DIVORȚUL ȘAMANULUI

Trebuie să mă ocup mai mult de pudoare. Doar acum să mai fiu un pic impudic. Oricum, să mă tem că mă voi întoarce la propriile cuvinte vreodată și mă voi întrista.

În fine, ce-ar fi să nu mai existe decât poezie? Numai poezie. De toate felurile, ciudată și nefirească, modernă și desuetă, cu viață și moarte.

Nu va mai fi nimic a doua oară. Pot nega totul, pe mine, nu. Sunt negat de ceea ce mă înconjoară.

Unde e frumusețea mâinilor mele?

Femeia goală își aruncă îmbrățișările, trupul ei răcoros împrăștie în apă golfuri înguste, unde nu încapi. Dar iubirea nu e nicăirea.

Ăsta e Dromio. El trebuie să fie. Se ceartă cu stăpânu-său. Dromio? Salut, Dromio!

Am văzut și actori, am auzit și replici, pot să plec.

Avea ceva groaznic pe suflet. Când venisem, traversând o linie de cale ferată, îmi arătase, zâmbind, un craniu acoperit de gunoaie pe maidan.

Deschideam un ochi lipit de vârful ierbii. Lumina se lăsa până în adâncuri verzi din care se dezlipeau fire lipicioase ale păienjenilor pământului. Furnicile treceau uriașe una pe lângă alta facând să vibreze imperceptibil pământul viu. Mi-alunecau pe trup picături mari de sudoare. M-am rostogolit și am văzut o femeie. M-am întors pentru a face drum nădușelii. Capul se înfundase în iarbă, respiram înverșunat recunoscând un miros mai vechi. M-am ridicat, am băut apă. Am alergat spre un apartament gol. Am descuiat repede, am dormit, m-am trezit cu dureri de cap. Am ascultat muzică, am închis aparatul, am citit, mă durea capul, am vrut să scriu. Dușul era rece, la sfârșit. M-am întins iarăși. Am dreptul. Voi pleca peste puțin timp la Porțile de Fier.

Mă concentrez asupra unei singure imagini. Cerul. Ochii închiși. Cerul... Cerne. De câte ori m-am uitat la el? Niciodată. Ba da. Am stat anume cu ochii în sus și îmi părea că cerul calcă pe ei, amețeam. Ce oameni și proprietarii apartamentului. Puteau să nu mă lase aici, și să mă ia cu ei, la locurile natale ale lor dar și ale mele.

Fiecare om are norul lui. În viața mea am văzut mai mult cerul roșu. Cerul albastru, văzut o singură dată, face cât toate cerurile roșii lipite.

Fata de la film m-a luat așa repede când să mă învețe să rezolv integrale. Că trebuie să încep cu ecuații diferențiale. Ea ce-o fi crezând despre cer? O s-o ciupesc, dar nu pentru matematică.

Să respir după bătăile pulsului. Îmi caut pulsul. Nu-l găsesec. Mă apăs pe mâini, pe tâmplă, nu e. Uneori mă asurzește și acum a stat? Ia. O dată. Atât. Parcă de două. La mâna cealaltă. Nimic. Uite cicatricea. Număr, inspir, stau, număr, expir, stau, număr.

Nu merge. Trebuie să se întâmple ceva. Se întâmplă. Vin proprietarii. Îi întreb despre mama. Nu-mi spun. De ce or fi așa câinoși?

Plec. Mănânc. Mă duc la poșta mare să-mi umplu stiloul. Nu mai scriu. De ce să mă mint? E drept, aseară m-a căutat o fată, adică femeie de 18 ani, care vrea să se mărite cu mine. În câteva ore, a venit de mai multe ori și nu m-a găsit. S-a întors în orașul ei. Să-i spun despre destin? Nu-i mai scriu. Și când am auzit vorbindu-se despre ea că mă păcălește, am tăcut din gură.

Vorbesc mult la telefon și transpir cu o fată care-mi spune că s-a îndrăgostit. Mă încălzesc mai tare, nu mai înțeleg ce spune. Pleacă-n țară cu niște englezi. Ea știe engleză. Îi clatin optimismul, zicea ea, vorbindu-i cum vorbesc despre dragoste. Nu știu când s-a sfârșit totul.

Pe stradă, o fată se plimbă absolut la fel ca mine, înainte sau în urmă. Un orb se lovește de mine, tânăr, aude când îi spun încet, pardon, îl urmăresc, se oprește pentru toată viața parcă, în fața unei ceasornicării, sau așa ceva, nu disting, e prea departe.

Niciodată parcul din centru n-a fost așa de înghesuit. Încerc să mă strecor. Nicăieri. Văd oameni prin frunzișuri, spre piață. Trec pe un bulevard. Caut pe cineva. Ajung la adresă. Mansarda e întunecată. Trec în altă grădină. Toți vorbesc de poetul Bacovia. Nimeni nu înțelege. Beau apă. Mai mult lume bătrână. Într-o parte – nimeni, în alta – toți. Mă doare capul. Ăsta e Dromio. Dar care Dromio? Din Efes, sau din Siracuza? (4-VII-1965)

Am început să-i spun: celălalt prieten. De un an de zile, au apărut niște piedici între noi, pe care eu nu le recunosc, dar le utilizez, ca să pot rămâne independent.

Ieri, pentru că avea bani, m-a purtat, împreună cu prietenul meu, și am băut. Întâi, m-am opus. Prietenul și celălalt prieten au mâncat. M-au lăsat numai să beau. Ne-am dus într-o grădină unde, după ce mi-au dat să mănânc, au cerut alcool pentru mine. Nu aveam altceva de făcut decât să accept jocul, deși în sinea mea muream de necaz, mai ales că avea să mi se facă rău. După ce ne-am despărțit, eu m-am întors în grădină să-mi caut o agendă jegoasă, pe care mi-o dăduse prietenul meu când o găsise și el.

Fiecare susține că e singurul care mă mai poate suferi, îmi dă atenție, vorbește cu mine despre cei de la istoria artelor și-i compătimește că sunt atât de proști cât ar trebui să fim și noi la vârsta noastră, că noi avem o seriozitate prematură a căutării ideilor, care ne îmbătrânește și nu ne-ar fi de folos. Despre mine: vorbește una de ici, una din altă parte.

Unul din băieții străini a aruncat cearceaful peste capul meu și eu i-am aruncat că e figură, să mă lase în pace. Am adormit. Peste vreo oră, cineva a deschis ușa cu zgomot, s-a trântit în patul meu. Picioarele mi se dăduseră la o parte, dar celălalt prieten, el era, s-a mutat cu mare ușurință, până s-a așezat pe ele, si eu iar le-am smuls. S-a dezbrăcat, s-a întins în pat lângă mine. Patul lui fusese ocupat de unul – de la ce școală sunteți? - de la școala artelor.

Tâmpitule, puți a femeie ca dracu! A hohotit încet încântat. M-am întors la perete. Încerc să adorm, speriat de duhoare. Din secundă în secundă, celălalt prieten lovește salteaua cu călcâiul și, din când în când, izbește în tăblia de la cap a patului, încât ar trebui să mă sperii. Strig: Nu mai bâțâi. Și adorm.

A doua zi, celorlalți: Cum ni se contrazic simțurile. Un zgomot te înnebunește, mirosul de femeie, putoarea cât de tare, abia te adoarme. Zău. N-ați observat că și voi ați dormit foarte bine? Strig deodată spre celălat prieten: Azi-noapte miroseai a Mary, cum mirosea ea anul trecut, când m-a îmbolnăvit. Altul visase, în același miros, că Laura era dezbrăcată, ea umblă la Cluj cu un băiat finuț iar ieri, la muzeu, a venit mușcată și ruptă.

Un bărbat și-a lăsat femeia și copiii, a adus de țară un bărbat de 19 ani și a trăit zece ani cu el, după care băiatul a plecat cu o femeie la Timișoara. Bărbatul l-a găsit și i-a luat pantofii și i-a iubit. De aici, a început să iubească toți pantofii.

M-am întâlnit cu un fost coleg. L-am abandonat, întâlnindu-l pe tata. L-am abandonat, întâlnindu-mi sora cu prietena ei. Am străbătut bulevardul. Am trecut pe lângă o doamnă al cărei fiu nu spunea nimic. I-am abandonat și am traversat unde era o fată care nu mi-a cerut să-i fac poezii niciodată. Nu prea înțeleg. În afară că vrea să se mărite cu mine nu văd alt motiv. Înfrumusețam un lucru mult mai frumos.

Am bătut străzile, și numai alături de ea s-a făcut seară, apoi noapte. Am pornit către râulețul care curgea la marginea orașului, ne-am întors. Nu mai eram supărați. Mă învinuise de lașitate. Nu mă mai învinuia și râdea la glumele mele când nu avea poftă de sărutat. Copilul voia să-l nască și eu eram uneori încurcat. De ce să nu-l nască? Ce-mi spune mie. Mie?

Dar ea zicea că eu... Bine, dar trebuie să o cred mai întâi și, dacă o cred, să vreau... să scap de puritatea falsă cu prețul unei asemenea trădări? Ce să-i spun? Vorbesc ce-mi vine pe limbă, metafore idioate, nonsensuri apăsate, pe care ea le gustă, săraca.

Vreau să-i dau de înțeles că degeaba crede că mă iubește, asta nu e cu putință. Sau, dacă mă iubește, încă nu se știe cine din noi iubește mai mult, cu toate că eu par... Dacă n-o să mă mai iubească, să țină seama că unele lucruri au fost simpatice între noi, și chiar să nu uite că un om laș n-a fost laș, ci pur și simplu n-a vrut niciodată nimic. Că a făcut prostia să creadă că e iubit și n-a promis nimica, dar s-a comportat ca un îndrăgostit. Adică nu ca un îndrăgostit adevărat, ci ca unul care cândva sau oadată va ști ce e cu el. Și cu el nu poate fi altceva decât ce vrea ea, așa crede ea. Și eu o iert pentru mine, dar n-o iert pentru ea. Când avea 17 ani și m-a dus la ea acasă, după ce abia o cunoscusem o singură dată pe zăpadă, unde ne încălzisem numai cu gura, și am stat toată noaptea și mi-a zis să mă duc și eu în pat, și m-am dus, și a doua zi am plecat, iar în același an ea s-a măritat și i s-a sinucis bărbatul, nu știe de ce, eu nu mă mai gândisem decât la altă dragoste, care se întâmplase în parte și mă formase anume si nu putusem renunța vreodată la ea, deși aș fi vrut și deși nu se mai putea continua vreodată. C-a umblat din bărbat în bărbat și la București nu venea numai la mine.

Nu ți-e frig? Nu, că am vesta asta. Așa merg la serviciu. Mi-a lărgit mama rochiile ca să nu se cunoască. Ea nu știe, crede că m-am îngrășat.

Am mers destul de fericiți pe strada obscură. M-a tras de mână și am intrat amândoi repede și furiș în curtea unei biserici apropiate, pe o bancă. În fața ușii era clopotnița (hai să intrăm în clopotniță. N-a mers). Nu voia să se murdărească în niciun fel. I-am strâns în pumni trupul, împrăștiindu-i genunchii pe care și-i strângea repede, făcând pe nebunul și, până la urmă, eu însumi nemaiștiind ce o fi cu mine. M-am potolit. Îmi părea rău de sânii ei că se schimbaseră așa de mult într-un an.

Credeam că nimic n-o să mă transforme în altceva și totdeauna voi avea afectarea ce-mi rămăsese de când eram copil. Adio poză de ascet ori mincinos romantic, nici libertatea râsului desuet care a scandalizat pe toți cunoscuții mei. Niște zile meschine de tot ale unui cabotin.

Să nu nască. Crezi că e ușor să-l crești? Nu e mare lucru. Mama mi-a erut copiii, când nu-i aveam, să-i facă ea mari și să-i iubească, să nu fie singură, că a plecat omul ei demult, după alta, și ea de atunci nu a mai avut nevoie de nimeni și odată mi-a dat mie o scrisoare să i-o duc lui și-n ea scria că degeaba, nu mai poate el să se uite la ea, că-i e silă de o țărancă, și că chiar nepricepută cum e ea, nu-i cere nimic, dar ține la el mereu, numai la el, la Ion, și că să nu se supere de asta.

Eu am citit scrisoarea, mi-a fost rușine și pentru că-l cunoșteam pe el, și n-ar fi înțeles o boabă. Am luat-o cu mine și am plâns și plâng iubirea mamei, altceva nu pot să fac, nimeni nu poate altceva. Iar fetei ăsteia nu pot să-i spun nimica. Ce-ar zice mama când ar cunoaște-o și ar ajunge până la urechile ei bârfele lumii? M-ar privi cu duioșie, și pe ea ar iubi-o puțin.

Iar bunicul meu voia să joace la nunta mea. Îi murise în război fiul, unchiul meu, care avea părul creț, ca mine, altfel nimeni în neamul nostru nu mai avea părul așa și cineva ar fi putut învinui pe mama că m-a făcut cu altcineva, nu cu tata. La ce nuntă ar fi jucat el dacă nu i-aș fi ascuns măcar că a mai fost măritată. El a luat o singură femeie, care l-a primit numai pe el și eu sunt nepotul lui. Aici știa el ce e bine să fac eu în viață.

M-am înțeles cu ea să vin într-o zi, am ocolit orice răspuns ori întrebare, am dus-o acasă, și ea ținea la mine. M-am întors pe o potecă unde așteptam să mi se facă teamă ca mai demult, pe lângă cimitir. Am pus ochii pe o cucuvea de pe o sârma de telegraf care scotea sunete de nerecunoscut. Am luat o piatră, am ocolit o baracă pustie, și am zvârlit în pasăre. A zburat și a cântat pe glasul ei adevărat. Am vrut să o urmăresc. M-am oprit. Așa s-o fi născut dracul. Cucuveaua, dacă o urmăream, m-ar fi purtat în cerc până când aș fi divinizat-o ca pe un duh rău. Luceau porumburile ce se văzuseră ziua galbene și prăpădite. (14-III-65)

Prietenul meu îmi povestește coșmarul lui, pe stradă. Că n-o să-l înțeleg. Cum să nu? Eram într-o mânâstire. Frăsinei, mi se pare. Și din chiliile din jurul mănăstirii ieșeau călugări și veneau spre mine, dar își vedeau de treabă. - Aici nu înțeleg? - Între ei era o fetiță de vreo 12-13 ani, frumoasă. Și se uita la mine și eu am plecat. Poate pentru că noi observăm în vis mai mult celălalt sex, când mergeam, m-am pomenit că s-a luat după mine fetița, și nu știu ce-mi spunea, dar înțelegea că vrea să rămân cu ea, să n-o las și s-a apropiat, și când a venit lângă mine de tot era Ileana. - Ileana? - Mi-a părut rău că s-a făcut Ileana, n-aș fi vrut. Ți-am spus eu, seamănă a melodramă. - Prostii. Melodramele în viață sunt adevărate tragedii și tragdiile poate că sunt melodrame în viață. - Chiar, cineva susține că tragediile grecești nu sunt tragedii pentru că ies dintr-o realitate trecută, fără a participa la conflictul vital.

Îmi pare rău ca și lui că fetița aceea s-a făcut Ileana, care se măritase de curând. Nu-mi mai pare rău că n-a ascultat coșmarul meu, de unde voiam să scot o epopee, în care nimic altceva să nu se întâmple decât câțiva, adică foarte mulți bărbați să tragă cu pușca, să nu tragă înainte de a ochi, să se târască pentru a se feri, să vadă cum se apropie altcineva să vrea să-l nimerească, mereu, în timp ce într-o casă o femeie înaltă, cu părul strâns, privind tablouri și mobile, trecând din cameră în cameră, vorbind puțin cu fiecare, se oprește des și ține de mijloc, nu de mijloc, de umeri sau de gât, pe fiecare, nu chiar fiecare, pe mine, care am ochit pe unul care mă ochise, mă îndreaptă spre o cameră misterioasă, și nu mai vrea nici ea să meargă acolo și rămâne în picioare cu mine, nu cu mine, cu fiecare, și nu mai ținem seamă de haine și stăm foarte aproape, și uit că înainte de a trage ultima dată, n-am mai tras, și altcineva se apropiase de mine și nici el n-a mai tras.

Azi, nimic absurd decât chiparoșii. Dincolo de geamanduri și bărci, cineva se îneacă. Cineva vâră în adânc cangea și o înfige în cadavru. Se întretaie bărcile. A trecut aproape o oră. Valurile se dezlipesc, ca și cum plouă pe dinăuntru cu picături imense. Începe vântul. Ai auzit de înecat? Nu. Începem să ne grăbim. N-am salvat pe nimeni. I s-o fi părut unei femei. O fi fost un pește mare. Au făcut și valuri cu bărcile și tot n-a apărut. Încă nu se știe, nu se știe.

Am citit marmora, două fresce de Aman șterse cu miez de pâine cald și cotor de măr, hărți cu locuri unde e îngropat aur. Le vând, altceva nu am ce face cu ele, nu pun mâna, nevastă-mea pune mâna și e mereu bolnavă, tot nu găsesc ei nimic fără mine, am săpat și fuge, domnule, fuge, vezi flăcările, aveam 17 ani, de-aia sunt așa, am trăit numai prin spitale, ser, alterat, epidemie de scarlatină. Aici era pădure, râul trecea pe aici, aproape era o biserică de lemn, în spate o casă, în spatele casei era hanul lui Jianu, unde trăgea haiducul și când îl căuta potera, îngropa aurul. Pe locul hanului e acum altă biserică. (15-VII-1965)

În Cimitirul marin, flambeaux nu înseamnă nici făclii, nici torțe, înseamnă chiparoși, arbori, flăcările.

Mi-a dat o țigară americană și una cubaneză. Le-am vândut. Cumpărătorul a încercat să le fumeze, dar le-a vândut și el. Scrumul strâns în foi de țigări străine i-a adus bani mulți, cu care dorea să cumpere înapoi ce vânduse. Țigara a căzut într-un lac și lacul a dispărut. Focurile nu mai aveau curajul s-o ardă. Tutunul acaparase macul alb. Dimineața doar, țigara părea că lâncezește și nu pentru că nu ar fi putut muta pământul într-o scrumieră, ci pentru că avea slăbiciunea să stea întinsă, în foi și foițe, ca atunci când o primisem și o vândusem pe un preț de contrabandă.

Pe ea poate n-am mințit-o când i-am spus că pornisem de la Kant. O fi fost ziua când se bănuise că s-a înecat cineva. Dacă ar fi trăit oameni pe alte planete, ar fi murit demult sau n-ar fi fost născuți. Planetele au fost pustii întotdeauna. S-a înecat ieri. Nu l-au găsit. Înecatul n-are niciun cuvânt însă despre oamenii vii care nu există. Sun toți aici, în pământ, în aer. Unul singur se zice că e în apă, dar n-a fost găsit. Cine ne îmbie în repetare, la divinitate? Acolo oamenii, nu artiștii să se înece și să dispară. În dureri îi nasc lunetele și ei nu știu să dispară. (18-VII-1965)

Bobocul de trandafir mi l-a cerut contesa. Sanda solista a scos limba. Silvia e amica ei, dintr-un cristal, vecină cu Georgeta a bătrână, aproape de sine. Măcar și Viorica, blonda, nu cea bună, de nesuferit. Ici Felicia, inginera, dar Lili mai zic. La ea am vrut să ajung, cu sprâncene colosale, tăcută și supărăcioasă, vorbind despre mâncare sau dansând, treaba ei. Contesa mi-a oferit lujerul cu ciulini în schimbul bobocului. M-a și sărutat pe obraz. Hermafrodita, dacă sunt blond sau brunet – ambigen.

Ne-am luat după nuntă, nu se mai uitau la mireasă. Eu m-am întors să caut o cutie de poștă pentru o fată care îmi dăduse ilustrate să i le pun. Întâi le-am citit, una era nescrisă, mai multe transmiteau părinților bucurii dintre prăpăstii, că Moldovița nu e la fel de frumoasă ca Sucevița, le-am aruncat în cutie. Aflând că nu mai vedem Voronețul, un băiat de la Sportul popular m-a asigurat că e nasol. Ne-am dus către spital. Se făcuse seară. În mașină cu noi a urcat și un milițian, pentru cercetări, mai devreme fuseseră mai mulți și făcuseră tot felul de presupuneri. Moșul s-a lăsat greu pentru noi care eram afară nemâncați la miezul nopții, patruzeci hoinărind prin Câmpulung după cornuri, uneori erau căutate florile. Cum timpul trecea greu, toți se aruncau în jurul muzicii unui aparat cam defect. Se anunță că va sosi șoferul. Moșul a declarat că a căzut singur. Dosarul va fi trimis prin corespondență secretă la instituție. Ne rătăcim iarăși, luăm trecători întârziați din Gura Humosrului să ne arate drumul, coborâm, rupem petunii de lângă milițian, care nu dispăruse. Ne-am pomenit deodată cu mașina cealaltă, care-i duseseră pe ceilalți – aceia văzuseră și Voronețul -, șoferul celălalt a oprit, al nostru l-a certat, că nu are unde întoarce, celălalt ne-a depășit, să nu fi căzut în vreo râpă și noi să fi trecut neștiutori.

(August 11, 965)

N-aș mai fi avut nevoie de explicații să înțeleg ce s-a petrecut cu o zi înainte în Vietnam. Încă douăzeci de ani de război, dacă va fi nevoie, relațiile Hanoi-Pekin etc. Am căutat o carte pe dulap, ca să scap de niște pâlpâiri între urechi, prin creier – parcă aveam în cap un pui căruaia abia i se retezase gâtul. Am nimerit din pachet Cehov nu mă simțeam în stare să citesc, am luat ultima carte, Poe. Vers cu clopote. M-am dus la un prieten, am jucat table, m-a bătut, cânta din muzicuță, trâmbiță, în luptă, mă prefăceam că n-aud. El trebuia să scoată cartofi, cum îl rugase mama lui. I-a venit ideea că pe umbră e bine de dat la pește. Am plecat la un văr al lui să-i luăm undițele. Am întâlnit-o pe verișoara lui, zicând că mai bine s-o violez eu, decât din partea altuia. A doua zi pleca pentru admitere la facultate. Mama lui m-a recunoscut după părul creț. Ne-a servit cu miere. Ne-am întors la el, ne-am schimbat hainele, am căutat mai mult de o oră lăcuste, eu le vedeam, îmi scăpau, și le prindea el. Până la urmă tot n-am avut ce face cu ele, că ne-am dus la plajă, iar când am pescuit, am folosit râme de la niște puști foarte serioși.

Pe drum chiar, mi se păruse că nu e nicio legătură între poza pe care o văzusem fără să vreau la mine în portmoneu (tâmpit loc de ținut fotografii) și fata de acum un an de care mă îndrăgostisem, și m-aș mai îndrăgosti, dacă ar fi. Ea e un fel de ticăloasă, i-am și spus odată, când era să-mi închidă telefonul. Atunci când s-a fotografiat, ori era obosită, fără să se vadă pe fața ei, ori tocmai învățase o șansonetă nouă și era transpusă cât putea ea să fie, adică foarte mult – să te îmbolnăvească sau să te facă o zi întreagă să fii trist. Chiar nu e nicio legătură. Am înotat cât am putut de mult, ca să uit.

Ischimzi se bălăbănea tot timpul între trezie și somn. A mototolit totul în jur, s-a rotit puțin, m-a atins cu genunchiul, și-a retras privirile, s-a rezemat, dar nu numai atât. Mă obligase tacit să fac același lucru și mi se părea că a uitat de orice și nu se simte prea rău lângă mine. Voia însă mereu să doarmă. Ai zis că vrei să te învăț să nu mai vorbești mult. Și-mi făcea semn să tac, și eu, gata. La prima oprire, Ischimzi s-a mutat la ceilalți și toți se scandalizau că nu vorbește cu nimeni.

De Viorica nici nu mai vorbesc. Era și olteancă și din Craiova. Îmi cam plăcea, nu pentru mine, așa, în general. Mă temeam de capriciile ei. Împlinise 21 de ani la Lacul Roșu. Îi scrisesem o poezie în care îi propusesem să rămână mereu la Lacul Roșu, și în fiecare zi să aibă 21 de ani. Că totul îi urează fericire alăturea de golani. I-am plătit și jumătate de cățel de pâslă. Cealaltă jumătate a plătit-o colegul din Brașov care o admira, deși i-a zis să se plimbe cu altceva, ca și Georgeta, și ele s-au supărat și au plecat. Noi am băut toată noaptea, să ne cunoaștem. Am rupt pe urmă o dalie galbenă și am pus-o într-o vază pe care mi-a dat-o portăreasa. A doua zi, deși petalele se cam lăsaseră, am împăcat-o pe Viorica.

George Anca

OPERA OMNIA (George Anca)

George Anca, Dodii pe viață, TipoMoldova, 2013, 875 pag

George Anca, Barba lui Hegel antinovele în dodii, TipoMoldova, 2013, 1015 pag

Marian Popa, Anca, TipoMoldova, 2013, 215 pag

Marian Popa, Anca, Bibliotheca, 2013,212 pag

George Anca

Date bio-bibliografice (George Anca)

Numele de botez, Gheorghe; numele de familie, Anca; născut, 12 aprilie 1944, Ruda, Vâlcea; părinți, Elisaveta, Ion, o soră, Ioana; căsătorit, 1966 cu Rodica Anca; o fiică, Alexandra-Maria; doctorat în filologie, 1974; a lucrat în presa vorbită și scrisă, în universități din România și India; membru al Uniunii Scriitorilor din România (1980).

Cărți publicate în România și în India 

Poezie

Invocaţii, 1968

Poemele părinţilor, 1976

10 Indian Poems, 1978

Ek shanti, 1981

De rerum Aryae, 1982

Upasonhind, 1982

Ardhanariswara, 1982

Mantre, 1982

Sonhind, 1982

Norul vestitor (Kalidasa), 1983

Gitagovinda (Jayadeva), 1983

Sonet, 1984

50 doine lui Ilie Ilaşcu, 1994

Doina cu variaţiuni, 1995

Doine în dodii, 1997

Waste, 1998

Decasilab, 1999

Balada Calcuttei, 2000

Sonete thailandeze, 2000

Orientopoetica, 2000

Malta versus Trinidad, 2000

Mama Trinidad, 2001

Milarepa, 2001

Dodii, 2002

Măiastra în dodii, 2003

Transbudhvana, 2004

Maroc după tată, 2004

New York Ramayana, 2004

Nefertiti & Borges, 2004

Finish Romania, 2006

A la Reine de Maillane, 2006

Cenuşa lui Eliade, 2007

Târgovişte – India, 2008

Partea Nimănui, 2010

Paparuda, 2011

Netrecut p'afiș, 2013

Proză

Eres, 1970

Parinior, 1982

India. Memorii la mijlocul vieţii, 1982

The Buddha, 1994

Maica Medeea la Paris, 1997

Miongdang, 1997

Sub clopot, 1998

Pelasgos, 1999

Frica de Orient, 2001

Buddha şi colonelul, 2001

Furnici albe, 2001

Poeston, 2001

Baudelaire, 2001

Sanskritikon, 2002

La Gioia, 2002

Măslinii din Uffizi, 2003

În recunoaştere, 2003

Tangoul tigrului, 2005

Ibsenienii, 2005

Diplomă de sinucidere, 2005

Rechinuri, 2006

Digital Kali, 2006

Zăpezi hawaiiene, 2006

Roboam, 2007

Sfinți în Nirvana, 2008

Teatru

Good luck, Radha, 1979

Pancinci, 1982

XII by Horace Gange, 1984

Teatru sub clopot, 1997

Mureşan Eminescu, 1997

Templu în elicopter, 1997

Paparuda, 2007

Astă-seară se joacă Noica, 2008

Scenometrie Teatrux, 2011

Eseuri

Baudelaire şi poeţii români, 1974, 2001

Indoeminescology, 1994

Articles on education, 1995

Haos, temniţă şi exil, 1995

Lumea fără coloana lui Brâncuşi, 1997

Ion Iuga în India, 1997

Beauty and Prison, 1998

From Thaivilasa to Cosmic Library, 1999

Ramayanic Ahimsa, 1999

Aesthetic Anthropology, 2000

In search of Joy, 2003

Literary Anthropology, 2005

Glose despre ahimsa, 2006

Exerciţii de religiologie, 2009

Mantra Eminescu, 2011

Referințe

A  Giorgio Anca da Eugenio Montale. (1973).

Mulţumesc pentru 10 Indian Poems. – Mircea Eliade (1977).

Colegului nostru, poetului George Anca, aflat de mai mulţi ani în India ca profesor de limba şi literatura română îi datorăm ducerea la capăt a gândului de tinereţe al lui Mircea Eliade de a-l face cunoscut sistematic pe Eminescu în lumea sanscrită. - Ioan Alexandru (1983).

Te-ai încoronat ca rege al dodiilor. - Ioan Ladea (1999).

Scriitorul George Anca pare să trăiască acut „dialectica” postmodernismului. - Dan Mircea Cipariu (2000).

Unul dintre cele mai libere experimente cu putinţă. - Daniela Iordache (2001)

George Anca: bine de nenăscuți

bine de nenăscuți

bine de nenăscuți în recunoștință fără recunoaștere

cine a te concepe mezinul lor la 20 de ani nouă nerfrate

plecat mai devreme trecere de leme pastișând rimeme

 

priirea necazului mai înceată decapitare în ziua neagră

mai audiind mormântul cenușii din audit parlez vous neagă

schizofrenie contabilă în acatiste nici umbra nu ți-e trează

notițele spasmului inventează în fals citați tați succedanți

programele noastre sunt gata săptămâna viitoare măicuțe

lângă Diana tocmai bătrâna Victoria văduva lui Ziscovici

încotrova învârtecușul nefeminizabil nicio mișcare cu băieții

nu nașteți nu înjunghiați cadavrele se surpă și de unele singure

mă reazem de carbid plouă fierbințeală peștelui spuzeală

discreție absconsă victime proaspete oase de orgă locvace

cârma armei marmoră tutunului lacrimă mielul aramaică

Hemlet de 11 ani răzgândiți-vă culmi din ulmi adulmi

metamorfoze inverse pe imposibilitatea războiului Priam

al mierii tale scris eufoniei mai trist să pleci cu ploaia

a vorbi românește cu animalele din credința patriarhală

25.12.2013

 

Nașterea Domnului și Trezirea lui 2013 cu Sănătate

Nașterea Domnului și Trezirea lui 2013 cu Sănătate

casă, fă-ți

adăpostul gândurilor

sub umbletul norilor

pe moalele șerpilor

te ridică

odată cu Sfânta Mărie Mică

fiilor fi-le

ușă de zile

mamei of

de curățat cartof

fâsâit de bombă

la Arlechin și Colombă

iar nouă

viață nouă

că și noi

în sutănoi

la un loc

facem poc

și ne bem

apă cu gem

șampanie

de sfeștanie

că tot o să ne trezească

prispa a mai bătrânească

Colocviile de Marți 17 decembrie 2013

COLOCVIILE DE MARȚI / The Tuesday Colloquiums 17 decembrie 2013, 5 pm, Calderon 39

Anul IV, nr. 14 (55). Auspicii: Asociația Culturală Româno-Indiană, Academia Internațională Mihai Eminescu, Soceitatea de Etnologie din România. Addresses, Intervenții, Teatru de  poezie, (Re)lansări de cărți, Proiecte, Portrete, Întâlniri

 

 

Tema: (Co)Naștere-(Re)Cunoaștere

Congrese științifice din decembrie 2013 includ printre subiecte: rezonanțe estice (Paris), sudul global (Baroda, Mysore), societatea globală – Conferință la Kolkata despre Vivekananda, Grundtvig, Rolland, Gramsci și Freire. Pe pagina de titlu a cărții de rubayate (urdu, poloneză) de Surender Bhutani este tipărită dedicația: To / my great friends Amele and Abdel Hamid Berksi (who was the Algerian Ambassador to India from 1994 to 2000 and who inspired me to write rubayat in Bucharest in September 2006.

Invitați:

Ion Andreiță, Vasile Andru, Mircea Bârsilă, Adrian Botez, Surender Bhutani, Florin Costinescu, Petru Costinescu, Puși Dinulescu, Isabella Drăghici, Nicolae Drăgulănescu, Adina Dumitrescu, Petre Frangopol, Nicolae Dan Fruntelată Doina Ghițescu, Monica Grigorescu, Omprakash Gupta, Mihaela Georgescu-Delafras, Sorana Georgescu-Gorjan, Dimitrie Grama, Mariana Gurza, Neculai Hilohi, Elisabeta Isanos, Dorel Istrate, George Lupașcu, Dan Mateescu, Vasile Menzel, Bianca Beatrice Michi, Doru Moțoc, Mircea Muntenescu, Gheorghe Neagu, Lucia Negoiță, Claudia Negroiu, Cristian Radu Nema, Vali Pena, Constantin Poenaru, Florentin Smarandache, Mihai Stan, Nicu Stelea, Lăcrămioara Stoenescu, Sorin Stratilat, Mihai Teodorescu, Ben Todică, Nicolae Tomoniu, Emilia Țuțuianu, Neagu Udroiu, Daniel Vorona, Corneliu Zeana

Amfitrion: Dr. George Anca

Intervenții:

Mircea Bârsilă: Rădăcinile arhaice ale Sărbătorilor de iarnă

Puși Dinulescu: Sistemul dodiilor

George Anca: Nicolae Costenco 100

Sorana Georgescu Gorjan: Preotul martir Avram Stanca, 170

Bianca Brândușa Michi: Leibnitz despre plenitudine

Omprakash Gupta: Vivekananda in Houston

Surender Bhutani: 'A Little Poland in India' by Anu Radha

Neculai Hilohi: Coloana de fum

Dimitrie Grama: Sunt de acord cu Traian Vuia

Petru Costinescu: Flying Machine, brevet american pentru Traian Vuia

Mihai Teodorescu: Armele nucleare

Dorel Istrate: Poruncile divine și drepturile omului

Teatru de poezie

Poeme de Teodor Mazilu și Mihai Elin rostite de Puși Dinulescu

Lansări de carte

Ion Dumitrescu: Traian Vuia, București

Surender Bhutani: Rubayat, Veco travels, Warszawa, traducere de Janusz Krzyzowski

Lăcrămioara Stoenescu: De la circ la zoo, Iulian Junior, 2013, franceză, Dorina Rogobete

Portrete: Cristian Radu Nema

Nicolai Costenco

Dante

Prezent esti, Dante, printre noi. Eternul
Tau geniu ne imbogateste visul.
Realitate a ramas Infernul
Si-l contrabalanseaza Paradisul.
Cu eleganta infr untam paternul
Stapan, parand cu spada tot dichisul
Pe tava oferit cu compromisul,
Sa nu ne murdarim cumva internul
Complex! Divine, tu ai cutezat
Sa smulgi cu indrazneala-acel sigiliu,
Ce birocrata moarte-a aplicat
Pe tot ce e mister. Un nou Vergiliu
De am gasi, cu barca, in tangaj
Prin infinit, am descifra un nou miraj!

Mitologie basarabeană

In campul verde dor m ganganii reci
Tu pe acolo cand va fi sa treci,
Pe sub capite, vezi, de Dragobete
Nu se ascunde; ori, de pe sub crangi,
Codrean, cel ce-a pus gand viclean pe fete,
Sa nu te-nsface; unde-auzi talangi
Sa te feresti, ca poate e Delean
Ce sta cu mana-n crestet de mioare
Si zice din caval pana te doare
De dorul lui al inimii margean.
Pe zare rasaritul varsa jar
Si vezi, copila, scapa de amar!
Pe puntea ceea nalta, spre cismele,
Te uita bine: daca simti din plop
Arzandu-te priviri cu ganduri rele,
Chirica-i, tu sa stii, cel slut si schiop.
In fata lui hlizita, de natang,
Nu te increde, baga-ti fata-n poala,
Ca-n turta inimii il roade-o boala,
Si cei ce-l vad picior u-si frang.

Se-aprinde valea, iaz de untdelemn
Sa nu te duca benga la indemn
Ca, unde se strapung poteci ori dr umuri,
Tu foc s-aprinzi cartofi ori papusoi
Cu miezul miresmat, sa coci ca fumul
Se schimba-ndata-n umbra de strigoi
Si, hohotind, da busna prin frunzis,
Sa planga, cu blestem, la sfantul Foca.
S-atunci nici ceara, nici oloi cu oca
Nu te mai scapa de-al sau vaz poncis.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Dar fata, de, ca fata, soi zalud!
Cu Dragobetele-n fanatul ud
S-a tavalit; si Codrenas la tata
I-a pus causul manii, iar Delean
In cos un dor i-a pus, pe cand, in gata,
Tot Dragobete i-a pus maghiran;
Chirica i-a r upt glezna, iar naframa
Pe paraias s-a dus, un nenufar;
Si-a ars-o Foca-n inima amar.
Si fata-acum se jaluie la mama.

Pielea mea

Pielea mea! Vezi bine: te curat, te spal.
Vreau, pe dinafara, sa te stiu frumoasa.
De sunt catafalcul, tu suavul val;
Condamnat de sunt, tu sa-mi fii mireasa.

Pielea mea! Ma scuza, daca-n puscarii
Te-a mancat viermina, plosnitele, raia
Chiar si amintirea acelei porcarii
Misca paru-n cap, coseste palaria!
Pentr u-acele zile ce nu se mai spun,
Fara praf de dinti, sapun ori alifie,
Te spalam, iubito, cu zeama de slodun,
Ca, sparta, tinichiaua-n rugina sa nu fie.
Pielea mea! Trecut-am si handicapul greu.
Vremea-i vinovata, de-i porti tatuajul.
Biata mea coliba fara de antreu,
Geamantan uzat in care port bagajul:
O inima nebuna, un hacuit plaman,
Un creier enigmatic poftim, tot ce-i in torba.
Scheletul reumatic viseaza-un brat de fan,
Iar craniul capataiul, precum stomacul ciorba.
Pielea mea! Iertare, ca nu te-am ingrijit
Si ca pe-un tol prafos te-am tot batut cu batul.
La ce te-au dat podoaba unui necajit,
De-asupra carui vesnic se legana juvatul?!

Lebăda neagră

Elegie

I
E o poveste de multi neimaginata:
A Lebedei Negre. E o poveste neintamplata,
Ca orice poveste, de azi, de ieri, de totdeauna.
Adevar ul adesea concureaza minciuna.
Povestea e una dintr-o mie,
Ce s-a nazarit, s-a-ntamplat mie.
Eram in biblioteca, cimitir ul nemuritor,
Stiti, cu sicriile si moastele zbuciumului tuturor.
In biblioteca sunt descriptiv? o lumina sumara
De dupa amiaza de vara.
In oras caldura indispunea mai ales cuconetul.
Si catelul meu suferea, bietul!
Ca de obicei, dormitam (cea mai subtila ocupatie).
In minte cunoscuta operatie
Cu numere infinite, cu rezolvari gratuite.
Din vaza ma priveau cateva flori uimite.
Poate era reverie, poate vis, ori poate realitate.
E o deosebire fara importanta. Toate
Cele ce erau in afara se scufundara in ceata,
Prindeam sa-nmuguresc in ireal, sa capat alta fata.

Aici ince pe povestea Lebedei Negre. Povestea mea.
Spatiul in cercuri, geometral, sub pleoape-mi rotea.
O muzica transparenta, in nervi o furnicare.
Eram ca o apa cu pete solare.
Un miros de antichitate in nari ma razbi.
Ma-ntrebam: ce poate fi?
Povestea Lebedei Negre incepu in acest decor.
Aveam iluzia certa ca plutesc, ca un nor.
Din alta oglinda ma privea odaia; mai ales
Florile de pe masa mea, cine le-o fi cules?
Ochi in toate erau. Curiosi ochi ce-ncercau, cu randul,
Sa-mi fure sufletul, sa-mi patr unda gandul.
Povestea Lebedei Negre aici era, de aici incepea,
Din gandul meu, ca un ou alb crapat abia.
Era in mine, odata cu mine nascut
Sambure fantastic de nimeni stiut.
Sub fr untea boltita ca o tacere de ceara,
Povestea Lebedei Negre se desfasoara.
Candva, candva in bezna de dincolo de noi
Va pleca fasaitul aripilor ei moi.

II
Un singur flaut, melancolic, canta.
Flautul orei plesnita-n cunoastere.
Incepea viata: a mea, a ta.

Se-ntalneau suferinta si moartea prin nastere.

Era simpla banuiala a unui destin.
Fruntea se boltea peste ganduri secere.
Imaginea lumii imbata ca un vin;
Chema soarele la petrecere.
Ce tulburari cautau limpezis?
Ce hohote de sange leganau tulipele!
Palidele roze ale mainilor, furis,
Tremurau, ca ingerii ce-si presimt aripile.
Oglindite doua uimiri: in ochi, in cer;
Uimirea umana, uimirea inaltimilor.
Ce calda una; ce nepasare de fier
In masca arcadei piezisa multimilor.
De undeva, din verzuia apa a primei seri,
Vibra gongul rosu al lunii. Sa caute
Au incercat corolele de ceara, sperioase-n taceri:
De unde vine visul acestor ceresti flaute?
Misterul se dadea clar inimii doar.
Tija tr upului tremura ca un turn plin de lacate.
Ce chinuit dor catre basmul de var!
Zana buna, copile, placa-te!

III
Cine sa cante uimirile mele toate!
Cate lacrimi am varsat, triluri de margean
Visurile mele nici cer ul sa le-ncapa nu poate,
Lacrimile mele ar fi umplut un ocean.

Un singur taram, celalalt, cel din oglinda,
Unde fiecare gest isi are perechea, ecou.
De-acolo chipul meu va sa se desprinda
Pentr u a fi tot eu insumi, dar ceva nou.
Cu pelerina noptii pe umerii atletici,
Calator fantast pe cai fara cai,
Cu bastonul, curios, rascolind prin petici,
Ah, clipele vietii, afise prost tiparite, clai.
Fiecare moment e rob unei imagini.
Ce masina grabita e viata. Fleac!
Iata-ma proprietatea unei singure pagini,
Timp incremenit cu imaginea-n veac.
Cine sa cante uimirile mele toate,
Cate lacrimi am varsat! Ce lux, ce bal!
Calatorul absent se distreaza, poate,
De-al vietii cant triumfal.

IV
Dincolo de albul parau, de lapte,
Care curge prin pajistea legendara a marei povesti,
Se inalta turnul castelului unde fapte
Sunt visurile; Domnita, unde tu esti.
Ce zambete pentru distinsa lume, a noastra,
Pentr u zbuciumul fara rost, in griji, suferinti.
Tur nul e alb si-n jur padurea albastra,

Cele domestice vorbesc, jivinile sunt cuminti.

Nu-i oare, basmul, amintirea pierdutului rai?
Zmeul lumii acestei ne tine-n butuci.
Trist lastun al inimii mele, tu erai
Cel din cusca, ranit, ce voiai sa te duci?
Uite-o, lumina rara, ca mierea strecurata,
Uite zumzetul si fosnetul demult neauzit!
Nu te mai zbate, inima cantareata, iata,
Primavara se simte. Timpul ne-a-nzapezit.
Fiece sopot e o sarutare natala,
Fiecare fluturare e un chiot sonor.
Nu lumina revarsa soarele beteala
Ma intorc in basm, prieteni, nu mor!

V
Florile, florile cine spunea
Ca sunt ochii celor ador miti demult!
Ma uimesc de cate ascult!
Flori albastre, de sange, de nea.
Ce povesti dor m in voi, de iubire!
Spasm erotic sunteti, vegetal.
Cu vestmant stralucit, triumfal
Te imbeti, amintire.
Flori simbol al eternului amor;
Pasager servitor al dragostei re pezi.
Viata mea, cu ce graba te lepezi
De aceasta tovarasie, a lor.

Pentru nunta cu Doamna Mister
Sunt doar flori de hartie, metal.
Eh, dar florile basm banal!
Ma scuzati! Le refuz. Nu le cer.

VI
E un singur drum in afara de noi.
Singuratic. Fara prieteni.
Nici un geam luminos, cand te bat ploi,
Pentr u soare nici o umbra de cetini.
In pelerina unei ascunse bucurii
Ghemuit, strajuindu-te-n jur tacerea.
Nu te-ntreaba un glas: un-te duci, de-unde vii?
Misterul isi strecoara prin tine mierea.
Ai pasla la talpi, in urechi vata.
Unde calci nu se vede; ce cugeti secret.
E o cale in afara de noi, fer mecata.
Vi le spun toate astea in soapta, incet.

VII
Vor spune ca ma tem de viata? Nu, nu ma tem.
Pot lua atitudine de borfas sau de domn.
Pot vorbi politicos, tragic, ironic, injurios, sa blestem.
De ce de viata sa ma tem: vis razbit dintr-al vesniciei somn.

S-o traiesc ca taranii. La coarnele plugului; analfabet,

murdar.
Sa sar ut mana popii, sa ma frang din sale in fata D-lui
primar.
Sa plodesc cu nevasta zece-cincisprezece clafanosi
Balai, cu pantalonii crapati, dar vartosi!
S-o traiesc ca un mahalagiu De ce nu? Se poate!
Lucrator undeva cu ziua, preot de carciuma seara.
Sa-mi snopesc in batai jumatatea, si pe buna dreptate:
Asa-i moda aici. In acest fel isi consuma viata ceara.
S-o traiesc ca domnii. In frac, in joben. Garderoba aleasa.
Sar ut mana, duduie! Vai, cheri, sufar de spleen.
Baluri, sampanie, fosnete moi de matasa.
O cupa de floare pe zveltul picior, ce exala venin.
Cum vreti pot trai viata: haiduceste ori ca un schivnic.
Omorand ori plin de mila si cucernicie;
Sa urasc cu mandrie pot pe semenul protivnic,
Sa iubesc tandru, totul ca-ntr-o noua copilarie.
Dar ce putine satisfactii aflu iubindu-te, viata.
Om las ce merit vei gasi in mine de-a-ti fi frate.
Ah, cand te voi regasi, sublima vesniciei dimineata,
Sa las padurile inflorite paduri de foc, paduri uscate!
Glas ipocrit! Ce varietate, ce minciuna
Burete-mbibat cand in parfum, cand in otrava,
Om mocirlos. Cand va sa apuna
Soarele negru al speciei tale in moar tea suava?

Numai atunci din rau si bine, mortale gaoace,
Scapati, principii elementare in mediu pur,
Obiecte, fara pasiuni, fara glasuri vom zace
Piscuri inzapezite de luna-n polar ul azur.

VIII
Eu ma-ndoiesc de insasi existenta mea.
A car ui Dumnezeu s-o stiu mai cert?
Palpairea inghetata-n orbita noptii de stea,
Tremura peste sufletescu-mi desert.
Ce busola sa-mi indrepte pasii. Undeva.
Catre bezne, catre ceruri peisajul e-acelasi.
Pe misteriosul Eu unde-l voi afla?
Macar pe Cel Mare vede-l-as!
Ce bezna. Ce frig. Ce soarta. Orfan.
Parcurg distanta: nastere moarte.
O astfel de viata nu face un ban!
Aproape ma simt uneori; altadata departe.
Ce chin s-a-nsur ubat in mine? Ce crin
Isi unduie-n golul din mine feminina-i evaporare?
Sunt sortit sa extrag din privelistea lumii venin,
Sunt cutia Pandorei, femeia cu buze amare?
Ce-ar fi sa-mi smulg rana rosie-a inimii! Sa rup
Blestemata radacina a vietii! S-o strivesc in calcaie.
Sa-mi imprastii cenusa in vant, acest trup

Care arde-n cadelnita vietii ca un bob de tamaie!

IX
O, albastra cutremurare a serii,
Racnetul fulgerului sfasiat in nori!
Ce decor pentru masca durerii,
Priveliste a marilor trecatori.
Era vremea, daca vremea poate fi o realitate,
Cand sangera-nvinetit pe cruce tristul apus.
Era undeva, intr-o legendara cetate,
In care traieste umbra luminoasa a lui Iisus.
Cine s-a-nvrednicit sa-i auda vorbele grave,
Evanghelia buzelor Lui cine a citit?
Oare au amortit urechile si inimile bolnave
De iubire demult au murit?
Voi n-ati inteles iluzia amara:
Iisus este visul vostru, dor ul
Suferinta noastra va fi iara si iara,
Nu Iisus a fost Mantuitorul

X
Va sosi in curand ora, cand omul va spune:
Menirea mea pe pamant s-a sfarsit.
Atata zbucium, atata suferinta apune
Ca podoaba codrului toamna, obosit.
Alt glas nu va mai proslavi lumina,
Alti ochi nu se vor uimi.

Facla misterului si-a consumat rasina,
De acum voi muri.
O, splendoare a nestiintei pruncie!
Ultima oara te-a repetat omul. De-acum
Devastat de parasire, netrebnic, fie
Sa piei, pamantule, din dr um.
Nu se va repeta niciodata
Chinuitul lumii calvar.
For ma pura o are-ntrupata
Sfaramatul tipar.
Sunt ultimul om. Mantuitorul.
Floarea unicei peregrinari.
Lebada Neagra sa-si ia zborul,
Sorbita de departari.

XI
Cine va gusta din trandafir ul sangelui meu?
In spinii suferintei mele cine se va intepa?
Bate inima in mine ca un clopot, greu,
Sunetul ei in inger sau porumb se va-ntrupa.
Plecarea din mine, din culori, din simtiri,
Catre-ntrezaritele miraje de dincolo de toate!
Va ramane ceva in urma, umbra unei amintiri

Sau un tipar sfaramat si fara noima, poate.

Ce-nseamna palatul locuit de fantoma de vis?
Imaginea fugara pe ape in van se perinda.
Voi pleca-n necunoscut, in stelarul abis,
Si ca un foc nestins, in noapte, incendiata tinda.
Toate intrarile vor ramane in vant.
Pustiu de mine, gol de lume, plin de spaima.
Ce ridicol pasagiu: trecator pe pamant.
A, b, c, buze de copil ingaima.
He-hei, ce ironie, soarta mea cu gat rotund!
Ce viscoliri in noapte, ce dulce peregrinare,
Ce batalii neauzite acolo in fund,
Unde viermuiesc stramosii in zacaminte primare!
Nimeni nu va strapunge telul.
Cu maini de lut nu se pipaie cele nevazute.
Ochiul isi ascute-n van otelul.
Portile mister ului sunt nalte, sunt mute.
Putrezeasca-n mine cantarile cu ar monia suava!
Plesneasca vinele ca bobocii garoafelor sangerii!
M-am saturat de viata, banala otrava.
Nu mai vreau sa fiu vesel, aici sa-ntarzii.
Insurubati-va, priviri, in ultimul amurg.
Aceasta-i hrana voastra, hrana mizera.
Ce sunet de lanturi, ce triumfuri se scurg
Prin timp, cu pamantul neobosita galera

Voi parasi toate, sa ma spal int-o noua uitare,
Pentru abecedarul altei minuni.
Si nu vor mai susura apele sangelui, amare,
Si tu, salbatic cioclu, inima, n-ai sa suni.
Unde nimic din ce-i pamantesc nu patr unde,
Nici penumbra macar a unei gandiri
Insoti-voi cutreier ul, prin infinitul de unde,
Lacrima rece a fecundei Iubiri.