Marian-Popa
(Motto-uri)
Nimic nu este mai
original ca haosul.
Friedrich
Schlegel.
In jedem genugend reichhaltigen System
lassen sich Sätze
formulieren, die innerhalb
des Systems weder
beweis
— noch
widerlegbar sind, es sei denn,
das System wäre
selbst inkonsistent.
Kurt Gödel
Mai grav este cã, pe baza unor texte
precum cele de
mai sus, George Anca a
putut fi admis în
Uniunea Scriitorilor şi
cã, odatã primit,
nu mai poate fi, aparent,
dat afarã.
Horia Gârbea,
Poliscriitor, mahãr prin
Uniunea Scriitorilor şi şi şi
Problema noastrã
sunt normalii.
Manfred Lütz
CUPRINS
1. Premise - 5
2. Dodii - 8
3. Generalitãţi -
15
4. Conformaţii de
cuvinte - 22
5. Formaţii de
cuvinte - 32
6. Cuvinte ca
suporturi. Realitãţi dodiate - 42
7. Paradoxe.
Silogismele dodierii - 49
8. Tipuri de
redactare - 57
9. Opinii
literare - 62
10. Cãrţi - 67
Poezia - 72
Romane - 82
Relaţii de
cãlãtorie - 107 Teatru
multideductibil -
125
Alte mostre de
crestomatizare - 132 Dodierea
colocvialului -
143
11. Politice -
146
12. Etnopolitice
- 154 Interetnice -
161
13. Hinduitate
dodiasticã - 164
14. Religii - 183
15. Erotice - 189
16. Traduttore -
Dodiatore - 196
17. Psihosomatice
- 201
- Ca un sfârşit – 206
(Frazări &
dodii critice)
Cu termenul dodii, Anca 1.
Specificã texte proprii şi ale altora; 2. Indicã natura şi calitatea unor
realitãţi exterioare sau mentale. (Pag. 5).
Cum
s-a vãzut, dodia e un sinonim sau gen proxim pentru trãznaie, aiurealã,
pleaznã, a vorbi în bobote, a bate
câmpii, hodoronc-tronc, umblã mintea cu sorcova, spune iordane, bancuri,
tâmpenii, prostii, prãpãstii şi relaţionabilã cu accidentul: “fleoşc, Mariţo”
(Anca). Citadin, se indicã dodia prin expresia-dodie: vorbeşti aiurea-n
tramvai. (13).
Unitatea originarã este
echivalabilã sau determinabilã cu armonia; dar autentica armonie sau cel puţin
unica originarã e haosul. “Nimic nu este mai original ca haosul”, conclude
Schlegel. O idee ce trebuie de acum subliniatã: europeanul e definit de
dualitãţi, antiteze, contradicţii simple, cu care se pot produce dodii simple,
absurditãţi. Anca este unul care depãşeşte dualul prin trãire de tip hindus.
(19).
Dacã tagmemele sunt cele
mai mici elemente gramaticale cu sens şi taxemele cele fãrã sens, radicalizând,
se neutralizeazã diferenţele dintre perfectiv şi imperfectiv. Este clar cã
angajarea unor tagmeme dintr-o limbã mai puţin accesibilã transformã tagmemul
în taxem: este cazul unor pasaje în care Anca introduce termeni indieni şi
astfel modus ponens al presupoziţiei opus implicativului modus tollens devine
opusul lui dodiesc. (26)
Un
rol decisiv în dodiere are poziţia faţã de lexicoide. Se prezintã întregul grup
de caracteristici semantice; se valorificã sensul principal; se valorificã unul
din sensurile subsidiare; se opteazã pentru un sens conotativ. Relevanţa
dodierii creşte dacã sensul principal nu este la îndemâna tuturor (cult,
dialectal, profesional, de jargon, argou, din altã limbã, creat de autor pentru
uz personal permanent, provizoriu sau excepţional, pentru un unic microcontext,
cu încãrcãturã semanticã sau fãrã vreuna). (28).
Dodii apar prin existenţa
ordinilor şi ordonãrilor, a unor structuri de tip succesional organizate
vizual, fonetic, fonologic, ortografic, morfologic, sintactic. Gramatica în
ansamblu? (32)
Anca nu prezintă contexte de reprezentare
a mimesisului. Este cel mai antirealist autor român. (Pag. 48).
Dodii
culturale, literare, artistice. Dodia culturalã sau literarã este realizabilã
prin schimbarea registrului unui text de obicei celebru, prin plasarea lui
într-un alt context, contrastiv, sau în unul similar, dar în care va avea altã
funcţie, chiar dacã şi una de structurare. Anca preia din Shakespeare un detaliu de microcontext care nu
este mai mult decât o asociaţie facilã şi nebunã: un pantof, a cãrui talpã e
întreagã sau gãuritã devine motiv structural în Furnici albe. (55)
Cãrţile
lui Anca sunt dodii şi prin sfidarea unor convenţii de structurare. Majoritatea
au caracterul unor colecţii de texte, montaje, crestomaţii. Sunt dodiate
titlurile, în sine sau prin raporturile lor cu textul pe care-l reprezintã şi,
de fapt, mai degrabã doar îl preced formal. Titlul determinant al unui volum
este Doine în dodii. Mãiastra în dodii. Fractal 60 (2003) e o selecţie
retrospectivã de autor. Un volum masiv: Dodii 18-58. Apokalipsa indianã VII,
titlurile din Cuprins ale celor 7 secţiuni sunt doar versurile cursive, ce
deschid blocurile de versificate, un poem are titlul vorbim în dodii zodii
în bobote roboţi. Alt titlu oarecare: dintr-o vãduvã în alta.
Pentru
multe titluri se aleg caractere cursive; pentru unele titluri de volume, de
proze şi poeme s-a renunţat la majusculã, altele sunt doar majusculate,
practic, alt mod de neutralizare. (67)
Este
evidentã pasiunea pentru tristihuri, mai ales în Dodii 18-58 şi în Orientopoetica
(2000), opţiunea fiind şi subliniatã în dauna altora: “terţinele schimbate pe
catrene se rãzbunã/te transformi în hibiscus pâlnie autodevorãrii” (78).
Indiferent
de temele relative şi de structurarea lor, în cãrţile dotate cu subtitlul
roman, expresiile deictice sunt relativizate în ansamblu sau în combinaţiile
posibile prin factorii spaţiu, timp, personaj. Nu existã, de fapt, personaje
“principale” şi cu atât mai puţin secundare; când câte unul este prezentat,
modul ţine de dodiesc. (82).
Cineva ar putea întreba: dacã așa înțelege și poate
umbla Anca, fãrã a înregistra relevantul New
Yorkului sau Florenței sau
Seoulului, atunci de ce se mai deplaseazã acolo? Rãspunsul trebuie sã fie net:
tocmai pentru a releva irelevanța oricãrui
loc, cu altul substituibil, neutralizabil fie și
pentru doar un cãlãtor unicat. (124-125).
La Gioia
este în acest sens un roman politic, unul din cele mai radicale
scrise în spațiul românesc.
Ce altceva e posibil, în epoca de crizã generalã, a colectivitãților și
individului, a sistemelor
de evaluare și
determinare? Jürgen Habermas a scris recent despre lumea actualã: “In dieser
Krise prallen funktionale und systemische Imperative zusammen.” Anca gãsește relevant un mod comunicațional pentru aceastã
crizã, anume nu pentru a “oglindi”, ci pentru a susține exponențial zãrgheala. Inserțiile lui politice sunt similare multor demonstrații politice de azi, care-și
amelioreazã scopul fãcându-l public și
telegenic delectant prin asumãri de subsidiar acustic și vizual: fluiere, mascãri, mãscãri, sloganuri, cântece, mimicã,
pantomimicã, costumație, bãtãi, tobe, micii incendii, geamuri sparte, vuvuzele. (161).
Anca are două iubiri: România și o Indie în care
poate regăsi în felul lui ceva din România în care s-ar găsi ceva din India.
(164).
Sanskritikon (2002)
este cel mai voluminos și relativ
cel mai complicat țãcãnit
montaj dodiesc determinat de hinduitate și de relațiile ei cu românitatea, în mãsura în care
haosul primește eventual un aspect cantitativ, nu structural relevant.
(166)
Mahavir întru ahimsa este
textul cel mai bogat în indicații prețioase pentru meditaționism derivat ici și colo dodiesc. (175).
În sens eliadesc, Anca este un
religios fãrã religie, atras de un joint brahmano-ortodox.“gata islam creștinism iudaism la rând hindu ba egipteni/o mie
noi o mie ei acum Ram (România)” (183).
Acțiunea dodierii în acest domeniu poate fi socotitã drept una de prost gust
sau stupidã. În realitate, dodia este organicã, în condiția oricãrei religii și nu este
întâmplãtor cã formula Credo quia absurdum a fost atribuitã ctitorului
Tertulian. Textele sacre și de
ordonare doctrinarã a existenței sunt uneori dodiate structural, alteori
dodifiabile prin maniera interpretului, a traducãtorului, de asemenea prin
natura milenar ocultatã, ca și prin evoluția obiectivã spre
ininteligibil, în absența cunoașterii bazelor concrete, devenite cu timpul
inaccesibile, în care cazuri nu mai intereseazã sapiențizarea și
instruirea, ci pur și simplu
formularea. Caracteristica unui text sacru, sapiențial, de prezentare a ritualurilor constã adesea în claritatea formulãrii și absconsul conținutului: este deja o formã de aiurealã. (183-184)
În fine, pornind de la
textele hinduse se poate afirma, chiar dacă nu răspicat: acustic, o dodie poate
fi executată ca o mantră, fiindcă o mantră este o dodie. (188).
Performanțe care pot justifica afirmația: unul din
erotomanii de clasã ai literaturii române, altfel bazatã pe extreme: descrieri
ocultate sau reprezentând o fiziologie puțin influențatã de
cadru și lume. (195).
S-a evocat
în legãturã cu structurile romanești rolul
expresiilor deictice, relativizate prin termenii spațiu-timp-personaj în
pasajele “referențiale” și mai ales în dialoguri: de fapt, dodierea
anuleazã relațiile dintre
semantic și
pragmatic, posibilitatea unei baze pentru stabilirea unor valori ale evidenței sau adevãrului. Dialogurile, în special,
pot servi ca ilustrãri psihice extreme a teoriei Double-Bind formulatã de
Bateson și Watzlawick: relația asimetricã vorbitor-ascultãtor e radicalizatã prin convenția textului, devenind una de asimetrizare
dublã — ceva posibil de conceput în dialoguri de nebuni beletristici.
O propoziție de bazã pentru teoria cunoașterii este: “Neperceperea
rezultã din distanțã prea
mare, apropiere prea mare, lezarea organelor senzoriale, instabilitate mintalã,
subtilitate, interpunere, contracarare, juxtapunerea obiectelor
similare.” (Samkhya Karika, 7). Anca este unul care alege
opusul a ceea ce brahmanul impune pentru tot omul
normal. “Problema noastrã sunt normalii”, afirmã Manfred
Lütz (Irre! Wir behandeln die Falschen, 2009).
Cine se conformeazã normei este nebunul. (205).
18. CA
UN SFÂRȘIT
Cine mai citește astãzi? O întrebare curentã. Alta este:când și unde. Acasã, pe vreo plajã, în ședințe, în trenuri, autobuze, avioane, într-un rãgaz
postorgasmic. Huxley trata practic problema, în felul lui britanic: bucãțile epice scurte și poeziile sunt consumabile pe distanțe mici de
drum. Azi sunt în trend și
anecdotele de o mie de pagini, cu semn de carte pus din loc în loc: un bilet de
cãlãtorie, o felie de salam, un condom. N-ar fi rãu însã dacã se va introduce
printre tipurile ideale textele dodiate de Anca, cel mai radical producãtor de
text din seria deschisã virtual de Eminescu, dezvoltatã cu Urmuz, la împlinirea
cãreia au contribuit Constantin Fântâneru filosoful, Eugen Ionescu absurdul,
Cugler-Apunake, George Dan (Oamenii din lande, manuscris în 1946, editat
în 2011), Șerban Foarțã hologramaticul. Anca: autor citibil, recitibil,
suspendabil,suprimabil, completabil, abil labil, digerabil, dispepsiabil. Atari
cãrți au un indiscutabil avantaj: ele pot fi
începute de oriunde, întrerupte oriunde temporar sau definitiv, reluate, fãrã a
li se leza totalitatea, aceasta în mãsura în care haosul este uneori
confundabil cu infinitul, care nu mai este infinit decât dacã se extrage din el
infinitul pentru a rãmâne un alt infinit. Texte ca niște maladii absolute, ce pot suporta prin lecturã statutul singular,
endemic și cronic. Amestecuri, cu aparențe de sincope; o afirmație în cazul acestor texte impune neutralizarea și variația liberã:
citãrile pot fi scurte sau foarte
lungi, fiind egal dacã vor fi luate dintr-un poem, roman sau eseu, fiind
salutar și experimentul comutãrii: pasaje cu
dimensiuni variabile dintr-un oarecare text sunt integrabile
cu șanse zero de identificare în altele.
Postdemocraþia îºi creeazã o
postliteraturã. Una din formele ei este produsã de Anca, în dauna altora. Ceea
ce înseamnã cã nici nu se mai poate scrie o alta care sã nu fie epigonicã. E
scrisul fãrã drept de apel și fãrã
drept la egal, care ignorã aroganța elitarã,
meschinãria șmechereascã
frivolã postmodernistã, conformismul mercantilizat al scrisului de larg consum.
Altfel, un text care nu poate fi plagiat, compilat sau parodiat. Acest autor
contribuie în felul lui
la extinderea interactivitãții. Textele
permit unui cititor sã greșeascã dacã vrea
pagina, fãrã a fi observat, poate sfida legile copyrightului raționalitãții.
Un alt avantaj: prin textele dodiate
este insinuabil orice, pentru cã nu sunt lizibile cum au fost scrise. Autorul
poate înjura temeinic pe oricine din lume fãrã teama de a fi sancționat, poate ataca orice tabu, poate folosi
vocabula pulã, cum o și face
într-un poem al cãrui titlu nu va fi aici indicat,
poate grafia conspirativ cele 99 nume secrete ale Creatorului Suprem rostite
într-un colț de templu
de un inițiat. Din aceastã operã laxã nu lipsesc
urâtul, grotescul, brutalitatea sexualã abundentã în epocã, dar perspectiva e totuși aceea a des evocatului Hanuman care, chiar și când este
furios avântat militant, va acoperi în mișcarea-i
impetuoasã marea cu flori și petale.
Textele dodiate sunt plasabile ca
dodii și în categoria radicalizãrilor
criptologice. Existã texte pe care Cryptanalysis & Raketeering Records Unit
nu le-a putut descifra nici cu ajutorul celor mai moderne tehnologii
informaþionale. Litere, cifre, semne ortografice, acolade, linii, cratime,
intercalãri, secționãri, hieroglife:
așadar, manuscrisul Voynich din secolul XV,
Ricky McCormick, obiectul
artistic Kryptos creat pentru CIA de Jim Sanborn, cu concursul unui criptolog
pensionar al instituției. Cine
cripteazã mai bine? Amatorul, s-a constatat. “Profesioniștii sunt previzibili, amatorii sunt primejdioși”. În plus: trebuie analizat
enciclopedismul celui ce cripteazã: literar, artistic,politic, gastronomic,
economic, științific, monden,
erotic, de participant sau observator al ceremonialelor religioase și laice etc. Ce face Anca poate fi luat și ca o zãpãcire a criptãrii, cãreia îi extinde
bazele clasice: valorificã literele în noile cuvinte formate, dar mai ales în formațiile de cuvinte:
cuvinte fãrã sens, cãrora li se poate distribui prin consens, bunãvoinþã sau
ignoranþã unul la alegere și la
întâmplare, cuvinte pentru obiecte inexistente, cuvinte necunoscute pentru
obiecte existente. Dodii? Francesco Flora afirma cã este imposibil sã nu existe
undeva în Univers creaturile din Infernul dantesc, argument fiind faptul
cã ele au fost prezentate de un om. Este afirmabil același lucru despre relate, dar și despre
scrisul bazat pe relații stabilite
prin raționamente asimetrice.
Schlegel: Spiritul idealismului este
universalitatea și
originalitatea (totalitatea în plus); tot restul este literã/Buchstabe.
Idealismul face din interioritate empirie și din exterioritate teorie. Orice sistem este numai o empirie.
Realitatea se aflã în indiferențã. Ce nu-i
încã poetizat, nu se știe încã
pe drept; mai întâi ne vine cunoașterea cea mai profundã
din inconștient în fața ochilor. Ce se poate modifica
din aceste propoziții? Un
singur cuvânt va trebui înlocuit: poetizat cu dodiat.
Dacã se mai încearcã o asociație, textele lui Anca suntmașini în sensul automatelor lui Claude Shannon. A crea
sisteme smucite pentru a produce nonpragmatic. Pentru cã tot ce-i practic e
consumabil. Se consumã alimente și se
produc excremente, se consumã cuvinte și se
produc demagogie și minciuni, tabloide și reclame, teorii, doctrine scadente și hârtie reciclabilã.
Termenul experiment este de
asemenea rezonabil pentru definirea acestei opere. A fost folosit pentru
muzicã, literaturã, arte vizuale. În acest caz, poate fi evocat și sensul științific și anume în sens dramatic. Probabil cã 99% din
proiectele de cercetare științificã
experimentale eșueazã; eșecurile sunt importante, fiindcã indicã altor
cercetãtori ce nu trebuie sã mai încerce, cum sã aleagã alte drumuri. În
literaturã și arte
este altfel, chiar invers. Cine încearcã imposibilul relevã numai eșecul altora, cu același rezultat: asta nu trebuie s-o mai faceți, am fãcut-o eu. Voi puteți doar sã parodiați Mona Lisa. Anca este îndreptãțit sã facã contemporanilor un Sîc! substanțial.
Scriitorul ãsta perfecționeazã limbajul compozit multilingv. Pentru
cine o face? Pentru cititorul român al viitorului, care deprinde mai întâi
limba englezã cântând interjecții. Sau
pentru cel familiarizat cu engleza, care va învãța româna înjurând, în vederea parvenirii la o Comunã de Aur a Dodiilor.
“Profetule dodietule construiește pentru
viitor scuze” (Rechinuri). “dodii de nouã viațã/voi sã vã predați/noi sã vã învãțãm/când contextul ne va sufoca/pris la peine
d’apprendre roumain/declinul și dispariția/unor comunitãți românești/identitatea
omului spulberatã ...”
Scriind cum scrie, Anca utilizeazã
cea mai mare cantitate de cuvinte reale și
inventate în literatura românã. În baza textelor lui e realizabilã cu lux de
exemplificãri și o
poeticã sau mãcar un dicționar de
procedee dodiești, de
trucuri refuzate de logica poeziei conformizate. Descartes este convenabil ca
punct de plecare și pentru
sublinierea altei particularitãți, atunci
când a decis: Cogito, ergo sum. Dar, astãzi, psihologii afirmã: Cogito,
deci mã înșel. Prin
urmare: Cogito, deci înșel. Atunci,
mai bine și onest:
non cogito, deci nu mã înșel și nu înșel. Anca
moduleazã în fals raționamentele în acest sens: “... dacã nu mã înșel, de ce sã mã înșel, cã te înșeli nu mai încape îndoialã, și-atunci, ne înșeli și pe noi
cu tone de aberații, nu imaginații, cât cã și-alea, dacã te viziteazã, ține-ți-le și pe-alea...”
Ce vor bãnui unii cititori, mãcar inconștient: scrisul lui Anca este periculos,
concretizare a unui comportament cumva asimilabil aceluia definind pe Cybele,
pentru epoca apariției și instituționalizãrii lui Iisus.
Un scris care ignorã trucurile glimfatice, cu care se spune ce este de spus, cu
certitudinea cã oricum, este inutil într-o lume programatã de tembelisme
milenare cu repetate efecte catastrofice.
Nu existã un scriitor care sã fi
avut curajul sã scrie chiar așa. Poate și pentru a nu fi taxat de unii sau alții drept nebun. Ca și cum n-ar exista Machbeth, în care s-a spus: “A tale told
by an idiot, full of sound and fury, signifying nothing.” Textele acestea
par a fi ușor de scris,
dar cine va încerca sã
scrie astfel va descoperi dificultatea de a-și duce pânã la capãt, douã sute de pagini de prozã sau de terține din clasa celor dodiate de Anca.
Apoi: orice carte e limitatã de coperți; Anca eliminã neajunsul construind sugestia unui
ilimitat cover. Opera lui dã impresia proteismului; impresie explicabilã prin
tipul de producere
a textului. S-a spus: în limite se aflã Maestrul. Dar limitele pot fi cele
indicate de cuvântul limitat la opt litere: ilimitat.
Cu Anca se încheie simetric
antiapoteotic un mod al literaturii române. O operã care ar corespunde pretenției lui Nietzsche: “Ich will keinen Autor
mehr lesen, den man anmerkt, er wollte ein Buch machen: sondern nur jene deren
Gedanken unversehens ein Buch wurden”(Menschliches, allzumenschliches,
II, 121).
Dacã Anca este indrituit sã fie
membru al Uniunii Scriitorilor din România, cum se întreabã un Horia Gârbea? În
istoria ei ctitorizatã comunist sovietic pânã azi, Uniunea Scriitorilor nu a determinat nici mãcar producerea unui rondel
memorabil. Ce a generat, au fost relaþii conflictuale,
ierarhii
ale urii, lehamitei, dispreþului ºi imoralitãþii.
În Germania, crede Gârbea, “într-o
țarã normalã”adicã, “publicarea
unui volum de acest fel poate atrage suspendarea licenței editurii”. Afirmația este ea însãși o dodie ubuescã, dar involuntarã, în mãsura în
care mintea care a emis-o ignorã cu vârf și îndesat
realitãþile germane,
țara aceasta, în parantezã fiind precizat,
neposedând o Uniune a Scriitorilor. Dacã ar fi citit niște poeme de Oskar Pastior, n-ar mai fi scris ce-a scris. Sau mãcar un
colaj lexical de Herta Müller:
|
im|Feld|IST|das|Getreide|müde|
|
vom|Getreide|und die|Sandmücken
| m ü d |
v o n | d e n | S a n d m ü c k e n | d i e
| B r e n
n e r e i | v o n | d e r | B r e n n e r e i | U N D
|DER|Wind|vom|WIND|das
|WORT
|
UNBEDINGT| ist|MÜD|vom
|
Wort|UNBEDINGT|UND|DIE
| Sonne|
MUSS|durch|DEN|Rennzirkus,
| d o c
h | h i n t e r | d e m | B u s b a h n h o f | i m
|Getreide|dreht|ein|Vogel
| beide|
Augen|hundeschlecht|UND
| stark
geschminkt|in| steifer Seide
Desigur, nu ultima expresie a
literaturii. Ce mai este inventabil? Poate imposibilul. Un text în care
cuvintele tuturor limbilor și
dialectelor planetei sã rimeze și, invers,
niciun cuvânt din suma tuturor vorbelor flectate, neflectate și neflectabile ale limbilor și dialectelor planetei sã nu-și aibã un
frate întru rimã; sau toate cuvintele planetei inventabile în baza alfabetului și hieroglifelor sã fie prinse într-un infinit
palindrom. Ce zici, Anca?
Dar pentru a imagina ultima expresie
a literaturii ar trebui apelat și la
viziunea Rabinului din Meseritz, evocat undeva de Gershom Scholem.
Atotputernicul a transformat nimicul în Ceva, într-o Lume, dar asta nu-i totul,
de vreme ce este posibil contrariul. “Die Taten der Gerechten aber, die alles zu
seiner Wurzel zurückführen, verwandeln das Etwas ins Nichts, und das letzte
Wunder ist grösser als das erste.”
Anca pare a fi aproape de acest
final intermediar care, este de presupus, va consta și din acțiunile de
eliminare treptatã a literelor care au fost alese pentru a crea Cuvântul inițial. Una din creațiile sale
lexicale cele mai frecvente este ApoKALIpsã. Scris așa, pentru a semnala o fuziune sau apropieri fãrã recurs, și ele ușchit la mișto dodiabile: “Aceeași apocalipsã, Kali dansând calypso”
(Mãslinii
din Uffizi). Kali cea neagrã, inaccesibila Durga, soața lui Shiva, Parvati, Ciamundi, Uma și zeița supremã
ca Dewi, care primea jertfe umane de la frãția
tâlharilor Thag, și nu mai puțin Mahischasuramardini, exterminatoarea
bivolului-demon Asura Mahischa, cãlãrind un leu, cu zece brațe. Cu sau fãrã voia lui, un apocaliptic se aflã în
ultima zi, aceea a mâniei. Anca vede un sfârșit cu zece
braþe al timpului și descrie
ce vede. Asta, pur și simplu,
pentru cã “ne-am
creat un singur creator ne lipsește voința primului pas în stare sã creãm c-am fost
creați” (Cenușa din gânduri).
