 |
| Rodica si George Anca |
***
NOTE
DE LECTURĂ
REVANŞA UNEI DIARISTE: RODICA ANCA, JURNA LAMAR
Mircea Gheorghe
(Anul XII, Nr. 11-12 (152-153) . Noiembrie-decembrie 2012
LITERE
. Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni)
Citite cu interes pentru calităţile literare şi partea lor instructivă şi documentară ori
cu mefienţă pentru subiectivitatea care nu
ezită să distorsioneze
realitatea avantajos în favoarea autorului, jurnalele scritorilor sunt texte
dependente de personalitatea celor care le semnează. Cu cât autorul este mai important, cu atât
interesul public faţă
de ceea ce înseamnă sau a însemnat viaţa lui cotidiană
este mai viu. Acesta este primul argument al editorilor şi
apoi al cititorilor faţă de interesul suscitat de un text diaristic şi evident
că este vorba despre un argument de bun simţ inatacabil. Căci trăim dintotdeauna
într-o societate în care argumentul de autoritate le precede pe celelalte.
Înainte de a analiza conţinutul ce ni se comunică, mintea noastră analizează
instantaneu îndreptăţirea persoanei de a ne comunica acel conţinut. Problema se
naşte atunci când argumentul de autoritate blochează tot procesul reflexiv şi
din instanţă preliminară, se transformă în instanţă finală şi supremă care
clasează totul fără să examineze.
Ne putem afla în această situaţie atunci când
un diarist lipsit
de o dimensiune publică marcantă
,,iese în lume” cu un jurnal ce ar trebui să producă o primire generală extrem
de pozitivă, dar care
trece, practic, neobservat.
Mesagerul nu pare sã aibă autoritatea necesară pentru a tulbura atenţia noastră
concentrată doar asupra protagoniştilor zilei.
Cred că acesta este cazul jurnalului semnat de Rodica Anca, Jurna Lamar, la Editura Bibliotheca din Târgovişte, lansat
în 2011 la târgul de carte Gaudeamus.
Rodica Anca, de profesie
designer, face parte, împreunã cu
soţul ei, poetul George Anca, din cohorta nu foarte numeroasa a celor care, pe
urma lui Mircea Eliade, au intrat într-un
strâns contact empatic cu cultura
Indiei. Contactul acesta este sugerat şi de anagrama transparentă a titlului.
Care titlu poate fi însã şi o deghizare pudică a adevăratului nume Jurnal amar, considerat probabil de autoare prea explicit
şi întrucâtva descurajant.
Căci jurnalul ei este, în mare parte, într-adevăr trist şi amar. În
majoritatea paginilor temele predilecte sunt sărăcia, discontinuitatea relaţilor
de comunicare cu cei apropiaţi, complicaţile bătrâneţi care se instalează
inexorabil, demagogia şi prostia politicienilor, depresiile, frustrările,
absurdul, lipsă de sens a vieţii cotidiene, -abordate pe un ton care trece prin
toate registrele: dezabuzare, tandreţe, ironie şi autoironie, revoltă, sarcasm,
cinism. Această variaţie conferă jurnalului o autenticitate fără nici
o notă falsă, fiindcă vocea diaristei, percepţiile şi reflecţiile ei se
modulează conform imprevizibilului realităţii. Nu ne întâlnim, ca în cazul
altor autori de jurnale cu aceleaşi stări umorale de la prima până la ultima
pagină. Nu ne întâlnim, de asemenea, cu aerul de superioritate atât de cunoscut
şi de iritant, în fond, faţă de contemporani, judecaţi pentru cultura, limitele
şi frustrările lor precare în raport cu ţinuta etică şi intelectuală exemplare ale
diaristului. Dimpotrivã, autoarea din Jurna
Lamar îşi
iubeşte prietenii, familia, vecinii,
păstreazã cu sfinţenie amintirile frumoase despre cei cu care i s-a intersectat
la un moment dat viaţa este o dona di casa tot timpul
atentă la nevoile domestice ale celor din jurul ei. Este copleşită uneori de
oboseală, de gânduri triste, de întrebări fundamentale pentru care nu există,
fireşte, răspunsuri satisfăcătoare şi când se încumetă să-şi consemneze
reflecţiile o face cu sfială şi cu un fel de modestie demnă. Vocea ei, voit
frustă, lipsită de
orice complezenţă faţă de sine, apare de la primele rânduri: ,,16
septembrie, ora 4. Nu se poate dormi pe tristeţea asta! Încă de dimineaţă, ziua de
ieri a început prin a fi de rahat. Mă dureau toate cele, eram ameţită şi-mi mai
era şi lene! Nu m-aş fi ridicat din pat. Dar voiam să mă duc să-i cumpăr fetii
veiozele alea la care mi-era gândul de aproape un an, de când le-am văzut şi
n-am avut bani. Dar acum, că se mută la casa ei, trebuia să le cumpăr repede,
până nu se terminau banii. Ce dacă plouă! Până văd cele două reviste
ale presei, Cazan
şi Văcaru, până mă dezmeticesc cu trei ceşti de ness şi opt-zece ţigări,
până mai dau două telefoane şi stabilesc cu Lenuş ora 10,35 pentru pornire, se opreşte
şi ploaia”.
Este intrarea în materia primei zile a jurnalului, care poartă
numele - fiecare zi are un nume - Homo miserabilis.
Urmează câteva ore
stresante de alergătură şi
scotocire feminină prin magazine. Scurta listă a cumpărăturilor realizate sau
doar dorite este aproape suprarealistă şi anticipează întregul univers al
jurnalului: veioze, o perdea de duş cu lebede, carne de viţel sau de porc, pantofi,
o faţă de pernă cu cai, o husă de blană pentru scaunul din maşina, o peniþã kaki.
După trei ore de
peregrinare, diarista este epuizată de oboseală, o doare spatele. Pentru ea şi pentru
prietena ei, Lenuş, a fost o zi de târguieli fără nimic lejer sau amuzant. Nu o
zi de shopping.
Acesta este tonul jurnalului.
Ceva mai departe, cititorul este introdus fără ezitare şi cu
naturaleţe în cotidianul diaristei. ,,Toate zilele mele încep la fel: cafeaua
rece, făcută de cu seară, revistele presei
cu Cheli şi Văcărelu, ceva ameţeli şi amorţeli, care trebuie
neglijate, planificarea celor ce trebuie făcute în ziua respectivă (a celor care
nu pot fi amânate sau ignorate). Apoi începe o lungă perioadă de «încă o ţigarã»,
«asta-i ultima», «iar mi-a băut G. aproape toată cafeaua, trebuie să-mi mai fac
un ibric, că nu mi-am înghiţit gălbenuşu’» «of, vai, au», «ia să mai beau una»,
«ce viaţă de căcat», «au, mijlocul!», «au, capul!» s.a.m.d. După două ore de
lălăială, de olecăială, după ce mai văd o dată revistele presei, încă nu mă
simt gata să iau taurul de coarne, aşa că deschid calculatorul şi mă joc nişte
joculeţe stupide şi îndobitocitoare, până mi se acreşte. După trei-patru ceşti
de ness şi cel puţin zece ţigări, mă simt mai viguroasă şi cu psihicul mai
ţanţoş, sun la Popeasca să stabilim
traseul la cumpărături, mă extrag
dureros din fotoliu şi mă echipez de piaţă”.
Dar o asemenea zi poate sfârşi frumos. Diarista află că un dicţionar
englez-dzongha pe care l-a ilustrat cu mult timp în urmă, când se afla în Bhutan, în ani ‘80, circulă şi este cunoscut
printre călugării budişti din Tibet:
,,Gata! Nu mai sunt tristă şi acră pe viaţă! Ce contează nişte treburi minore
pe care le avem cu toţii de făcut! Moralul, psihicul, speranţa, au sărit până la
cer. Sunt fericită. Ieri a fost o zi de aur”.
Momentele de bucurie
care alternează cu cele de amărăciune, fără a prevala asupra acestora,
sunt totuşi relativ numeroase. Sunt bucurii mărunte casnice, legate de familie,
de prieteni, de un examen reuşit
al fiicei, de o
aniversare, de o masă festivã de Crăciun, de o revedere a lui G. după o lungă
absenţă şi altele
de acelaşi fel.
Evenimentele acestea tipice
nu s-ar desprinde de pagină dacă n-ar fi spiritul de observaţie mereu ascuţit
al diaristei sub lentila căruia totul se măreşte şi devine interesant. O
secvenţă memorabilă de umor negru este descrierea unui drum cu peripeţii la Alexandria:
,,Ăstora cu moartea li se stricase maşina. Moarta trebuia dusă la Alexandria, pentru înmormântare.
Apelează la Lili să le dea maşina lui Costică. Acesta fiind în delegaţie, cade
în sarcina lui Andrei, fiul lor,
să se ocupe
de împrumutul maşinii. Andrei tocmai se întorsese de
la slujbă, că
lucrase noaptea. Băiatul n-are curaj să dea maşina pe mâna unuia în care
nu are încredere: ,,ori te urci tu, mamă, la volan (maică-sa, Lili, nu şofează),
ori el, tot aia e!” Aşa că se duce el la Alexandria.
După ce mai întâi încarcă oalele cu mâncare şi alte chestii necesare, colivă şi
moarta! Care începuse deja să miroasă!
Acesteia nu i-au
scos certificatul de deces,
poate din economie, poate pentru
a mai scuti din alergatură, aşa că
au proptit-o pe bancheta
din spate, cu
picioarele crăcănate peste oala cu salată orientală, familia s-a
înghesuit cumva pe lângă decedată şi au pornit la drum. ,,În viaţa mea nu mai
fac salată de-asta, că mi se întoarce stomacul pe dos”, se indignează biata
Lili.
,,Cum,
au plecat cu coana mare ca şi când ar fi fost vie?” ,,Da, bine că nu i-a oprit
poliţia pe drum, poate îl mai şi amenda pe Andrei!” O sunase /pe Lili/ când au
ajuns acolo. Unde îi aştepta altă tărăşenie: casa, super-blindată contra hoţilor
- care încercaseră mai demult să intre peste babă - cu gratii şi uşă de
fier, cu lacăte, yale şi zăvoare. Dar uitaseră să ia cheile!”.
Jurnalul se încheie
cu pagini memorialistice pline de
tandreţe despre copilărie asociate cu o revelaţie morală care o conciliază cu
toate frustrările sale - cea a iubiri dezinteresate care este în sine o valoare
şi o şansă de fericire. ,,Azi am recitit tot ce am scris în ultimii cinci ani.
Şi mi-am dat seama unde am greşit. Am iubit oameni dar, din orgoliu, am aşteptat
să mă iubească şi ei. Nu aşa trebuie. Trebuie să dai totul fără să aştepţi să
te răsplătească iubindu-te, la rândul lor. Trebuie să-ţi dăruieşti inima fără niciun
fel de condiţii, fără niciun fel de aşteptări, fără nicio rezervă. Să iubeşti pe
fiecare aşa cum este, cu bune şi cu rele, să-l sprijini când are nevoie, să
simtă că are în tine un prieten. Din orgoliu, am aşteptat ca relaţia să fie
reciprocă şi d-aia m-am simţit neajutorată când m-au dezamăgit, când m-au rănit,
când m-au părăsit. Acuma ştiu. Bine, descoperirea nu am făcut-o eu prima. Cred
că vine din Biblie, de la Domnul Iisus, de la Sfinţi, de la filosofi, de la
mari învăţaţi /../ Mă culcasem, aproape că adormisem şi mi-am adus aminte că la
ora unu, dl. Marcel Petrişor avea un interviu pe TVR. Mi-a fugit somnul şi m-am
aşezat la tv. Îl ştiam din povestirile lui G., nu l-am întâlnit vreodată. La
sfârşit, după ce a povestit multe amintiri triste din anii de închisoare (cu
amărăciune, cu ruşine şi un soi de vină mi-am reamintit că deşi eram adolescentă
prin l951-1956, habar n-aveam despre ce suferinţe şi nelegiuiri se petreceau cu
oamenii, de parcă am fi trait în universuri paralele), la sfârşitul emisiuni
deci, spune exact acest principiu: să iubeşti oamenii fără să pretinzi să te iubească
şi ei la rândul lor”.
S-ar zice un fel de happy-end
la
sfârşitul
unui lung şi chinuitor examen interior datorat îndoielilor de sine şi de ceilalţi.
Sau o revanşă asupra acestor îndoieli, întărită de o nouă certitudine: scriind
cu dragoste despre alţii, despre oamenii care i-au luminat copilăria, diarista
s-a transformat în memorialistă şi a descoperit un sens care-i ordonează viaţa
către un rost ce trece dincolo de pragul cotidianului: ,,Am întâlnit de-a lungul
vieţii mele, câteva femei pe care le păstrez în suflet ca pe nişte icoane sfinte.
Nu peste mulţi ani nu va mai rămâne nimeni care să-şi amintească de ele. Şi-atunci
vor muri pentru a doua oară şi pentru totdeauna. Dacă vor avea un dram de
noroc, vor mai trăi un timp prin cartea asta, pe care le-o dedic cu iubire şi
respect./../ Şi-apoi, dacă eu nu scriu despre acele locuri, timpuri, oameni,
cine să-şi mai amintească despre tot peste zece ani? E ca o datorie faţă de
mamă, de Rina, faţă de toţi acei minunaţi ţărani”.
____
Să ne reamintim că într-unul dintre
dialogurile sale din tinereţe , Ion, Platon, îi contesta lui Homer exact
această îndreptăţire, autoritatea sa ca sursă de adevăr în raport cu anumite
subiecte. Când vorbeşte de cursele de cai, despre pescuit, despre război,
despre ceea ce stimulează setea etc. nu Homer, observa Platon, este deţinătorul
adevărului, ci cei care prin natura profesiei lor au o legătură directă cu
asemenea situaţii: conducătorul de cai, pesacrul, generalul, medical. Discursul
poetic despăre aceste subiecte este datorat unei inspiraţii divine, un dar al
zeilor, nu semnul unor competenţe specifice, iar valoarea lui nu este adevărul,
ci frumuseţea.
