25.08. 82. Delhi.
Bat la mașină
direct. Este vorba de o scrisoare semnată de secretarul University
Grants Commission, din partea guvernului, către universitate, asupra
înființării „Institutului de limbi slave”. Ludmila Jivkova:
eventual că și un departament separat, incluzând și româna și
maghiara. Scrisoarea e disputată în două tabere – una, care vrea
institutul și mă provoacă de ani de zile, inclusiv azi.
Alta, actuala
șefie, care n-ar avea de câștigat personal și, deci, după ce nu
se mai putuse ține secretul, în ședința de consiliu tot de azi, a
surâs platonic la argumentele de bun simț pe care nu numai eu le-am
adus, precizând că departamentul a răspuns ori are de gând să
răspundă că româna nu e slavă. La atâta evaziune, tot ce-am
putut face, după o oră pe alt subiect înrudit, a fost să invit
secretarul UGC în clasa de română.
Nesemnat, nenimic,
povestea fiind mai lungă. De dimineață – trecutul, numeralul,
sorcova. Oprit pe culoar, strigat „Dr. Tagore”. Întorc: „Am
auzit că ați băgat româna la slave”. „Cunoaște pe Dr.
Subramanian (de rusă), mare specialist în română ” de-l întreb
„știți română?” „Nu.”
Iar fostul șef al
dept. reia: „Româna e sub bunyan tree, de la Moscova”. „Acolo
nu crește bunyan-ul”. „Ba da”. „Dar în orice copac,
păsările cântă alte cântece. În plus, e un copac cu rădăcinile
în cer și ramurile pe pământ”. „Așezi lucrurile cu capul în
jos”. „Nu eu, mata. Nu e bunyan-ul un copac indian? Și arborele
indo-european nu cuprinde întâi indo-iraniana, abia sfârșind unde
zici mata?” Apăruseră, inclusiv marinarul negru: „Oare știe ce
înseamnă bunyan tree?” „Cred că da”.
Mă retrag să mă
văd cu AVP și studenții de franceză. Citim Malarmee. Trecem la
teatru, după un colocviu asupra modernității. Introducerea la teza
lui, pe care tot voiam eu s-o cunosc – ne-o citește la toți, nu
numai, sper, din prudență. În orice caz, suntem inspectați de șef
– întors pe dos – se grăbește ora ședinței.
Ofer
crestomația, pentru Camus, parcă dansatoarei. Mă anunț și eu,
pentru data viitoare, cu „L'imagination
de Baudelaire”.
AVP
traduce prathibha cu l'elan vital. Impresionantă
introducerea lui. Poate chiar vom scrie o carte împreună. Din ușă,
fostul șef al dept., GM: voi duce acum o luptă – sunt gata să
mor glorios, îi zic.
Mai devreme, pe
culoar, îi spusesem d-nei V. că-mi rămâne s-o iau pe jos până
acasă dansând bangra , ea sărind că – vai, ce element disruptiv
aș fi. Intru. Că se aștepta pentru mine. - S-a anunțat la 11. -
Nu e 11? - E fără un minut. Mai vin alții. Lângă mine în
dreapta stă neamțul, în stânga sârbul. Cum bura e pe sârbește
vifor, mă pregătesc de bură de-a noastră. Se traduc numele
indiene ale colegilor noi și vechi, zei și sublim. Se preferă
ceai, cafea, răcoritoare.
Deschizând, șeful,
că numele lui e Neînfricatul. Alegem pe AVP secretar, cu aplauze.
Mă ridic, absolut sobru: ca unul de la secția romanică și din
departament, propun un seminar de studii latine (ori romanice) în
India. Există argumente numeroase, le pot aduce și aici. S-au adus
și la Aurangabad, unde am fost. Spaniola e in news, franceza și
italiana sunt importante pentru India, indo-portugheza merită mai
mult studiată, româna se predă numai aici.
Am vorbit și cu
secretarul tocmai acum ales, e de acord. Cred că departamentul poate
lua un good lead în această direcție.
Perplexarea de la
început – șeful era în fața fostului șef, cel cu bunyan-ul –
s-a diluat. Un seminar, mai multe seminare. Să facem un comitet care
să se ocupe de organizarea seminarelor. Cine se oferă voluntar?
Nimeni. Pe cine
propuneți? Câteva voci: Anca. Replică: Indu Leka. Să fie de la
mai multe limbi, vrei Gerhard? - Da. De la toate limbile, și cel
care e singurul, la una dintre limbi. Cine să fie convenor? Pol:
Anca are experiență internațională și academică mare etc.
Șeful: Indu Leka. J. L.: Anca.
Discuții separate.
Intră Julka. E anunțat că s-au tradus numele. L-am ales pe AVP. Am
format un comitet cu câte un profesor de la fiecare limbă pentru
organizarea de seminare și simpozioane. Mar. se plânge de asistența
medicală. Mai sunt probleme ale visiting-ilor?
Că mi s-a scris o
scrisoare... că ăla răspunde de aia, ăla de aia... biblioteca...
cluburile... vine
în 6 sept.
bulgărescul, apoi rusescul și celelalte... Întreruptă întrebarea
lui Shu. Despre Institut-Institute. Digresiuni kilometrice. BA, MA
courses în colegii, cum să se intre acolo, să nu se vină aici.
Alegera studenților și gunda-ismul lor. Alegerea unui comitet de
cercetare, toți profesorii din dept + 3 de la istorie, MIL, hindi,
poate și sanscrită. Esa, nemaiadmis în M. Phil committee, pe
chestie de pensie.
A, institutul. A
venit o scrisoare semnată de secretarul UGC, să se înființeze un
institut de limbi slave, ca un departament separat, ha, și acolo
sunt trecute și româna și maghiara. Am vorbit cu Gyulla. Am zis că
româna nu e slavă. Ne-am întâlnit șefii de dept. Se prevăd,
obligatoriu, cursuri MA în rusă, un puternic sector de traduceri,
îndeosebi științifice, din rusă. Să propunem, da, institute
germanice și romanice.
Mă ridic: cum e cu
româna? Vedeți, n-aveți decât să mă puneți să predau româna
într-un institut de limbi slave, dar ei trebuie să-mi mărească
salariul foarte mult. Iar eu voi cânta ceva neînțeles pentru ei,
știți, eu sunt un artist? Pot să invit pe secretarul UGC la mine
în clasă? Lucrurile au luat-o în coadă de zvârlugă. Nici măcar
aici n-ar fi ajuns, dacă nu pleca fostul șef, GM.
Pe drum, GV, la
sentiment, că povestea a apărut de la niște nebuni de la JNU, cu
ani în urmă, care au vrut ei un institut est-european și de-aia
ne-au inclus. Dar cum să pună ei limbile noastre la slave, de, cum?
Ne interceptează Marinarul Negru. „Tocmai vorbeam și noi. E greu
să faci cursuri de MA, îți trebuie lingviști și literați, plus
discipline generale, zic. E bună ideea să se ia subiecte despre
țările noastre la MA din istorie”. Gyula: și ideologia? „Ce
ideologie, neică, la Andrei Bathory?”
28. 08. 82. D.
Romanian
Literary Club invites everybody any
weekend to: ÎNCURCĂTURA
-
a Caragiale show, featuring: „D'ale
carnavalului”,
„Amici”, „Mitică”, „Moftul Român”, „Căldură mare”.
Dincolo,
la franceză, după Camus, La
peste,
în organizarea mea și propria-mi „Imagination de Baudelaire”,
decidem alt show, cu „En attendant Godot” de Beckett.
30 august 1982. D
Văd celebra
scrisoare semnată de Chabra – schimburi culturale cu țări precum
Bulgaria, România, Ungaria. În timpul vizitei primului ministru în
Bulgaria, s-a convenit un institut de limbi „slavinic”,
din care să facă parte „Bulgaria, România, Ungaria și o parte
din Jugoslavia”. Un ordin? Că nu. Că Universitatea Delhi este
autonomă (față de cine, că nu și de Moscova?)
Nansi vine sub
scut: s-ar fi aprobat să ne mutăm la parter, în D5, cu grădină.
Că schimbăm locul, schimbăm și norocul. O fi. Se bucură și
Nana, când vine.
A fi luând ușor
scrisoarea Chabra și a-l declara simplu ignorant o fac noii șefi ai
dept., din anti-indirism, nelingvismul fiind din capul locului
limpede. Pura politică brodită la Sofia într-un spectacol în care
simbolul limbilor se subsumează hegemonismului la distanță prin
intermediari exportând cât mai departe dogma neiertătoare, asta le
convine. Iar a mima bunul simț al unui adevăr care nici pe ei nu-i
interesează, poate dimpotrivă îi și amuză...
N-am nicio idee ce
va urma. Știu că mă aflu în plină bătălie și n-am decât
sufletul, verva și inspirația, care încep să-mi fie luate la
ochi. Soacra mică m-a remarcat și azi vorbind franceză – cu câtă
ură. N-am cum juca pe Mitterand. Joc pe mine. Nu fac politică. Fac
pe mine. Și nimeni nu știe un nume românesc.
1 septembrie 1982.
Nesomn – după
opereta tragodică a eseiștilor. Rugby-ul comprimis în grămadă.
Nostimada mesageristică – făcutul că plouă. Interzicerea
normalului, obișnuitului, intelectualului, tristului ins. Opoziție
freudistă. Rîsul uitării de mâine. Vagheța sensurilor graseiate.
Azi, după clasă,
aranjată biblioteca în dept., cu 2 – 3, apoi doar Ramesh – l-am
numit bibliotecar. Nu pot ști de acum care-mi vor fi cei mai
devotați. Există o atmosferă de respect și participare. Nana
întârzie. Kamla a adus cățelul înapoi. Banca a fost azi
cinstită. Cald. Confuzie. Nana: Frumosul – cățelul preferat,
Micu – nu-l cunosc.
din Madras ca eliazi
allied pe numele meu în departament expediază o listă aș fi
înțeles-o de la Varanasi ori Jaipur chiar de la Bombay Calcutta ori
Bangalore și cam atât mai mereu mi-am făcut idei de sud foarte
necritice pe tăcute neliric și acest Madras măcar le răspunde
n-am imn în minte imn în inimă dacă am cum să-l redestinez ca
eliazilor surprinzătorilor allied poate fi pe de altă parte ouatul
de titluri în cuibul cu bugete și neouători de acum până în
februarie apăsarea pasului pe cadavrul ficțiunii la o vreme de
ciuruire ziarelor cu oprirea și a rikșelor ainsi sa creation est
comme dans les trois regions de la Roumanie
1 sept. 82. D.
magnum
a doua oară în studiu cântec de din vale de sec. 19 ce-mi
fredonează studenții în codul sângelui lor încă magnum să fi
vrut bătrânii din bătrânii aceluiași romantic Magnum
cantonamentul doinei în ritm indian „la
anii tineri 20”
numai Eminescu și Caragiale dăruindu-ne uitare de magnum
Apoi am lucrat pe
magnum. Yogi a adus „Moftul român” și „Amici”, pe stencile
de la guvern, rugându-mă să nu le arăt la C.B.I. I-am spus că-i
dau eu alte texte. Noi trecem mâine în D5, la parter. Și,
vreodată, la loc la noi în D., pe Izvorul Crișului. Nansi plecată,
lacăt, pe terasă apoplectic de căldură, pe hârtia pachetului de
țigări:
hârtie muson cățea
pe scară vizită albă cu domnișoară tamil poșta pe bicicletă
dacă și poșta de azi cu revelații rupte nerupte vânt umid
repatriind morții – nefericirile fluturelui sunt următoarele
viața viața viața de fluture pe umbră căscată până când sub
nori cât tropicul nu-n nopți nu-n zile nu-n ore nu-n clipe cum ar
sfârși – pentru artist interiorul peisajul vederea nu l-am
înțeles s-ar fi zis vin vino vin de ce zici vii și te gândești
că nu vii și nu vii vino când vii cine vine – paiele de pe
terasa filosoafei înflorite alb deasupra corolelor întunecate se
înmlădie între eucalipt și zid mi-a plăcut din naștere stejarul
pe nicio terasă în plin – curtea de nisip casa de piatră curtea
de iarbă asfaltul grădina gardul a treia a patra grădina casa
De pe terasă, în
casă. Căzut. Au mai trecut ore. Inundațiile își trimit miasmele.
Amestecul de viață și moarte dă sens majusculei fertilități.
Suferința e în conștiința fizică. Sufletul rămâne neantului.
Vom împlini, deci, cinci ani de la venire, luna viitoare (24 oct.)
pe pământ – câte case schimbăm, doamne, până la moment, unde?
În noi încă avem loc. Îmi vine-n minte toporul pentru Troțki în
Mexic.
3 sept. 82. D.
Mi-ai dat regina,
n-am primit-o, ți-am oferit-o pe-a mea, ai luat-o. Ne-am ruinat cu
măcel de piase, pe negândite, pe ceartă și comentariu, până-ai
închis ușa – voi fi vorbit tare. Am dărâmat resturile de pe
tablă. Ai pornit-o spre ieșire, după ce te blestemasei, făcându-și
cruce, vorbind direct cu Dumnezeu, împărtășit, că faci rost de
bani și pleci acasă și mă lași singur, egoist, rău, iar la ușă
ți-ai prins capul între pumni să ți-l zdrobești.
A venit copilul. Am
mâncat. Care, te-ai dus pe terasă. Nu știam. Când să dai mâncare
papagalului, că să te sărut. M-ai scuipat cu sunete mâțești, în
timp ce Nana îmi căra șuturi în spate, numai pe jumătate
amuzată. N-am mai ascultat radio. Am dormit. Tu, nu.
Am gemut amărât:
nu existase niciun motiv între noi, dimpotrivă – supraviețuisem
verii, ne mutăm în altă casă, aproape am depășit șocul
sărăciei și represiunilor din toate celelalte părți. Când...
dracul, între noi. A doua zi ți-am povestit iar gândul meu de
sinucidere, în armată. M-ai numit, simplu, armata ta pe viață.
Te-ai legat de abuzurile mele verbale. Un descântec în clasa de azi
se pare că i-a mișcat pe studenți.
5 sept. 1982 Delhi
D5 (D14).
Aseară, singur, în
D14 – ale mele, în D5, la parter, la pământ, în verde și
țânțari, dar la răcoare, relativă. Iar că am trăit în trei
capitale – București (trei locuințe), Roma (3, socotind și
strada călcată), Delhi (3). 20 de luni în D14. Alte 20, înainte,
în 38/15. Acum, încă 20 în D5? D5, reușita Nanei, lumea vorbește
– ea a scris în hindi vice-cancelarului/rector. Nansi zisese
flori. Relația de vecinătate, în India – pe verticală și pe
ușă?
În
D14, am încheiat cinci cărți, plus manuscrise și studii.
Detașarea din Gita.
Ieri
nu au apărut ziare. Fixurile aberațiilor politice nu ne mai
paralizează. Ne luăm și noi mai în serios. Ne mișcăm printre
tot felul de lucruri, de răsturnări anihilându-se între ele.
Duminică D5, un fel de contemplație. Un verde atât de greu.
Puiandri țânțari vor crește din noi.
Neastâmpărul
papagalului. Bârfa. Sanaa. Nici măcar fie ce-o fi nu-mi mai vine ză
zic la disperare. Nici la venire nici la placare din D14 n-am făcut
vreo puja – săraci – s-o fi văzând. Nici în D5. Bătrânii
ne-au lăsat o machetă de lut a unui templu. Alte abțibilduri de
panteon, pe pereți și uși.Subiectele își permit figurarea unei
conștiințe de sine mai liniștită.
Cu
păsările noi, m-aș simți în Ramayana.
Glasul
matei de vizavi ne transfigurează respectul. Văd și balconul
poetului malayalam pe o rază ce atinge frunzele bananierului. După
ce a trecut, frigarea celor două veri aproape ucigașe ni se
însuflețește altfel. Se poate transforma ființa cât aproape să
nu ți-o mai recunoști.
Iar – detașare.
Liberi pe căile domnului. Tot ce auzi ai mai auzit, ce-ai respirat
respiri. Cine se naște moare, cine moare se naște? „Memoriile la
mijlocul vieții” le-am dus din tipografie în D5 – asta mi-o fi
fost puja. Am citit o pagină-două. Parcă nu m-ar mai fi obsedând
expresia expresiei, nici a impresiei, ci viața la ea acasă,
mutându-se în căutarea mamei pământ, cum ni se întâmplă.
Nansi n-are
nostalgii. Nana: să-ți spun adevărul, mă învățasem aici. Ieri:
de ce să ne mutăm la JNU, aici ne cunoaște vice-cancelarul, acolo
nu ne știe nimeni. Astfel, tete-a-tete-ul aerian cu arborii,
ciorile, camp-ul, audiția Mallroad-ului, sentimentul
capătului/colțului (D14 încheie D-urile), specificitatea vederii
prin fiecare geam de sus în jos și de sus în sus, cu trecători și
scene-ofrandă, rara planetizare de pe terasă, geamătul izolat,
familia cu zborul și sexualitatea păsărilor, adresa ancademiei
care a fost și n-a fost, dar câte probe de iluzie adeveritoare a
vieților drumețe n-au lucrat în suspensia D14.
Să vedem ancora
D5. Venim de pe catarg? Poate un farmec mai pământean. Nu mă mai
intrigă indianizarea – e o floare de stil. Înviețuirea, ca-n
sfinții părinți. Înzilirea. Mesajul îmi va fi straniu. Păcat?
Om fi toți părtași la cosmosul mutual al păcătoșilor și
sfinților. Cumpănă nezdruncinată de vechi și viitoare himere.
Vom putea mărturisi câte ceva poate frumos ori îngândurând.
Nu mă mai simt
trăgând lumea de mânecă – ia uite ce e aici, ce mi s-a
întâmplat, ce-am văzut. Mi-ar plăcea să știu că știu mai
puțin despre mine decât cei cărora le spun că nu știu decât
cutare și cutare. Al-George, Orwell, Beckett. Vetala, Geet-Kavya,
Divyagraha. Zile lungi, zile fără timp. Scrisori din cer. Răscruci.
Simboluri. Boema ermetică. Rigoare până la umilință. Jurnalului
D14 îi urmează povestea D5.
Nu e de descoperit
un devorator nou. Dar de redescoperit totul vechi și neîntâmplat.
Cărțile de ce-au trebuit să se nască? Discuțiile? Miturile
supranumerare. Alune și banane. Așteptăm vizita lui R. Nu rezistă
sincerității dure a realității înrăutățită chiar acum. Ne va
dezamăgi cu preștiința noastră în ceea ce va pretinde că face
în ajutorul nostru. Trebuie să dactilografiez cereri și scrisori,
mașina îmi va fi ridicată. Probabil azi.
D5, prima zi, prima
duminică, prima scatoalcă: sensibili la povestea cu trestia, ni-l
retragem dacă. Termenii mei. Nansi crede că voi avea slujbă, unde
aș ști să mă bat, lucru știut până sus cu ocazia asta.
Consăteanul fixează ziua asta și – singhul. N-am zis nimic. O
bicicletă dezumflată. Vom umfla-o. Nu pusese bombă, nici nu
trăsese apa. O țigară. Joacă.
După-masă. Memna.
„Sfânt Mare” - l-a tradus în hindi și în sanskrită, plus
muzică – se cântă în colegiul ei. Mai mult decât traduceri
publicate. Prima partidă de șah în D5 a fost a lui Nansi.
Profesorizarea (tropicalizarea) mea. Timp, relație, presiune.
Jignire cod. Angajamente delegate? Asumări uneltitoare? De ce nu se
înțelege că eu nu pot unelti? Știm toți că dincolo de
povestirea noastră, jur-împrejur înghețul terorizează
anticipator. Tropic lins de antipod.
6 sept. 82. D. / D5.
Nansi a lucrat
folder-ul Nehru. Eroică. Ziua bulgarilor – Hristo Botev, cu
evocarea exilului său în România. Ai noștri se afișează cu ai
lor. Al lui C., cu al lui P. Noi avem cenzură. Nu-l băga-n seamă.
Nici nu este cazul. Cadoul – o bicicletă dărăpănată – de
ieri ne-a purtat pe Chhatra. Un băiat de 11 ani a început
reparația, și frate-său mare a sfârșit-o.
Copilul s-a
afirmat, până acum, în societate, determinând, prin scrisoarea
ei, în română, pe Mircea Eliade să-i trimită bilet D-P lui Enric
Becescu, adică să-l salveze. Și, a doua oară, cu scrisoarea în
hindi către Gurbhaksh Singh, de ne-a schimbat casa. De fiecare dată,
a făcut-o din proprie inițiativă. În toată viața ei are
talentul dăruirii și conștiința că nu poate fi refuzată în
cauzele superadulte.
7 sept. 82. D / D5.
o să mă sfătuiesc
astă-seară cu tine
parcă n-aș avea
nevoie să-ți mai spun
cine sunt cât
despre tine îți cer
tocamai sfatul cum
s-ar mai discuta
mai sunt niscai ore
până ne întâlnim
despărțirea va fi
temporară probabil
ne vom înțelege
chiar dacă nu are
importanță de unde
plecăm și unde ajungem
îmi însemn vezi să
ne vedem să nu uit
altfel țin minte ce
e trist în Caragiale
ce e Caragiale în
India tu nu-l știi
pe primul știi
India nici el n-o știa
eu nu știu pe
nimeni cu el e o stare
de avatar și cine
crede avatarul fericit
Senzația din
ziarele de azi: Nastase in his best. Nu e ușor și de-aia o fi
frumos, dar nici să nu creadă careva că o domnim – Nana, da,
ieri și azi, pe bicicletă – o să știe și din viteză copacii,
iarba, casele, oamenii compound-ului.
fiind în lume și
nicăieri până mâine îmi e
tot ieri cum am fost
pe unde odată
de-am dat pe deal și
foc la roată
trecutul spasm
plecat cu mama mă va
fi-nvrednicit în
veac de Rama în clipa
asta n-am biografie
grădina mică ochii
să mi-i ție mai
grele dimineți
amieze cu lăieți
reiau pictura cu
ochii închiși sariuri
și surâsuri cupole
și pietriș invit lentile
de-oglinzi sterile
spun ce și cum
filtratul fum de nu
azi de mult
sufletul mi-am smult
mă duc
să-mi văd vecinul
vădindu-și crista-
linul complexele
dușmanului
lăsămu-ne
atman-ului
e noapte n-a oprit
bicicleta la somn
de mamă și de beta
la radio vorba
polonia
shakespearizează pronia
îmi vine în minte
eneida de-aș
celebra-o în pofida
bâlciului cavaler
regretat de o
prințesă și un exilat
dormitez lămâi
câini vagabonzi rishi-i
feresc ferit de
anti-bonzi aici ascund
neoteric nu o noapte
ce-ntuneric
mă gândesc la ce
bun mă arăt cui nebun
ție-ți spun azi de
azi înzilit în troi
și bozi paurabad
8 sept. 82. D / D5
Sfânta Maria mică,
pe bicicletă, în zori, înconjurând compound-ul. Clasă Latinitas.
Peste vârfuri, atmosferă poate eminesciană.
Te salut în
Alcatraz ălcăposule de-o faci pe Elvira să plângă. Te dai cu
India, ca noi cu America. Adică n-o halesc rușii? Uite-mă pe mine,
de-au vrut să-mi ia limba într-un institut slav. Am un șef hrănit
cu lingurița la muscali și exact în stilul ăla mă vânează. Că,
sper, nu te îndoiești că sunt cel mai bun: apariția mea în
facultate e de mult de film, păcat că mi-am tăiat barba.
Oricum, bunul meu
indian mă acuză că recit public lucruri religioase –
mâine-poimâine, - am vrut să-l rad pe Tănase. Și totuși,
șucărindu-se domnișoara Nana, că murim de căldură la etaj, a
scris în hindi lui visi-rector și ne-am și mutat din D14 în D5,
la parter, avem grădină. Gagica nu ne-a salvat numai pe noi –
prin toamna trecută era un român pe moarte aici și ea i-a dat
ordin lui nea Mircea de-a trimis ăla urgent bilet de avion
muritorului.
Și încă ceva.
Românii, de-i scârbesc, ne-au cadorisit c-o bicicletă veche. Am
reparat-o și a învățat, la 9 ani, într-o zi, să meargă
perfect, de-a trezit șeile generației și pedalele suflului.
Diminețile își ia revanșa de vedetă și gonește fantomele
nopții de pe aleea în cerc, de-ți pare o divinitate plină de sine
și de toți ceilalți. De-ai ști ce putere ne dă.
Ne sfătuim în
toate. Nansi ce m-a ținut să nu plec pe jos unde vrei și tu, în
căcatul vechi. Nu știm nimic din ce vine. Oricum, un an, cel puțin,
suntem aici, în alarmă. Se înțelege că ajungi mai devreme în
București. Te acomodezi. Mă obsedează că te-ar putea strânge de
coaie, d-un par egzamplu, și nu ți s-o aprinde bricheta Alcatraz.
Noua locuință –
o aterizare, forțată ori nu. Voi ajunge să mă bucur a nu fi
publicat? Se îngroașă cercul dușmăniilor. Cu zece milioane de
orbi și alte 50 de sașii, probabil încă pe atâți nevropați,
cine-ar putea-o concura pa mama India? Mutat printre ei, știu că
nu-mi vor lipsi elanurile, până la sfârșit. Voi reîncepe cântece
de viață pentru fiecine și mai ales pentru un nimeni din noi
înșine.
Nansi a aranjat
camera mare pentru lecția de muzică indiană clasică. A ars bețe
parfumate. Pături pe jos. Ghivece maschează pereți de mult
nezugrăviți. Canapele spălate. Am sărit azi biblioteca. Poimâine
predau, oricum, latină.
ce mexic în a ta
californie ce antilatinitate
în sus-josul
înnegrit rasă de rasă
îmi faci de-o vreme
piele de găină mitul
al doilea rufuind pe
primul și ultimul
ne-ating morminte
îndulcite de oase
prea muzicale
asurzirilor prin străini
vocația de strigoi
euforizează gesturile
eu m-am asociat de
exemplu lui Vetala
crede-mă îmi sint
sângele în insecte
neatinse de criză
și de politică
te văd
întorcându-te la estetica nemișcării
cărat de o salvare
pentru care n-ai bani
și nici măcar
neputința bătrânilor
mai ai și talentul
comparației de sine
a ființei din
ființă cu ființa din afară-i oare fiul
tău cu o japoneză
ar ști să conducă mașina furată
de ți-ar scrie
Horatius i te-ai potrivi
nopților blânde
dezveninate de companie
satira aproape s-ar
dezice îndărătnicită
în vinul odei ce
aproape ar glumi-o
cu bani imposibili
cu bani imposibili cu bani imposibili
să vă descriem
Himalaya ba California ba nu
nu e timp de nimic
am ajuns pe Anchises
știm de exact două
mii de ani ce grijă are tatăl
nostru carele este
în Aeneida vorbesc serios
împăratul ne e
frate abia iapa chioară soră
ne facem treaba cu
ei până cine știe cine-i fură
cât ar fi de
necunoscut însuși tatăl
ne facem de lucru
toată viața și cu ascultarea-i
conflictul deci ar
fi cum ești împiedicat
să-ți asculți
tatăl și afli că tatăl te împiedică
nu crezi și o
pățești chipurile din parte-i
la mijloc e o
tristețe din cu totul alte vremuri
vederea spre muzică
de o zi prin frunze de lămâi
îmi transformă
sensibilitatea în ritmul dimineții
e seară de
septembrie indian nu-i nimic
îmi depășesc
mijlocul vieții de-o viață salve
i-am spus întâi
lui Kalidasa apoi studenților mei
ceea ce mi-a cășunat
contradicții în termenii
afirmației prin
afirmație am insistat
uitând cu cât mai
convenabil ar fi con-
textual să înjur
și eu în dreapta și-n stânga
să regizez adică
nonsensul în loc să-l sfințesc
tot începuturi de
scenarii retezate de soartă
sa-re-ga-ma-pa-da-ni-sa
și înapoi
au fost lumini de
soare pe pietre necălcate le
vedeam din vârful
valurilor le revedeam în
ghimpii limbii
soacrei ficuși himalaieni
n-au fost priviri
de-a doua dăruire zăpăcită
doar dacă
s-a-ntâmplat sub nalții pini
cu ochii spre zăpada
de pe Nanda Devi
unde păcatul nu
încape decât ca eroism
ca inspirație a
dureroaselor singurătăți
gata de orice și de
iubire adulteră și amor
dezbat potrivnicia
malurilor înghețate
de la distanța
seacă a neînlăcrimării
îmi e necaz pe
amintirile frumoase când știu
că stau la pândă
cu aceeași doză de iluzii
în fiecare zi roata
din spate se sparge parcă dinadins
neînțărcată
bicicletă am o vorbă cum aud
copiii cântând
sunete eterne și sanscrite
i-aș zice nu te-am
cunoscut ori vezi
în ce încurcătură
ni se află cățeii sloi
în casă cu noi zău
ne-ai aflat necazurile
abține-te vreau să
zic roata din spate
ce ambiție e aia
nu-mi vei spune că se sparge
spre a auzi mai bine
spre a se umfla nu
cu aer cu muzică
atunci cum de mai e
gratis umflatul cu
pompa aerul fiind
pe de geaba nu și
spartul nu și muzica
aproape mă îndemni
să-mi sparg capul
să văd cum se aude
atunci un cap spart
în fiecare zi în
spate cum ascultă el și ce
muzică durata
muzicii sufletul muzicii un
fel de altă viață
de dinainte și după spargere
acum nu se sparge în
același loc și a
ajuns tot o gaură
de găuri cucui de cucui
înțelegerea
muzicii se apropie de absolut
și atunci ne ducem
iar pe Chatra și
mai lipim un petic
pe spărtura roții din spate
problema câinilor
nu se rezolvă cu vaccinul
committee people
încă e un mit de am avut onoarea
spitalul e
dominionul unui maimuțoi hipersexual
de zic fetele când
îl văd are păsărică de băiat
sau ca a băieților
considerați englezi mili-
oanele de urinări
în văzul lumii instantaneu
m-am abătut
conștient de la subiectul
nașterii celor
șapte căței din Peticila roșie și
cavalerul bălțat
băieții seamănă cu ea fetele cu el
celui mai urât i se
zice Frumosul și dacă
te uiți bine e cel
mai frumos și i-ai zice urâtule
ce să remarci de
Europa de Est și pantalonii scurți
ai părinților de
copii cu copii năzăriți între
problemele tuturor
ființelor inclusiv ale câinilor
și ale poveștii
ce-a fost odată o fată ori un elefant
evident un elefant
și el avea două trompe
recunoscând pe
filiera blocului a fi un prost
poet de amor îmi
închipui că n-am fost crezut
nu mă cred eu în
primul rând a nu scrie
amor nu înseamnă
mă opresc am ghicit
negrul la șah
trebuie să-l joc în
dragoste de mii de
jocuri cine-o
scrie poeme jucând
șah o fi
jucat șah scriind
poeme mă opresc
trompeta pâinii
când o auzeam din colț
aveam timp să
consumăm deschiderile până la noi
acum îi suntem mai
în drum pe pământ
vom juca mai apoi
piesele-s la vedere
pe verandă la
lumină în noapte unde
eu am haine fără
gust tu fascinezi natura
vazirul l-am ales în
loc de elefant și totuși
cu elefantul
m-alegeam pe mine-mi pare
ai ce-mi ierta
nepetrecut dar și nescris
precum desăvârșit-ai
discreției tăcerea
fie ce-o fi erotic
bloc decompensându-se
în atacuri la
amorul nespus oarecum
9. 9. 82. D.
(Room 36). Maestre,
m-au ajuns momentele, se lungesc, așa, dacă mă văd cu măgarul
degeaba-l salut, cățeii-au crescut și copiii vin special ca să se
sperie și să ne facem numele de Ploiești, mi-ar plăcea, dar India
e neisprăvită, mare, nopțile cu țânțari niciodată bere necum
jamaica, niciun magnet, măcar toate personajele matale, femeile,
maestre, și romanticii de satiră, latinii neoterici, ca mata, încă
pe românie greci, ăia se fățuiesc în mie de chipuri, și să
vezi bananierii, lămâii, profesorii.
Ajută-ne să te
jucăm pe aici în original. Va fi în intimitate, de. Ne vom lua în
serios prin toți și toate ale matale, vom visa, cred și eu. Mai
știm și câte un rost ca o, ori în loc de, distracție. D-un par
egzamplu, repetiția de azi am scurtat-o c-a murit șeicul Abdulah în
Kashmir? Din clasic, în modern, din modern în indian – mi-e greu
să te pun în Nirvana – măcar asta e suspectă ici-colo.
Domnia-Matale apare
cu o națiune, râzând-o, merge. Ne ia valea în cunoștință de
cauză. Cauza literelor aplecate. Moftul cauzei cât e de
internațional... Ca focu. La Roma, Rosa îți lucra Scrisoarea,
mie-mi rămân Momentele și Carnavalul, dacă mi-ajută și Pierrot.
Mi-aduc ăștia și masă-n clasă, ba scaun. I-am scris măgarului,
după ce-mi trecuse măseaua. Ăștilalți pas să vină la
repetiție, a, ne-am făcut teatru.
(D5) I-am salutat –
aproape niciun răspuns de la el; ea a rămas în urmă și am
convenit despre mutarea noastră și vara grea eu aruncând despre un
paradox. Deci șeful nu vorbește cu mine. Ce pagubă. M-am simțit
fericit. Își confirmă stofa – eu nu sunt pentru convenție. Mai
vedem. Mă aranjează pe tăcute, știind că mă paște. Am a mă
apăra deschis. Clasa e curată, mi-au oferit, deocamdată, numai
scaun. Cine îl va fura până mâine, imputându-se mie apoi?
Afacerea mesei a
prins. După ce fusesem eu desființat de la masă, sesizez că a
fost desființată masa. Cât s-ar chema că am căutat nod în
papură – ce-i stă-n gât, de nu-mi vorbește. De-acum să te ții
noroi în direcția, nu a mea, a României, cum are menirea. Că nu
știam cine mă ponegrise, în numele acelorași, doamne ferește.
E joi. Grădinarii
mi-au tuns frunzele-muze postmusonice, văd gardul încă verde,
strecurător. Ne doare sufletul să renunțăm la dulăuași, dar
Tara a țipat serios dimineață când a vrut unul să se joace cu
ea. Aseară s-au jucat toți patru în toate felurile, mușcându-se,
doborându-se, împingându-se, mârâindu-se drăgăstos,
schimbându-se doi câte doi ori încropindu-se în de toți. Ca-n
orice afect. Dragostea acestor câini indieni pentru noi, de n-o fi
deranjantă pentru vecinii, care nu iubesc câinii, pretinzând bune
sentimente pentru noi, ca oameni și străini.
Ieri a fost ziua
unei scrisori și a muzicii. Mata ji vaporizează, alături, la etaj,
norii realului. În tinerețe, simțământul ăsta îmi venea prin
cântece spaniole, auzite la radio, în Găești. Relația cu muzica
indiană îți face inofensiv infernul, substanțiindu-l. Maxima
relativitate a celorlalte relații abia îți rarefiază surpriza.
Plus, practicând
Caragiale în cea mai neguroasă vreme a indianității noastre, ce
dreptate. Eliade? Parcă-mi mai aduc aminte. Ceva din fruntea
șeicului – Nansi nu e de acord – mi-a evocat pe Salg, de fapt,
ochii: s-ar putea să fie inima, boala de ea, la 20 de ani diferență
de vârstă – albastrul cardiac.
Scriptul lui S. îl
scot sub egida academiei, cu probabila introducere a mea, mă mai
gândesc. I s-a luat și ăluia de călătorit, de lume. Ni se
întâmplă la fel. Suntem mazochiști sadea. Au ieșit albinele la
soare. Nansi s-a retras pe verandă, „mi-au stricat trei flori
ăștia, futu-i în cur să-i fut”. Iar în grădiniță. De ce nu
mi-oi fi pregătind eu mâine lecția de latină?
Intenționez
să le dau câteva saluturi, ceva fraze și maxime din clasici,
paralele latino-române. Aș celebra și Eneida.
Asta, dacă le pun pe hârtie – n-au decât să le primească
diferiți și diferite. Chestia o pot da gata azi, cu multiplicare cu
tot, seara. Numai 2 stencile, în câte cincizeci, ori trei. Primul
număr din Latinitas,
hai! Totuși, întâi bibliotecă.
Singur, printre
vechiturile lingvistice revoluționare; sunt invitat să nu mai
scotocesc, biblioteca închizându-se azi. Și studenții-mi
spuseseră că aș fi avut o clasă neoficială, cursurile fiind
întrerupte din cauza morții șeicului Abdulah. Dar apoi se
apucaseră să cânte colinde în gura mare, încât i-am oprit și
le-am ținut un cuvânt de doliu.
10 sept. 82. D.
Prima mea clasă de
latină propriu-zisă în India, începută cu : Seicus Abdulahus
mortus est. Alte propoziții, Gaudeamus, essere, habere, citate
faimoase. Studenții de la română, unul de la lingvistică (a
învățat și italiană). Vinerea viitoare, lume de la franceză. Va
fi un curs comparativ de latină și limbi romanice. Buletinul va
reflecta subiecte originale de știință, clasa va fi mai
conversativă.
Am clasificat
principii și scopuri. Fiecare a avut să spună da sau nu. Manju a
ținut un discurs despre Titulescu, la alegerea ei, dintr-o „Lumea”.
Până și măgarul a venit să mă întrebe dacă e bun scaunul –
îmi răspunsese la salut și-mi confirmase că avem, cu tot doliul,
ore. Anunțul cercului meu l-au acoperit alte helea. Nu după scaun
intrase, cât știind că va fi prima clasă deschisă de latină.
Cât despre
propriile-mi sentimente despre latină, rămân un neoteric. Limbile
moarte îmi dau, e drept, chef de viață. La rând, vine limba
veche. Tăcerea, însă, (tempus tacendi) va fi răspunzând
limbilor viitoare. Buletinul îmi va concretiza contribuția la lupta
latină pe românește în India, călare pe argumente și pe Breazu.
Tema clasei de azi a fost, la o adică, moartea. A fost bine și c-am
cântat. Și c-am vorbit de cancerul lui Vasile și al Vetei. Europa
creștină.
Sunt în D5. Nansi
e la OUP, chemată de managerul general (pliantul Nehru?) Dhobi e în
baie, spală. Stătea cu ușa încuiată. Mi-a deschis, tăcută.
Trebăluia prin bucătărei, poate-și bea ceaiul. Aud apa în rufele
frământate de ea. Peste drum, mata ji cântă raags, acompaniată
de saranghi și table. Bătrâna încă o țin ca pe o zeitate, nu
vreau să vorbesc cu ea, doar s-o ascult. Nana, în schimb, i-a
obținut toate binecuvântările și laudele. Ieri, a treia oară, a
mers să repare bicicleta cu d-na T.
Marek mi-ar putea
da ceva latină polonă. C-o să caute. Au ieșit prin grădină. Un
șarpe, la vecini. Oboseli și agenți. Văd în Latinitas un jurnal
de lecturi și practici lingvistice, cu indiscreții intelectuale, cu
umor – dacă s-o găsi. Renunț la tipar, mă ucide. Ce s-a ales de
Milkyway-uri și de cărțile mele? Mă retrag în dactilo-anonimat.
11 sept. 82.
Ideea latină
prinde teren. Parasnis: pourquoi pas? Deci el și studenții lui de
la franceză mi s-au asociat. S. K. Das, cerându-mi Latinitas și
spunându-mi că sunt mulți interesați (el ar vrea și greacă),
Beckett nritti. Am un Dandanache de la Marek, din clasa poloneză. Pe
lângă ai mei. Citit azi cap. IV din „Întâia moarte a lui Micula
Mircea”, de Marin Preda, cu Yoginder, Vimal, Harjinder, Gupta.
Scrisoare de la M.
C. Upadhyaya (Bhabha Atomic Research Centre), tocmai când ziarele
scriu de o fabrică nucleară pe care s-o facă rușii în România.
Sentimentul parterului va fi concurând pe cel al tuturor etajelor
posibile (iar mormântul...) Uit amărăciunea mausoleului. Las
natura să se fălească cu toate creaturile ei. Nu mă îngrijorează
ocolul sistemului în galaxie. Mi s-au cumințit și coșmarele. M-am
lecuit și de Vede, pe moment.
Înapoi la Horatius
și Eminescu. L-am contrazis mai mereu pe Eminescu în principiul său
că traducerile merită fpcute numai în limbile mari. Acestea l-au
pierdut, aproape, în timp ce, poate, în bengali ori malayalam,
poezia sa va fi răsunând evocator. Seară latină: botanică,
sanscrită, malayalam. Ce vârtos mai trăiesc părinții în noi. Un
pui mi-a zburat pe piept, l-a prins Nansi. O.M. Anujan era pe terasă,
la iluminare. Părinți sănătoși: la parter.
O.
M. Anujan a publicat versiunea sa malayalam la Scrisoarea
I în:
„Matru
Bhumi Weekly”,
Kalikut,
1979, May, 27. Jun. 3, vol. 57, no. 11, cu un cuvânt
introductiv:
„Mihai
Eminescu (1850 – 1889), care a scris multe poeme lirice și
filosofice, este poetul național al României și se cuvine
totdeauna amintit de indieni. El a scris o gramatică sanscrită în
limba sa și a tradus câteva imnuri din Rig
Veda. A
introdus cuvinte indiene în română prin poemele Scrisoarea
I,
Kamadeva,
Nirvana
/ Luceafărul.
Această
Scrisoarea
I a
fost publicată în 1881. A fost tradusă în germană, latină,
greacă, poloneză, maghiară, engleză, franceză, armeană,
bulgară, spaniolă, rusă. Este o singură traducere în limbi
indiene, anume în bengali, de Amita Ray, Eminescu
kavita,
1969. (...) Am făcut această traducere cu ajutorul dr. George Anca,
profesor de română la Universitatea Delhi, cunoscut poet în limba
sa.”
12 sept. 82. D.
Nansi-mi
spune că „National Herald” a republicat recenzia la
Ardhanarisvara.
Într-adevăr,
numai
titlul – în loc de „A Collection of poignant poems” - este
acum „Musical
throughout”. Însă pe aceeași pagină, sus în dreapta, sub
titlul „A
drab experiment”, de același V. K. Gaur, descopăr o și mai lungă
recenzie la Parinior.
Cam un sfert din pagina respectivă a ziarului se află sub semnul
„International Academy EMINESCU, Delhi”.
Că
interpretarea romanului e obiectiv ne la obiect, câcâită în
definiția romanului „englez” (știam de roșu englez) și
nepotrivirea cărții mele cu acel sirop, abia îmi confirmă
presentimentul că niciodată, cel puțin nu curând, nu voi fi
gustat de nimeni în India, cum s-a întâmplat și-n România.
Recenzentul îmi spusese că nu sunt în mijloc ori, chiar dacă aș
fi, voi ajunge în vârf. Care vârf?
Ca
scriitor român, mă bucur oricum de cea mai mare atenție, și așa,
încât pe temeiul unei firești neînțelegeri interculturale și
interreligioase (îmi pare bine că mi se deduce nehinduismul) îmi
văd recunoscute încercările personale din ultimii zece ani. Fie
și-n pustiu. Noi și Gaur dacă observăm republicarea recenziei
„bune” - pentru a neutraliza-o pe cealaltă, în aceeași pagină?
Nansi
n-o agrează pe-aia, mie nu-mi pică rău, cum spun. M-am dus în
Kamla Nagar să mai cumpăr exemplare. Pe drum, bulgarul, cu fie-sa,
el, curios dacă am văzut în ziar despre afacerea cu asasinarea
unui scriitor – o, zic, o tentativă de bulgarizare, însă autorul
nu există, n-a avut loc povestea, la noi e totuși altfel.
Când
organizez un nou program? Poate în vreun colegiu, îi spun. În
dept., n-am cum – mă contrazice cu un vag „de ce?” Îi laud
amabasadorul și confirmă că-și ajută oamenii. Auzise că al
nostru ar fi om de litere, cald. Nansi l-a dat afară pe Kusram,
căruia îi lucesc ochii de ciudă, plângându-mi-se tardiv. Nana
cântă la armoniu, pianul săracilor (și pentru un sfert de patru
mâini).
Ce
va fi fost noaptea asta, unde am latinizat până târziu după
miezul nopții, spălat cu apă rece pe cap, cu tortoise-ul aprins,
cu otrava unei furnici lăsată sub buric, pe întuneric –
dimineața mă găsesc la pământ și cu măseaua în vrie.
Toată
săptămâna trecută mă mișcasem între jumătăți de gânduri de
a nu mai tipări. Cel mult a multiplica lucrările pe care le produc,
pentru un număr știut de interesați, întorcând spatele falsei
istoricități. Nu voi mai fi având nevoie de târziul record, o,
cât a făcut, când trăia, în India, uite aici. Mai bine fac
clară agonia la care și în care am fost împins de împrejurări
niciodată înțelese, mitizate la o adică și prin Mitică,
bulgărește. Măcar niciun subiect „la sigur” nu mă văd
alegând – rezist la îmbierile străzii, ziarelor, universității.
Voi
mai dedica litere și mirări totului pulverizat în stări care nu
numai că nu ajung, dar mă covârșesc, de o viață, în loc să le
iau, deci, pe ale altora, le ofer pe-ale mele, oricât de neprimite
ar fi: mă simt, după toate cele, animat de un permanent simț al
normalității și compasiunii, iar apărându-mă pe mine, apăr un
ins mut, încercat așa, de tancul internațional al măruntului
nostru departament deschis nonsensului.
Poate
că viața e mai grea decât o vădesc paginile mele – mi se
reproșează un fel de tragism la nivelul expresiei, totuși. Și
luam distanță de Curtius. Acum mă și dezic. Cum și-o fi trădând
critica obiectul general, aici totul pare pre-teorie. De mâna a
doua, tradiția teoriilor estetice sanscrite nefiind utilizată, s-ar
zice.
Să
vedem și al meu „Latinitas”, cel puțin 2 dacă nu trei numere
am a le da gata, prospectiv, câtă vreme nu se știe timpul, chiar
nu se știe. De exemplu, azi, să tai cel puțin unul, fie și de
trei pagini. Mâine altul și uite așa. Le distribui împreună.
Un
șir de vineri până la Asiadă. Neplăcută – ca și muzica
indiană – dublului meu vecin de nevoiește Dunăre. Un antrenor de
haletre de-al lor ar fi pe aici. Ne întrebăm dacă mai marele se
bagă. Cu sportivi din republicile asiatice. Și bârfim reinvitarea
Israelului.
Eu, în India, simt
măseaua mea, de-un timp. Durere caragialiană. Viu în ochii lui
Stratilat. Presa. Ieshwant Raoji Jadhav
(numele guru-ului nu e cunoscut, ca una din cele 21 de porunci pe
care i le-a dat vindecându-l de paralizie și învățându-l să
vindece pe alții, numai după moartea sa). The speech therapy class.
Laryngectomy: oesophageal speech. The decline of
authority, crisis of character, confusion of values. Elite
phenomenon. Vaishya Varna. Replacing theology by technology.
Developmentomania.
Nansi
depresată. Grădina primenită din rădăcină. 2 căței în
Rana Pratap Bag. Nevasta unui diplomat, întoarsă după trei ani din
Polonia, ar fi refuzat să se mute cu postul în România, unde ar fi
mai rău ca-n Polonia; englezii ar fi cei mai neplăcuți oameni.
Lali a venit cu Anmol și cu un iepure de casă să se joace Nana cu
el – i-am oferit o cușcă metalică, să n-o mai roadă.
13 sept. 82
Paralel latin EMR –
Hasdeu. Peoverbele boului. Expresii română-hindustani. Cele mai
plăcute/frumoase vorbe românești. „Singur” de Bacovia, citit
în grup. Chanchal l-a prezentat pe Nicolae Bălcescu. Campanie de
alegeri, cinci minute, în hindi. Azi e Diwali, ne vom îndulci.
subțiri acum
umflate în pirogi
prescurile se crapă
și se udă
înoată ultim brațe
de milogi
babele-mpart din cer
pe rudă
pe rudă pe sămânță
îți arogi
în sticlă zvelta
paparudă
și ienii scaloienii
hodorogi
apar la proră
veșnic plini de ciudă
rup uneori în aer
din prescură
cam cât mai poate
sângele o plută
de frimituri să
poarte-n vărsătură
respir din greu
recit încet pe gură
aud cum plouă fără
parașută
pe tropic în ecouri
la derută
14. 9. 82. D.
Cu juma de oră
înainte, invitat. Convocation Hall, gol.Copiii de la Spring Days, cu
bătrâna lor profesoară blondă de rusă, au mai mascat deșertul.
ViSi venise din timp, cuminte. Salve Gorki. România cap de serie
și-n speech-ul lui ViSi. O recitare, două. Katiușa. Încă un cor.
Peste 30 de artiști. Film Moscova, o oră.
Mâine sunt
alegerile studențești. Candidații dept-ului nostru, la vedere
ici-colo, ba au oferit rușilor și un Lenin roșu, pictat, pare, de
careva din ei. Mi se așezase alături Gyulla, care-mi zisese că
noul ministru al educației este profesor de franceză, născut în
Transilvania. Poate unde vorbeam în franceză cu Parasnis – care
se întreținu-se cu mine în clasă (36), că vrea să convorbim.
Ventilatoarele
mutau fumul cu plămâni cu tot. Zăream capul câlțos și stacojiu
al neamțului, nu chiar când se cânta Katiușa. Noi ne mâncăm
între noi, și uite realitatea, istoria – mânca-o-ar câinii. Ăla
nu venise la programul meu, și acum mă întreba cum și ce, cu
„țară mică, sală mică”.
Nansi a plecat la
OUP, cu patru proiecte de copertă Nehru. Eu mă câcâi cu Latinitas
– voi include o pagină de psihologie a românei în India, cu nume
de studenți, citate. Răceală roșie am păpat și azi. Începusem
în clasă „Scrisoarea pierdută”. Francezului marathi i-am
sugerat, în hall, cercul „Andre Malraux” și nu sovieticul
„Romain Rolland”.
