RECUNOAȘTERE ABHIJNANA

Colocviu – Mihai Eminescu – George Alexe – Liliana Popa – Ioan Miclău- Gepianu – Elena Liliana Popescu - Gheorghe Constantin Nistoroiu – Edgar Cayce

Centrul Cultural MIHAI EMINESCU

Str. Jean Louis Calderon nr. 39

 Colocviile de Marți

29 ianuarie 2019, 5 pm

Anul XI nr. 1 (107)

Tema: RECUNOAȘTERE  KALIDASA  EMINESCU

Solo Viniciu Moroianu:

         Dinu Lipatti – Preludiu

         Frederic Chopin- Trei mazurci op.50

Cufărul film de Cristian Nema

Intervenții:

Puși Dinulescu: „Sărmanul Dionis”

Bianca Michi Nema: Cuvânt Rostire Manuscript

George Anca: Recunoaștere/Abhijnana la Eminescu și Kalidasa   

Mircea Coloșenco: Datini și credințe eminesciene

Vasile Menzel: Frații Menzel

Viorel Speteanu: Conferința de la Versailles, 18 ianuarie 2019

Teatrul de poezie: Liliana  Popa, Gabriela Tănase,  Bianca Michi Nema, Puși Dinulescu, Vasile Menzel, Corneliu Zeana, Sorin Stratilat,  Florentin Streche, Dorin Croitor, Victor Johan, Dan Tudor Calotescu, Gabriel Dinu, Daniela Albu, Ileana Popescu Bildea, Silvana Andrada Tcacenko

(Re)lansare de carte

Elena Liliana Popescu: Imn Existenței - Inno all'Esistenza  Edizioni Rediviva,      Milano, Italia, 2018, traducere în italiana de Antonio Buozzi și Luca Cipolla

Elena Niculiță-Voronca: Datinele și credințele poporului român, Saeculum I.O. 1998

Parteneri: Asociația Culturală Româno-Indiană, Bharata Vidya Bhavan, Academia Internațională  Mihai  Eminescu, Societatea de Etnologie  din România, Centrul Antim Ivireanu, Fundația Dumitru Drăghicescu, Fundația Alexandru Philippide, Asociația Culturală Aromâmească, Teatrul Robert Calul

Coordonator: Dr. George Anca 

MIHAI  EMINESCU

Ca la noi la nimenea

  “Proverbul acesta, moştenit din moşi strămoşi, e rezultatul unui dureroase istorii, în cursul căreia poporul nostru, pierzând orice speranţă de îndreptare, ia lucrurile mai mult în bătaie de joc, ca şi când lui Dumnezeu i-ar fi plăcut să drapeze tragedia sorţii noastre cu foarte multe scene comice. Realitatea tragică a vieţii noastre de stat e nespusa mizerie a populaţiunilor de jos, e stoarcerea lor prin nemăsuratele clase improductive, compuse mai cu seamă din străini, e uşurinţa şi lipsa de caracter în viaţa publică, e putrejunea bizantină a puilor de fanarioţi care, sub masca interesului general, fură de sting, fie pe calea diurnelor şi lefilor nemeritate, fie prin arendarea moşiilor statului, fie pe alte mii de căi. Comedia consistă însă în minciuna vecinică a constituţionalismului, în pretextarea diferitelor libertăţi publice, a civilizaţiei şi a altor mofturi pentru a acoperi unica tendenţă a acelei negre mulţimi de liberali care nu caută, nu visează decât puterea statului, pentru ca prin mijlocul ei să prade. O mulţime de oameni mari se mişcă pe această scenă bizară, pe care toate sunt cu putinţă afară de un singur lucru: onestitatea […] În fine, chiar zilele trecute, după cum este ştiut, se dovedeşte la Ploieşti, de către procuror şi de către preşedintele juraţilor, că directorele penitenciarului bat crunt cu biciul pe arestaţi. Ministrul de interne suspendă pe director, rămânând ca justiţia să-şi facă datoria. Însă, după cât ni se asigură, şi de astă dată judele instructor ar fi declarat că nu e caz de urmărire […] Atragem luarea aminte a d-lui ministru de justiţie asupra acestei deplorabile şi penibile stări de lucruri. Suntem încredinţaţi că d-sa se va gândi serios la mijloacele de vindecare, căci, atunci când justiţia nu-şi face datoria, nu esistă justiţie în ţară, prin urmare nu esistă nici moralitate, nici progres real”    Justiţie în ţară, prin urmare nu esistă nici moralitate, nici progres real” (Mihai Eminescu, Opere, volumul 10, p. 110).

GEORGE  ALEXE

Luminile etnice şi istorice ale harului şi dacismului eminescian

(15 iunie - 2009)

Spre uimirea noastră postmodernă, aniversările eminesciene actuale, au darul, şi nu numai festiv, de a rămâne mereu deschise tuturor perspectivelor noi de cercetare literară, sau abordărilor viitoare de aprofundare spirituală, revelatorii, oferindu-ne poetic, de fiecare dată, fie descifrarea unor sensuri poetice necunoscute încă, fie transfigurarea lor existenţială pe baza unor interpretări strălucitoare aduse la zi şi dedicate marelui nostru poet naţional, Mihai Eminescu, mai ales acum, în cadrul acestui distins Simpozion evocator, când aniversăm, cu sfântă evlavie eminesciană, 120 de ani dela naşterea cerească, adică de la trecerea la cele eterne a Luceafărului poeziei noastre naţionale româneşti.

Este cazul să ne amintim cu acest prilej aniversar cuvintele unui mare învăţat al Neamului Nostru, Simion Mehedinţi-Soveja, care în cartea sa  intitulată: ’’Creştinismul Românesc – Adaos la Caracterizarea Etnografică a Poporului Român’’ (Bucureşti, Cugetarea-Georgescu Delafras), dedicată Moldovenilor care au rămas credincioşi Moldovei lui Ştefan cel Mare şi, care a fost tipărită cu gândul  la refugiaţii din Basarabia, Bucovina şi Moldova dintre Prut şi Nistru. – Să-şi aducă aminte de 27 Iunie 1940).

Cuvintele lui Simion Mehedinţi au rămas pilduitoare, dar şi  cutremurătoare până şi în zilele noastre, deoarece ele ard în prezent şi vor arde şi în viitor pe toţi detractorii lui Mihai Eminescu şi ai Neamului Românesc de atunci, de astăzi şi de totdeauna.

Nu este deci de mirare că toate Concluziile  lui Simion Mehedinţi sunt întemeiate în primul rând pe Mihai Eminescu. ’’Ceea ce numim azi românism, adică esenţa firii noastre ca neam, nu-i altceva decât vechiul dacism, peste care s’a altoit învăţătura mai nouă a Creştinismului (idem, op.cit.p.164).

?n acest sens, afirmă Simion Mehedinţi, ’’Cazul lui Eminescu este cea mai bună dovadă. El s’a ridicat deasupra tuturor, nu numai prin facultăţile sale geniale, dar şi prin împrejurarea că a întruchipat mai mult decât toţi câteva elemente fundamentale: dacismul, limba veche şi’nţeleaptă şi creştinismul’’ (ibidem, p. 165).

Fără îndoială, identitatea eminesciană: Românism-Dacism, demonstrată, etnic şi istoric de Simion Mehedinţi, reprezintă peste secole şi milenii specificul naţional al Neamului nostru şi al Creştinismului Ortodox Românesc.

Acest specific naţional este întemeiat prin sinteza unică de Dacism, Latinitate şi Ortodoxie şi ne descoperă în eternitatea ei Sfânta şi  Adevărata Lege Românească a dăinuirii noastre naţionale şi creştine, Ortodoxe.

Iată de ce, în fiecare an, la 15 Iunie, simţim cum adie peste întreaga intelectualitate românească şi vlaho-românească, de pretutindenea, acelaşi har eminescian al Românismului şi al Dacismului integral, care transcende toate barierile şi ideologiile de tot felul, literare, culturale, artistice sau politice, şi ne uneşte în aceeaşi sărbătorire naţională a naşterii marelui poet fără de moarte în spiritualitatea eternă a Neamului nostru.

Este o celebrare luminoasă, etnică şi istorică fără seamăn, care urmează simbolic Zilei de 24 Ianuarie, Ziua naşterii României moderne sub alt sfânt al comuniunii româneşti, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza.

Dar şi naşterea lui Mihai Eminescu şi Unirea Principatelor Române, adică naşterea României moderne, se înscriu în istorie ca două evenimente cruciale, ale căror împliniri luminoase, etnice şi istorice, în vreme şi peste vreme, s’au dovedit cu adevărat providenţiale în dobândirea independenţei spirituale şi naţionale a României Mari, sub semnul naţional specific, Eminescian, al Românismului şi Dacismului  integral.

?n mod firesc, toţi Românii, precum şi toţi Vlaho-Românii, fără deosebire, citind versurile lui eterne, ne regăsim în Mihai Eminescu, întăriţi sufleteşte, sau umiliţi, îngenunchiaţi cu mintea în faţa Sfântului necontestat al poeziei româneşti.

Există o devenire a noastră, spirituală, în fiinţe româneşti, structurate după chipul şi asemănarea cea din veac a Neamului nostru, sub adumbrirea deopotrivă a Harului poetic şi al Dacismului Eminescian.

?n Mihai Eminescu, generaţie după generaţie, ne mişcăm, viem şi suntem, în harul lui cel sfinţit şi izvorîtor de viaţă românească, adevărată şi nemuritoare ca şi Neamul care se împărtăşeşte din limpezimile lui de cuget strămoşesc şi de simţire naţională.

?n Mihai Eminescu suntem trecuţi prin flacăra vie a credinţei sale strămoşeşti, în care patimile şi urile dintre noi sunt arse şi transfigurate în marea sa dragoste, eminesciană, pentru poporul român şi vlaho-român, cel  dreptmăritor şi mai ales îndelung răbdător, al cărui Luceafăr veşnic nu asfinţeşte niciodată.

?n Mihai Eminescu, şi numai în El, se împlineşte poetic, în aceeaşi limbă creştină, minunea comuniunii româneşti, ca toţi să fim una în faţa lui Dumnezeu şi a istoriei naţionale, înfrăţiţi cu strămoşii, ale căror idealuri sfinte de multe ori le-am uitat şi ale căror morminte uneori le-am trădat, niciodată însă definitiv, lăsându-le, când am fost biruiţi, să fie călcate în picioare şi batjocorite, pe însăşi vatra noastră strămoşească dela Burebista şi Decebal.

Şi tot în Mihai Eminescu, este restaurată sufleteşte etnicitatea, demnitatea şi autenticitatea firii româneşti în dacismul ei original şi ridicată la înălţimea geniului său creator, adică pe planul universalităţii, aşezându-ne ca Ţară Latină în rândul surorilor noastre de aceeaşi gintă şi al marilor popoare civilizate din lume.

Credem că nimeni nu mai poate nega miracolul eminescian al culturii româneşti din Ţară şi de peste hotare. Toţi cei ce suntem de un sânge şi de o credinţă cu Mihai Eminescu, descoperim uimiţi în El chipul din veac al fiinţării noastre în această lume minunată şi de minune a lui Dumnezeu, felul nostru original şi thracic, daco-roman, de a exista şi de a fiinţa etnic şi istoric prin suferinţă creatoare, îndulcită cu dorul de moarte eminescian, şi înfruntând româneşte vitregia unor vremuri potrivnice dăinuirii noastre naţionale şi creştine.

Pentrucă numai în Mihai Eminescu şi prin El doineşte durerea, bucuria şi eroismul unui popor întreg oropsit de soartă, dar blând şi credincios, iubitor de pace şi de omenie, care totdeauna şi-a apărat moşia şi legea lui strămoşească în sfânta dreptate naţională şi cu preţul vieţii sale, dar niciodată nu şi-a ridicat sabia împotriva altor neamuri decât spre a-şi apăra sufletul şi hotarele sfinte, strămoşeşti , ale dacismului său eminescian.

?n ceasurile noastre de cumpănă sau de cumplită deznădejde, ne reîntoarcem cu tragică încredere la Mihai Eminescu, la Sfântul, Marele Mihai Eminescu Românul, deoarece numai în El sufletele noastre se regăsesc în aceeaşi comuniune şi vibrează dureros la acelaşi unison naţional, şi numai în văpaia iubirii lui de Ţară şi de Neam, ele se înduioşează, cuminecându-se cu harul dacismului eminescian, care le dă conştiinţă naţională, încredere şi tărie în viitor.

La 120 de ani dela naşterea sa cerească - adică de la trecerea Sa la cele eterne, înţelegem, cutremurându-ne, că Mihai Eminescu şi-a crucificat de bunăvoie propria sa viaţă, cu moartea pre moarte călcând, pentru învierea noastră naţională din somnul cel de moarte, eliberându-ne din lanţurile unei ruşinoase înrobiri spirituale, streină de firea creştină ortodoxă, de tradiţiile şi de datinele sfinte româneşti, dar pe care ’’monstruoasa coaliţie’’ a păturei suprapuse de pe vremea lui încerca să o perpetueze împotriva poporului român.

Sunt concluzii care se impun dela sine. Prin puterea harului şi a dacismului său, de poet naţional creştin ortodox, Mihai Eminescu este adevăratul dezrobitor al sufletelor româneşti şi făuritorul spiritual al României Mari, unită poetic în aceaşi limbă naţională sfântă, transfigurată de geniul eminescian.

Aşadar, încheind aceste smerite gânduri omagiale şi aniversare, cuvine-se cu adevărat ca, în fiecare an, la 15 Iunie, sufletele noastre să se cuminece cu harul creştin ortodox, izbăvitor, şi transfigurat cu dacismul poeziei eminesciene, întru sfnţenia cea de taină a fiinţei noastre naţionale, şi mai ales, întru creşterea ei duhovnicească  după   chipul şi asemănarea nemuritoare a Sfântului  nostru Mare Poet Naţional, Mihai Eminescu Românul.

Vă mulţumesc! Aşa să ne ajute Dumnezeu!  

LILIANA POPA

Bunicului, străbunicului, stră-străbunicului meu....

Prin fața casei mele trec șiruri de străbuni
Mărșăluiesc cu mine, trădați spre alte lumi.
La Cumidava în ziduri au păstrat...
Onoarea și mândria veac de veac.

În fiecare zi, în fiecare noapte
Se odihnesc pe filele din carte.
Pe crucile din cimitir
Ce-au prins a mirosi a mir.

E ceață în România, în Balcani,
Întortocheate drumuri, cărările spre bani.
Am adunat atâta marunțiș prin buzunare,
Ca pot să îmbogățesc pe fiecare.

Dar nu mai pot să intru în cetate.
Arama curge în fântânile uitate.
Se înalță fluturi din altar
În catedrala mea cu mir și har.

 IOAN  MICLĂU-GEPIANU

Eternul drum

Evolutia:

   “Tu Române taie-ți caii,

Taie-ți boii,

Arde-ți carul,

Lasă-ți plugul,

Nu tot trage ca măgarul,

Și ca mutul!

Traditia:

  “Dar din ce am să traiesc?”

Evolutia:

  “Vine noul precum vezi,

Vin industriile, fumul,

Apa, focul,

Și e bine!

Doar să sapi sub tine locul,

Să sapi mine!”

Traditia:

   “Și acolo ce găsesc?

Parcă singur îmi sap groapa!”

Evolutia:

  “Omule, gasesti de toate:

Pietre scumpe,

Cărbuni, aur,

Și Uraniu;

Topești totul faci lumini,

Devii geniu!

Traditia:

  “Dar avem lumini din Ceruri,

Soare,

Lună,

Stele, ape,

Pe Pamant păduri și hrană,

Dumnezeu la toate!

Evolutia:

   “Și greseala-i omeneasca!

Te mai frigi,

Te-nneci,

N-ai pâine,

Mai și uiți de unde pleci,

Negândind la mâine…!

Traditia:

   “Nu-nțeleg nici cum ce zici!”

Evolutia:

 “Mâine iar te vezi pe drumuri,

Te repeți,

Dorindu-ți caii,

Boii,

Carul;

Deci involuezi continuu

Țin-te bine,

Și învață ”digitalul”.

 GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

  Aiud-Temnița-Iad și Raiul Deținuților 

                                        

   “Am rămas drept faţă de neamul meu, de

   Biserica mea, de idealul acesta al slujirii”.

   (Vasile Turtureanu-23 de ani de temniţă)

          Dacă, vreodată curiozitatea te îndeamnă să pleci din Cluj-Napoca spre Alba Iulia, capitala Marii Uniri, drumul tău trece prin Aiud care, are o amprentă istorică, bogată. Pe vremea dacilor nemuritori, Aiud se numea Brucla, târg de viticultori înstăriţi, cu oameni harnici şi meşteşugari pricepuţi. Martor al acelor vremuri imemoriale este Mureşul. Undele sale uneori line, alteori zgomotoase povestesc şi duc istoria mai departe, din tată în fiu şi nepot, din ţară prin Tisa şi prin Dunăre în alte ţări.

   Mureşul Voievodal îţi aminteşte de Întregitorul Daciei Mihai Viteazul care, a trecut cu vitejii lui pe acolo în drumul spre cetatea Bălgrad. Tot el, fratele Oltului viteaz şopteşte despre lăicerii dârjilor, neînfricaţilor şi nemuritorilor moţi: Horia, Cloşca şi Crişan, făcând şi o reverenţă Tribunului Avram Iancu, cu preotesele-amazoane şi cu dacii lui drepţi ca bradul. Lui Axente Sever, unul dintre fruntaşii de seamă ai Revoluţiei de la 1848, îi poartă o pioasă şi caldă amintire.

   Mureşul a fost şi rămâne camaradul de nădejde şi de încercare al bravilor noştri ostaşi, eroi şi martiri în cursul istoriei şi în mod expres în timpul războaielor purtate pentru Întregirea Neamului nostru dacoromân.

   Deşi ştie atâtea şi atâtea despre uriaşa mogâldeaţă habsburgică, cocoţată pe trei etaje, cu trenă lungă şi gri, tace, suspină, lăcrimează şi cu capul plecat oftează...

   Doar marele geniu al Psalmilor de Suferinţă, Radu Demetrescu Gyr, martor, erou, mărturisitor, martir s-a încumetat să strige din adâncul sufletului său plin de lumină:

   „Ardealul de azi nu-şi mai cântă senin/ Rapsodia unui eroic destin/ Ci numai un cântec se-aude zălud/ Aici e Aiudul! Aici e Aiud!// Codrul la dârze răscoale părtaş/ De-l întrebi despre Horia, eroul trufaş/ Răspunde ecoul cuminte şi nud/ Aici e Aiudul! Aici e Aiud!// În van întreba-vei izvor cu izvor/ Străbuna poveste cu vaşnic ctitor/ În susul primi-vei răspunsul lui ud:/ Aici e Aiudul! Aici e Aiud!// Aici e Aiudul! Aici e Aiud!/ Străbate prin inimi refrenul durut/ Aici unde viaţa îţi cântă un imn sfânt/ Un neam se-nconvoaie cu fruntea-n pământ.// Satan de-ar scoate ca vechiul lui vad/ Ar fi să se cheme altfel decât iad/ Ar spune-o desigur cu zâmbetul crud/ Aici e Aiudul! Aici e Aiud!” ( apud., Gheorghe Laghiu, Aiud-am fost martor. Eksperimental Forlag Aarhus Cluj-Napoca, 1999, p. 15-16)

   În veacul al XVII-lea, sub habsburgi Aiudul devenea Comitat şi închisoare-tribunal.

   Cei mai demni români, oaspeţi ai temniţei au fost fruntaşii răscoalelor ţărăneşti izbucnite între 1839-1847, între care s-a remarcat marea eroină Ecaterina Varga, spranumită „Doamna moţilor”. (Gheorghe Laghiu, Aiud..., p. 22)

   În acea vreme sinistra închisoare a înclinat înspre opţiunea de a fi gazda deţinutelor femei, după care ia o scurtă pauză de 7 ani, 1873-1880, când devine închisoare-tribunal. Între 1881-1882 temniţa s-a înnoit cu renumitul şi ultratemutul Pavilion cu 64 de celule, „Zarca”, însemnând cuşcă în limba vecinilor maghiari.

   În 1889-1892 s-a înălţat în forma literei „T”, Pavilionul cu 3 nivele, cu plase de sârmă care încorpora 312 celule normale, plus 8 celule fără lumină, „la neagra”, destinate doar românilor creştini ortodocşi de „24 carate”. La rândul său Celularul „T” era împărţit în două subcelulare, prevăzute cu balustrade ce te conduceau spre uşile grele din lemn masiv, care reprezentau emblema celulelor. (Gheorghe Laghiu, Aiud..., p. 22)

   Temniţa-ctitorie a împărătesei Maria Tereza, cu aspect de cavou habsburgic i-a primit pe deţinuţii politici, în speţă pe religioşii naţionalişti, duşmani ai regimului ateo-comunist, cu geamurile camuflate, cu obloane groase şi grele, cu gratii în doliu roase de vremuri, cu uşi ferecate în lacăte surde, cu vizetă sfredelitoare care cenzura orice tremur, murmur, undă de lumina, şoaptă, adevăr, aer, inspiraţie şi respiraţie.

   O dată ce treceai de poarta închisorii, Calea vieţii urca înspre drumul Calvarului.

   Grigore Caraza, martor, victimă, supravieţuitor, mărturisitor dă altă configuraţie Academiei Ortodoxe Aiud. Celularul mare cu amprenta literei „T”, avea 4 nivele, cu 78 de celule pe fiecare, la care se adăugau alte două mari saloane. În braţele închisorii stătea puiul ei-Zarca-„o clădire cu parter şi etaj, totalizând 70 de celule-ridicată din ordinul împărătesei Maria Tereza, pentru osânda bieţilor români ardeleni.

De acest lucru s-a ocupat Samuel Brukenthal, guvernatorul Ardealului şi, totodată unul dintre amanţii săi, aceeaşi persoană care a înfiinţat muzeul din Sibiu şi care îi poartă numele.”( Grigore Caraza, Aiud Însângerat, Ed. Vremea XXI-2004, p. 54)

   La subsolul Celularului mare, aşteptau îngrozite două camere de tortură, prevăzute cu câte un butuc unde era instalat cel izolat cu cătuşe la mâini şi lanţuri la picioare, obligat să-i dea ocol 17 ore din zi; sau cu verigi de fier fixate în beton între care victima era aşezată pe spate, fixată cu lanţuri de mâini şi de picioare, iar peste betonul rece, iarna se mai arunca frecvent găleţi cu apă pentru deliciul gardienilor.

  

   Izolarea des atribuită, des aplicată făcea parte din programul programat de distrugere a oricărei rezistenţe fizice, psihice, morale, spirituale, religioase, culminând deseori cu omorârea sărmanei victime nevinovate sau paralizarea ei pe veci.

  

   „Am coborât din celular cu <<haina în cap>>, am străbătut o curte pietruită, cam 50 de paşi, am coborât trepte de piatră, cu zeghea peste cămaşe, cu un prosop şi o batistă, am pătruns în gheţăria izolării. Uşa grea de metal s-a trântit cu zgomot. Am fost introdus într-o încăpere lungă de 8 metri, lată de doi şi înaltă de peste 4 metri. Fereastra mică de sus nu avea geam. Curentul tăia ca briciul. În fiecare dimineaţă se arunca pe jos o găleată de apă (pentru curăţenie?), care îngheţa imediat. Mâncare? Odată la trei zile raţia de celulă, adică 100 de grame de pâine, şi gamela de fiertură rece, în cele două zile, e drept, ne dădea o gamelă cu apă caldă.”  (Ilie Tudor, De sub Tăvălug, Constanţa-2010, p. 59)

   Oraşul Aiud încorporat judeţului Alba, o vreme fiind capitală de judeţ, poartă în amintirile sale şi numele contelui Bela Bethlen. Anagrama numelui Bela este Abel, de la Abel cel ucis de fratele său Cain. Bethlen vine de la arhicunoscutul Bethleem.

   L-am pomenit pe acest grof, asupritor de ţărani, defăimător de români, fiindcă o rămurică amară din el, tot Bela Bethlen a fost colegul de celulă între aprilie-mai 1951, al celulei 253, cu nemţeanul Grigore Caraza, despre care îşi amintea cu amărăciune că „era un tip înfiorător şi mare duşman al românilor.” (Grigore Caraza,op.cit., p. 134)

   Penitenciarul Aiud devine în veacul al XX-lea, 1905-1937, închisoare de bărbaţi, primindu-i cordial, atât pe delicvenţi cât şi pe politici. În anul 1928, Codul Penal îşi desfăşura privarea de libertate astfel:

   „Aiud: corecţie-recluzie-muncă silnică;/ Braşov: recluzie;/ Bucoavăţ: recluzie;/ Caransebeş: corecţie;/ Craiova: corecţie;/ Constanţa: corecţie;/ Cernăuţi: arest-carceră-carceră grea;/ Chişinău: corecţie;/ Cluj: toate categoriile de pedepse;/ Doftana: recidivişti, pedepse disciplinare;/ Focşani: corecţie;/ Galaţi: corecţie;/ Gherla: institut corecţional; Iaşi: corecţie;/ Mărgineni: recluzie;/ Mislea: femei, toate categoriile de pedepse;/ Ocnele Mari: muncă silnică;/ Oradea: corecţie;/ Satu Mare: corecţie;/ Suceava: arest, carceră, carceră grea;/ Văcăreşti: corecţie.” (Gheorghe Laghiu, Aiud..., p. 28-32)

   Amprenta habsburgică alterna cu zidurile grele, ursuze, posace pe care tremurau şirurile de sârmă ghimpată, cu zvâcnirile reflectoarelor, cu soldaţii ghemuiţi la pândă.

   Podelele prinse în stigmatul ţintuit de grofii maghiari, scrijelite de timp, roase de secole, injectate de suferinţă îşi aşteptau flămânde victimele curate spre devorare.

  „Afurisitul şi draconicul ctitor al acestui adevărat Turn al Londrei, plantat şi transplantat în cetatea Carpaţilor, este o urâciune, un cimitir viu, care respiră prin gratiile dese, ruginite, sinistră rămăşiţă a Habsburgilor de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Bastilie românească, ea n-a fost niciodată răgaz de gândire, nici spionului prins cu acte la sân, la frontieră, nici, mai ales, dizidentului politic care-şi aştepta călăul în zori de zi, după tipic, ca pe o izbăvire.” (Vasile Scutăreanu, Prin gulagul valah Ed. Majadahonda, Bucureşti-1995, p. 42-43)   

   Temniţa împărătesei habsburgice, izolată perfect, cu orice aerisire astupată, a forţat timpul să-i adauge arhitectural celulelor fioroase, rozătoare de sănătate şi sugrumătoare de vieţi, câteva crăpături, prin care să îndrăznească un licăr ţâşnit din albastrul minunatei fărâme de cer.

   „Timp de peste 200 de ani, bieţii români au umplut aceste celule de aspră pedeapsă. Acolo au făcut osândă cei mai mari oameni ai neamului românesc, profesori universitari, savanţi, foşti miniştri, oameni de cultură, politicieni şi tot acolo au murit 34 de generali vestiţi, eroi din ultimul război mondial. Nici nu bănuiam atunci că în Aiud voi executa 18 ani de temniţă grea, din care 8 ani numai în această Zarcă.”  (Grigore Caraza, Aiud Însângerat..., p. 54)

   Închisoarea era prevăzută însă şi cu Ateliere de lucru în care se executau mobilă, confecţii din metal, de către deţinuţi în două schimburi. Munca era extenuată, fiindcă norma era peste putinţa de a se realiza, nici în condiţii perfect normale, dar mai ales în condiţiile inumane în care se zbăteau acele umbre de oameni, de creştini de elită.

   Şi cum toate aceste condiţii vitrege, draconice, dramatice nu erau de ajuns, la ieşirea din fiecare tură, deţinuţii aveau parte de o adevărată furtună de lovituri aplicate de gardienii înşiraţi în cordon de o parte şi de alta cu uneltele de lovire, ce cădeau năprasnic ca o avalanşe asupra bieţilor suferinzi.

   „Din câte ştiu, temniţa avea 275 de gardieni, dar în acel cordon cred că erau cel puţin 220-230. Îmbrăcaţi în albastru, fiecare având în mână bâte, răngi, bucăţi de metal, picioare de pat sau tulpini de arbuşti, formau un culoar sinistru, numai al morţii.” (Grigore Caraza, Aiud Însângerat..., p. 168)

   Contrastul închisorii Aiud în vremea regimului comunist, privind temnicerii de pe partea terorii şi oamenii culţi de pe baricada deţinuţilor politici-religioşi era atât de evident, încât măsura lor părea ca de la pământ la cer.

   Vocabularul gardienilor din clasa delicvenţilor, cu sau fără nici o clasă, cuprindea doar câteva cuvinte-expresii proletare: alinierea, banditule, „afară bandiţilor”, „crucea mătii”, deşteptarea, drepţi, executarea, „faţa la perete”, „grijania mamii voastre”, „hristoşii mătii”, „iadul vă mănâncă”, „ia-l pe cinci şi ţine aproape..., încolonarea, „legea sunt eu”, „morţi veţi ieşi de aici”...

   „Îţi poţi închipui cam ce dialog puteau purta aceşti gardieni cu o cultură monosilabică, cu oameni ca: Petre Ţuţea, Radu Mironovici, Dumitru Stăniloae, Ioan Victor Vojen, prinţul Ghica, Calciu Dumitreasa, Dumitru Groza, Luca Dumitrescu, Ilie Niculescu, Nelu Rusu, Mircea Nicolau, Aurel Călin sau mai tineri ca Liviu Brânzaş, Florian Dumitrescu, Virgil Ioanid, Mircea Dumitrescu şi alte nume celebre. Pot să-ţi spun doar că Stere Mihalexe îi ştia pe Lucian Blaga, Dostoievschi, Thomas Mann şi pe alţii din scoarţă în scoarţă.”  (Gheorghe Laghiu, Aiud..., p. 42)

   Temnița  Aiud-ului  are crestată istoria  calvarului  titanilor demnităţii şi culturii noastre creştin-ortodoxe: prinţul Alexandru Ghica, savantul aristocrat George Manu (mort la Aiud), filosoful, fost ministru Mircea Vulcănescu (mort la Aiud), teologul, pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae membru al Academiei Române, eminentul filosof Petre Ţuţea, genialul poet Radu Gyr, teologul, poetul Nichifor Crainic-membru al Academiei Române, filosoful Ioan Petrovici, membru al Academiei Române, preot militar, istoric fost prizonier la ruşi Dimitrie Bejan, ilustrul general Gabriel Negrei, prof. univ. dr. Istrate Micescu (mort la Aiud), inginerul-poet Dumitru Oniga din Stupca lui Ciprian Porumbescu, inginerul Dumitru Cristea, inginerul Manciu-fost director al Uzinelor Reşiţa (mort la Aiud), Mircea Cancicov-ministru de finanţe (mort la Aiud), Alexandru Georgescu, inginer (mort la Aiud), directorul cotidianului „Porunca vremii” Ilie Rădulescu, prefectul judeţului Neamţ Darie Teodorescu (mort la Aiud), comandantul Batalionului 13 Vânători de Munte-Târgu Neamţ, Florin Isar, colonelul Eminescu, fiul lui Matei Eminescu, mezinul frate al lui Mihail Eminescu, căsătorit cu Porfira Sadoveanu, Vasile Turtureanu din Suceava, tot cu 23 de ani executaţi în temniţă, părintele Constantin Stoicescu, Victor Biriş și mulți, mulți alții...

   Majoritatea dintre ei ar fi putut pleca din țară înainte de a fi întemnițați dar au preferat să nu o facă. De ce oare ?!

   Conștiința că lupta cu vrăjmașul se dă pieptiș, curajul de a înfrunta soarta lor ce se regăsea în soarta țării atât de greu încercată, dar mai ales educația creștin-naționalistă, care nu admitea compromisul cu idealurile adânc înrădăcinate în întreaga lor ființă i-a determinat să rămână și să-și asume jertfa propriilor vieți.

   Uniți în suferință, deținuții politici de la Aiud au atins culmile trăirii în comuniune cu suferințele tuturor celorlalți camarazi de calvar care își ridicau ruga curată către Bunul Dumnezeu.

   Așa au reușit să se susțină reciproc și să aducă Raiul adevăratei IUBIRI  față de aproapele său în locul ce se dorea mormântul creștinismului ortodox românesc.

   Pentru că Raiul fiecăruia dintre noi, dacă vrem să ne dovedim creștini,  nu este bunăstarea proprie ci bucuria de a aduce celui de lângă tine un strop măcar de mai bine...

EDGAR CAYCE 

Efectele rugaciunii "Tatal nostru"

Boala vine din păcat

Astfel, vindecarea oricărei afecţiuni va veni de la sine. "Spiritualitatea, activitatea mentală şi corpul fizic formează un «tot», deşi se pot separa şi funcţiona separat şi chiar în detrimentul celeilalte părţi. Faceţi-le să coopereze, reuniţi-le în programul lor şi astfel veţi avea o energie mai mare în activităţile voastre", spunea Cayce. El mai afirma că orice boală vine din păcat. "Boala este păcat (fie că acest păcat a fost comis pe plan fizic, mental, spiritual), este rezultatul erorilor manifestate pe Pământ... căci păcatul nu este decât întoarcerea împotriva Adevărului şi Luminii şi astfel afectează corpul fizic. Căci corpul este Templul lui Dumnezeu Viu... Încălcarea legii aduce necazul, tristeţea, boala pe Pământ... Nimeni nu-şi poate urî vecinul fără să sufere de stomac sau ficat! Nimeni nu poate fi gelos şi nervos fără să aibă tulburări digestive şi cardiace!

Ura şi gelozia provin din frică. Din frică izvorăsc aproape toate relele omenirii: frica de sine, frica de ceea ce gândesc alţii despre noi, frica de imaginea pe care ceilalţi şi-au făcut-o despre noi etc. A depăşi frica înseamnă a ne umple fiinţa mentală şi spirituală de ceea ce alungă frica, adică iubirea manifestată în lume prin Acela care S-a dăruit răscumpărării noastre. Iubirea, credinţa, înţelegerea acestor legi alungă frica. Mânia este o otravă pentru tot organismul... Resentimentul produce în organism acele secreţii care împiedică buna funcţionare a diverselor sisteme (circulator, digestiv, respirator etc.). Este necesar să ne purificăm corpul şi să oprim secreţia de otrăvuri care dereglează organismul, îmbolnăvindu-l. Fiecare atom este un univers. El acţionează într-un sistem de energie ordonat din corp, dar poate crea energii de ruptură prin toxinele pe care le produce. Acestea trebuie eliminate din corp prin diverse sisteme (respirator, circulator, digestiv etc.). Purificarea spirituală şi fizică amână procesul de îmbătrânire. Menţinerea echilibrului între asimilare şi eliminare poate prelungi viaţa nebănuit de mult.

Rolul glandelor
Edgar Cayce remarca, în mod special, rolul capital al glandelor endocrine în protejarea sănătăţii, aspect neglijat de medicină, care nu acorda importanţă sistemului endocrin în apariţia bolilor. În lecturile sale, Edgar Cayce spunea: "Sistemul glandelor este sursa tuturor activităţilor omeneşti, a tuturor dispoziţiilor, a tuturor stărilor sufleteşti, a tuturor temperamentelor şi a diversităţii firilor şi raselor... Frica, mânia, bucuria, toate aceste energii afective sunt legate de activitatea glandelor endocrine, producând acolo secreţii (hormonale) care se vor răspândi în tot organismul... Ochiul, nasul, creierul însuşi, traheea, bronhiile, plămânul, inima, ficatul, splina, pancreasul nu-şi pot îndeplini rolul decât cu ajutorul sistemului care le permite să se reînnoiască, adică ansamblul funcţiilor glandelor... Plecând de la aceste glande se creează boala sau vindecarea. Fiecare dintre glande corespunde nu numai unei funcţii precise, dar şi unei vibraţii colorate şi sonore, unui element al Pământului, unui semn astrologic sau influenţei unei planete."

Cayce arată ca pituitara (hipofiza), cea mai înaltă glandă a corpului, este legată de lumină şi se dezvoltă în tăcere. Glanda pineală (epifiza) este punctul de plecare pentru construirea embrionului în pântecul mamei. Tiroida intră în acţiune când trebuie să luăm o decizie şi să acţionăm. Timusul corespunde inimii. Suprarenalele sunt centrul nostru emoţional şi acţionează asupra plexului solar. Celulele lui Leydig (Lyden) sunt centrul echilibrului masculin-feminin şi gonadele sunt motorul corpului fizic. Boala se declanşează în corp prin otrăvurile secretate în centrii glandulari, prin atitudinile negative. Vindecarea se produce activând energiile prin centrii corpului (chakra) direct legaţi de glande, un mijloc fundamental pentru această activare fiind meditaţia, rugăciunea.

Tatăl Nostru
Astfel, Cayce, în lecturile sale, a comunicat un lucru incredibil, corespondenţa dintre versetele rugăciunii "Tatăl Nostru" şi principalele glande endocrine. Anumite cuvinte din rugăciune reprezintă mantre (cuvinte-cheie) care declanşează deschiderea unei glande, şi anume: Tatăl Nostru, care eşti în ceruri deschide glanda pituitară, Sfinţească-se numele Tău deschide glanda pineală, Vie împărăţia Ta şi Precum în cer deschid glanda tiroidă, Facă-se voia Ta,(...) şi pe Pământ deschide glanda timus, Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi deschide gonadele (glandele sexuale masculine şi feminine), Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri  deschide suprarenalele, Şi nu ne duce pe noi în ispită deschide celulele lui Lyden (sau Leydig, care nu sunt chiar o glandă, ci un ansamblu de celule secretoare de hormoni, localizate sub ombilic şi deasupra gonadelor), Ci ne izbăveşte de cel rău deschide glanda timus, Căci a Ta este împărăţia deschide glanda tiroidă, şi puterea deschide glanda pineală, şi mărirea deschide glanda pituitară, Amin.

Corpul uman are centrii energetici din partea superioară în legătură cu energiile cerului, iar cei din partea inferioară în legătură cu energiile pământului. Partea superioară a corpului uman este legată de viaţa spirituală, iar cea inferioară este legată de viaţa fizică, respectiv cu plăcerile ei legate de materie (mâncare, sex etc.). O funcţionare corectă a corpului este asigurată de deschiderea tuturor centrilor lui, atât a celor superiori, cât şi a celor inferiori. Rugăciunea "Tatăl Nostru" deschide până la jumătatea ei, de sus în jos, centrii energetici, glandele organismului, iar de la jumătate până la "Amin" verifică deschiderea lor de jos în sus. Spusă cu credinţă, această rugăciune face ca un fior interior, ca un curent, să străbată corpul din cap până în picioare. Este dovada că nu există blocaje în circuitele energetice ale corpului. Din punct de vedere religios, explicaţia constă în producerea unui fior creat de Divinitate, care a ascultat ruga credinciosului.

Terapii
Iată că vindecarea, de orice natură ar fi, constă în modificarea vibraţiilor Eului interior, în a pune ţesuturile vii ale corpului în rezonanţă cu Energiile Creatoare, Divine.  Aşadar, rugăciunea transformă mentalul şi fizicul celui care se roagă. Cayce s-a referit în lecturile sale şi la alte metode de tratament folosite în medicina alternativă, pe care doar le amintesc, astăzi fiind foarte mediatizate. Astfel, el a vorbit despre fitoterapie, dietoterapie, tratamentul cu argilă, cu ajutorul apei, clismelor, importanţa exerciţiului fizic, a masajelor, a terapiei osteopate, a postului, cristaloterapiei, cromoterapiei, meloterapiei, aromaterapiei şi chiar a terapiei prin voce.