PRIMUL
STUDIU APROFUNDAT DESPRE STILUL LUI GEORGE ANCA:
Marian Popa, Anca (Târgovişte, Ed.„Bibliotheca”,
2013; idem, Iaşi, Ed. TIPO MOLDOVA, 2013)
Cu ani în urmă, într-o discuţie
pe Internet cu originalul cărturar şi scriitor polivalent care este George
Anca, îl sfătuiam pe „dodistul” originar din Ruda Vâlcii, să-şi teoretizeze
stilul; eventual – să-l „lanseze” printr-un manifest, în felul în care o făcuse
Florentin Smarandache, întemeietorul paradoxismului. Sugestia nu era nouă şi
venea tardiv, fiindcă scriitorul îşi scrisese deja, în acest stil, cea mai mare
parte a operei sale. Răspunsul său a fost sincer, dar nu lipsit de o anumită
ambiguitate: „Nu-l teoretizez şi n-o voi face nici în viitor; înţelegi de ce!”.
Desigur, eu am interpretat în felul meu reţinerea sa, cu speranţa că voi fi „pe
fază”: mă gândeam, de pildă, la păstrarea, de către întemeietor, a unei aure de
mister care să incite, în continuare, la apropierea de creaţia sa şi la
posibile exegeze despre aceasta; fără a mai vorbi despre faptul că o asemenea
iniţiativă post factum, ar fi părut cumva suspectă şi, oricum, oţioasă. Îmi
făcea, de asemenea, o „curte” insistentă, ideea că un artist autentic nu-şi
teoretizează metoda, ci creează, pur şi simplu!
În anul 2003, sub egida
Bibliotecii Pedagogice Naţionale „I. C. Petrescu” şi a Academiei Internaţionale
„Mihai Eminescu”, la Editura AIMÉ din Bucureşti, apărea volumul Despre
George Anca, reprezentând o culegere impresionantă (prin tematică şi
diversitate de stiluri) de studii şi articole, eseuri, recenzii, referate
doctorale, interviuri, convorbiri etc., referitoare la personalitatea şi opera
protagonistului. Prima copertă (autor, artistul plastic Neculai Hilohi), numai
în aparenţă simplă, e deosebit de expresivă: cele două rânduri de zimţi,
mărginind – deasupra şi dedesubt – titlul cărţii, sugerează o gură de dinţi
stilizaţi, gata să-l ia la „mursecat” pe „personajul principal” al cărţii.
Într-adevăr, între copertele volumului au fost incluse, într-o remarcabilă
democraţie a opiniilor, cele mai diverse opinii, analize şi puncte de vedere
referitoare la scriitor, de la aprecieri encomiastice şi necondiţionate, până
la desfiinţări categorice dovedind, mai degrabă, rea-voinţă, spirit distructiv
şi - mai ales - serioase lacune în lecturare, asimilare şi înţelegere.
La Târgul Internaţional de Carte
GAUDEAMUS – ediţia (20-23 noiembrie) 2013, în cadrul standului Editurii
„Bibliotheca” din Târgovişte, vizitatorii (inclusiv autorul acestor rânduri) au
putut cerceta şi admira, printre altele, volumul cu caracter monografic Anca,
al cărui autor, nimeni altul decât Marian Popa - trăitor în Germania -
revenea spectaculos în atenţia cititorilor români, la câţiva ani după ce a sa Istorie
a literaturii române . . . ţinuse luni de zile „capul de afiş” al criticii
. . . criticii literare româneşti. Coperta cărţii, de un baroc evident, se
„asorta” destul de bine cu conţinutul „dodist” al acesteia. În acelaşi an, la
scurt timp, în notoria colecţie OPERA OMNIA (seria „Publicistică şi eseu
contemporan”), Editura TIPO MOLDOVA scotea o nouă ediţie a lucrării, într-o
frumoasă versiune cu aspect grafic ca pentru „clasici”, onorantă atât pentru
autor, cât şi pentru protagonist (ediţie la care vom face referiri în rândurile
care urmează).
Parcă pentru a-şi compensa
parcimonia „fişei” alcătuite pentru G. A. în Dicţionar de literatură română
contemporană (1971, ed. a II-a – 1977), sau poate vrând să polemizeze (la o
asemenea mare depărtare în timp!) cu colegii lor de facultate, care îl tachinau
amical pe poet pentru o anumită încriptare a scrisului său, Marian Popa
întreprinde aici ceea ce nu mai făcuse (în 1972) decât pentru Camil
Petrescu, căruia îi dedicase un întreg studiu monografic. „Periculos” de
inteligent şi subtil, critic literar informat „în exces”, într-un limbaj
adecvat şi elevat (dar evitând - pe cât posibil! – academismul), riguros în
metodă cum îl ştim, nonconformist şi curajos, Marian Popa întreprinde aici cea
mai doctă şi aplicată analiză a dodismului lui George Anca; în
subsidiar, el polemizează cu superficialitatea şi lenea în gândire, începând cu
„contemporanii tembeli” ai lui Eminescu (cel din ultimii ani ai vieţii), care,
„în loc să-şi fi exersat stupoarea şi compasiunea, ar fi făcut mai bine să
noteze ceea ce auzeau” când se exprima într-un limbaj greu de înţeles (pag. 7),
şi terminând cu ignoranţii „receptori” din zilele noastre, „care nu vor sau nu
pot să facă efortul înţelegerii a ceea ce receptează” (pag. 16).
Criticul realizează, de fapt,
ceea ce subsemnatul şi alţii îi recomandam protagonistului şi acesta a refuzat
să facă: explică şi teoretizează dodismul, metodic şi riguros, ca
într-un tratat ştiinţific; pătrunde în interiorul acestuia, exemplificând
(concis sau copios, de la caz la caz) cu texte reprezentative din creaţia lui
G.A., dar şi din literatura universală (în special din cea germană); îl
demontează până la cele mai mici şi mai ascunse „rotiţe” şi îl încadrează în
sistemul de gândire şi de creaţie al întemeietorului, relevând – pe capitole şi
subcapitole – toate aspectele/ faţetele sub care se prezintă acest stil în
creaţiile „dodieşti”: în conformaţiile şi formaţiile de cuvinte, informaţia
prin cuvinte („realităţi dodiate”), paradoxurile („paradoxele”) şi silogismele
dodierii; sub raport tematic: opiniile literare, relaţiile de călătorie, hinduitatea,
colocvialul, religiile ş.a. Pe baza textelor lui George Anca, Marian Popa
consideră că, „e realizabilă (. . .) şi o poetică sau măcar un dicţionar de
procedee dodieşti, de trucuri refuzate de logica poeziei conformizate” (pag.
209). Cu (şi pentru) această ocazie, criticul inventează şi (probabil, va)
impune vocabule noi aparţinând de cuvântul-vedetă dodie: dodiesc,
dodiac, a dodifica, a dodia, dodiat etc.
Citându-l pe românul Gheorghe
Alexe din Detroit,
Marian Popa este şi el de acord că dodia va tutela o nouă formă de comunicare
poetică, iar dodiile „pot fi o revelaţie literară, o formulă poetică originală,
românească (. . .), descoperind înţelegeri şi perspective noi, realităţii
imediate şi chiar metafizice” (pag. 12). O constatare esenţială, cu chip de
concluzie finală a exegetului, prin care acesta merge mai departe şi mai adânc
decât toţi ceilalţi „ancologi”, stabilind – cu competenţa, autoritatea şi
prestigiul aferente – locul şi rolul lui George Anca în literatura română, este
aceea că George Anca trebuie considerat „cel mai radical producător de text din
seria deschisă virtual de Eminescu, dezvoltată cu Urmuz, la împlinirea căreia
au contribuit Constantin Fântâneru filosoful, Eugen Ionescu absurdul, Cugler –
Apunake, George Dan, Şerban Foarţă hologramaticul. (. . .) Cu Anca se încheie
simetric antiapoteotic un mod al literaturii române”.
Cartea lui Marian Popa şi -
deopotrivă - scriitorul şi stilul analizat ar merita nu simple recenzii, ci
dezbateri publice în reviste literare şi în structuri organizatorice de profil.
Ion SOARE
