marți, 15 mai 2012

Colocviile de Marți


29 mai 2012, ora 17, Calderon 39 

Eveniment: CINCIZECIME: MINTE, INIMĂ ŞI LITERATURĂ
29 mai 2012, ora 17, Calderon 39


Apropiindu-ne de Rusalii/Cincizecime/Pogorârea Duhului Sfânt, auzim, în limbile neamurilor, cuvintele lui Hristos: „Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care Tatăl Îl va trimite întru numele Meu, Acela vă va învăța toate și vă va aduce aminte de toate cele ce v-am spus Eu” (Ioan 14.26). „God is the perfect poet” a grăit Robert Browning, bicentenar (7 mai 1812 – 12 decembrie 1892). Serbăm şi doi bicentenari români. George Bariţiu (4 iunie 1812 – 2 mai 1893) a întemeiat, în 1838, Gazeta de Transilvania (Braşov) şi Foaia pentru minte, inimă şi literatură (Blaj). Costache Negri (11 mai 1812 – 28 septembrie 1876) a fost "unul din cei mai nobili bărbați ai românilor, care reprezintă nu numai cel mai curat patriotism și caracterul cel mai dezinteresat, dar și o capacitate extraordinară, căreia-i datorăm, în bună parte, toate actele mari săvârșite în istoria modernă a românilor". (Mihai Eminescu). „Cel slab repetă cuvintele celui puternic prin Domnişoara Iulia şi alte personaje ale lui August Strindberg (22 ianuarie 1849 – 14 mai 1912 – centenarul morţii).

Invitaţi: Sorana Gorjan, Elisabeta Isanos, Elena Liliana Popescu, Passionaria Stoicescu, Doina Boriceanu, Isabella Alexandrescu, Gabriela Tarabega, Mariana Gurza, George Astaloş, Puşi Dinulescu, Vasile Andru, Nicolae Nicolae, Florin Costinescu, Ion Andreiţă, Petru Costinescu, Nicolae State-Burluşi, Noni Cristea, Cornel Berbente, Constantin Patraulea, Deepak Maheshwari, Vasile Boji, Ben Todică, Florentin Smarandache, Cristian Moţiu, Dan Mateescu, Sorin Stratilat, Mihai Stan, Matei Ladea, Sebastian Văduva 
Amfitrion: Dr. George ANCA

Intervenţii:
George Anca: Între extenica paradoxistă (Florin Smarandache) şi numerologia ramayanică (Om Gupta)
Doina Boriceanu: Acei minunaţi moldoveni şi gusturile lor înflăcărate
Claudiu Popescu: Nicolae C. Paulescu, omul de ştiinţă şi teologul
Deepak Maheshwari: Citindu-l pe Gandhi în România
Puşi Dinulescu: Marea proză rusească
Florin Costinescu: Baladă cu Isaac Peltz
Ben Todică: Despre violenţă
Neculai Hilohi: Fum de jertfă
Recital Cristian Moţiu

Lansări de carte

Elena Liliana Popescu: Hymn to the life, Taiwan; El color de la vida, Spania, 2012; Ora amurgului de Lee Luei-Shien (Taiwan), trad., Pelerin, 2012; Visul Apei de Ana Maria Vieira (Chile), Pelerin
Sorin Paliga: Între Cucuteni şi macarale, Meteor press, 2012
Silvian Floarea: Tramvaiul spre Steaua Polară, teatru
Passionaria Stoicescu: Arca lui Noe, Ravex, Bucureşti 2011
Marinela Preoteasa (ed.): Românul care l-a contrazis pe Einstein, CuArt, Slatina, 2012

George ANCA


sâmbătă, 12 mai 2012

ASTORIA by George Anca

 Pasărea în spațiu de Constantin Brâncuși


ASTORIA

                 George Anca


*

Îşi face dreptate dezbrăcând filmul de vizual, unde el numai se auzea, transcriind şi oralitaea, neodialect româno-aborigen. Personajele se paraşutează din filme, spre romanul filmelor. Erosul supravieţuirii permutat în iniţiere de sine prin cei filmaţi.

Licitaţia continuă. Cine ar filma cenzurada? Mişc aur, mănânc argint. Tulburare bipolară. Rabie pe nespălaţi. Mişcările de dezmembrare. Terapie electroconvulsivă. Hepatita, faţa lungă. Argintar zlătar claudicant. Cumaean Sibyl. Tăia-ne-am mâinile.

Apăruse Colo, după ani, la misiune, măritată, cu copil, aş fute-o, şi ea, am luat-o în maşină, pe un versant în parc se dezbrăcase, iepuri şi purcei, că sunt de jocă, un camion se dusese la Alexandria cu geanta mea, ne aşteptam pe şosea, ne-o fi luat poliţia maşina din Cişmigiu, ce-o fi făcând Colo, n-am condus niciodată, familia mi-o fi revenit, hai cu joardele prin gard.

În era Kali, nici Vedele n-or mai fi. I'll always love you. Află iarba kusha în pofida demonilor rakshas şi a strigoilor pishachas. Doamne, păşindu-ţi alături şi iadul mi-ar fi rai binecuvântat. În pas cu tine, Doamne, şi iadul mi-ar fi rai.

Concepţie in-out, alte tribulaţii hermeneutic-onirice. Sunase regina cealaltă, de la potop, de-o rătăcire. Gripa Siberia. Te bucuri în gânduri bioflavonoide. Scriu în soboleză. Îmi telepatizez vorbitorii. Hera violându-l pe Zeus a-l adormi să nu mai bată numai hectorienii. Şi tu, Horatius, pe via Appia spre Dacia. Cezaro-crăiesc, cenzuro-râiesc. Impaler is imperial. Hora de pe scut. Un alias.
Nu apăruse bătrânul, am dat de el la film, în studioul lor, am conversat expoziţia şi biblioteca, preferând lectura vizionării, că eu scriu în caiete mereu. Bolovani proşti grămadă. Nu zic noaptea nemaiobsesivă reintonată compensator, tartar paradisiac pe Ida. Românizări alchimice în devalea roatei pe şira curcubeului. Transcrierea rezonanţei. Ecou din iraţional.

Ultim cuvânt, voce schimbată. Aş rima ranguri neîntrerupte, urâţi de vicii cărţi şi table părinţii noşti al meu comtable. Vin ele iar la rând caietele vechi mai lizibile. Cu oricine poţi să te pui, nu cu ei, sar pe tine. Grămadă de semne de nebunie. Babele astea, ce panarame.
Du-te cu noaptea, cerşetorule din Paris. Român, nu aghiotant. Regăsindu-te cum te-ai pierde, ce-am avut (nimic) şi ce-am pierdut (tot). Ziua tot închisă. Porumbiţa a ouat din nou. Negaţionisme (ne)acceptabile. Lvov imposibil, afară spre mormântul lui Dosoftei, neştiut Budai.

*

Tanscrisesem, scenarizat, caietul Brâncuşi, sub titlul 'Pasărea Brâncuşi' (din el, separat, vreo patru pagini de poeme, unul în italiană). Am luat 'repertoar', 1961, începând cu 1 ianuarie, până să împlinesc, în aprilie, 17 ani. M-am speriat de spălătura de creier alternând tematismul propagandistic cu citate din antici, dar şi din Whitman.
Găeştiul comunist, din amintiri, nu există, profesorii „bătrâni” îşi vedeau de familii şi îndrumarea copiilor lor spre Bucureşti. Funcţionari, meşteşugari, agricultori, rar muncitori se distrau cum puteau la teatrul din parc, bâlciuri, cârciumi, meciuri de fotbal, uneori de box. Fiind venit dintr-un sat vâlcean, târgul îmi părea străin, cosmopolit, dar nu se compara cu Râmnicul.
Învăţam bine la toate materiile, mai ales la matematică şi la română, dar şi la rusă şi franceză. Încă mă băteam, în special cu Minculescu şi Dinu, fii de profesori, dar şi cu Peligrad, o dată pe terenul de fotbal, în pauza meciului. Musafirele bunicei vitrege care dormeau la noi, şi pe masă, nu se trezeau, aparent, când le ridicam, în somn, fustele, iar la geamurile băii publice îmi vedeam şi profesoarele nude, cu tot oraşul.
Scriam poezii dedublate „comunist”. Ieri m-am şocat (iar) citindu-le. Să nu fi fost aşa toată viaţa, pe alte teme, sub masca dicţiei şi a rafinării. Aş face o carte de dedublare forţată, cu aşa dovezi palpabile, zice Plata. Propaganda maximă nu mi-o regăsesc în India hindusă, apoi legionară. Jalea e că făceam campanii de unul singur, sub influenţa media comuniste, nu de Găeşti, de la centru – trimiteam la reviste, Luceafărul, Steaua, mă făleam cu imbecilizarea versificată laudativ, fără nicio legătură cu propria pubertate şi psihoză a separării de mamă, soră, copiii de la Ruda.
Teamă mi-e că mă îndoctrinam singur, vedetist. Citii Deputata lui Puşi şi copiilor: horror. Tematism autist? Scrisuri-înscrisuri. Bine face Gherush 92 că interzice în şcoli Divna comedie – XXIV, XXIII, XXVIII, XIV antisemite, islamofobe, rasiste, homofobe. Eu & raquo, celălalt & laque, este ceea ce nu sunt. Na, ia de-aici, în noaptea focurilor, o ceapă, pomană de sufletul vrăjitoarelor.

*

Dacă i-am fost elev, cum nu, am zis că Stendhal e neamţ, să mă omoare, ea uitat, mai lovit am fost eu. Biblioteca naţională norvegiană a cerut Bibliotecii naţionale a României cele şapte volume Ibsenienii, ale mele (am donat eu). Francesco della Valle, 1532: sti rominest? Mă prinde din urmă literatura. Anatolida, Traianida, Negriada, Ţiganiada, Ştefaniada, Mioriţa, Creangă-Homer.

Piaţa Înconjurului, urbi et orbi, învierea păcatului, inteligenţa letală a epilepticului. Ce-am numit în ultima clipă Anonimul lui Rembrandt, operă-caiet de studenţie, v-a străbate fragilitatea la probe dubitative solitar, în temei de (re)descoperire. Mai şi scrise Esha, citii după canastă, plecaseră copiii. Vrea să fim in touch. Nu spuse vreo veste. Just a little more time.

Dantela e pe terminate, căldură pentru crearea convingerii, ţăranul la scara rulantă, scheletele din dulapurile mitropoliilor, sărmăluţă la pupatul oaselor, Iahve-Iisus-Sfântul Duh, osânda diavolului. În ce limbă scrii cu cuvinte româneşti.

Enemies în loc de ottomans, correctness. Vă sunt fan, nu se vede. Când au apărut fetele, se înfiinţase şi-un guard cu pistolul la îndemână, că hai, n-am mai ajuns. Scrieri înţelepte, cărţi memorabile, sănătate maximă, frumoşi şi binecuvântaţi, senini.

Plouă la miezul nopţii. S-a uscat Hristos în mine? Şi Rama? Veda, iar? Fiul lui Iahve, orfan? O ajunge Puşi la prânz pe vremea asta? Parcare i-am găsi. I se afişază lui de chestiile astea religioase. Nemţii au bombardat teatrul naţional. Shinso. Porumbel mort sub maşină de Înviere. Empanadas din victime. Christ is resurrected! N-am luat porumba de la volieră. Am mâncat trupul, n-am băut sângele.

Nevestele lui Vlad: cneajna Bathory, Juzstina Szilagy, Ilona Nelipics, copii: Radu, Vlad (din prima căsătorie), Mihai, Mihnea I cel Rău (a doua), Zaleska (a treia). Telescop al trăirii din cioburi retro, asasinate la nivel declarativ, mai o gălbenea, cum ne-am fi prins fericirea scrierii sub represiune, suferinţă, demonopol. Atenţie la euforie, omens.

M-ai chemat să dăm jos cutiile cu scrisori, le-am ales pe cele dintre noi, restul, la loc. Bine de cartea Platei, rău de gingiile mele c-un colţepeş de pe urmă. Icoanele n-au păţit nimic. Important e negativul. Muncitură. Proposition. Povidlă. Skeleton. Nu am gunoiu' la mine. Moartea, nicio plăcere, se poate şi alta. Te întrebase Nina dacă e voie să se scrie despre moarte.

Glicemie sub lovitură. Seeing is believing. Traduc după telepatie, Om Gupta, din Houston, vrea in touch. Când om mai ajunge şi la teatru. Nu mai făceam poze, copiii intrau în muzeu. Nechemat nu chem nici ananda. Căram statui nu numai rubensiene, Sarite şi Irene. A te purta ca Rousseau. Proprii cortine ontologice, liber de duhovnic. Îl adorasem în replică. Am chef să ard pe rug. Cealaltă programare fusese imaginară, cum mi-am dat seama la soroc, pe care l-am urmat solemn, cu furnica pe pălărie, ţărână în pantofi. Spiridon a fost bucătar la Astoria.

George Anca
2012

vineri, 11 mai 2012

LEELA & SHAMA by George Anca


 George Anca 



Leela & Shama



Central Man. The Paradox of Heroism in Modern American Drama de Rupendra Guha Majumdar. El poate conferenţia, preda epopeile indiene, cultura jainilor, artă indiană, artă folclorică şi clasică, dramă indiană şi universală, Eneida – Virgil, poezie. Engleza vorbită puţin în România, high flying, extended period, a larger audience. Pot scrie şi un roman, experienţa personală, îmi deschid mintea, pictez. Vrea să stea şi-n Europa, după America, în tinereţe. La schituri atunci, mai ieşind la conferinţe, ateliere, reading-uri. Ori la Rohia.

Olivia nu se indianizează rău, olteneşte, plină de Vâlcea, cu părinţii profesori şi anii ăştia fără pensie. M-a adus cu riksha umană din Camp de unde cumpărasem henna pentru palmele fetei.
Sarasvati vandana şi tot ceremonialul pentru conferinţa mea aranjată de Ashok. Love and lust, bad thinks, cu bătaie la Eliade, a uitat lucrurile bune pe care i le-a făcut Dasgupta, l-a primit în casă, shelter, ca Ravana, iubirea e sacrificiu, nu ne putem căsători, ne abţinem, nimic de iubire şi de fată, accident în viaţa lor. Aduseşi frezii şi trandafiri să mă scoţi peste Eliade, c-aş fi scris mai mult decât el despre India şi n-am făcut ce-a făcut el cu fata, ba încă de atâtea curve acasă, şi vrei în martie 3 zile despre mine, dacă mor or something, tocmai în luna naşterii Eliadului.
Ziuă mensurată călcând printre clase în jurul lui Braille-Zahei. Pe Sorin îl enervau indienii, dar pe cine n-a enervat Eliade cu ochelarii lui. Bellow citea cenuşii. Maria, că nu mai traduce, că se enervează, că el înţelege, o să mă uit într-o carte.decât să ne certăm. Amartya Sen, cu Nobel, la sala de consiliu a vice-cancelarului.

Vise pe schiul stâng la rece Vârf cu Dor. Trezirea versului din Queens. Jha recitase la ceai la dhabă din Hanuman Chalisa românească a mea. Băiatul lui Rupendra, pe nume Thirtankara, în costum negru, cămaşă albă, cravată roşie, cum să stai la Rohia fără el, ai şi menajeră drăguţă. Vine Vinod. Aflarea maimuţelor, nemaidomestice, o familie spre observator, câine alb a le dovedi. Unde eşti Hanuman cu armata? Croiam grădina spre comitetul grădinii când se şi identifica alergătorul dimpotrivă, Kurup-Kurup.

Fă tu o şcoală de întâlniri cu India, pe la Craiova, la noi la Râmnic. Mare scandal cu maimuţele contra câine. Se însumează anii în zile. Pas pe viaţă spre visi în flori la gard, aum pe voce mai rar, iar oom a treia oară om. N-am de ce om-ui cum vrea Ashok. Templul ne năvădeşte în trecut. Mă văd la jaini de mâine, tot revăd ca la Roma în Udaipur freziile împunse de trandafiri, îmi spun în cap, prof. I.N.C, profs, friends, I have no words to thank Bhagavan and you for seeing you again. I'll speak on Mircea Eliade's centenary in praise of India. I dedicate my speeach to the memory of professors Shivaramaya, Sisir Kumar Das, Mrs. Mutatkar. About Eliade, we changed letters in India, with silence over his young experience in the Raj. Some enjoy the end of Eliade, others greet a new beginning of his understanding, kind of justice.

Flowers reached the right place, Vinod. Tu ai arătat locul lui Dalai-lama, în câte oraşe, fusese. Krishna Srinivas muri pe 14 decembrie, trimiseşi ieri condoleanţe. Te apropiasei de Tambi Muthu, nepotul lui Ananda Komaraswani care colaborase cu Eliade. S-a sinucis la Londra, aruncându-se din balcon de la etajul 7. Sabka malik ek, dumnezeul fiecăruia e acelaşi. Fiecare om e dumnezeu, Sai Baba. Toate zeiţele vor rămâne puternice, toţi zeii, nu...

Dinner la restaurantul Embassy în Connaught Place, cu Shama şi mama ei Leela, tot întru Shiv ji asasinatul.. Neeru e la Moana, lângă San Francisco, spusese că nu se mai întoarce, are băiat, fată, pian, preferă Chopin. Mai pe plecate din Delhi-ul tinereţii, aceeaşi casă, acelaşi oaspete, ori cine ştie, next time stay with us in Pitampura. Cât ţi-o fi de departe, olteanco, de-ai zis şi de staţie de metrou.

Rupendra ar veni, invitat de Cioabă. Vinod pronunţă Rajsamund şi ţinusem minte, acum Rajsamand ca pe hartă. ME rece viaţa de plată cu henna pe o pată, sticluţă lui Parasnis. Coşul de flori de la studenţi, nu numai pentru bursă.. Vinod intră la anul în masonerie să aibă companie.. Cumnatu-său e, de când ştiu eu, la loja din Chandigarh (acolo şi Kipling?), nu ştiu dacă nu şi fratele din Germania care încă-l bate, parcă aţâţat şi de noua nevastă. Le-a nimerit rele şi pe nemţoaică şi pe indiancă, i se pare virginului. Pe taicp-său îl hrăneşte numai el, la 91, că e din '916, din '913 era Krishna Srinivas. Numai bine de american, parcă ajunsese în fine la dumnezeu. Frumoasă femeia comandorului, leită Sarita Montiel, numai ochi şi trup. Altfel, nu pare de glumă cu atâţia indieni de ţinută în asociaţia pentru România a lui Ashok.

Eu am făcut caz de India ca un mesaj ricoşat de acolo, poate îmbogăţit. Textul abhijnana l-oi fi scris ever pentru a-l citi ieri, nu pentru toţi, oricum o palinodie. Nici Vinod nici Ashok nu văd fără ochelari, mai şi întind urechile. Loc, noroc, închipuire. Jha, dacă mai am un exemplar din Gramatica sanscrită Eminescu. Vinod că se lucrează numai pe manuale, cărţile mele zac în bibliotecă, să i le fi dat lui. Că să iau şi eu Nobel-ul. Păi cine să mă propună. Găsim. Deci India. Dacă merită să-l primesc, da' România, de se mănâncă însăşi. 

Ashok: cele mai mari culturi ale lumii, indiană şi română. S.P. Singh, dacă am publisher în India, şi ce mai vrea să vină în România, că mult am mai muncit pe cărţi de indianistică, de plăcere, zic, nu să intru în bibliografii, ar vrea să le aibă în biblioteca lui juridică de la Amity. 

Amplificarea stopată, şi cu studenţii de la muzică, aveau examen, am întrerupt discursul, muzică şi apoi iar Eliade. Nu mai erau locuri, au mai adus un vraf vertical de scaune, să mai fi stat şi în picioare. Aprinderea lumânării (şapte fitile) de moi, flori întâi mie, apoi buchete la lume şi Oliviei, zeci, muzica la mijloc, spiciuri şi recitări multe după conferinţa mea, cu adresare către moi – în hindi, careva în engleză din iar zece şi a noastră, pe ideea că eu primul şi ea actuală. Esha sunase pe mobilul ei de zece ori, o să-i dea cercei să-i aducă Nanei. Rupendra mi-a desenat un portret june.
Nu ajunseră Beteille-ii, Margaret, Nilima, Urmila, tot Leela cu Shama atât de îndatoritoare, thank for good company, nici pentru flori, ne leagă un sentiment-Ganesh, conducând – elefantul, făcuse Shama, are şi fildeş, am zis, e god-ul lor, ieşise în cale Dumnezeu (nici o abhaya mudra, Budha, Gandhi). Coşul mare, de la studenţii vechi, cu Sharat, Rana, Ashish. Nu i-a obligat nimeni. Mi-au arătat respect. 

Seralilor foşti rectori, mahări, cum am salvat, cu Sântimbreanu, de la exmatriculare pe Roxana (scrisese în engleză că dă foc şcolii şi o colegă îi tradusese dirigintei), de mi-a scris mie lungă scrisoare de respect. Le-a plăcut, parcă, lipsa de gomă, vreo naturaleţe poetică, dacă nu şi ţărănească-indiană. 

Eliade a venit prea tânăr, eu, gata, şi tot revin, lui îi ajunsese, nici să treacă incognito n-avea cum, nici să fi fost înghesuit în ce morală. Toată venirea, mai pe recunoaştere decât fuga de sărbători, voi medita Crăciunul la jaini, mai şi gândindu-mă, nici picăturile. Nu m-am uitat la tv, nu în ziar, nu mai am timp să pozez afişul de la dept, al meu deasupra celui cu Amartya Sen (cu Nobel prin mericani). Afişajul îl face şi Carmen stil indian. 

Abia începe lungul timpului, retimpului indian, în Rajasthan, o să fiu mai atent la respect şi de pe acolo, oricum din partea mea. Vinod a fost la primele două conferinţa Ahimsa, a mai şi venit prin Templu.. Engleza va scădea public în India. Religia s-ar schimba, făcea Shama, de exemplu Santoshima, din film, religie, acum uitată, acum Sai Baba.
Când ieşeam din Embassy, Leela, amândouă, dacă ştiu de Bashan, The wonder which has been India, doamne iartă-mă, în 1977, până să vin, mi-a dat-o împrumut securistul care mă culturaliza, iar după 30 de ani, a, o fi fost la tv, interviu tardiv cu australianul (cât mi-amintesc). E, şi Leela mi-a intimat c-a auzit cum autorul susţinea schimbarea, exemplificând, ca Shama, cu Santoshima şi Sai Baba, n-o dădea cred de gol că de unde luase ideea, dar că nu e o glumă ci o aserţiune bibliografică. Shama l-a avut, la sociologie, prescris pe Eliade, o să verifice dacă mai e şi acum.
Nu stau rău în India. Mă cunoscură mai mulţi, pe stat de vorbă şi ascultat. Şi R.K. Pant a murit, urmaşul lui mă aşteaptă să ţin o conferinţă la Gandhi Bhavan, a venit, uite, timpul.

Trebuie să feresc henna, să n-o strivesc. China învaţă engleză, India o fi uitând-o. Contează persoana de faţă. Cu mărimile, am fi subţiat buzele, pe teorii. Că pe-aici, cu Eliade, altfel, după JNU. Rămâne afişul după mine. Cel rupt de studenţi, trăgând de scoci, nu se mai citea, l-am aruncat în cutioaia de gunoi. Hypertextul şi noua şefă tot comunistă. Cum că e pe bhang. Aflase şi Lilu de-o sfâşia pe litere. Ne roade rod nerod.. A somnolenţă, m-oi instala, primele trei nopţi trecură, să vedem ultimele trei, sar somn, văd tratak. N-am mai citit imnul femeii străine, de-l recitaseşi, Irina.

Dacă nu Lata Mankeshkar atunci cine. Eminescu şi proletar, nerecunoştinţa către Eliade, ce scrisori, tocmai ar fi curioasă securitatea mai departe. Că dacă mă întorc de la Udaipur, dacă plec, mă invită . Îl ştiau şi pe Eminescu cu liber de la Eliade. Care-mi dai lecţii despre India pe neve, care şi ai luptat pentru mine. Vinod nici armata nici femei. La doctorat că să ia nepoata şefului ştiinţific, ăsta că nu, ăla că atunci de ce să te primesc. Şi a trecut viaţa fără femeie, Tatiana era măritată.

Sardar cu barbă liberă din toată viaîa. Câte invenţii de poveşti atâtea dinnere, da'şi trăiesc Viaţa afară nu-n zid. Greţuri poveţuri, mină şi meditaţie graţie. Acum ne şi înţelegem pe universitate de peste şapte mări. 

Bătrânul Tyagy mă pune pe coperta revitei şi o să scrie despre mine în alfabet devanagari. Ok aeroporturi similitudini despărţiri de pământ covârşiri. A numărat, după lunch-ul plătit, 250 mâncători, veneau plecau, ghivece, bambuşi, maimuţe. Mă uit în oglindă, îl văd pe taică-meu. Ce-aveţi voi acolo la poartă de nu şi aşteptarea mea. Trei zile indian, încă 12. Amploaiaţi, îngrijitori, informatori. 

Taică-tău Shiv ji a stat o lună jumate în bibliotecă în California de i-a plăcut şi nu s-a plictisit, ca noi, Shama, în Washington, măcar tu chiar două luni, de spusesei că n-ai fost în America, n-o mai puneai. Un neindian şi român ar fi de tine, pe recomandare, unde ne-am mai ţine represibilele, ştiaţi voi şi să vă pupaţi bibliotecă. S-o asigur că n-am alcool la mână, uite că nu şi jainii mă aşteaptă, cum îl vom vedea pe Mahapragya.

Cum ai vrea cu nas româno-american, o să-ţi recomand pe Rupendra, Luminiţa. Copiii chiar îmi au frumoasă amintirea. Chit c-au crescut şi eu am îmbătrânit. De nu mi-o fi fost frumoasă viaţa aici, de nu m-aţi primit ca mumbayienii pe Rushdie, din trei nenăscut, facem o indianistică.. Ce-aţi fost voi copii încă cinci minute, până ştim ce poartă Udaipur. La Nandigram, protesteri împuşcaţi. Rahul nu e ca Rajiv, nici Mihai ca Ferdinand. Vorbi cu Advani, prin constituţie, suveranitate, socialism, democraţie şi secularism. There is a knock in your door Mr. Gandhi. There are ancestors of the whales in Kashmir.

Romario prins luând finasteridă, Oiştene. Highest priority, agriculture, education and health. Al 11-lea plan cincinal, creştere 9%. Străinisme (ne)indianizându-se Eliade. Ce nenorocire (ne/re)cunoaştere, că evrei, că indieni, că linearizarea circularităţii, că sexul june, râsul comunicării la distanţă. Oi fi muncind plăcerii continuu, de ce-oi fi povestit foc şcolii, cum tot în India, ba în Thailanda, eram când muri Sântimbreanu, după Vulcănescu, la Buzinschi şi Ladea am fost la înmormântare. Omul ăsta. Duşi Pricop şi Tupan. Dublura sării zahărul.

Din ce în ce face lumea altfel, cam din ce se fac copiii. N-am de ce mă emoţiona ajungând.. Gange orange. Pluraluri din vremuri în corzi secrete. Pe şterse cu parlament-mamă. Use seat bottom cushion or floatation..Pe cine oi fi enervat, pe mine italienii, familion, cărţi de îmbarcare la copilul mare în ascunzătoare, urcaseră să coboare, careva decopertare, stau normal la business, să nu-i caute Mailat, că pe Romulus tot îl pierdură altădată.

Vă admiram acum ai Soniei, de când (nu) te (mai) citesc Manohar Joshi. Pe undeva, sardarul fost ministru şi poet, Kushwant Singh. Bine c-ajung pe zi, scăpat de tren, încet, între distanţe deşertice, în mină, când în trening cu caiet şi foto, nefalnic, băutură şi cronţăneală, popor,, ăle mai graţioase aici cu muzici jazzoase, since ages, fresh limo, potolul era şerveţel.
Elefantul Bhola de 40 de ani a rupt cortul după pereche inexistentă. Vremea împerecherii, tranchilizat, abhaya mudra. Nu plecarăm şi băurăm talassoemia. Zoo tigers kill visitor at Guwahati. Amartya Sen, corporate India should not see education merely as creation of labour force for itself.

Wolf in sheep's clothing. Dublura s-o descrie descriere dacă ne vom arăta pe film, voi mai cu tehnologie, ori vedică, Bădică, fără de daruri primindu-mă la o vreme a mă aştepta. Ne-o împăca la ahimsa acasă, cu aşteptări tăiate, trompeto. Cel mai mult purtând cravata Mayei. Adevărat că şi data trecută Mahapragya numise România. Unde-o fi şi publicaţia, în ce alfabet. S-or fi ţinut conferinţele mai în deşert. Mai staţi plecarea să încapă lunch-ul, în nici o oră, nimic cinci ore până-n Hawaii. Pe talere de unde şi de unde foamea. Între timp toţi îşi vor fi luat căţeii, eu cu elefantul rutologilor. A. Vinod cu masonii lui să mă scoată cu Nobel, la bobeală, atunci ca Amartya, pe aici, pe el, iar lăudându-l, doar nu România, cu muzică de la copii. 

Propunerea a fost atâtica, iar tu că mai interesantă Mahabharata decât Ramayana, parcă nu în diaspora, da' m-am expus, Rama-Isus. Muzică mai mult aceleiaşi neplecări, că n-o fi rivoluţie, trompetizarea flautului, peisaj ne de pe jos. Dodii şi sonancte. Nu te-ai urni să nu te dezlipeşti. Ce-mi plăcuse din ce zbor, lunch-ul ne va fi pomană pe neduse. Şi ieri pe acum, rice and dal. Kali peste o mie de ani. Shabana Azmi ţi-a rămas, ştiusem, altfel o zi frumoasă, ieri, azi. Cine să ne mai deştepte, camarazi. Voi fi şi verificat spusele timpului de vă duceţi şi la întoarcere tăviţa pe vege. Mă simţeam socru, ce mai încolo, nu eram al singurătăţii maimuţelor. Ai înţeles noutatea poeziei mele indo-române.

Şi Shama s-a plictisit în Washington. De-aia fac băieţii ăia războaie. Watergate printre Gemeni. Neeliadian, abia sacralizare. Atunci, nu l-a omorât nimeni pe Hristos, nici la Auschwitz, şi Longin sutaşul ce să se mai fi convertit, ca mai târziu ai lui Cervantes. Potol din greu, de cât ni se făcu prânz aşteptarea, iar şi lămâioară să ne fie zboară. Ultim nonvegi, pui, nu vii, s-o face găină cocoşată, discriminare foamei albe, nelustruită de perii cerşetoare, mi te-aş mai reclama la căpitan. Nu i-o fi plăcut de ochii mei, ai tăi, Vulcănescule. Ai povesti ce n-ai mâncat şi duhnea de la alţii. Ciorbă de burta ta în amintirea vitaminei B, adică pentru toţi şi nu pentru mine, să i-o arunc în faţă, s-o pieptene. Nici cu semnul n-o ajung de frumoasă, ori oi fi depăşit vârsta Eliade.
Îţi permiteai la douzeci de ani. Şi uite că aterizăm la geam. Ăştia înfulecă. Râdeţi, vitelor, taică-meu să vă înjure. Venise cu altceva, s-a întors. Nu-ţi mai caut furculiţa coborârii. Lingură, iaurt şi dulce după. Am dat pe gât neempatie. Ne-am săturat. Trageţi speteaza. Cu scuze, de-aia scrisei. Asta o fi indologie încă admirativă. Bani pe deservicii, când colo urale. Rămaşi amabilitate. Ce să mai vin la Amity. Food-furie pe farfurie. Merge muzica nepieptănat. Schimbări de forţă în rotire verde eşti, pământule. Te luai de păr ghitară, alb de albie.

George Anca



joi, 10 mai 2012

RAJSAMAND


George Anca




Rajsamand

                             George Anca


Îmi spuneai de yoga lui de tânăr. Mauli, acum Natwara. Raja Khan se însoară în februarie pe cântece de Margareta Pâslaru. Iubeşte-mă mereu. Ajunserăm şi-n Rajsamand, to be known through the Poems from Rajsamand by yet another poet. Verdeaţa deşertului din împrejurime, din vale, papar din Bikaner concurând nisipul ce te îngroapă. Vedere, pe vară, atât de încinsă. O luarăm prin sărării neferentare, apoi în vârful dealului, pe malul lacului. Cum om coborî în mina de marmură, ce cupru, chiar alb-alb, neaur-aur.

Mă lăcuiesc. Palat şi asceză. Domnul Lal ne luă pe terasă, cu luna drept în creştet. Suntem trei. Bernard Edward Meyer îl portretizează cu persoana lui de 70 de ani pe Mahatma Gandhi. Şi Venus, cea mai. Meyer că de ce cea mai. Că Eminescu. Qutzalqoatl.

Mă adusese Raja Khan pe muzică pâslăreascăo-simileaţă. Cum am ajuns, un urs indian, cu ochelari negri-pal, nu sunteţi domnul Gandhi, ba sunt domnul Gandhi. Amfitrionul, L.S.Gandhi. Vorbeam şi apare înalt, chel, Gandhi American, romano-catolic, căsătorit, închis trei luni, divorţat, trei copii, un nepot de zece luni. C-a trăit viaţa lui Gandhi şi indienii îl porecliră Gandhi al americanilor, adică nu Martin Luther King, nu Eliade, nu hippişii.

 Chiar acum un turbanard condus , atingându-mi genunchiul, produse lapte cu zahăr şi spiritualitate. Praf te fac, nu te cerşesc. Chiar în deal, în partea lor nu se pescuieşte. Lapte da, ouă nu. Cu apa lângă mine, mă voi chiar poetiza. Voi tălălăiţi, eu o să mă apuc de scris, ce credeaţi. Americanul n-a scris nimic. Are acum un disc de 149 pagini, îl citeşte Gandhi şi poate îl traducem şi în româneşte, dacă ni s-o părea – încă un scandal, cu voia lacului.

 Pat fără saltea. Papar din Bikaner. Sabji, chapati. Toţi le însăilăm, pe-aici deşert ce-om afla, ce-om nota pe loc, n-o să dea bine. Laptele lor de vacă sfântă. Ăştia vorbesc afară ca reparatorii din tinereţe, de la Guest House, deşi cântau noaptea. Lucru spre spiritual. Vedem. Jaini, gandhieni, alţii, eu eliado-gandhian.

Abia aştept clătirea yoga, ca alte dăţi, în treacăt. Cum că Zitba tot drogată. Ne-o veni rândul castei comunist – kerale - bengaleze. Vor fi 4, cu mine 5, în camera 13. Meyer în 12. Câine pocnit marţial de copilul ospătar. Şobolan negru de neucis. Ahimsa. Ăla, nimic. Vom preda non-violenţă în Europa, via români şi americanul.

Indienii n-au egal în diversitate spiritualizabilă. Scăpaţi de stradă, daţi în templu şi nu cu aarti la tv. Lux la Rohia. Aduci un scaun, te sui pe el, n-ajungi, îmi muţi pantalonii, îl pui peste ălălalt, te întinzi să-mi pui mie bec roşu, ca de tractir, să-mi facă somnul clientelă. Teatru cu voi, non crăciunian, cine ştie, al nisipurilor. Cică ar fi vibraţii speciale aici pe deal. Nu ne putem picta cu aceeaşi pensulă. Anca e în tithankar. Precum Kali în apokalipsă. Va fi timp, va fi ahimsa. Azilanţi colinari pe lac sub lună.

Regia conferinţei mele cât să mă scoată ca pe Vivekananda la Chicago, pe tema aoleu, ce ne facem fără indieni. În scenă, Dragoş Pâslaru la Frăsinei, eu aici, Irina la Rădeşti. Planul e să prindem răsăritul Soarelui. Şobolanul mă mângâie Kremlin. Metoda Eliade e prea tinerească. Sanyasy.

Euforia tăiată de tortură sonoră, nici o milă, nici o înviere, în 13 numai holocaust, ce Cleveland, ce Olympia, ce apă caldă, ce arest anti-catolic în America, aici se ispăşeşte cu ureche extinsă la tot corpul, timpan meliţat, căzănit, bumbăcit, cositorit, auzi câinii luminilor, neliniştea sclivisirii din ciocan. Şi mai sunt 2-3 ore până la paşii răsăritului. Hobbiţi de viţă Rajasthană, din Hobiţa. Marmoreeni fără milă de Mayer, că mie urechea mi se pisă, ah mina, peştele ferit de nemâncare, silue, netezeşte, sparge, de unde, meşteri de adân, hefaistoşi, asuras,de unde, treabă de nopate, zahei ocnaşi, nebrai-nebrailles-nebrăili-nebrătei, fasonatori ai infernului, muzicanţi din ciocane, ferăstrae, scoabe, kababe, kalimere, asurzitori de ziduri pentru viitor, ce să fi dormit să ai de unde te trezi, şi frigul să nu se nisipească, recele deşertului îl crapă, gheţari aşchiaţi căldurii globale plus retorica fiecărei batoze bildingare. Vom uita, Bernard, noaptea asta, şi ţie ţi s-o fi luând de cartea pe Irak globalizat. Ne obligăm din toată amintirea liniştii, alt chin crengist să nu-l povestim de va trece, de ne vom strânge ţăndările urlate în audiţie, tăietori de timpane, fărâmători de oase, să te auzi rumeguş de monoliţi, pe femeie, râde ea prima, înconjur fain, neunda frigului, conversaţia de după Ibsen. Rupendra cu Arthur Miller, nu mai ciocăni constructiv. Personae sub bătuci. Vă trageţi sufletul să-i însărsănaţi pe-ai lui Ravana. Ne recunoaştem demoni zvârcolindu-ne în zgomot. Rebântuitor, scrijelare holistică în auz, violenţa asurzirii constructive, după caşerarea câinelui. N-ar ciocăni atât nici aurul nibelungilor. Încet, din ce în ce mai iute, pe ritmuri, replicativ, hoardă, netezire, dinspre lac oarece urlet discret, gen coiot. Cu cât va fi construcţia mai ciocănită noaptea asta, cu atât mai tranşaţi pe surzenia neadormirii pavloviene, auschwitziene. Mayere, ne conturnăm, abia vom spune că n-am putut dormi de muzica ghilotinelor, ciocane şi ferăstrae wagneriene. Creieri loviţi de copită în deşert, ritual primirii în sfărâmare sonoră.

Aş fi la 1907, confundat cu un arendaş, în furcă, în bâtă, în montaj. Până la urmă or fi tăcut. Să fie şase. Intonează imamii rugi. Ne întrec, întorc răsăritul îngropat nemarmorei temporale de o noapte. S-ar putea să supravieţuiesc, nici aşa religios, nici eliadian, ţinând-o pe a nimănui. Bine că mai trecu noaptea, muezine, de te audiai dimpotrivă, de sus, de la jaini, nu de la El Axa. Lal te numise Diwali, oraşule noaptea, nu de-o zi, de mereu. Dritirashtra was blind. Numai jainii merg în rai. Meyer n-a mai putut dormi după ce s-au oprit ciocanele. E surd. Cărămizile bătute, lemnele ferestruite, vorbele desticluite, stivele destivite, noptea zidului urzită-surzită. Glend înscrise palatul păcii la ONU. Nu se ştie dacă vine şi acum cu tinerica, l-o fi lăsat, o fi lăsat-o. Cum se nimerea în costum şi cravată, eu în treningul neadormirii.

Achaya Mahapragya ne-a primit pe Meyer şi pe mine la reşedinţa lui temporară din Rajsamand. Era înconjurat de sadhus şi sadhis. Atinge-i piciorul, mi-a recomandat una acid. I l-am atins, România? România. Am vrut să-i ofer un mic prosop românesc, vărgat, aceeaşi că nu, nu e alb. Da, am spus aşezându-mă, şi Kabir tot alb. Eram feştelit. Culorile caracterizează şi oamenii, am perorat, fiică-mea se temea că viitorul ei soţ e alb, când colo e culoarea cea mai puternică, aveţi dreptate. Am marşat ambalându-mă, am întrebat în România despre ahimsa şi psihologul Ioan Ciofu, care se ocupă de numărul de aur, mi-a spus că ar fi dezamăgit dacă pe stradă unul ar izbi-o pe fie-mea şi eu n-aş reacţiona. Ei, atunci s-a băgat Mahendra, că trebuie să ai putere interioară ş.cl. Albastru alb şi roşu nu. Piciorul gol şi, după, în şoşoni frez.

Dragilor, vă pup din Rajsamand, 70 km de Udaipur (unde m-a aşteptat la aeroport un taxi, şofer musulman, l-am cadorisit cu două CD-uri, de-a pus şi juma de drum Margareta, face nuntă în februarie şi o să pună şi atunci muzică românească. Aici e un institut / academie jain(ă), se lucrează la o văzoaie cu 25 de cercuri crescătoare, pentru 25 ani. Tocmai fuserăm primiţi de Mahapragya, vrusei să-i ofer un prosopaş, săriră maicile că nu în culori, numai alb, şi-l băgai coadă între picioare. Dar îi povestii câte ceva, şi cum dintre culori – a scris o carte despre ele în hindi, Victor s-a nimerit alb, a mai tare, că te face fearless, bravo Victore, victoriosule, în gând.

Noaptea n-am dormit că se zideşte o casă zi şi noapte (să nu se dărâme, da' ne-au dărâmat pe mine şi pe Gandhi al nostru, că ăl mare, Gandhi, unde punea capul dormea). Fostul popă catolic, arestat după ce se şi însurase, n-a auzit de Mircea Eliade. Da, alaltăieri conferinţa mea despre Eliade, ca lumea. Am aprins lumânarea. Buchete, Leela, Vinod, Rupendra, studenţi vechi şi noi, cu Olivia, mulţi scriitori, avocaţi, universitari, Bathacharya, mama colegei Nanei, unul de la italiană, s-a povestit de Alhuwalia, că mă lăuda. Ashok a numărat la lunch, când a plătit, 250 de inşi prezenţi, cu du-te-vino cu tot (aici, în Rajsamand, vor fi 300, aşteptaţi 20 străini, 2 am venit, Bernie cu mine, am face bine să ne colindăm cât se dă el de Gandhi şi ce bulă e – acum scriu în caiet, ceea ce el nu face şi-şi dă drumul pe net.). Leela m-a invitat la dinner. Seara, cu Shama m-au răpit în Connaught Place, la Embassy, şi am bufat clasa I, kebab, peşte, nan, ananas, conversaţie pe cinste, voi lipseaţi şi vă înghit în sec porţia.

Deşi nu prea dormisem azi-noapte, ziua a început cu văzutul răsăritului de soare, de pe terasă, lângă lac, apoi la Mahapragya, care curând s-a adresat la mii de oameni sub un vast cort, pandal. Le are, cu aurele şi harisma, maici-sadhis înconjurându-l şi sadhus, toţi cu plastic la gură, vorbind în consecinţă. Eu fac mult caz de ahimsa pe la noi, cu Eliade întâi şi, probabil, eu al doilea. Facem şcoli pe chestia asta, via ONU, nu stai de vorbă.

N-am prins poza celor de la Id, într-o piaţetă – şi ei tot în alb, da' ce-aveţi, fraţilor. M-aş pripăşi pe acolo. Şi coborârea în mina de marmoră. O laudă Gandhi din Jaipur pe croaţiană, numai acum nu vine, cum i-aş fi luând eu locul, cineva cu Europa. A, am fost în trening la Mahapragya, în papuci. După ăl mare, am seminarizat cu al doilea, nu se scapă uşor – învârtecuşuri de indianităţi de export. Uite cât mă ţine americanul out (of computer), tot pe aşteptate.

Am stat în avionul din Delhi peste două ore până să plece la Udaipur, zborul doar o oră, cu lunch, nu ca la americani, foame. Mai termină, măi Berni, nu cumva înjuri de zidari, ce-ai visat, ce te crezi, cum salvezi lumea de Vietnam. În puşcărie putea scrie, dar n-a făcut-o. Nici nu ştiu dacă te mai transcriu. Scrisul acum e cât de cât. Bat ăştia de-am fi şi noi cărămizi.



Noi am venit pentru Mahapragya, s-a întâmplat aici. Cum scriu eu, scrie şi el. Şi începuse de un timp. Ferăstrău în loc de apă. Trec ele zilele, e-a cincea şi-n afară că primesc în oase-măruntaie tesle, barde (cântă), ciocane, ferăstraie, mă albesc jain copilăriilor. Mob, la 70 nu cheleşte, să-l joace pe Gandhi, Vivekananda a murit la 38, el are deja 43 să-l portretizeze, poate pe Subhash, la bobeală, ar vrea el Mountbaten. Mă tot îndemnaţi la rest, a scăpa. Scriu de sus, până ajung mă mută. Aud numele România, cine s-o vrea. Cumva în Rajsamand veni rând bun acelei ţări, că americanul se rebelează nemţeşte. Om clama ahimsa complementar, pe aceeaşi neşansă.

George Anca

miercuri, 9 mai 2012

INDIA by RODICA ANCA




INDIA by RODICA ANCA



The country in which if destiny would not have been decided so, we never have gotten. The Ministry of Education didn't find any person willing to go there to teach Romanian Language at the University of Delhi. There probably the material benefits would have been minimal. How G. wasn't interested in this aspect, he offered and was nominated. The only problem were the rates at home, which had to be paid. "As much as to pay the rates we will gain", he encouraged me, and left early, we, remaining that me and Nana to go after he would have arranged with the house. Only for us two, the Ministry has allocated money for travel, I had to sell the knitting machine, the wedding rings, I gathered some money from Fine Arts Fund, also my father gave me as much as he could, and so I made the money for going. We left together with two officials from the Ministry and I have quiet calmed down, that we were leaving for the first time the country and I was afraid that I can handle it. But everything went well and we arrived in Delhi, where G was expecting at the airport.
When I was young a kind of oracle circulated from which has emerged that in the previous life I was a dancer in an Indian Temple! Maybe that's why I felt right at home in all the years I lived there.
I was shocked at first instance by the richly bloomed trees, dressed in all the colors of the world, heavy by clusters of flowers, the yellow neem, so yellow that made the days still brighter, , if such thing can be, under the bright sun of India, magnolias of all colors, from white to sanguine red, jasmines with intoxicating scent, and many others whose names I don't recall. Flowers from the University garden, alley of nasturtiums, whose flowers we counted since they began to bloom, until it could no longer be counted, being so many, pampering petted at the feet of palm trees which protected them from over from sun's heat, lilies, dahlias and countless others, some more wonderful than others.
Birdies in thousands, one singing more than another, the gils careful to defend their nests in endless war with the incorrigible and aggressive macaques, war that we've also carried, and I have to say that victory seemed to be on their side. That does not mean that we have hated the monkeys, on the contrary, I have learned to admire not only their intelligence but also the team spirit, the organization, the pleasure to play and fool, caring for brood. I loved the cows who slept on the street, we were observing the chipkalies which guarded us of mosquitoes and beetles.
But most of all I loved the people. I loved children. I loved G's students who came visiting and called me "Mother", and they spoke about their dreams, about their problems, just like to a mother.
I left there, in India, good friends, Leela, Margaret, Nilima, Esha. With Esha I resumed contact recently, and if I write this book that is because she asked me. Because I love her and India.
India, the land of spirit, country of temples, country of mystical music, country of dance, the country of gods descend among men, country of myths, country of epics.
Indian mythology has fascinated and subjugated me for the rest of my life. I love Vishnu, Krishna, Radha, Sita, but mostly I love Shiva, "our Lord of Amattur" and Parvati.
I am sorry that I couldn't visit the temples, but I discovered the library of the University. God, so many books that I wanted to read, to learn, to sum up! All old, many in Sanskrit, Hindi, and other languages that I do not know them. But even for those translated into English I would have had need at least two lives to studying. There were many, many, thousands, dust was of a finger, but as it was thicker, as more attracted me. Guide for me was Pere Danielou, with help of whom I discovered what is Indian philosophy, mythology, spirituality and thought. Then, slowly-slowly I advanced a little on this road, just a few steps, but I will never be able to thoroughgoing. Anyway, I have opened my eyes and mind to a new world, which was foreign to me until then, that is familiar to me somehow from somewhere inside my soul: the world of Indian spirituality. World where I return also now, from time to time, gladly, to search for my peace.

I was in India three times. The first time I had to go back after a year and about eight months because, surely we couldn't pay rates for apartment and had to be put out to auction .But before that the summer holiday came and Kashyap neighbors, who lived above us, sent us to his mother in the Himalayas at Dharamshala. There I saw the mountains up close and I was overwhelmed with their greatness.
We ate at Tibetans, there being also the residence of the Dalai Lama, being in exile. In addition to the Tibetan Temple skilfully and gracefully painted, the Tibetans had a canteen where took the meal a lot of Buddhist pilgrims who went daily to the temple and studied at its library.
Towards the end of the vacancy it has occurred a creepy earthquake creepy, as if the mountains would be rolled down to the Valley, which has driven us away the very next day back to Delhi.
At Dharamshala I saw and I've enjoyed the fireflies that watertight compartments were filling the air around you with their lights, as in cartoons. Jumping spiders almost as a palm, which hunted on fireflies, fire which were drawing on the hills in distances surrealist images made by as if an artist in a world above us.
Also there a cat had stolen and eaten Goguţă, the green Alexandrian parrot as if it were from jade, which I had grew since when it did not have feathers and I fed it from my own mouth, and it loved me and he came after me wherever I was. First I thought that perhaps it took its flight, that it didn't stay in the cage, I've searched for it two days, until a neighbor told me that he had seen a cat eating a parrot.
We left the mountains full of sadness and fear of the earthquake in the soul.
At Delhi we lived a meeting also with a tornado pretty strong to pull out of the roots trees with trunks of over a meter in diameter, and to put in the remaining pit a scooter with three wheels, or to throw a car over the wall which surrounded the University. It didn't last a long time, it has gone on the other side of the street, To us didn't happen anything, unlike the buildings and trees across the street. After the tornado has abated, the sky was filled with colors from golden to orange, pink, red, purple, and green. It was another wonderful hypo-stasis of sky which I saw, after that red, from after the bombardment of childhood. But for this beauty I paid tribute of an allergy that I was swollen both inside and out for about two months.

But we had to leave out urgently, if not wanted to remain without the house.
I left G alone there and I went with Nana to see how could we solve the problem, not to stick on the street. For airfare G loaned and paid after remained alone. I've found a designer post at a design center and I resumed payment of rates.
The second time we stayed longer, from 1980 to 1984. This time I paid for tickets depositing at the Fine Arts Fund for sale a few dresses and other pieces of clothing and accessories, the money I borrowed from a friend and she recovered it from the sale of them. I left home some young students who have paid for a time the rates, then paid also my father, after they fled leaving behind the mess of dirt, unpaid debts to the electricity, debts at maintenance. Good luck with the dad who walked together with Ionuţ Iuga on the Writers to get a loan and paid from the debts.

We were happy there, in India. Now Nana went to school, learned Hindi and English pretty well, and has made friends, G organized for them in our home lessons of music with a professor of harmonium, workshop of drawing, team of theater, with the music lessons of harmonium, a Professor of drawing, workshop theater. All children were happy and passionate about this kind of play, and I hope that sometimes they may remind of G, of Nana and of time of childhood. These three years have been very beautiful for our lives. Here I've known my friends, intellectual of class, university professors, very cult and very friendly, which have accepted and treated me as someone of their own. Esha has helped me find something working for Oxford University Press, for which I did the illustrations in textbooks for school in Bhutan, out of what I won, G has managed to print a couple of books, which made him happy.
Nana had attached so strong of children, teachers, neighbors, the nature of India, that when we returned to the country, complained reproaching with me: "where did you brought me, this is not my country! Let's go back! "

During these years the life in the country was hard and sad. The Communist power had its height, had begun to erode, creaky. Voices ariose at congresses of the party against the dictator and, which is surprising, were given on the television broadcaster, which no longer had ever happened. People spoke in whispers about the food queues, on the number of eggs that had been right, about the bread that you could buy only with identity bulletin, about the oranges which were found only once a year, on the eve of Christmas, if you were lucky to not end before your turn came, you made happy the children back home. Even if the food was not too expensive, it was instead too little! The endless queues at that you expected for hours without even being sure that you will have the chance to be not finish before you get to the seller, queues to which we set still before opening stores, hoping that you will buy something to eat, what would have been, any. No longer doing trifles that I not want this, I want the other. You took what was given to you, paid and said a soul thank! There was nowhere coffee Ness, I found rarely at those who were doing smuggling, at some insulting prices, but I paid, I could not say that we take from somewhere else cheaper, because there was not that other part.

Then, in the approach of l989 Christmas, everything broke out at once! I worked by then at the Court of Glass Blowers, on the street Selari in the old center, very close to the University, Piatsa Palatului / Market of Palace. During the morning of December 18 or 19, I was gone at Institute of technology, where we had some works to be burned in a furnace from there. When I returned to the Court, I didn't fin but a colleague. All people had been sent to the party's Central Committee to a meeting. After a few hours they returned three colleagues panting frightened, saying that there is shooting in those who participated at the meeting. We all freaked out and I decided to return home, which I did. Only one of us, Ani, stopped at University Square, where they had gathered the people at another meeting, spontaneously. And remained there until late, when just had rung her husband to ask me if I know what happened to her, that she had not yet reached home. I told him what I knew and he said that will go after her It seems to me that she got home before he could leave.
The next day all the Center was full of people, came to protest, and on evening Ceauşescu fled with a helicopter from the terrace of Central Committee. In fact I have seen what happened, on television, in the evening journal. From then on everything was general madness, of which only a few understood and knew what was going to happen.

Ceauşescu was caught, he, his wife, and taken to an army unit from Târgovişte, it was made a simulacrum of a process in which it was let to speak, was accused of oppressing the people, sentenced to death and executed by firing squad, along with his wife. Immediately the power was taken over by the Communists in the second row, we were glad that we escaped of the dictator, but they were baking something to us which will had to disappoint us for years and years in a row, and neither now we didn't find our road and peacefulness. After twenty-three years, we are still stammering on twisting pathways of democracy and of misunderstood freedom.
In the spring the young people, realizing the great hoax of December, started a perpetual meeting started in the University Place. perpetual. For two months, days and nights, they didn't leave from there, they slept in tents. Bucharestians brought them food, over the day thousands of people joined them, students, pupils, and even and pensioners, like me. Nana, her colleagues, and some professors went every day there after lyceum hours. The meeting was peaceful. All elite people, teachers, writers, intellectuals, all who had hoped for a prosperous country, a life in freedom, a happy people.
One of the balconies of the Faculty of Geology, starting to market, was open and from there anyone with something to say, say it to all. Romantic-revolutionary songs composed by singer-authors loved by everyone gathered there - Cristian Paţurcă, Vali Sterian, Andrieş and many others - elevated our souls and heated our hearts. There have been days full of euphoric hope.
Cristian Paţurcă has composed 'The Hymn of Golans", on verse by Vali Sterian, of which refrain I remember:
Better be loafer than a traitor!
Better Hooligan than dictator!
Better be Golan than activist!
Better dead than Communist!
Unfortunately both died shortly after two or three years in full youth!
The University became a "free zone by new-communism”, and the meeting was called "Golaniada".

But power was watching. It spoke of hooligans, promiscuous. The rest of the country believed what they said on TV, and they condemned the demonstrators. It started a devilish conter-propaganda and the new head of the state called the miners from Jiu Valley, "to make order in the capital", to clean the University Square of hooligans and to plant pansies in the square in front of the national theater.
For Bucharestians it was offending and frightening. In the morning, on their way to Court of Glass Blowers, on the street, the miners (or whatever were they) were chasing a Gypsy child that they caught him beaten and thrown into a van. A colleague who had come to the service a little later, had assisted to the same treatment applied to another child and shouted to them not to beat any more the poor kid. Immediately some three bullies took after him. The colleague ran into the Court, passed as lightning through the downstairs workshop, jumped over the window toward another little street and was gone. The aggressors entered after him, they didn't get that he had jumped over window, they searched everywhere, but have not found him. They left threatening that will teach a lesson to the"wretched Liberals\"what we were, who I was, because we had stuck on all the windows of the inner court posters with Campeanu, the head of the Liberal Party.
They walked on streets armed with baseball, and immediately they viewed some young man wearing jeans, bearded or fancied something suspicious, it took them to beating. At least in the University Square it was massacre. Hordes armed with bats beaten anyone who was or just passed by there. They had identified, caught and beaten on Marian Munteanu, head of the students, who was taken to hospital by other people in the Place. I saw him in the evening at TV news. Countless people beaten, broken, with bloodying wounds have arrived at the hospital Colţea, where reporters transmitted almost continuously.

G. came to take me home from work and the streets were full of papers, official documents, thrown on the Windows of the Ministry of the Interior, which had been conquered. Anyway, I believe that this conquest of the capital center has meant more than the "cleansing" of the Place.
After a few days, as the miners were not thinking to leave, the head of state, who had called them, thanked them on our behalf, of all, that they have saved us by "hooligans" and have restored order in the capital.
The miners have come, also another time when they stormed the Council of Ministers and thrown down the then Prime Minister came down since then. They also attacked attacked also the soldiers who came to temper them, because they had started to Bucharest, this time being not called.
Each time there were dead, injured, children left orphans, destruction and looting. After the first mineriad, the young dead were buried at Străuleşti, many, it is not even known how many. As for those killed in the revolution of December, it was necessary to have a new cemetery, with hundreds of white crosses, besides I pass whenever I go into the Center.

Over twenty years have passed since then since then, but we still we wonder if revolution or coup d ' état, as it is by the most people, has brought any good to the country or if we were and we still are manipulated, intoxicated and brain washed.
But the dreams, hope and love for the country and the freedom have remained in hearts also today, unfulfilled, and I hope that will not to take with us also on the other world. It would be too sad.
What's curious is that the revolution had killed about thousand people, and today their successors are in number of tens of thousands (due to material benefits, tax exemptions, and other facilities provided by the following Governments as a reward for supporting the "revolution" that is those who have gained the power in order to support them further). The former head of State, now more than 80 years old, is their chief and organizer and calls all in a meeting at the University Place against the current President of the country, hoping to suspend him from the Presidency, since they just have overturned the Government which was not on their liking, and put themselves, followers of communists, at power. Now, get hold, Romanian people, how many blessings will flow over your head. Or maybe you forgot all for a bread, a liter of oil and three small sausages!

The third time I went to India in September 2003 and I stood only six months.
In the spring of 2004 had begun to prepare the war in Iraq. I was gripped by fear and didn't want any more to stay far from home, so that in April I went out from India. At the airport, even before we took on, it was announced on TV the onset of the war. But I got home without further inconvenience than confiscation of cigarettes and matches before we climbed on the plane to Delhi.
In this last stay in India, I got reunited with Esha, with her daughters, Radha Tara; with Leela and her youngest daughter, Shama; with Margaret Chaterjee, Nilima and Neetu, their daughter and niece.
I was happy to travel again for the last time, in the country which subjugated my soul on forever, which entranced me with her beauties, with its welcoming people and nature.
  
On first January 1991 I retired, I was 53 years old. The new power passed a decree that those who were 50 years of age and had 25 years of activity, were entitled to get a pension. Why should I expect any more? I was in power, hoped that, at last, to work also for my soul, to participate in exhibitions, to break out of any obligations. But only that it was not to be after my desire. I worked a few services and some frills, seen as minor by some and others who have had the luck to open small businesses and workshops, hoping to gain at least money for materials, combustion, exhibitions. Just that I was not paid as much as I had hoped, I worked in precarious conditions, and, from somewhere, I don't know how, I contracted tuberculosis and all my dreams of artist went on the water slipping away!
My illness was not fatal, I escaped especially due to Nana who, seeing that it did not pass my"coolness"since about three months, she dragged me to the doctor and well did. After three months of hospitalization and treatment they gave me the way home and after another six, I was completely recovered. Only that I'd lost half of power I have had. But I can say that I escaped easily. It was going through 1993.
Somehow, with luck, with the help of heaven, I fooled both disease and pension fund, that behold, after twenty years, they are still obligated to pay me. Union boss asked me jokingly, when I was taking farewell from my colleagues: “Mrs. Anca, are you not afraid that these guys put something in your pension?" See that they didn't put it! Or they did but did not succeeded! I was stronger!
Less luck had Cristina, friend and colleague of faculty and service. She died of cancer two years later. It was hard and heart-breaking to see her how suffer and how extinguishes. I suffered after her as after a sister.

Translation by George Anca

INDIA de RODICA ANCA







INDIA




Ţara în care dacă destinul nu ar fi hotărât aşa, nu am fi ajuns niciodată. La Ministerul Învăţământui nu s-a găsit nici un doritor de a merge acolo pentru a preda Limba Română la Universitatea din Delhi. Probabil că acolo beneficiile materiale ar fi fost minime. Cum G. nu era interesat de acest aspect, s-a oferit el şi a fost numit. Singura problemă erau ratele la casă, care trebuiau plătite. „ Cât să plătim ratele vom câştiga noi.” m-a încurajat el. Şi a plecat înainte, urmând ca noi, eu şi Nana să de ducem după ce se aranjază el acolo cu casa. Numai că pentru noi două, Ministerul nu a alocat bani de drum, a trebuit să vând maşina de tricotat, cea de cusut, verighetele, am mai adunat oarece bani de la Fondul Plastic, mi-a mai dat şi taică-meu cât a putut şi aşa am strâns banii numai pentru dus. Am plecat împreună cu doi funcţionari de la Minister şi m-am mai calmat, că plecam prima oară din ţară şi mi-era teamă că nu mă descurc. Dar totul a mers bine şi am ajund la Delhi, unde mă aştepta G la aeroport.
Când eram tânără circula un fel de oracol din care a reieşit că în viaţa anterioară am fost dansatoare într-un templu indian! Poate de aceea m-am simţit ca acasă în toţi anii în care am trăit acolo.
M-au şocat de la început pomii bogat înfloriţi, îmbrăcaţi în toate culorile de pe lume, grei de ciorchinii florilor, neemii cei galbeni, atât de galbeni încât făceau zilele şi mai luminoase, dacă se poate aşa ceva, sub soarele strălucitor al Indiei, magnoliile de toate culorile, de la alb până la roşu sângeriu, iasomiile cu miros îmbătător şi mulţi alţii al căror nume nu mi-l reamintesc. Florile din grădina Universităţii, aleea lovidragilor, cărora le număram florile în fiecare zi de când începeau să înflorească, până când nu mai puteau fi numărate de multe ce erau, răsfăţându-se alintat la picioarele palmierilor care le ocroteau pe deasupra de arşiţa soarelui, crinii, daliile, şi nenumărate altele, unele mai minunate decât altele.
Păsărele mii, care de care mai cântătoare, gilii cei grijulii să-şi aprere cuiburile în războiul fără sfârşit cu macacii cei hoţomani şi agresivi, război pe care l-am purtat şi noi şi, trebuie să spun că biruinţa părea să fie de partea lor. Asta nu înseamnă că le-am urât pe maimuţe, dimpotrivă, am învăţat să le admir nu numai inteligenţa ci şi spiritul de echipă, organizarea, plăcerea de a se juca şi de a păcăli, grija pentru progenituri. Am iubit vacile care dormeau pe stradă, cipcaliile care ne păzeau de ţânţari şi de găndaci.
Dar mai ales am iubit oamenii. Am iubit copiii. Am iubit studenţii lui G care veneau în vizită şi-mi spuneau „Mamă”, şi îmi vorbeau despre visurile lor, despre problemele lor, chiar ca unei mame.
Mi-au rămas acolo, în India, prietene bune, Leela, Margaret, Nilima, Esha. Cu Esha am reluat legătura de curând, şi dacă scriu cartea asta este pentrucă ea mi-a cerut. Pentrucă o iubesc şi pe ea şi India.
India, ţara spiritului, ţara templelor, ţara muzicii mistice, ţara dansului, ţara zeilor coborâţi printre oameni, ţara miturilor, ţara epopeilor.
Mitologia Indiană m-a fascinat şi m-a subjugat pentru tot restul vieţii. Îi iubesc pe Vishnu, pe Krishna, pe Radha, pe Sita, dar, mai ales îl iubesc pe Shiva, „our Lord of Amattur”şi pe Parvati.
Îmi pare rău că n-am putut vizita templele, dar am descoperit biblioteca universităţii. Doamne, atăt de multe cărţi pe care aş fi vrut să le citesc, să le învăţ, să le conspectez! Toate vechi, multe în sanscriră, hindi, sau alte limbi pe care nu le cunosc. Dar chiar şi pentru cele traduse în Engleză mi-ar fi trebuit cel puţin două vieţi să le studiez. Erau multe, multe, mii, praful se aşternuse peste ele de un deget, cu cât era mai gros, cu atât mă atrăgeau mai mult. Ghid mi-a fost Pere Danielou, cu ajutorul căruia am descoperit ce înseamnă filosofia, mitologia, spiritualitatea şi gândirea indiană. Apoi, încet-încet am înaintat puţin pe acest drum, câţiva pasi, dar nu voi fi în stare niciodată să aprofundez. Oricum, mi s-au deschis ochii şi mintea spre o nouă lume, care-mi era străină până atunci, care-mi este cumva familiară, de undeva dinlăuntrul sufletului: lumea spiritualităţii indiene. Lume în care mă mai întorc şi acum, din când în când, cu bucurie, să-mi caut liniştea..
Am fost în India de trei ori. Prima dată a trebuit să mă întorc după un an şi vreo opt luni,deoarece, sigur că nu putusem plăti ratele apartament şi trebuia să fie scos la licitaţie.Dar înainte de asta a venit vacanţa şi vecinii Kashiap, care locuiau deasupra noastră ne-au trimis la mama lui, la Dharamshala, în Himalaia. Acolo am văzut munţii de aproape şi m-au copleşit cu măreţia lor. Mâncam la Tibetani, acolo fiind şi reşedinşa lui Dalai Lama, aflat în exil. Pe lângă templul, cu măiestrie şi har pictat, tibetanii aveau o cantină unde luau masa o mulţime de pelerini budhişti care mergeau zilnic la templu şi studiau la biblioteca acestuia. Spre sfârşitul vacanţei s-a produs un cutremur înfiorător, de parcă munţii s-ar fi rostogolit la vale, care ne-a gonit chiar a doua zi înapoi la Delhi. La Dharamshala am văzut şi m-am bucurat de licuricii care umpleau aerul din jur cu luminiţele lor, ca în desenele animate. Păianjeni săritori mari aproape cât palma, care îi vânau pe licurici, focuri care desenau pe dealurile din depărtăti imagini suprarealiste făcute parcă de un artist dintr-o lume de deasupra noastră. Tot acolo o pisică mi l-a furat şi mâncat pe Goguţă, papagalul alexandrin, verde de parcă ar fi fost din jad, pe care îl crescusem încă de când nu avea pene şi l-am hrănit din propria mea gură, şi care mă iubea şi venea după mine oriunde eram. Întâi am crezut că poate şi-a luat zborul, că nu stătea în colivie, l-am căutat vreo două zile, până ce un vecin mi-a spus că a văzut o pisică mâncând un papagal. Am părăsit munţtt plină de tristeţe şi cu spaima cutremurului în suflet. La Delhi am mai trăit şi o întâlnire cu o tornadă destul de puternică pentru a scoate din rădăcini pomi cu trunchiuri de peste un metru în diametru şi a pune în groapa rămasă un scuter cu trei roţi, sau de a arunca, peste zidul care înconjura cvartalul universităţii, un automobil. N-a durat mult timp. A trecut pe partea cealaltă a străzii, noi n-am păţit nimic, spre deosebire de clădirile şi pomii de peste drum. După ce s-a potolit tornada, cerul s-a umplut de culori de la auriu, la portocaliu, roz, roşu, violet şi verde. A fost o altă ipostază mirifică a cerului pe care am văzut-o, după cea roşie, de după bombardamentul din copilărie. Dar şi pentru aceasă frumuseţe am plătit tributul unei alergii care m-a umflat şi pe dinăuntru şi pe dinafară vreo două luni.
Dar a trebuit să plecăm urgent, eu şi Nana, dacă nu voam să rămânem fără casă.
L-am lăsat singur acolo pe G şi eu am plecat cu Nana să văd cum se putea rezolva problema, ca să nu rămânem pe stradă. Pentru biletul de avion s-a împrumutat G şi a plătit după ce a rămas singur. Mi-am găsit un post de designer la un centru de proiectări şi am reluat plata ratelor.
A doua oară am stat mai mult, din 1980 până în 1984. De data asta biletele le-am plătit depunând la Fondul Plastic spre vânzare câteva rochii şi alte piese de îmbrăcăminte şi accesorii, banii mi i-a imprumutat o prietenă care şi i-a recuperat la vânzarea acestora. Am lăsat în casă nişte tineri studenţi care au plătit o vreme ratele, apoi a mai plătit şi tatăl meu, după ce aceştia au plecat lăsând în urmă dezastru de murdărie, electricitate neplătită, datorii la întreţinere. Noroc cu tata, care a umblat împreună cu Ionuţ Iuga pe la Scriitori de a mai obţinut un înprumut şi a mai achitat din datorii.
. Noi eram fericiţi acolo, în India. Acum Nana a mers la şcoală, a învăţat binişor hindi şi engleza, şi-a făcut prieteni, G le organiza la noi în locuinţă lecţii de muzică cu un profesor de armoniu, atelier de desen, trupă de teatru. Toţi copiii erau bucuroşi şi pasionaţi de acest fel de joacă, şi sper că uneori îşi mai reamintesc de G. de Nana şi de vremea copilăriei. Aceşti trei ani au fost foarte frumoşi pentru viaţa noastră. Aici mi-am cunoscut prietenele, intelectuale de clasă, profesoare universitare foarte culte şi foarte prietenoase, care m-au acceptat şi tratat ca pe cineva de-al lor. Esha m-a ajutat să-mi găsesc ceva de lucru pentru Oxford University Press, pentru care am făcut ilustraţii la manuale şcolare pentru Bhutan Din ce am căştigat, G a reusit să-şi tipărească câteva cărti, care l-au făcut fericit.
Nana se ataşase atât de puternic de copiii, de profesorii, de vecinii,de natura din India, încât când ne-am întors în ţara, plângea reproşindu-mi: „ unde m-ai adus tu pe mine, asta nu e ţara mea! Hai să mergem înapoi!”

În aceşti ani viaţa din ţară era grea şi tristă. Puterea comunistă trecuse de apogeu, începuse să se erodeze, să scârţâie. Voci se ridicau la congresele partidului împotriva dictatorului şi, surprinzător, au fost date pe postul de televiziune, ceeace nu se mai întâmplase niciodată. Oamenii vorbeau în şoapte despre cozile la alimente, despre numărul de ouă la care aveam dreptul, despre pâinea pe care o puteam cumpăra numai cu buletinul de identitate, despre portocalele care se găseau numai o dată pe an, în preajma crăciunului. Dacă aveai noroc să nu se termine înainte de a-ţi veni rândul, îi făceai fericiţi pe copiii de acasă. Chiar dacă mâncarea nu era prea scumpă, era în schimb prea puţină! Cozi interminabile la care aşteptai ore întregi fără ca măcar să fii sigur că vei avea noroc să nu se termine înainte de a ajunge la vânzător, cozi la care ne aşezam încă inainte de a se deschide magazinele, sperând că vom cumpăra ceva de mâncare, ce-ar fi fost, orice. Nu mai făceam mofturi că nu vreau asta, vreau cealaltă. Luai ce ţi se dădea, plăteai şi mai ziceai şi mulţumesc din suftet! Nu se găsea pe nicăieri cafea Ness, mai găseam, rareori, la cei care făceau bişniţă, la nişte preţuri jignitoare, dar plăteam, nu puteam să spunem că luăm din altă parte mai ieftin, pentrucă nu exista acea altă parte.
Apoi, în apropierea Crăciunului l998, totul a izbucnit dintr-odată! Lucram pe atunci la Curtea Sticlarilor, pe strada Şelari în centrul vechi foarte aproape de Universitate, Piaţa Palatului. In timpul dimineţii din 18 sau 19 decembrie, am fost plecată până la politehnică, unde aveam nişte lucrări de ars la un cuptor de acolo. Când m-am întors la Curte, n-am găsit decît o colegă. Toată lumea fusese trimisă la Comitetul Central al Partidului, în piaţă. la un meeting. După vreo căteva ore s-au întors trei colege gâfâind speriate, spunând că acolo se trage în cei ce participau la meeting. Ne-am speriat toate şi am hotărât să plecăm acasă, ceeace am şi făcut. Numai una dintre noi, Ani, s-a oprit la Piaţa Universităţii, unde se strânsese lumea la un alt meeting, spontan. Şi a rămas acolo până târziu, când tocmai sunase soţul ei să mă întrebe dacă nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea, că nu ajunsese încă acasă. I-am spus ce ştiam şi a zis că se duce după ea. Mi se pare că ea a ajuns acasă înainte să apuce el să plece.
În ziua următoare tot centrul era plin de oameni, veniţi să protesteze, şi pe seară Ceauşescu a fugit cu un elicopter de pe terasa Comitetului Central. De fapt eu am văzut ce s-a petrecut, la televizor, la jurnalul de seară. De atunci încolo totul a fost ca o nebunie generală, din care doar câţiva înţelegeau şi ştiau ce urma să se întâmple.
Ceauşescu a fost prins, el, şi nevastă-sa duşi la o unitate a armatei din Târgovişte, i s-a făcut un simulacru de proces în care n-a fost lăsat să vorbească, a fost acuzat că a asuprit poporul, condamnat la moarte şi executat prin împuşcare, împreună cu soţia. Imediat puterea a fost preluată de comuniştii din rândul al doi-lea, noi ne bucuram că scăpasem de dictator, dar ei ne coceau ceva care avea să ne dezamăgească ani şi ani la rând, şi nici acum nu ne-am găsit drumul şi liniştea. Şi acum, după douăzeci şi trei de ani, încă mai bâjbâin pe cărările întortocheate ale democraţiei şi ale libertăţii greşit înţelese.
În primăvară tinerii, dându-şi seama de marea păcălelă din decembrie, au pornit un meeting perpetuu în Piaţa Universităţii. Timp de două luni, zile şi nopţi n-au plecat de acolo, au dormit în corturi. Bucureştenii le aduceau mâncare, peste zi li se alăturau mii de oameni, de studenţi, elevi, ba chiar şi pensionari, ca mine. Nana, colegele ei şi câţiva profesori, se duceau zilnic acolo, după orele de liceu. Meetingul care era paşnic, a început către sfârşitul lui aprilie şi a fost înnăbuşit în forţă în noaptea de 13-14 iunie 1990. Toată lumea, profesori, scriitori, intelectuali, toţi cei care speraseră la o ţară prosperă, o viaţă în libertate, un popor fericit, a venit zilnic, după orele de servici, purtând pe piepturi ecusoanele de „Golani” cum îi categorisise cu dispreţ Iliescu. Români din străinătate purtau şi ei, cu mîndrie, în semn de solidaritate, acelaşi ecuson. Eugen Ionesco a fost unul dintre ei.
Balconul facultăţii de Geologie care dădea spre Piaţă a fost deschis şi de acolo oricine avea ceva de spus, putea spune tuturor. Cântece romantic-revoluţionare compuse de cant-autori iubiţi de toată lumea adunată acolo, Cristian Paţurcă, Vali Sterian, Andrieş şi mulţi alţii, ne înălţau sufletele şi ne încălzeau inimile cu cântecele lor. Au fost zile pline de euforie şi speranţă.
Cristian Paţurcă a compus „ Imnul Golanilor” pe versurile lui Valeriu Stelian din care îmi mai amintesc refrenul şi am să-l scriu, spre aducere aminte.
Mai bine Haimana, decât trădător!
Mai bine Huligan.decât dictator!
Mai bine Golan,decât activist!
Mai bine mort,decât Comunist!
Din nefericire amândoi au murit la scurt timp , doi sau trei ani, după aceea, în plină tinereţe!
Piaţa Universităţii a devenit „Zona Liberă de Neocomunism”, iar meetingul s-a numit „Golaniada”.

Dar puterea veghea. Vorbea de huligani, de golani, de promiscuitate, de gunoaie. Cei din restul ţării credeau ce li se spunea la televizor şi îi condamnau pe manifestanţi. S-a pornit o contrapropagandă îndrăcită,şi noul şef al statului a chemat minerii din Valea Jiului, „să facă ordine în capitală”, s-o cureţe Piaţa Universităţii de huligani şi să planteze panseluţe în scuarul din faţa Teatrului Naţional.
Pentru bucureşteni a fost jignitor şi înfricoşător. Dimineaţa, în drum spre Curtea Sticlarilor, pe stradă, minerii (sau ce-or fi fost ei) fugăreau un copil de ţigan pe care l-au prins, l-au bătut şi l-au aruncat într-o dubă. Un coleg care venise la serviciu un pic mai târziu, asistase la acelaş tratament aplicat altui copil şi le-a strigat să nu-l mai bată pe bietul copil. Imediat veo trei dintre bătăuşi s-au luat după el. Colegul a fugit în Curte, a trecut ca fulgerul prin atelierul de la parter, a sărit pe fereastră în altă străduţă şi dus a fost. Bătăuşii au intrat după el, nu s-au prins că sărise pe fereastră, au scotocit peste tot, dar nu l-au găsit. Au plecat ameninţând că ne învaţă ei minte „nenorociţi de Liberali” ce eram, fiindcă noi aveam lipite pe toate ferestrele din curtea interioară afişe cu Câmpeanu, şeful Partidului Liberal.
Umblau pe străzi înarmaţi cu bâte de basseball, şi cum vedeau vre-un tânăr îmbrăcat cu blugi, cu barbă sau li se năzărea lor ceva suspect, îl luau la bătaie. Barem în Piaţa Unibersităţii a fost măcel. Cete înarmate cu bâte băteau pe oricine era sau doar trecea pe acolo. L-au identificat, prins şi bătut pe Marian Munteanu, şeful studenţilor, care a fost dus la spital de alte persoane din Piaţă. L-am văzut seara la telejurnal. Nenumăraţi oameni bătuţi, cu capetele sparte, cu răni sângerânde au ajuns la spitalul Colţea, de unde reporterii transmiteau aproape continuu.
G. a venit să mă ia acasă de la serviciu şi pe străzi era plin de hârtii, acte oficiale, aruncate pe ferestrele Ministerului de Interne, care fusese cucerit. Oricum, eu cred că această cucerire a centrului capitalei a însemnnat mai mult decât „curăţarea” Pieţii.
După câteva zile, cum minerii nu se dădeau plecaţi, şeful statului, care îi chemase, le-a mulţumit în numele nostru, al tuturor, că ne-au salvat de „huligani” şi au restabilit ordinea în capitală.
Au mai venit minerii şi altă dată, când au luat cu asalt Consiliul de Miniştri şi l-au dat jos pe Primul Ministru de atunci. Au mai atacat şi soldaţii veniţi să-i potolească, deoarece se porniseră îar spre Bucureşti, de data asta nechemaţi.
De fiecare dată au fost morţi, răniţi, copii rămaşi orfani, distrugeri şi jafuri. După prima mineriadă, morţii tineri au fost îngropaţi la Străuleşti, mulţi, nici nu se ştie câţi. Aşa cum pentru cei ucişi la revoluţia din decembrie, a fost necesar un cimitir nou, cu sute de cruci albe, pe lângă trec oridecâteori merg în centru.
Au trecut peste douăzeci de ani de atunci, dar încă ne mai întrebăm dacă revoluţia sau lovitura de stat, cum au considerat-o cei mai mulţi, a adus vre-un bine ţării sau dacă am fost şi mai suntem încă manipulaţi, întoxicaţi şi spălaţi pe creier.
Dar visele, speranţa şi iubirea de ţară şi de libertate ne-au rămas în inimi şi azi, neîmplinite, şi sper că n-o să le luăm cu noi şi pe ceealaltă lume. Ar fi prea trist.
Ceea ce e mai curios, este faptul că la revoluţie au murit câteva mii de oameni, iar astăzi numărul urmaşilor acestora este de zeci de mii, ( datorită unor beneficii materiale, scutiri de impozite, şi altor facilităţi acordate de guvernele următoare drept recompensă pentru sprijinul acordat „revoluţiei” respectiv celor care au câştigat puterea, pentru a o sprijini in continuare). Fostul şef al statului, acum la peste 80 de ani, este şeful şi organizatorul lor şi îi cheamă tot în Piaţa Universităţii la un meeting împotriva actualului Preşedinte al ţării, sperând să-l suspende de la preşedinţie, deoarece tocmai au răstrurnat guvernul care nu îi era pe plac, şi s-au pus ei, urmaşii comuniştilor la putere. De-acum să te ţii, popor român, ce de binecuvântări se vor revărsa pe capul tău. Sau poate ai uitat de toate pentru o pâine, un litru de ulei şi trei mici!

A treia oară am mers în India în septembrie 2oo3 şi am stat doar şase luni.
În primăvara lui 2004 începuse să se pregătească războiul din Iraq. Pe mine m-a cuprins teama şi n-am mai vrut să rămân departe de casă, aşa că în aprilie am plecat din India. Pe aeroport, chiar înainte de a ne îmbarca, s-a anunţat la tv declanşarea războiului. Dar am ajuns acasă fără alte neplăceri decât confiscarea pachetului de ţigări şi a chibritului înainte de a ne urca în avion, la Delhi.
În această ultimă şedere în India, m-am reîntâlnit cu Esha, cu fetele ei, Radha şi Tara; cu Leela şi fiica ei cea mică, Shama; cu Margaret Chatergee, Nilima şi Neetu, nepoata şi fiica lor.
Am fost fericită să călătoresc din nou, pentru ultima oară, în ţara care mi-a subjugat sufletul pe totdeauna, care m-a fermecat cu frumuseţile ei, cu oamenii şi natura sa primitoare.
  
La 1 iannuarie 1991 am ieşit la pensie, aveam 53 de ani. Noua putere dăduse un decret prin care cei care aveau 50 de ani de vârstă şi 25 de activitate, aveau dreptul să iasă la pensie. De ce să mai fi aşteptat? Eram în putere, speram ca, însfârşit, să lucrez şi pentru sufletul meu, să particip la expoziţii, să mă rup de orice obligaţii. Numai că n-a fost să fie după dorinţa mea. Am lucrat câteva servicii şi bibelouri minore pentru unii şi alţii care avuseseră norocul să-şi deschidă mici afaceri şi ateliere, sperând să câştig măcar banii pentru materiale, arderi, expoziţii. Doar că n-am fost plătită pe cât am sperat, am lucrat în condiţii precare, şi, de undeva, nu ştiu cum, m-am îmbolnăvit de tuberculoză şi toate visele mele de artist s-au dus pe apa sâmbetei!
Boala nu mi-a fost fatală, am scăpat mai ales datorită Nanei care, văzând că nu-mi ai trece „răceala” ce ţinea de vreo trei luni, m-a târât la doctor şi bine a făcut. După trei luni de spitalizare şi tratament mi-au dat drumul acasă şi după alte şase, eram complet refăcută. Atâta doar că-mi pierdusem jumătate din puterea pe care o avusesem. Dar pot zice că am scăpat uşor. Asta se petrecea prin anul 1993.
Cumva, cu noroc, cu ajutorul cerului, am păcălit şi boala, şi casa de pensii, că iată, după douăzeci de ani, încă mai sunt obligaţi să mi-o plătească. Şeful sindicatului m-a întrebat îm glumă când îmi luam rămas cum de la colegi; „Doamnna Anca, nu vă temeţi că vă pun ăştia ceva în pensie?” Uite că nu mi-au pus! Sau mi-au pus dar nu le-a reuşit! Am fost mai tare!
Mai puţin noroc a avut Cristina, prietenă şi colegă de facultate şi de serviciu. A murit de cancer doi ani mai târziu. A fost greu şi sfâşietor s-o văd cum suferă şi cum se stinge. Am suferit în urma ei ca în urma unei surori.

Rodica Anca