romanescu, Adina Romanescu, George Anca – amfitrionul Colocviilor împreună cu Mihaela Popescu, directoarea aşezământului gazdă -, Horia C. Matei, Mihai Elin, Sorana Georgescu-Gorjan, Noni Cristea, Gabriela Tarabega, Ionel Săvitescu ş.a.. Autorul, marele scriitor Puşi Dinulescu, a citit, împreună cu actriţa Doina Ghiţescu, pagini în română şi în traducere franceză din romanul lansat pentru prima oară într-o limbă străină, precum şi din volume de poezie a sa eruptă prin surpriză în ultimii ani.
          Această versiune, considerată reuşită, inclusiv de vorbitorii francezi de faţă, autorul şi-a ascuns-o, aflat la Paris, în casa lui Georges Astalos, prezent acum şi el la Calderon. Edituri franceze i-au refuzat (traducătorului) publicarea din lipsă de “disidenţă”, în timp ce autorul alesese să ignore, printr-o veritabilă poetică inversă, teroarea comunistă, să scrie o poveste de dragoste în Bucureştii studenţiei anilor ’60, anume la asasinarea lui Kennedy. Numai că, romanul publicat în româneşte în 1980, Galaxia burlacilor, are, în traducere, o continuare a iubirii, ca în Dragoste în timpul holerei de Gabriel Garcia Marquez, până la senectute, burlacul narator şi Monica neconsumându-şi-o însă. Voir comunism şi holeră.
*
RABINDRANATH  Ziarele româneşti din 1926 au circulat în bengaleză, engleză şi română o dedicaţie a lui Rabindranath Tagore: „Thou hast made me known to friends whom I knew not. Thou hast given me seats in homes not my own. Thou hast brought the distant near and made a brother of the stranger.”/ „Tu m-ai făcut cunoscut prietenilor ce nu-i ştiam. Tu mi-ai dat scaune în case ne ale mele. Tu ai adus depărtarea aproape şi ai făcut frate din străin.” Destui am crezut că acel „Tu” este România, că dedicaţia a fost scrisă ad hoc. În fapt, „Tu” este Dumnezeu, iar citatul este din poemul Gitanjali/Cântare jertfei, premiat princeps pentru Asia cu Nobel în 1913. Trupa de dans indian Natyanova l-a aniversat pe Rabindra, la 150 de ani, chiar la bustul său din Teatrul Naţional „I.L. Caragiale”, unde conferenţiase. Reverberaţia poeziei va continua. - 29 martie 2011.

*

ION BARBU DUPĂ 50 DE ANI Poetul şi matematicianul Ion Barbu (n. Dan Barbilian, 18 martie 1895, Câmpulung-Muscel, d. 11 august 1961, Bucureşti) va mai fi stăruind atât „clădiri de lumi lactee” şi  „grupurile apei”, precum şi printre noi, fie şi întru jocul secund al unui înecat Narcis. Literaţii i-au dedicat cărţi: Tudor Vianu (1935), Basarab Nicolescu (1968), Dinu Pillat (1969), Şerban Foarţă (1980), Alexandru Ciorănescu  (1981, 1996) Mircea Scarlat (1981), Marin Mincu (1981, 1990, 1995), Ioana Em. Petrescu (1993), Alexandru Ciorănescu (1996), Mihaela Brut (2003). Matematicienii au „oficializat” „spaţiile Barbilian”. Poate nu avem de a face cu o ignorare într-o societate pretinsă a cunoaşterii, dar nici cu o interiorizare magică meritată a mesajului-nadir al lui Ion Barbu. Nu ne putem lipsi de melci, Isarlâk (inima mea), nunţile necesare.  „Ca islande caste norii”, a nu mai vorbi de vulcanii antiaerieni de mai ieri. Încercăm un colocviu în geometria inelelor.   30 august 2011.
*
LA CURŢILE DORULUI  50 de ani fără Lucian Blaga (9 mai 1895 – 6 mai 1961), 75 fără Rainer Maria Rilke (4 decembrie 1875 – 29 decembrie 1920) vor fi pus în rezonanţă post-expresionistă dorul şi elegia. Laboratorul nostru de arhetipuri, cu Blaga, se retrage în matrice, pentru că atunci când “factorii stilistici nu mai sînt în stare să domine arhetipurile, este dată posibilitatea eşuării individului în psihopatie”. Oricum, „pentru un creator nu există sărăcie, nici vreun loc sărac şi indiferent”, chiar dacă „sunt singur pe lume şi totuşi nu singur destul” (Rilke). Toposurile naşterilor lor – Lancrăm, Praga – vor fi rezonând în Răşinarii lui Octavian Goga şi Emil Cioran. Dacă esteticienii vor diseca discret şi poate tardiv „produsul artistic expresionist”, cei mai mulţi ne vom bucura de rostiri la zi din reflexele eului, absolutului, interiorităţii explozive ori arhaic-mistice, „corola de minuni” cuprinse în operele celor doi poeţi. 31 mai 2011.
*
SUPRAVIEŢUIREA NARATORULUI Creanaga de aur, regăsită de Vasile Lovinescu în labirinturile operei lui Ion Creangă, ne mijloceşte calea spre povestiri terapeutice, odată cu supravieţuirea naratorului, iniţiera cititorului şi rostitorului. Simbolistica alchimică ori guenonismul coranic vor fi clătinat sensibilitatea de sub colbul perpetuat de şcolaritate. O privire, o auscultare proaspătă a universalului humuleştean ne pot recatapulta în arhetipuri, interiorizate specific generaţiilor de azi. Cum Eugen Lovinescu numise pe Ion Marin Iovescu un Creangă al Munteniei, ne putem întreba de paragonul său în literatura zilei. De te fabula naratur – vide Amintirile lui Harap Alb de Iulian Neacşu. Ce mai fişează Ion Filipciuc? Mai tânărul Karl May împlineşte suta. Nevasta necredincioasă de Federico Garcia Lorca va fi audiată în original, traducere şi replică. 27 mai 2012.
*

*

*
*




*

*

REGIONAL-CENTRAL  Discret, aproape sponatan, creatori din Târgovişte, Brăila şi Râmnicu Vâlcea au fost, în ultimele luni, oaspeţii Colocviilor de Marţi, găzduite de Centrul Pentru Activităţi Recreative şi Inovare Ocupaţională. Ne-am bucurat împreună de mesaje perene, vechi şi noi, relativizând cumva graniţele geografiei literare – şcoala de proză, maica Ţării Româneşti, cel mai frumos oraş. S-au redeschis cu noi prezenţe Academia Internaţională Mihai Eminescu, Societatea de Etnologie din România şi Diaspora, Asociaţia Culturală Româno-Indiană. De oriunde vor continua să sporească spiritul iscat de aceste fericite precedente, efectul armonizator „regional”/”local” - ”central” va fi cu siguranţă reciproc stimulator. Vom sărbători acum revista Oglinda literară de la Focşani.  28 septembrie 2012.
*


*

*

ALTERNATIVE  MODERNISMS  Cardiff University, UK - 16-18 May 2013

METAMORFOZA  LUI  DIMITRIE  GRAMA
...
Juan Carlos se aseaza in fata mea si incepe sa-mi vorbeasca: "M-am nascut intr-un castel vechi in Irlanda ca Desmond Fitz Gerald, iar atunci cand tatal meu a murit, am fost numit al 28-lea Knight of Glin. Am avut parte de o copilarie si tinerete privilegiata, fara griji si de aceea poate am fost atras, poate fara sa-mi dau seama, spre o lume diferita, felului meu de viata. O lume diferita de cea a Irlandei rurale. De aceea poate ca am plecat sa descoper o alta lume si un timp am crezut ca am gasit-o in Paris sau la Casinoul din Nice. De aceea poate ca intr-o noapte de betie si ruleta, am plecat din Casinou direct la gara si pe drum m-am hotarit sa ma inrolez voluntar in RCS (Razboiul Civil din Spania). Tot ca si acum, dar pentru alt business, m-am urcat intr-un tren si m-am trezit pe undeva pe linga Valencia.
          Ce cautam eu acolo? Aventura? Glorie? Izbavire? Nu stiu, nu pot sa-mi aduc aminte ce cautam si acum dupa atatia ani nu mai are nici-o importanta. Oricum, nu eram eu singurul care cauta ceva, altceva sau care fugea de ceva spre altceva, ci multi altii. Eram un regiment de britanici acolo si eu, fiind nobil, educat si prin academii militare, am fost numit "capitan". Nu m-am bucurat mult timp de  rangul meu militar, deoarece chiar in prima saptamina de lupte am fost impuscat in piept si Desmond Fitz Gerald, pe care-l stiam, a murit. "I think he's dead" sunt ultimele cuvinte pe care le-am auzit si un cer albastru nesfirsit, a fost ultima imagine pe care am vazut-o. Ce simplu e sa mori impuscat!  Simti ca si cum cineva iti da un pumn in piept si apoi totul se sfarseste in cateva minute! Ce complicata este, in schimb, viata! Te cauta, te gaseste si te pune la incercari!
          Eu, de exemplu, m-am trezit bandajat tot in jurul pieptului, intr-un spital de campanie. Doua surori medicale care se plimbau printre raniti s-au oprit si in dreptul patului meu si cea mai in virsta i-a soptit celeilalte: "nu cred ca Juan Carlos o sa supravietuiasca".
          Habar nu aveam despre cine vorbesc acele femei, dar ceeace mi s-a parut ciudat era faptul ca intelegeam perfect spaniola, o limba complet straina mie! Se pare ca sora aia medicala nu a avut dreptate si nu am murit.
          Atita timp cat am stat in acel spital de campanie, ceilalti raniti, doctorii si surorile medicale imi spuneau Juan Carlos, iar atunci cand eu incercam sa le spun ca sunt altcineva, Desmond din Irlanda, toti ma priveau cu ingaduinta si imi spuneau ca sunt inca traumatizat de razboi, traumatizat de ranile mortale pe care, doar ca printr-o minune le-am supravietuit. Cand am parasit spitalul, razboiul se sfarsise  de mai bine de doi ani. In tolba mea de soldat am gasit niste acte in numele meu nou: Juan Carlos G si o adresa undeva in Pirinei. Din curiozitate, m-am dus acolo sa vad despre ce-i vorba, sa ma lamuresc de unde vine acesta confuzie.....

3 comentarii:

  1. George Anca a fost o personalitate marcantă a culturii și literaturii române. A fost un poet aparte, în afara normalității. Greu de înțeles. Scrisul său se adresează celor cu pregătire specială, nivel de înțelegere sporit, sensibilitate specială, și cu viziune clară asupra evoluției literaturii. Un Gigant!

    Dacă poezia obișnuită e formată din două narațiuni, o narațiune textuală și una purtătoare de mesaj, la Anca există o a treia narațiune greu de explicat pentru un cititor obișnuit ca mine, însă profund copleșit de existența ei. Un om exemplar, Anca era cu zeci de ani înaintea maturizării literaturii române și universale. Va rămâne alături de titanii artei cuvântului scris, al civilizației și culturii omului pe pământ.

    RăspundețiȘtergere
  2. http://bentodica.blogspot.com/2020/07/ben-todica-cum-l-am-cunoscut.html

    RăspundețiȘtergere