 |
| Camille Corot |
George Anca
TRISTEŢEA RUDELOR
1
Încărcată, întâi cu Hegel şi Marx, apoi cu
Sorel, Paretto şi Fanon, Hannah Arendt îmi dă impresia că indienii din SUA ar
putea dărâma administraţia. Lui Hugo, în vis: v-am trimis o cerere, dar n-a
ajuns la d-stră; nu stau singur, nici numai cu nevasta; de-aia n-am copii. Ce
poezie i-a dictat Jan Angelei şi ea a scris-o pe ziar: Noaptea dezbină
cetatea-n tărâmuri duşmane / Trag vârcolaci la edecul miturilor de prisos.
Stefano Poggi in Introduzione: „Per Faber la caratteristica di una filosofia
che abbia a che fare con l'esperienza e quella di essere riflessiva”.
Voi continua scoaterea de citate, dar eu
n-am mai scris nimic. Aseară, am fost la un concert în beci. După aia, am băut
vin şi coniac. La masă, m-a apucat frica. Sunt oameni care, legându-se de
incoerenţele tale, te şi anulează în închipuirea şi actele lor, ca apoi,
amărăciunea să fie numai a închipuirii şi actelor tale. Eşti nemaipomenit de
supus urmăririlor premeditate cu generaţii înainte.
Te simţi deodată hăituit, şi n-ai cum fi,
astfel încât se duce toată fericirea. Iar eu am nevoie de iubire. Să fie
înfiată iubirea mea, măcar.
Noica nu mă minte. Mă vede cum sunt şi mă
vede că sunt. În principiu, ce-mi mai trebuie? În principiu, nimic. Dar eu n-am
mai scris. Nici n-am avut unde. Nici ce? Cum s-o luăm?
Practic, eu nu vreau să scriu. Cel mult să
încurc scrisul. E drept, în felul ăsta, eu vreau mai mult să scriu decât să
gândesc. Şi ceea ce vreau cu adevărat este să fiu întreg. Or, eu dau oricând
impresia de a fi neîntreg. Şi nu sunt aşa, însă nici eu nu găsesc un unghi
potrivit de a mă vedea întreg, şi-l tot schimb, încât oricine, din afară,
asistă la un joc fără gust. Învârtesc un telescop prin care să priveşti din cer
în jos.
Hezel-Franki mângâie acum nici un minut
foaia din stânga, în dorinţa de a se întinde pe ea. Soarta lui vine din
America, era să zic, veche, o Americă a americanilor. Păi aici sunt înşiraţi
prietenii, cunoştinţele, cu întâmplările lor ideale. Io de ce m-am prostit
26-27 de ani? Rar principii aşa: dacă vorbeşti serios întotdeauna eşti pierdut,
nemaiştiind niciodată să vorbeşti şi aiurea, iar dacă vorbeşti mereu aiurea nu
eşti pierdut, chit că nu mai ştii, la o adică, să vorbeşti serios. Însă, cu
adevărat serios poate vei vorbi doar după o viaţă de vorbire neserioasă.
Acum să nu-mi fie chiar frică de tot. Aş
vrea să articulez, nu vorbe, cât situaţii fără termen de comparaţie, aş vrea să
fiu un opăcit absolut, să se mire toţi pe nerăsuflate, aşa cum am crezut câteva
clipe în viaţă că mi-ar fi posibil. Şi nu: marfă gravă, de doi bani, fără iţe
hlizite la infinit, aia mă descopăr din ce în ce şi nu mai pot să deschid gura,
nici lopata să deschidă pentru mine nasturele unei gropi. Rămân mut atunci,
speriat de a spune, cumva, un cuvânt prea aşteptat, prea nerecunoscut, o
salutare sinceră în sufletul meu, izvor de contrazicere şi lehamite în
ceilalţi.
De mirare cum am îmbrăţişat ca pe un leu
paginile despre altul şi despre tu şi despre noi. Îl alesesem pe tu, ca bun
creştin ce sunt. Acum parcă mă tem, parcă tremur – ceva în genul înţelegerii
lui altul ca pe tu. Întunecatul altul. Misteriosul tu. Şi noi, de nici unii,
unul singur lângă ceilalţi, lângă alţii – minune opacă.
Iată-mi înalta filosofie, ţi-am spus. Am
împrumutat-o, nici vorbă, de-aia m-am deplasat la filosofi şi la savanţi de
diferite vederi şi specialităţi, cu bună ştiinţă provocându-le o impresie
proastă, dacă nu şi mai rău. Încep să-i cred pe ei, încep să cred. Un câştig foarte
mare: să nu-mi pierd măcar eu încrederea în ei, sperând că nici ei nu-şi vor
pierde proasta impresie.
2
Concentrat o zi (3 ore) pe săptămână, timp
de 6 luni. Treabă pentru locotenenţii intelectuali... (Tocmai când mă hotărâsem
să notez, chiar din urmă, „date”, care într-un târziu vor impresiona graţie
exactităţii lor de moment, transformate în romantism, cu vremea. Când colo, mă
vor avea în evidenţă până la 50 de ani ai mei, până în 1994, scris în livret.
De... Înseamnă că trăind până atunci, chiar se merită să notez. Prima notiţă de
principiu, nu ştiu dacă exactă: ofiţerii din ziua de azi au de a face cu
intelectualii).
Momentul, ai zice, nu merită consemnat.
Poate tocmai de aceea ar trebui consemnat (nu şi înfăptuit), ca în urmă să ne
putem da seama.
V.V., scriitor. Amar. De ziua lui, peste
zece oameni în încăpere. Peste 10 ani – peste 100 de oameni. Şi noi.
D.J., inginer. Inginer ca inginer, dar
proprietar – casa a fost cumpărată, pe vremuri, din milionul câştigat de
taică-său, profesor universitar, la loterie. Se poartă proprietarii (şi ei se
vaită).
O. M., muzician. Logodit cu D.P., o fată cu
care „nu se va căsători niciodată”, „să vedem”.
S.T.G.T., pereche de logodnici paradoxali,
oricât n-ar fi ei luaţi separat. Pun problema purităţii unei rase obţinute prin
unirea a două neamuri. Fie iertaţi.
V.A., cuvios necanonic, asemeni lui V.T.,
adversaru-i, în concediu insular (se zice). Poate Hawaii?
C.N., filosof dintre cele două războaie.
Actualmente, angajat al unui laborator de psihologie al unui spital.
C.N., filosof. - problema jurnalului, a lui
„ce vrei”, a lui „întru”, problema problemelor şi problema antico-nouă (arta
cinematografică nu e mare fiidncă nu a ieşit, ca altele, din credinţă.) Triada
hegeliană = Sfânta treime, conceptul=duhul sfânt. Mircea Eliade şi piesa lui
„Coloana fără sfârşit”; Rafail şi fetiţa cu patru copii – în Anglia; teama de a
fi pompat şi de dezechilibru; sărăcia – o leafă de 2000, singură în casă; actul
de prezenţă; propensiunea spre filosofie a Clujului; lista de adrese – eram şi
eu pe ea; eu – Anca -, n-aş pune probleme, n-aş arăta manuscrise etc.; „L-ai
prins pe A. M.?”; cine te simpatizează, cine-ţi sunt aliaţii?
M. C. are complexe, încă din copilărie – fiul geografului M;
J.A. (sau I.A.) i s-a îmbolnăvit mama. Când
va scrie primele versuri pe 1971? Un om al dăruirii. Vom păstra legătura.
N.P., jurnalist. Dacă anul ăsta vom pleca,
să ne traducem cărţile. Dorinţa lui de a citi opere teoretice ale lui Mircea
Eliade. Ghid.
Z. S., preşedinte. I-am trimis o telegramă
de Anul Nou.
Dr. N. N. A telefonat ieri. Lipseam. Ce
flux îşi pregătise oare?
Tatăl meu. Ne aşteaptă pe 10 ianuarie, în
contul lui Sf. Ion.
G. A., teolog; favorizat (sau nu?) de
schisma din America.
P.D., arheolog şi A.D., artistă; suferinţă
neaşteptată. Înţelegerea d-lor cu ceilalţi oameni este şi în funcţie de un
câine defunct. Oameni mari, cu tabieturi, suspicioşi, creatori, impresionabili,
credincioşi, deschişi judecăţilor aspre şi dogmatice, bravi.
M.
B., critic.
Mă cheamă în vizită, cu un litru de vin.
M.P.,
criticul. Vrea să-l primesc în saloane. (Mă onorează prin a nu scrie despre
mine niciodată, ci despre cei în funcţie).
Revista C. Acolo mai lucrez încă.
C.C., muncitor, nu i s-a luat nicio
declaraţie pentru vreun ziar. Nu i s-a acordat de la uzină gratificaţie. Tatăl
său a murit aşteptând americanii. Moldovean.
T. G., socru, naşul său a lucrat peste 40
de ani în abatorul care terorizează nasurile Bucureşti-ului. Socrul meu a afalt
că abatorul se va muta la periferie, pe lângă el.
R., Văduvă. 16 chiuretaje. Îl visă pe
răposat dându-le de mâncare.
Amintirea tuturor. A celor puţini. A
gândurilor refuzate.
Să creezi o capodoperă e o crimă pentru
perioada următoare.
Să iei în serios e să vrei să fii luat în
serios şi ce-ai făcut?
T. G., actor muzicos. Mă invită astă-seară
să mai plâng. Dă spectacol. Pregăteşte încă unul în smoking. (Toaca bate, nu se
aude, parcă s-ar auzi, se aude, încât, cine auzind-o, oamenii cred că au avut-o
în ei şi au venit cu ea).
T. P. (Truşcă), fotbalist, îl întâlnesc
cinstit, iar el, după turnee pe la toate echipele A, mă îndeamnă rugându-mă să
fiu hoţ.
F. A. (normal, trebuia Floarea Florică).
Un institut, o secretară borţoasă.
P. T. (poet ca iniţială a numelui mic). El
cu nr. de înregistrare la casieria Buletinului oficial – dormit Ciulniţa).
Şarpele Boa constrictor din Gambia.
Mimesisul: neputând face eu literatură aşa
cum s-a făcut, aş vrea mai mult să arăt cum trebuie făcută cea nefăcută. Şi
cum? Tocmai atunci mă apucă regretul de a nu putea dori ceea ce deja există,
nici măcar mister (clasic), nici aventură (a la Chasterton), nici umanism de
iluzie (Steinbeck), nici, nici, dar eu cu poezia...?
Acelaşi G. P., întâlnindu-l numai pe
stradă. Mi-am amintit de filosoful C. N. Nmic mare nu se poate naşte fără
pietate, sau că totul se naşte din petate. Să-i spun că-mi elogia pietatea, şi
G. P. să-mi răspundă ce a vrut să zică?
(La spectacolul lui T. G. - publicul lui.
Impresarul Titi Bălteanu, cu figură de dascăl bisericesc, directorul de ditură
I. O. Bătrâni care n s-au pierdut, copii care nu s-au pierdut, adulţi care nu
s-au pierdut; actorii Puiu şi Marina Velcescu – capabili de comuniune. De-am
putut lucra până peste ora 2. Povestea lui 13: o lesbiană cu pălărie de
aniversare cinematografică.)
3
O întâlnire, alta, apoi din nou aceea
dintâi mai a gândurilor odată, dar până când numai a gândurilor? În Europa e
iarnă grea, în Bucureşti n-a nins. La vilă soseşte filosoful G.P. Şi-mi spune
că, pentru prima oară, nu ne înţelegem. Este o întâlnire de interior. S-o
descriem.
Cluj, 1968. Gangul muzeului de istorie nu
se mai termină, se lăţeşte până în biroul şi peste trecutul lui C. D., autorul
tratatului despre târfele din Roma veche, şi se lungeşte spiralându-se spre
etaj, către balcon, în curtea interioară. Până la urmă, pătrundem în Vita
dulci, unde mâncăm îngheţată şi prăjituri. Păstrasem exclamaţia din gang a lui
I. I. R. „la Bucureşti, acolo este G. P.”. Ştiam că este, semna în „Luceafărul”
lui E. B. Că I. I. R.era la Cluj nici nu îmi amintesc să fi aflat-o vreodată
înainte, doar „Religia geto-dacilor”, citită în biblioteca academiei, ganguri
iarăşi...
Abia oprit în holul vilei – ieşisem să-l
întâmpin -, G. P. Am observat că avea numai mâini şi tot netezea coperta
lucioasă a celei mai noi cărţi a lui I. I. R., despre care am şi vorbit acum
pentru prima oară de când ne întâlnim noi în holul vilei. Mi-a părut, în timpul
discuţiilor învălmăşite, că arheologul cu a doua carte după „Getica” şi-a
reîntâlnit în interior prietenul studiat la Paris. Urmare a despărţirii
cordiale, am ieşit în frig.
Reîntâlnirile, hrană pentru deziluzii
aberante, începuseră să îmbuibe caldarâmul proaspăt din curtea vilei încă de
ieri. Demult, după ce o privisem înconjurată de tablourile ce o înfăţişau
tânără şi o şi ascultasem, o doamnă din lumea cea mai bună, a cabinetelor
intrate în istorie, mi-a reapărut prin faţa Băii Arcului, mai încolo, pe
trotuar, sub un chip altul, fără s-o aud sau să cred că aş mai fi în stare s-o
aud, atât de sintetic îmbătrânită, atârnată de pălăria mucedă şi de grinzile şi
ele zbârcite ale unor ochelari, încât o faţă a unui mort la trei zile de vară
încinsă după ce a fost trăznit să pară de copil spălat în laptele picurat după
ce supsese de ajuns pe lângă masca plimbăreţei mecunoscute, dar amintind-o
aberant pe frumoasa bătrână falnică vorbind între tablourile-i.
Şi-am reîntâlnit-o pe muma aceea trecută,
când am ieşit ieri. Sau azi? (Ieri am călătorit şi aşa prin oraş. Am citit
pentru prima oară în viaţă firma hotelului Tranzit de pe strada Miliţiei, iar
azi, dintr-o cameră, îmi telefonă Ion, nefelicitatul din provincie, „că vine el
să i-o spun în Capitală”, ceea ce s-a întâmplat).
Am trecut prin faţa Băii Arcului, am
traversat spre Poieniţa Copiilor. M-am surprins întâmpinat de surâsul unui om
foarte bun, foarte blând. Filosoful C. N. Adevărată reîntâlnire (tot într-o zi
de frig, acum un an, pe vizavi, întâlnindu-l, am vorbit ca şi cum lumea aceasta
e făcută din gânduri, nu din treburi româneşti.) Sunt câteva ore. (Spaniolul
tablei ronde îmi scrie „sunt câteva săptămâni”).
M-am întristat din oboseală, altfel mă
înfocasem şi eram hotărât să izbutesc povestirea unui adevăr. Acum, nu numai ca
mine, adevărul îmi răsare prea încurcat. Din 6800 – 7000 de file, 30 ar pune
probleme (pornografii, antisemitism, antirusism). Două proiecte – ediţie xerox,
BCU, ediţie cu transliteraţii. Se discută sus. Trimit articolul. O telegramă,
să fie amânat. Îndârjire. Sarailie. Pahare murdare de apa din sticlele goale.
Afară – frig.
I-era frig, a spus-o, anul trecut, şi am
intrat în holul unei instituţii geologice, azi într-o cofetărie, pentru a scăpa
de frig. O reântâlnire de interior. Şi adevărul rămâne nepovestit. Căci şi o
poveste, cui să i-o spui? (Păream să ne înţelegem prima oară).
Les homme, si l'on veut, s'attaquaient dans
la rencontre. Mais ils se rencontraient rarement. (Rousseau).
4
Pe R. a lătrat-o un câine. Ea crede că din
cauza vulpii.
D.S. A telefonat să-mi mulţumească pentru
urarea de anul nou. I-am explicat R. că el e mai important ca alţii.
Generaţia se alcătuieşte din noi. Aşa încă
ar mai merge. Dar când te socoteşti ori prea înăuntrul, ori prea în afara
generaţiei, în aşa fel încât s-o laşi în plata domnului şi nici s-o iei ca
lumea în serios, ei, spune, domnule, şi dumneata.
Pe cine iubesc şi cu ce poveste. Pe cine
urăsc şi cu ce poveste. Ce mă apucă să gândesc şi ce şi cum gândesc dacă este
cu putinţă asta, cu „tonul mistic”.
G. P. o fi având, cu adevărat, ceva de
Avram Iancu? O fi un gramatician dacă dă exemplu următoarea propoziţie:
Basarabia este pământ românesc?
Tot G. P., respectându-l, înjură pe C.N.
pentru pentru 2-3 replici de acum 30-40 de ani. („Îl înlocuiesc pe M” - M,
mort; „Pentru noi G. C. înseamnă mai mult decât R. M.”). Pas nouvelle, bonne nouvelle:
N. B. ori E. P. şi alogenii.
R. susţine că d-l Bovary există. Nu e de
acord că există singură doamna.
Departe de ceea ce mişună, se zbate,
disperă şi crapă, departe de aproape, departe de departe, nu mi-e dor de feţe,
căci, în închipuire măcar, le văd. Cred că mi-e dor de măşti, de păduri arse
puţin înainte, de grinzi detestate acum. Poate că trecerea durează mai mult
decât viaţa mea care ar trece în moartea mea şi decât moartea mea care ar trece
într-o tristeţe a rudelor. Poate că trecerea de la o vreme la alta este mai
lungă decât fiecare din cele două vremi. Şi oricum, astfel, acestea nu-şi pot
aminti una de alta, nu se pot continua, înţelege.
Nenorocirea este să nu cumva să se fi
simţit în trecere şi cei ce-au existat într-o vreme distinctă. Trecerea ar avea
prea mult de la toţi. Vremurile distincte, nu-şi dă nimeni seama că ar fi
astfel în timp ce le petrece, ci din afară (numai după, fiindcă previziunea
unei vremi distincte nu s-ar putea decât din sânul unei alteia, la fel de
distinctă, deci tautologică, iar din mijlocul trecerii, previziunea unei vremi
distincte n-ar fi alta decât amintirea celei trecute).
Iubirea de părinţi, de pământ, de cer
seamănă unei îngropăciuni şi este. Departe de pământ, de părinţi şi de cer, ne
lipseşte viaţa în îngropăciunea fericită. A te întoarce cu gândul te apucă
plânsul trupului, a te întoarce cu trupul te apucă plânsul gândului. Curând
nicio întoarcere nu mai e posibilă decât în închipuirea gândului (o evaziune nu
numai în gând, dar şi dincolo de gând).
În părinţi, în pământ, în cer trebuie,
Doamne, să mai existe o cale însoţitoare a celui plecat, care să nu-l lase în
paragină şi în părăsire. Căci paragina, în muţenie, în ura iubirii uitate din
ce în ce, ne mai amuţeşte lângă bucuria bătăii de clopot (al ploii topite din
zăpezi găurite de ciocănitoare).
În părăsire ce va mai fi?
5
Nu ne sperie ochii lumina întotdeauna. Sar
genele şi se dau peste cap apoi ard reflex. Mărturisim a fi fost lumină şi
(ne-)o fi năpădit atunci dracul din lumină. Aşa şi cu poveştile bătrâne.
Năvălesc. Ăştia, zice R. despre peşti, nu ştiu să facă decât pui, leapădă un
rând, apoi altul. Ne ajunge dracul din poveştile bătrâne. Şi cât de bătrâne?
Primul război mondial mi se pare mai vechi
decât lupta de la Călugăreni, şi lupta de la Călugăreni mai veche decât lupta
de la Tapae, şi lupta de la Tapae mai veche decât primul război de pe lume, de
care nu am auzit nici cu urechea la poveşti nu ştiu cât de bătrâne. nici cu
visul din care mi-aş da viaţa să mă pot trezi. nici cu (nimic) părerea.
De la un timp în jos, un veac să fie, în
noi totul o ia în sus, prin spaţiul unde sufletul s-ar duce la cer, dacă s-ar
duce (fără poveştile bătrâne). Ce a fost până să ne fi născut a fost după ce
s-a născut mama noastră. Îndrugă tu, mătuşă, întâmplarea cu îngroparea şi cu
dezgroparea. Mor. Parcă mă ţin eu la zilele cuiva? Nu ţi-e milă de mine? Parcă
mi-e mie milă de cineva?
După ce a fost adevărartă, n-a fost un
timp, apoi a fost poveste. Povestea e ca primarul rău cu oamenii de-a umblat cu
nemţii, în primul război, l-au omorât, l-au dezgropat după înmormântare şi l-au
pus în picioare (era înalt şi subţirel), îngropat iar, l-au dezgopat şi l-au
dus în pădure, l-au legat de un copac unde a fost găsit primăvara, fără ochi şi
prăpădit.
Povestea mă impresionează pe mine. P e
tine, nu. Să fiu modest şi să n-o mai scriu? Aşa, nu.
Cine este de luat în seamă şi de unde?
Cabinetul Pendulei s-a pustiit într-atât încât eu n-am avut ochi să-l văd,
pentru că nici n-am ajuns, iar dacă aş spune că am ajuns, asta ar fi fost nu în
realitate, nici în fantezie, poate nici în auzire.
Oi fi de o mie de ori leneş. Văd că nimic
nu iese fără să dai drumul muncii. Să mai fi rămas, însă, pentru asta, ceva
spiritual?
Prin „străinătate”, lumea înţelege la noi
ceva superior, şi asta nu din cosmopolitism, ci din umilinţă, s-ar spune. „Îl
aşteptam la gară să vină din străinătate”, povestea adineauri un muncitor
zilier de 61 de ani. Din străinătate? Oho. De unde? „Din Uniunea Sovietică”.
A... Uniunea Sovietică e străinătate?
I. C. Brătianu, incognito, în Ardeal,
vizitează şcoala din Năsăud. Directorul îi prezintă turistului clasele şi tot
ce avea şcoala. Când erau doar ei doi, necunoscutul îi mărturiseşte cine este
şi-i dă un săculeţ cu aur – pentru şcolile româneşti din Ardeal.
Când „Mioara” lui C. P. a căzut zgomotos şi
toţi, toţi fierbeau şi erau împotriva autorului, cuzistul Trifu a organizat o
asociaţie amicală de susţinere a lui C. P. G. P., mi se pare pe front, i-ar fi
reproşat cum de s-a lăsat susţinut de cuzistul ăla, el care...Episodul, replica
adică – nu ştiu dacă extrasă din „Mioara”, G. P. nu ştie dacă „o să aibă timp
s-o scrie”. Eu cred că nu ce-a spus G. P., că „bine, nea Camil...”, ci
răspunsul lui C.P.: „Eu nu sunt numai antisemit, sunt şi antiiudeu”. Nici eu
n-am timp să i-o scriu, nu? Şi ce să scriu, dacă nu am auzit nimic, decât pe
filosoful „naiv” cu tinereţe pariziană.
N-am contemporani, ori, dacă există ei, eu
nu le sunt contemporan. Mi s-a confirmat, în ce mă priveşte, ipoteza despre
timp. Adoraţia lui Ştefan cel Mare se face prin biserici. Moldova din căţea a
ieşit, în căţaea a intrat, ar zice aceia ce povestesc cum că mii de oameni se
strâng sub numele de „stilişti”, o sectă religioasă, „fără biserică”, instigaţi
din afară.
Acum, dacă mă uit, nu ştiu să fi văzut sau
să văd un căţeluş că străbate printre femei, apoi printre bărbaţi până la
altar. Nici vreo căţeluşă. Doamne, niciun câine în biserică, nicio biserică
într-un câine. Şi numai bisericile lui Ştefan – cele dinainte sunt din lemn ce
pluteşte pe cer când i se opresc ploile să se închine, şi sunt şi de zid cu
ferestre şi lespezi.
Făceam socoteala că, la noi, secolul 19 nu
s-a schimbat în 20, ca oameni, mentalităţi, soartă, concepţie, posibilitate.
Două secole sunt unul. Dincolo e înainte şi înapoi – lemn şi zid de
închinăciune.
Aceşti oameni bătrâni, dintr-un instinct
necercetat, nu se mai opresc din vorbă, doar-doar vor fi ţinuţi minte,
indiferent cum. Crezându-se sublimi, înţelepţi, alţii perfecţi, în
experienţele, în răutatea lor, crezându-se numai prin darul ce l-au aşteptat
şi-l simt în apropiere, ei atrag sprijinitori prin afinitate la prima vedere.
Ei vor simţi numai prin trecut, dar îl şi vorbesc, reactualizându-l cu
adevărat.
Vorbitorii viitorului – cei ai trecutului
zăresc personalităţile numai în urmă şi îşi fac o glorie din a le bârfi - par a
se teme rareori şi de primejdii necunoscute, păcat că nu revăd în timpul ce
urmează peronalitatea, excepţională sau nu, şi n-o pot vedea pentru că numai
gândul viitorului (în maniera de azi) şi recomandă o spaimă de personalitatea
actuală, şi atunci se caută dislocarea personalităţii viitoare, negarea ei
dinainte de a se manifesta (până acum se obişnuia, susţinut, negarea celor
trecute).
Utopiile de azi nu reuşesc decât să
reabiliteze, fără a preciza, partea deteriorată (de proşti) a deşteptăciunii şi
viselor reale de odinioară. Lumea din faţă se concepe ca fiind astupată de
înmulţirea vieţii, sau de viaţa înmulţită, „maşinală”, târzie, asta spre a lăsa
acuma loc bucuriei neacceptării geniilor de dincolo de noi (în noi se îneacă
vechile genii şi nimeni nu mai are chef să treacă).
M.M., ministru, se ocupă cu viitorul.
Astă-seară a ţinut o conferinţă în faţa conducătorilor şcolari din B. Câteva
zeci n-au încăput în sala corpului didactic. M.M. era să dea peste mine, în
capul scării, când a sosit, la ora anunţată. Cei rămaşi pe afară s-au înghesuit
fără să poată face un pas. Un ins înalt, în negru, creţ, tot vrea să le închidă
uşa în nas şi-i ocăra. Şcolarii directori făceau comentarii, probabil
potrivite. N-am nimic cu nimeni, dar nu-mi dau seama dacă aşa ceva este sau nu
un succes. Şi dacă este, de ce să ne complicăm şi cu viitorul, vorba lui G.P.
Ambiţiile unei persoane sus-puse conving pe
ceilalţi de existenţa unor concepţii şi sisteme (declarate) fie prea tari, fie
lipsite de noutate. Pot fi date peste cap de fleacuri (mijlocul de expresie al
marilor personalităţi).
E o zi perfect luminoasă, meirtă un imn. Ea
singură şi-l rosteşte şi cine-l aude se simte lumină. Să fii lumină şi să nu te
sperii că vei teroriza tot ce trăieşte în întuneric, să nu te sperii că te vei
stinge înghiţit de marele negru.
La icoana
mănăstirii
noastre în
genunchi stau mirii,
Nu e fată e
sultană
cu satană în
sutană
(să mai creadă
cine-i vede
că vreo stirpe se
mai pierde).
Nu e doamnă e
otravă
otrăvită de suavă
(de suavă şi
amară
cât o ţară fără
ţară)
Nu e mătrăgună
bună
să mărite peste-o
lună
6
G.P., fiind invitat de Z.S. la masă, cândva
la Caffe de la Paix, a apărut, flămâd, vagabondul iudeu, respectabilul O.L. şi
Z.S l-a îmbiat să înfulece firimituri din farfuria lui, ceea ce îl făcea, zice
G.P., fericit pe O.L. Azi, preşedintele Z.S mi-a trimis o carte de vizită cu 3
rânduri, numindu-mă, din adresă, scriitor.
Am băut aseară enorm. D.P., din Negrileşti,
poet vrâncean, trăieşte la Jariştea, unde am fost. El aduce vin şi-l bem.
Citeşte el versuri şi vorbim. Aseară şi azi am vorbit enorm despre Mircea
Eliade.
Să traduc Pervigilium Veneris... Mulţumită
lui Robert Schilling de la Strasbourg. Amabil că mi-a trimis studiul lui foarte
umanist. Formidabil de sintetică şi strânsă latina – cras amet qui... Mâine
iubiţi voi ce nicicând nu aţi iubit / cei ce-aţi iubit iubiţi şi mâine... Să
vedem când oi fi gata şi pe ce spaţiu.
Singurătatea ar fi un lux infinit şi nu e,
nu e spaţiu. Doar timpu-i singur, spaţiu de singurătate nu-i. Am deschis
„istoria” la „Consecration de l'espace”. (Mulţi disperaţi de acum, singuratici
în sărăcie sau viciu incipient ca şi cancerul, mai ales femei şi bărbaţi
tineri, deschid la întâmplare „istoria” să vadă ce li se alege.).
Ieri am fumat sub 10 ţigări, obişnuit cu 2
pachete. Azi, la fel (să vedem noaptea asta). Sunt ameţit. Am pierdut totul la
şah, toate partidele. Nu m-am ţinut de cuvânt să merg la V.V. Nu sunt capabil
să-i descriu starea sufletească, tensiunea. L-am lăsat pe drumuri pe D.P. (nici
nu aveam unde-l primi). Am băut whisky cu Papastratos. M-am pretat la discuţii
de afaceri. În afară de aer, mă interesează să scriu.
Când am băut o
noapte vin
şi am mâncat la
ceapă
Când m-am legat
de Rozmarin
îmbotezat în apă
Când fie
ţigănească ea
ţâţească şoapta
sfârâia
Când cheltuii 50
de lei
de-i scriu şi te
poftesc să-i iei
Când am băut o
noapte vin
şi-a doua noapte
iar aşa
Când m-am legat
de Rozmarin
că toată noaptea
numai bea
Când şi
azi-noapte am băut
şi noaptea asta
merg pe front
Când mă trezesc
pe timp pierdut
la Rozmarin şi
Dormidont
Când noi suntem
locotenenţi
pe front şi-acasă
criţă
Când vina e a
unor decadenţi
şi Rozmarin şi
Dormidont şi Ştefăniţă
Când mă condamnă
la omor
am ultima
dorinţă-n gât
Să mor în
accident de avion
când focul nu e
doborât
Şi când ajung nu
prea departe
în altă ţară
mă-nfior
Că toţi sunt
condamnaţi la moarte
şi ultima dorinţă
le-o spun lor
Când aş mai bea
plătesc cu bani
să vă îmbăt s-o
iau din loc
Să mă lăsaţi în
pace fraţi golani
când sar în
avionul luat foc
7
Se sting reflexele elogiului. Asceţii nu
sunt să-i cunoaştem noi, nebunii da. Pentru conservarea sa, ascetul se
autoflagelează, instinct de conservare morală, nu a decorului, zice Ştefăniţă
L. I-ar plăcea să îi spună cineva că îi strălucesc ochii de egoism. Iisus
Hristos a fost cel mai mare egoist, zice.
Câteodată vorbesc despre el de parcă a
murit, alteori de parcă trăieşte. Se teme pentru că îi e frică, îi e frică
pentru că se teme. La ferestrele măcelăriei din faţa Hotelului Nord, jumătăţi
de porci lungi atârnă deschise la miezul nopţii către trotuar. Vă place,
domnule? Nu poate să vadă. Are faţa aburită, înconjurată de o coamă de păr
sălbăticit precum rădăcinile ieşite din pământ.
Jumătăţile de porci din dosul geamurilor
neîngheţate îl oglindesc şi ele, ca în adevărate albii de porci. Dar dânsul a
trecut, şi îi fac umbră firmele modeste de pe Calea Griviţei. (Lucrând aici la
o operă de ştiinţă, anunţ că discut o persoană reală, indescriptibilă, desigur,
dar cu nimic în comun cu personajele lui Urmuz.)
„Vă cer iertare”, îi spun bătrânei noastre
domnişoare. D-l L. mă aude şi se grăbeşte să repete: „Îmi cer iertare”. Eu nu
aveam de gând să cer nicio iertare, nici bătrânei, nici domnului L. De aceea am
şi cerut, dar cui, bătrânei scandalizate instinctiv, ca orice ţărancă, de
„călugăr”, sau ascetului cochet, după propria-i judecată? A, dânsul nu omoară,
vara, nici muştele, nici puricii, venind în B. pentru a doua oară la mine,
domnişoara, mama şi bunica noastră a avut mari emoţii oferindu-se de nevoie să
spele o cămaşă albă atât de murdărită de purici.
Acum e iarnă şi i-a îngheţat cerneala în
călimări. La 48 de ani, frigul îi îngheaţă mâna pe vioară. E imobilizat şi tot
potrivnic violenţei (O să instalăm un tun pe Rochila şi o să tragem în ruşi. Să
tragem, dar să nu omorâm nici unul, că nu e frumos).
A citit „Hristos răstignit a doua oară” (şi
nu ştii ce-i poate trece prin cap). Ţine şi la mistreţii care-i strică tot, şi
la pomi. Oamenii ca oamenii (mereu îi cheamă), dar pădurea şi cerul. Pădurea
este tăiată cu drujba. Tăietorii ar fi în stare să reteze şi picioarele lui
dumnezeu (sau Iisus). Asta îl îndurerează şi-i e bine.
N-am găsit-o în casă pe bătrâna noastră
când m-am întors. Aveam de gând să-i cer iertare – pustnicului îi urasem drum
bun.
8
Franco Lombardi... di Grigore Popa, Sibiu,
1940... „e difeso contro l'acusa di irazionalismo dal momento che quello che si
verifica nel pensiero di Kierkegaard e piuttosto un ampliamento della
ragione... M. Fărcăşanu... Constantin Micu... Constantin Noica...Mircea
Vulcănescu...
Îngândurat sincer, cu păcate pe dinăuntru,
respiratorii. Nu-mi mai vine să fiu vesel, ca ieri (când mă trezisem după un
somn liniştit). Îmi e necaz de confuzia între delir şi stările spirituale
inexistente, dar crezute a fi în mijlocul acestor delire, din megalomanie,
poate.
De ce n-oi fi scriind eu la „saloane”,
indiferent de cizelare? Am personajele la coadă. Da' de unde? Dacă sunt
incapabil de ele? Cine-oi fi din punctul de vedere al personajelor? De când
eram în scriere.
Ceasul nu e forforescent. Linişte, doar
respiraţii, 1,2,3. O salvă, o ţeavă. Printre friguri, luam într-una hotărâri,
cream plecări în creaţii. În slugă străluceşte stăpânul (Lambrino). Păr alb
pătat de nicotină, faţa roşie, vocea mormântală – toţi morţii sunt genlemeni
britanici, poţi să-i scuipi, să-i întorci...
Violoncelul nu i-a ajuns de şi-a făcut rost
de la Iarosevici de o viola da gamba. Mi-a oferit Stravinski bucurii, dar
beciul mi-a oferit şi mai multe: v-am ascultat pe dv., pe O.M., o primă audiţie
- poate şi ultima -, cu un Varese, un alt Madrigal, de pe la Iaşi, ce mai...
Exaltat? Asta e altă pereche de papuci.
Violoncelistul a plecat cum pianista. N-a
rămas cu D., care-şi înghiţea lacrimile. Noroc cu noi, artişti mai de pe aici,
nu din Cluj, nu din subsol, nu din nu ştim nici noi de unde. Am băut în cinstea
lui câte un coniac mic, vorbind şi de el, şi de fiecare dintre noi (nu mai
cânta nici unul la violoncel), o soprană poetă, o ceramistă, un geolog
sculptor, un desenator, o necunoscută – prietena geologului, şi eu.
La ce i-ai plânge ceţii de milă, când,
îndesindu-se, îşi varsă şi singură mormântul din ochiul cerului? Filosoul C.N.:
mă aflu în alt ceas al vieţii decât al publicisticii. Perioadă când lumea stă
sobră, mai ales oamenii cu trecut. Sistemul, lucrarea vieţii. Direcţia presei
din Constanţa şi articolul lui C.N., telegramă neexpediată, lasă lucrurile să
meargă. Să-l vizitez cu un gând creator. Stilul meu de luciditate e o
opacitate. Nu văd noaptea poetului, dar o accept, îmi dau seama că fără ea nu
se poate.
C.D, premiul Herder – bine faci că mă
feliciţi. Merit. Eu, ca să nu se spună că bag mâna în banii statului, îl trimit
în străinătate pe fiu-meu. N. N. fumează în cabinetul lui medical – trebuie să
moară omul de ceva -, după Eres, şi el Erezii, mi-a făcut şi o radiografie la
un dinte. La „Moldova”, cu V. V. şi M.C. (ne-am împăcat, mi-a găsit şi o
„Ramayana”).
Spre dimineaţă, aflu că sunt respinşi doi
candidaţi ai decanului D.P. Sufăr şi adorm. Mă trezesc, îi văd pe candidaţi (mă
vizitează la redacţie). Sunt plânşi. C. L., mai tânăr, are ochii topiţi încă în
roşeţuri, C. P se uită fix şi îi vine să ragă. Să vedem ce-o să mai iasă.
Mai bine că d-l C.N mi-a recomandat să-l
caut cu un gând creator. Eu crezusem că trei zile de ceaţă sunt un gând
creator. Ieri, pe o zi aşa de însorită şi de caldă, pe o noapte astupată de două-trei
stele, nici gând de gând creator, ba tacla cu prieteni de-aceeaşi zi (şi altele
de-a domnul).
La Casa Universitarilor, nu-i consideram pe
matematicieni cine ştie ce, iar ei parcă şi-ar fi dat seama, de aceea depuneau
oarecare interes. M.B. cita cu exactitate un articol de Camil Petrescu.
Academicieni declaraţi senili. Un ministru care vânează vrăjitoare. G. P., un
existenţialist. Discutarea lui m-a existenţializat. Am avut impresa că
niciodată un gânditor viu n-a mai fost aşa de la locul lui judecat în elogii şi
contraziceri – un existenţialist de dreapta; nici dreapta, nici stânga; ciung,
dar o cruce; o cruce ciungă; ortodoxist, nu mistic; sentiment duminical, auzi,
ăsta e Ardealul...
Naşterea muzicii din cer, cine a fost
Haendel, crezi că ştiu? I-am spus domnului Ionescu, arhitectul de orgi, aseară
(astă-seară s-a întâmplat iar) – orga părintelui Gerstenengst a luat-o razna.
20 de partide de şah cu S.T. Duduie, avem în casă un poet modernist. G.C.M. nu
vrea să semneze lângă O.O. - a făcut politică reacţionară, V. B. a fost amantul
Olgăi Sturdza, A. A e tâmpit.
9
Am urcat şi am coborât prin locuri
niciodată cutreierate, prin înconjurul vremii de spaime nădăjduitoare, priveam
lumea în ochi. Căciulile. Am trei, capul să fie sănătos. Bună ziua, domn' Ion.
Bună ziua, domn' Ilie. Ce-ţi pasă? Ce-mi pasă, stau acas' şi am de moară, ai?
În maşină, am citit romanul lui V.I., altul n-avea, sau avea, avea şi bască,
umbla cu capul gol, ca tinerii. Şi am ajuns de unde plecasem de dimineaţă. Unde
mă aştepta Mama. Era foarte frumoasă. I-am arătat-o aşa şi soră-mii.
A apărut preoteasa de peste drum. Mi-a
chemat nepotul mare, cel de zece ani, la o cununie. A zis să merg eu. Că nu
sunt cununat la popă. Mă rog, aveam să-i ascundem amândoi asta părintelui. Am
ajuns. Mirele, pirpiriu, cu ochelari, mireasa un pic mai înaltă, blondă slabă,
iar nuna în crescendo, cu un tricou plesnitor ca şi pantalonii mulaţi pe
rotunduri prea puţin sfinte în casa popii.
I-am găsit pe toţi în încăperea din
dreapta, am trecut prin coridorul ţărănesc în cea din stânga – altarul casnic
al preotului cel bătrân, ca un sfânt rău de atâta vechime în bine printre
oameni răi. 5-6 icoane, un Iisus aproape catolic prin perfecţiunile trupeşti
naturale, o Maică şi alte câteva - de ce nu le-am memorat chipurile? (că nu era
o memorie a voluptăţii?) Şi, venind pe neaşteptate nepotul, tocmai când treceam
în încăperea cu altar, rotunda domnişoară nună a sărit că el să ţină lumânarea,
că el este „măcar pur”, ceea ce aşa s-a petrecut, cu tot fastul, într-o slujbă
antică (ontică?), prin vârsta moşului ce transformase cântecul în sublim
descântec, chiar şi pe Isaia.
M-am închinat. Şi toţi – doi miri, nuna
strâmbăcioasă, copilul cu lumânarea în mână. „Sărută crucea, sărută cununa, şi
sărută şi mâna lui taica părintele!”. Hai, i-am sărutat-o şi eu.
Eram să mă purific. Nu spun că nu. Se
purificase şi cerul. Evanghelia nunţii este complet evreiască, dar mirii noştri
şi cerul sunt pe vremuiri mai noi.
10
A. E. B., trei ore, a nu fi slugă
francezilor; ce găseşti la noi în anticariate, Belgia Orientului; nu au niciun
poet mare, cultură prin meteci, Milosz, Michaux. Voluptatea germanică, suntem
nordici, ca şi ei – circulaţia numelui său, în lumea germanică. Românii în străinătate,
egal nimeni, „prezenţe”.
Plata la Seghers, compromitere totală prin
tipărirea la Seghers. Parisul, frumos numai pentru cine n-a văzut oraşele
italiene.
„Echinoxul nebunilor” revine cel mai des;
un roman inedit, refuzat de Marin Preda, deşi fusese tulburat; poezii respinse;
Istoria poeziei. Mi-am făcut datoria. Parafrazând pe Cato, nu voi spune
„Cetatea nu va avea oasele mele”, ci voi spune „Cetatea va avea numai oasele
mele”.
Scrisoare lui N.C.; aliaţii săi nu-s plini
de putere; filiaţii româneşti – Cantemir, Hasdeu, Eminescu – Izolare; Exilul nu
e soluţie; trebuie să suferi cu poporul tău.
Nu e membru de partid; nu va mai primi,
până la moarte, nicio funcţie. Mulţi amerdeuri, sordizi. Fănuş N., unul dintre
puţinii scriitori. Cei care n-au citit scriitori români. T. Arghezi, scrisoare,
intervenţie la Dej. 1958 – 1964, mizerie. Plenara Uniunii din 1962. Prima
aprobare de ieşire în străinătate, 1965.
Unul singur. Ion Alexandru. Încredere în
forţe creatoare interne. Românii, zero între străini, zero şi între români.
Întâlnirile cu studenţi nu mai sunt posibile. Gunter Grass şi Wili Brandt. Azi,
o întâlnire cu N.C. Locul meu era, cred, acolo. N-am fost invitat. Aş fi fost
dezagreabil.
Viziuni, un univers, nu întoarcere la
curente din '20 şi mai vechi. Vă credeam un estetizant. Un estetizant din
interiorul estetismului.
Îmi pare rău că nu m-am iubit cu Rebreanu,
îmi spune E. B., fostă, zice ea, Alice Basarab. Dar îmi iubeam soţul. Nu puteam
iubi doi deodată. Eram proastă. O mie de lei o sărutare îmi dădea prefectul
dacă m-aş fi culcat cu el. Eram cea mai frumoasă, o frumuseţe cum nu s-a mai
văzut. Camil Petrescu îmi spunea, tu eşti boieroaică, eu sunt copil de oameni
săraci, mă uit la mobilele tale să le descriu în romane. Azi, m-a făcut la
telefon semizeu. Şi înger. Şi gentil.
Monologul de început al lui Mureşan /
Eminescu are 200 versuri, 3000 silabe, 100 cezuri. „Drumul” lui Al. Philippide
ar fi să fie jucat de adolescenţi de vârsta lui când a scris piesa. Şi
„Salomeea” de Adrian Maniu e pervers poetică. Ah, „Gândirea”... A intrat azi
pictorul lor, Demian, şi mi-a spus, „Am venit”. Mă întreabă de ce l-am căutat.
Miercurea a patra de armată, unde mă aflu
concentrat, reflex de avariţie, doresc pe toţi ceilalţi avari, spre a verifica
dacă, astfel, eu mai pot avea ceva. Pe M. V. (Puiu), actor poet (cel ce nu-l
iartă pe Shakespeare pentru că ar fi deschis porţi crimei), îl întreb la
spectacolul lui T. G., „ai plătit?”; despre lecţiile de impostaţie, „le
plăteşti?”; un Larousse vechi, de câteva mii de pagini, „ai dat tu bani pe
ăsta?” Doamnei Milena îi spuneam că sunt în săptămâna mea antifranceză. C. D.,
că Budai-Deleanu e antiunguresc, antiţigănesc; M.P.: şi antiromânesc. Nu m-aş
fi plătit.
Au dat cu nasul prin americani şi nu
înţeleg nimic. Aveţi nevroză aristocratică. N-am, mă. Complexul prinţului
consort. Eu am complexul originilor. Şi aţi condus ziarul „Ţara”, unde a
polemizat Dan Botta cu Blaga, înainte de a-l provoca la duel.
S-a măritat de la 15 ani, la 16, a născut
cu forceps. Dacă ar fi stat în pat, azi ar fi ministru. Iorga n-a văzut în ea
femeia, nu era viril, dar avea o sămânţă... De nouă ori s-a culcat cu soţia lui
şi a făcut nouă copii. D-na Iorga i-a spus doamnei B. că e impotent.
În spelunca Maria Magdalena, violoncelistul
mă chemase la Petrushko. Cursul de metafizică, până la Hegel. Izolarea, cu D.
S. Popii suportă greu foamea. Tentativa de a se spânzura cu centura, nu din
laşitate, pentru a nu fi drogat şi astfel să spună. 6 luni pierdut, adus în
ţară, condamnat, negraţiat, împuşcat. Avem un Socrate în Bucureşti. El singur
şi regele aveau iaht. Maimonide, javra medievală, cardinalii masoni. La ora
trei noaptea, ochii i s-au bulbucat, urechile i s-au pleoştit. Să nu mai ascund
numele după neffinţa iniţialelor. Siberia, măreţia durerii. Balet pentru copiii
din insula Haiti.
Se dădea drept Henri Michaux. Îmi plac
versurile dumneavoastră. Pe malul Niprului, acoperit de lipii - câte pâini s-ar
fi putut face cu ele pe apă, dacă nu cumva chiar ar fi plutit. Prin mlaştină,
spre Piaţa Naţiunii. Antilatinistul striveşte nasul bustului. Lui Osman, adevăr
tătărăsc, a mai avea Crimee. Vârât în sac, şiră fărâmată, şamanism, cultul
focului, islamizare. Margini de căciuli de fier mi-au încăput cât a putut
fiecare, lăsându-mi impresia că le-aş avea într-una pe creştet, deşi nu le-am
avut niciodată.
11
Primul volum al operelor lui Eminescu,
ediţia Perpessicius, este interzis. Numai dacă „faci o lucrare”, dacă ai
„permis special”. Vai, şi cine dă permise! „Memoriale” de V. Pârvan,
„Precursori”, de O. Goga. Cercul din Nuferi – Puiu V. cu Marina lui, Vasi P. cu
o fată, regizorul Sorin S., singur, o actriţă, Stelică, eu – aseară, „Zahei” de
Vasile Voiculescu, spiritualitate fără obiect.
Mă întâlneam cu prietenul V.V., pentru a-i
povesti ce mi se întâmplase cu atât de puţină vreme înainte (sau în urmă).
Comentariul la Kirkegaard, mistica iubirii, poziţia ţeapănă, în picioare, pe
frig, dorinţa de mântuire, nu şi de certitudine, exaltarea numai a spiritului,
chiar şi prin gesturi antispirituale şi antihaitiene.
Nu o mai apuc pe Calea Călăraşilor, dar pe
Delea Veche. Trei turle şi un coş, alte două pe Popa Nan, spre sud, Calist, cu
încă două turle. Caşinul are cinci turle, patru în cruce şi, în centrul lor,
marea turlă, mai aproape de cer. Dumnezeu, înainte de origini, sunet de clopot.
Apusul Cişmigiului. Bach ortodox.
Dacă mă cert cu V., mai trec să te iau de
la Domniţa? Jucam primul şah, vine Rică, supărat pe notar că nu-i primi actul
fiind datat cu o zi mai devreme, ne-am încins la licitaţie până la miezul
nopţii. A doua seară, Puiu i-a citit versuri d-lui Grigore P., de la Francisc
d'Assisi n-am mai auzit versuri atât de autentic creştine. Seri cu Berdiaef,
părinţii Arsenia şi Stan, părintele filosof Stăniloae, Karl Barth, Kirkegaard,
David, Pilat, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, adevărul tezaurului putnean,
poeţi de azi, epocile fiecăruia şi ale tuturor. Comedia mergea în gust de
spaimă. Patrie de vânzare.
Nansi e convinsă că eu mă dezic de cineva
pentru a flata pe cel cu care discut. M-aş dezice de oricine, nu de teorii.
Concertele brandenburgice. Clavecinul se aude ca un ţânţar. Demonii lui
Odobescu la Ateneu, Buşi cu trompeta lui.
D-na Aurelia D. ne-a dat din geantă nişte
ţuică, am băut-o lângă gardul bisericii. Tavi mi-a citit până la trei dimineaţa
în bojdeucă din jurnalul scârbei sale. Arhitectul de orgi, înainte de a cere
doamnei D. „Ora 25” de V. G., a rugat-o frumos să-i povestească în două cuvinte
ce cuprinde, apoi nu a mai vrut-o, dar a certat-o că citeşte şi se tulbură cu
astfel de lucruri. Pentru că fumase în faţa mamei sale, nu şi a tatălui, i-a
recomandat să privească cu ochii tatălui dumneaei.
I-aş mărturisi tăcerii misticismul
oamenilor, bucuria de a-i vedea, chiar mâncându-se. Îmi sting suflul cu
mentalitatea zilei. Democraţire, jidănire, ţigănire. Duşmanii dulci îţi vin cu
dogme şi te pun să le respecţi, să le intri în voie. Toate mamele din China,
căsătorite cu câte un evreu. Rachiurile soldaţilor şi gradaţilor.
Franz Xaver Dressler, 72, improvizaţie la
orgă pe o temă dată de public. Nansi cucerită de gesturile statuii de argint
viu a moşneagului risipită prin ungherele orgii, prin încheieturile ei
femeieşti – mare crai. Rămas pe podium, înalţi imnuri, apoi cobori şi iar înalţi
imnuri ce suie fumegător până la locul unde odihnisei mai înainte. Dumnezeu nu
este sus, nici jos, nici nicăieri, nici pretutindeni, nici apofatic, nici
teandric, nici el.
12
Ca ieri învie azi
iubita
iubitul poate e
la oaste
o zi spre el călătorit-a
o zi în plâns o
să-l adaste
Şi dacă nu învie
şi el
dintr-un mormânt
pe vreme rea
în zi mai de pe
urmă ştie-l
când o să moară
iarăşi ea
Pământ de Margini
ochii mari
de-ţi sunt de
unde să-i dezleg
orbirăm lasă-i pe
tâlhari
să ia-ntunericul
întreg
Cu glas ce astăzi
anatema-i
şi cu lumini de
fetişcană
aleasă între
sfinte ce mai
pluteai
stăpânitoare-n genă
Dar eu sunt un
înşelător
plin de nisip şi
nici nisip
nu spulber întru
ajutor
spre plânsul
vălurit pe chip
Iar ochii-n
plângerea de rai
ascunşi de-o
bocitoare rară
mai văd cum mi te
dăruiai
eu un pământ şi
tu o ţară
Să-mi cadă ciuma
înspumată
din cerul dăltuit
de lună
pe cap şi a căzut
o zloată
de stăm acuma
împreună
Blestem pe cine
nu blesteamă
şi singur să te
blestemi lasă
atunci mi s-ar
topi cu vamă
a noastră
grabnică mireasă
Cutremurată
Doamnă piere
în glasuri
retezate iar
de ale clopotului
sfere
cum vrea călăul
clopotar
De mult nu mai
avea nici braţe
şi nici pe tine
lângă ele
şi nici pe cale
să te-nhaţe
şi să te apere de
rele
Ar fi şi-ai
câştiga pariul
la moartea
purpurii ar plânge
pe fundul mării
tot pustiul
umbrit de pânzele
de sânge
Ai pierde m-ai
ruga să-ngân
cântecul purpurii
ce scaldă
în plaiul nordic
şi bătrân
vaci sfinte pe o
vatră caldă
Iubirii tale
taină dăruit
dar şi asurzitor
preaprost
de la apus la
răsărit
semn rău
luându-mă la rost
Sub manta
fluturată-n clime
străvechi şi mai
pe-un bidiviu
visam printre
cantemirime
la soarele cel
cenuşiu
George ANCA
1971/2012
Camille Corot
