Cum poți să scrii o piesă de teatru bună

de Puși Dinulescu

    Cum poți să scrii o piesă de teatru bună

                                                          I

          Prima condiție ca să scrii o piesă de teatru bună este să nu fii bou. Un bou are ochii împăienjeniți și tot timpul rumegă ceva.

          Apoi, se baligă… Poate să balege şi-o piesă…

          Dar pe mine nu biologia sau psihologia animală mă interesează.

          Mă interesează fascinația.

          Care se face, însă, și cu tehnică, nu numai cu geniu.

          Poveștile lui Hamlet, Treplev, Cațavencu sau Marin Miroiu sunt pentru mine și desigur, nu numai pentru mine, cele mai fascinante povești de scenă, dar, după cum am să demonstrez aici, își datorează valoarea nu numai inspirației, ci și tehnicii de punere în dramă.

                                               

Un loc pentru o poveste

          Teatrul înseamnă un loc pentru o poveste.

          Chiar cuvântul teatru înseamnă şi loc. Nu se vorbeşte câreodată de teatrul acţiunii ca pentru locul acţiunii sau chiar de teatrul dramei, ca variantă pentru locul dramei? Ba, parcă, da…

Teatrul, deci, e un loc.  Aşa cum filmul, care e vărul lui mai tânăr, se caracterizează mai mult prin mişcare… Nu-i spun americanii şi movie? Nu spune undeva André Bazin că filmul este o mumie a mişcării? Ba, parcă, da… Şi ce e, oare, altceva mişcarea decât spaţiu parcurs în timp?

Teatrul nu e o mumie  a unui loc, dar găzduieşte fantoma unui loc… şi fantomele unor întâmplări din acel loc…

Şi chiar dacă într-o piesă acţiunea se mai şi deplasează, o piesă înseamnă, totuşi, mai mult decât orice, un loc, un loc al întâlnirii sau, dacă vreţi, fantoma unei întâlniri, legată pentru întotdeauna de un loc…

          Terasa unui castel regal, o scenă improvizată pe malul unui lac, o gară prăpădită, de provincie și-n fine, casa prefectului, dintr-un județ românesc de la început de Belle-époque, sunt locurile, unde izbucnesc aceste povești.

          Şi fiindcă acum, practic, nu se mai foloseşte cortina, domnul regizor şi domnul scenograf trebuie să fie atenţi, că spectacolul începe odată cu intrarea spectatorului în sală, chiar dacă luminile de scenă încă nu s-au aprins…

                                   Un Big Bang  sau un disruption  

          În teatru, domnilor, fiți atenți, fără un Bing-Bang, însă, care să vină cam cel mult până prin minutul 20 sau, hai, 30, maximum, nu se poate! De ce? Păi... altfel spectatorii încep să se foiască, să-i bântuie tot felul de necesități fiziologice și fiindcă, de rușine, nu le vine să se ridice, își scot de prin buzunare, din poșete sau câteodată chiar din sarsanale, clasicele țiple cu acadele sau cu alte căcaturi, bune de ronțăit sau măcar de supt.

          Spectatorul împrumută spectacolul cu răbdarea lui aceste 2o-3o de minute, dar acum vrea și el ceva bun, vrea lovitura, vrea disruption-ul, de care vorbesc naratologii americani, vor intriga... Adică, vor să fie intrigați!

          E o regulă, pe care marii dramaturgi o respectă.

          Cel mai grăbit din cei patru tați de mari piese și personaje, aleși de mine, este Caragiale.

          În O scrisoare pierdută, lovitura sau intriga, adică Big Bang-ul ăsta, este introdus încă din scena a patra a actului întâi, când Trahanache îl informează pe Tipătescu despre șantajul dezlănțuit de Cațavencu, la numai 10 pagini de la început, în ediția, pe care o am în față (I. L. Caragiale Teatru, Unicart, 2013), piesa fiind cuprinsă de la p. 91 la 200, deci pe 110 pagini. Scena de care vorbeam începe la pagina 100, după ce s-a consumat o expozițiune, care este numai a 11-a parte din piesă.

          Dramaturgii proști o țin, așa, langa, cu expozițiunea, toată piesa. Uită să mai bage intriga sau bagă cel mult o pseudo-intrigă, dar intriga, dacă nu e pregnantă, nu e deloc.

          Însă introducerea conflictului se desfășoară și ea pe niște pagini, fiindcă și scenele 5 (Tipătescu. Apoi, Zoe) și 6 (Farfuridi, Brânzovenescu. Apoi Tipătescu), servesc scopului construirii Big Bang-ului, a loviturii, care-i pocnește, deodată și pe Trahanache și pe Zoe și pe Tipătescu, dar, printr-un ricoşeu, și pe nedespărțiții Farfuridi și Brânzovenescu.

          În total, scenele 4, 5 și 6, din ediția asta a mea, au, de la p. 100 la p. 111, un număr de 12 pagini, deci cam tot atât ca expozițiunea, dar numai că domnul Caragiale, printr-o mișcare genială, mai pune niște gaz peste foc, introducând acum scena a șaptea, în care apare vinovatul inocent al intrigii, încurcăturii, Big Bang-ului, cum vreți să-i spuneți, care încă nu știa, săracul, că scrisoarea, pe care o găsise întâmplător, i se furase.

          De la pagina 111  la 116 se pune astfel bomboana pe coliva liniștii celor doi amanți, atât de importanți în acel județ: ea fiind soția baronului local, nu? Iar el, săracul, ditamai prefectul!

          Păi, să nu adăugăm și astea trei-patru pagini la segmentul de introducere a conflictului, ca un fel de coda, ca-n muzică?

          Știu și eu? Unde mai pui că se apropie foarte tare finalul de act, iar pe vremea lui Caragiale decorul fiind neapărat realist, nu glumă, se făcea, obligatoriu, acum, pauză,  mai ales că în actul doi acțiunea se muta din locuinţa prefectului în  casa lui Trahanache. Și nu se făcea să fie la fel cele două case! Iar pentru că venea pauza, mai trebuia ca finalul de act să agațe spectatorul pentru ce va urma.

          Și de-aia mai bagă Nenea Iancu două scene până la sfârșitul actului: una ca să-l scoată din casă pe inoportunul Cetățean, care știa prea multe și alta ca să introducă a treia  fază-parte, aceea a Desfăşurării acţiunii, cum i se spune îndeobște, adică, aici, a eforturilor de recuperare a scrisorii compromiţătoare, fapt care să ducă la rezolvarea conflictului şi a reinstaurării echilibrului la tripleta, care conduce acel judeţ.

          Sigur că actul nu se poate termina într-o blegeală și, după expedierea Cetățeanului, Trahanache vine furtunos, Zoe se preface că leșină și-i cade-n brațe, iar Tipătescu are măreția unui general pe câmpul de luptă, care dă ordine simple și clare, ca apa de izvor:

          — Du-te, Ghiță, ia jandarmi... viu ori mort, trebuie să mi-l aduci la poliție, acuma într-un moment...

          Mai subtil decât ceilalți doi, Trahanache anunță, însă, că e gata să declanșeze un contra-șantaj, fiindcă l-a prins pe dușmanul comun  „cu alta mai boacănă”!

          De fapt, ce m-a interesat pe mine a fost desigur tot lovitura, căreia am încercat să-i caut limitele, pentru a o putea întinde pe masa mea de disecție și acum o să compar și cu felul cum se dă lovitura și în celelalte piese alese.

          Hai, să ne ducem la Hamlet.

          Am în față ediția William Shakespeare Opere, II, traducere de Violeta Popa și George Volceanov, pentru Editura Paralela 45, din 2010. Aici sunt toate cele 3 versiuni cunoscute ale piesei, dar o să mergem, așa cum se obișnuiește, pe cea din 1623, care e ultima.

          Tot așa, ca la Scrisoare, să vedem unde se aplică lovitura și până unde se desăvârșește.

          Întâlnirea lui Hamlet cu fantoma tatălui, care-i dezvăluie că n-a murit de moarte bună, ci asasinat de actualul rege, fratele lui (unchiul lui Hamlet), este lovitura, care declanșează furtuna. Fantoma cere răzbunare și Hamlet jură să-și ducă la îndeplinire această sacră însărcinare.

          Între paginile 339 și 486 este piesa, iar lovitura vine odată cu scena a cincea, la pagina 364. Și durează până la pagina 371, când se încheie, dealtfel și actul întâi.

          Piesa are 148 de pagini, în ediția asta. Expozițiunea s-a făcut între paginile 339 și 363, deci pe 24 de paagini. Cât e 24 din 148, a câta parte? Cam a șasea... Vezi că Shakespeare e mai ticăit decât Caragiale, care, pentru expozițiune, nu avea nevoie decât de a 11-a parte din piesă!

          Finalul actului întâi la Hamlet cade (sau, mai bine zis, lovește) odată cu jurământul, încheimd formularea Big Bang-ului sau introducerii loviturii.

          Dar de ce oare Shakespeare nu are nevoie de scene de agățare? Nu sunt foarte sigur, dar bănui  că Will, având la dispoziție o scenă elsabethană, cu decor multi-funcțional, care era mai mult simbolic, putea să sară liniștit cu acțiunea dintr-un loc în altul, fără să deranjeze pe nimeni, iar șmecheria asta cu pauza, nu știu cum era pe vremea lui, că n-oi fi eu chiar atât de cult, cum mă dau, iar să m-apuc acuma, pentru chestia asta, să mă bag prin tratate și trătățele, nu numai că n-am niciun chef, dar pentru așa ceva sunt alții mai îndrituiți, să zicem...

          O singură chestiune a mai rămas nelămurită. Care dracu’ o fi aia? Am ajuns să uit de la mână pân’ la gură!

          A! Da! E vorba de introducerea loviturii în O scrisoare pierdută. Păi, dacă până la urmă am convenit că introducerea loviturii se prelungește până la sfârşitul actului întâi, atunci această fază-parte are 17 pagini și nu 12! Dar , de fapt, sunt 16, că, practic, partea asta începe de la pagina 101!

          Dar era mai bine ca să fac treaba asta-n procente, pentru a nu mai mă-ncurca p-ormă! Dar acum, nu!

          Și totuși, n-am ce face! Dacă nu mă ocup acum de procente, se face dezastru!

          Niciodată n-am fost tare la matematică, dar, uite, c-am răzbit! Iată, rezultatele! Care sigur că sunt aproximative, dar foarte aproape, totuşi… La Caragiale expozițiunea e 9%, iar la Shakespeare e 16,34 %, Big Bang-ul fiind la Caragiale de 14,45%, iar la Shakespeare de 5%, doar!

          Mi se pare semnificativ! Gravitatea conflictului din Hamlet are forța unei găuri negre! Și n-are nevoie de multe cuvinte!

          Deci, ce-avem până acun?

Piese                                Expozițiune         Big-Bang sau Introducerea

Conflictului sau Intriga   

O scrisoare pierdută                     9%                                    14,45%

Hamlet                                        16, 34%                                  5%

          Mergem mai departe! La Steaua fără nume și la Pescărușul. Hai, întâi, cu Pescărușul.

                            

Introducerea conflictului în Pescăruşul

Folosesc ediția A.P.Cehov Teatru, apărută la Grammar, în 2008, traducere semnată de Moni Ghelerter și R.Teculescu, unde Pescărușul este între paginile 7 și 57.

          Expozițiunea merge de la p.7 la 13, cel puțin după o primă vedere, etalându-se câteva cupluri, toate dezechilibrate și de-aceea destul de nefericite: Medvedenko, Șamraeva și Treplev iubesc, dar nici Mașa, nici Dorn sau Nina Zarecinaia nu prea catadicsesc să răspundă pe potrivă.

          La pagina 13, se introduce conflictul, odată cu prezentarea unui spectacol, pe o scenă improvizată, în mijlocul naturii, lângă lacul de pe proprietatea unuia, Sorin, fratele marii actrițe Arkadina, mama junelui Treplev, care, în calitate de autor și de regizor al unei piese moderniste, vrea să rupă gura tărgului. Pe scenă, ca unică interpretă, se exhibă Nina, fata unui proprietar vecin, despre care am văzut că nu-i foarte entuziasmată de curtea pătimașă, pe care i-o face neofitul autor-regizor. Spectacolul abia începe, că și izbucnește un scandal.

          Hai, să facem analiza izbucnirii scandalului. Pe care, în niciunul din spectacolele văzute, nu mi se pare a se fi găsit capsa detonantă. Parcă nici chiar în spectacolul lui Andrei Șerban, care a folosit o altă traducere, a Mașei Dinescu, dar neavând-o-n față, poate nici n-a fost publicată încă, am să mă refer doar la traducerea bătrânului Moni. Iată, momentul de care e vorba.

Alături de Dorn și Polina Andreevn, care sunt deja acolo, apar și alți șase spectatori la cómedie: Arkadina, marea actriță și mama lui Treplev, cu amantul ei, marele scriitor Trigorin; Sorin - fratele Arkadinei și deci unchiul lui Treplev; Șamraev - administratorul moșiei şi soţul Polinei Andreevna, Mașa - fiica lor și Medvedenko, învățătorul, care o iubește pe Mașa. Lume puțină, dar bună!

          Scandalul ăsta are doi timpi. În primul timp, lumea, abia venită, continuă conversațiile relaxate de pe drum și începe să se așeze, când, deodată, apare și Treplev, lângă scenă. Maică-sa îl abordează, cu un ton, pe care eu îl simt miștocar-scenic, afectat și oarecum șăgalnic, voit poetic  și declamator:

          — Moi milîi sîn, kagda je nacialo?

          Adică:

          — Fiul meu iubit, când începe?

          Dar tonul ăsta, prea relaxat și cam ironic, nu-i convine fiului. Se cunoaște că are mult trac, dar nu numai atât, sunt gânduri potrivnice și rele, resentimente față de legătura ei cu acest Trigorin, care a luat locul tatălui lui în patul ei. De aceea, îi răspunde pe un ton destul de aspru, încă de-acum, în ciuda  informației simple:

— Cerez minutu. Prașu terpeniia.

          Adică:

          — Peste-un minut. Te rog, răbdare...

          Dar maică-sa are impresia că trebuie să pluseze în joaca ei, hai, să-i zicem, de-a teatrul. Și comite o mare greșală, începând chiar să joace, reproducând din scena Reginei cu fiul ei, Hamlet, din Hamlet:      

—  Moi sîn, tî oci abratil mnie vnutri duși, i ia uvidela eio v takih krovavîh, v  takih smertelinîh iazvah - niet spasenia!

          Adică:

 — Fiul meu, tu ochii mi-ai întors ’năuntrul sufletului, pe care l-am văzut atât de-nsângerat, de plin de răni de moarte și fără izbăvire!

          La care, el răspunde:

          — I dlia cevo j tî paddalasi paroku, liubvi iskala v bezdne prestupleniia?

          Adică:

          — Și pentru ce atuncea te-ai aruncat în desfrânare, iubirea căutând prin hăurile crtimei?

          Nici traducera mea nu e grozavă, dar parcă e mai răsărită decât a lui Teculescu și-a lui Moni, în ce privește replica mamei, cel puțin:

          ARKADINA (recitând din Hamlet)

          Fiul meu iubit, oprește-te... ochii parcă

          Pe dos mi i-ai întors, acum, și văd

          Până-n străfundul ființei mele-atâtea pete,

          Că mă întreb: se vor mai șterge-odată?

          TREPLEV (recitând din Hamlet)

           Mă-ntreb de ce păcatului te-ai dat

           Iubire în mocirlă căutând?

          Atenție la o treabă: cuvântul rusesc parok înseamnă viciu       sau desfrău. Nu păcat.  În rusește păcat este greh, ceea ce e cam altceva, mult mai abstract.

          Dar să vedem cum spune Shakespeare, prin gura mamei:

          — O Hamlet, speak no more:

          Thou turn’st mine eyes into  my very soul;

          And there I see such black and grained spots

          As will not leave their tinct.

          La care fiul o apostrofează pur şi simplu cu:

          —  Nay, but to live

          Stew’d in corruption, honeying making love

          Over the nasty sty, -                                    

În condițiile unui spectacol, eu aș traduce replica tânărului mai tranșant, în așa fel, încât lovitura expresiei să cravașeze fața celebrei actrițe, care primește aici lovitura, nu în intimitate, ca la Hamlet, ci în văzul lumii, de față cu toată gașca strânsă acolo.

          Iată cum aș traduce eu, dialogul ăsta, ca să îl bag în Pescărușul:

                                      ARKADINA

                             Iubite fiu, mai bine taci!

                             Tu ochii mi-i întorci ’năuntrul sufletului;

                             Și-acolo văd atâtea pete de sânge închegat

                             Ce nu mai vor să iasă...

                                        TREPLEV

                              Da, dar să stai, înnăbușită în păcat,

                              Să sugi din mierea giugiulelii,

                              În cocina-mbâcsită de căcat?

Sigur, am tradus și eu parok-ul rusesc sau corruption-ul originar, prin păcat, în loc de putreziciune, descompunere (a unui cadavru) sau la figurat: descompunere morală, corupție,  putreziciune, depravare și tot la figurat, dar, într-un altfel de figurat: denaturare, falsificare... cum glosează Leon Levițchi, în marele lui dicționar englez-român.

          Nici Dan Duțescu, traducând pe Shakespeare, nu era departe:

                                         REGINA

                             Hamlet! Taci!

                             Tu îmi răsfrângi privirile în suflet

                             Și văd în ele-asemeni pete negre

                             Ce nu mai ies....

                                          

HAMET

                             Să mai trăiești în acra

                             Sudoare-a unui pat incestuos,

                             Iubind și giugiulindu-te-n dezmăț

                             Pe-o cocină scârnavă...

          Nu erau departei nici Volceanov și Violeta Popa, în traducerea lor din marea piesă a lui Shakespeare:

                                           REGINA

                             O! Hamlet! Încetează! M-ai făcut

                             Să mă privesc în suflet și mi-e plin

                                       De pete negre. N-o să iasă-n veci.

                                          HAMLET

                             Și te complaci în patul năclăit

                             Ce pute de sudoare și dezmăț,

                             Te giugiulești și cazi la așternut

                             În cocina scârboasă!

          Fac aici o paranteză și deși parcă am mai scris undeva de chestia asta, cred că-i momentul s-o repet: Cehov, atunci când a scris Pescărușul, s-a gândit, în mod sigur, la Hamlet. Deși, parcă nicăieri, nu spune asta în mod explicit. Dar Treplev este foarte afectat că frumoasa lui mamă (neapărat, Arkadina trebuie să fie încă foarte frumoasă!) s-a înhăitat cu celebrul, dar foarte antipaticul Trigorin (și asta, cred că nu mult după moartea tatălui, despre care, iar, nu se spune nimic, dar eu așa simt, așa trebuie să fie!)

          Ce mai calea-valea, cred că Treplev e Hamlet, Arkadina  e Regina, Trigorin e unchiul Claudius! Unde mai pui, că și în Hamlet e un lac, unde se îneacă Ofelia, iar Nina trăiește tot așa, pe lângă un lac! Poate că acest joc de identificări era doar în inconștientul lui Cehov, dar eu, fiindcă și eu sunt dramaturg, cred mai degrabă în obsesia, pe care o avea și Cehov, pentru cea mai teribilă piesă din lume, obsesie pe care o am și eu, numai că la mine obsesia pentru Hamlet se completează cu cea pentru Pescărușul. Pentru mine se adaugă alţi doi, Caragiale şi Sebastian, care-au scris în românește. Și dragostea asta adăugată, vine din convungere, nu dintr-un patriotism stupid.

          Dar apropo de Caragiale și Cehov, ce chestie ciudată! Caragiale s-născut cu 8 ani mai devreme și a murit cu 8 ani mai târziu!

          Pentru unii asta nu-nseamnă nimic. Și mă cac pe ei!

          Dar să ne-ntoarcem la Pescărușul și la vizaviul cu Hamlet.

          În actul al doilea al Pescărușului, când stau Treplev cu Nina pe bancă, alături de hoitul păsării aceleia, trece pe undeva, prin fundul scenei, Trigorin, citind dintr-o carte și Kostea, desigur, cu un zâmbet foarte galben pe figura descompusă de resentimente, spune:

— Uite, vine adevăratul talent! Umblă ca Hamlet, ca și el ține o carte  în mână.

          Kostea este, pentru cine nu știe, Konstantin Gavrilovici Treplev, eroul tragic al piesei ăsteia.

          Internetul dazvăluie faptul că Cehov s-ar fi inspirat pentru piesă din idila, pe care el ar fi trăit-o cu o oarecare Lika Mizimova.

          Am găsit o fotografie a Likăi Mizimova. Ea a trăit foarte mult, până în... mi-am notat, dar unde-o fi hârtiuța?... Nu era drăguță deloc. Ce-o fi găsit Cehov la ea? Oricum, se spune că el era un mare crai și prin 1893, la moșia de la Melihovo, pe care abia o achiziționase, vine această Lika. Era o prietenă a Mașei Cehova, sora lui, cu trei ani mai mică. Soră-sa, nu Lika! Și se leagă o idilă,  dar el o cam neglijează, de la un moment dat și de revelionul cu care se trece în 1894, probabil ca să-l facă gelos pe marele scriitor, tipa face ochi dulci unui scriitor mai mic, sau actor, parcă, era unul, Potapenko. Apoi, chiar se-ncurcă şi cu Potapenko, ăsta, ba mai rămâne și însărcinată cu el. Fuge la Paris, ca să nască, pe atunci nu era lucru ușor să faci un copil de domnișoară, iar Potapenko, bineînțeles că era însurat și nu mai continui povestea, despre  care nu prea înțeleg, totuși, de ce e socotită a fi la baza Pescărușului. Și se mai zice de o chestie, că prietenul lui  Cehov, pictorul Isaac Levithan, tot așa ca Treplev, și-ar  fi amenințat iubita că se sinucide. Nu mi se pare, cel puțin privite de la distanță și fără o minuțioasă documentare, că-s chestii serioase, dar ideea mea cu inspirația din Hamlet nu e, deloc, aiurea...

          În altă ordine de idei, îmi aduc aaminte de un alt Hamlet, legat de Cehov: prin anii ’70, cred, la noi, la București, a fost o altă hamletizare a marelui Anton Pavlovici, dar nu a Pescărușului, ci a lui Platonov, căreia, la vrenea lui, rusul îi spusese Comedie fără titlu. La spectacolul de la Teatrul de Comedie, Lucian Giurchescu i-a pus  titlul său: Un Hamlet de provincie. Ceea ce, desigur, n-are prea multă legătură cu ce mă tot chinui eu să demonstrez aici.

            Dar să ne-ntoarcem la oițele noastre, adică la schimbul acela de replici dintre Arkadina și Treplev, care preia un scurt pasaj din Hamlet, ca să zgârie cu el lumea și să producă începutul loviturii, cu care se introduce conflictul din Pescărușul.

          Nu, nu, nu! Stați, că mai am ceva. Am dat și peste traducerea Mașei Dinescu, făcută pentru spectacolul lui Andrei Șerban și publicată, apoi, într-un volum, ca traducerea și adaptarea semnată de amândoi! E incredibil cum Andrei s-a băgat în chestia asta! Oare nu mai știe românește? Sau nu se pricepe deloc la literatură... Mă rog... și eu, care-l veneram până acum!

          Dar iată pasajul încriminat:

          ARKADINA (recitând): O! Hamlet! Speak no more! Privirea mi-ai întors spre-a sufletului hău! /  Și l-am văzut atât de plin de răni însângerate, / Scăpare nu-i!

          TREPLEV (recitând): De ce în voia viciului tu te-ai lăsat, / În bezna crimei dragoste cerșind!

          Dacă replica mamei, hai, să zicem că merge cât de cât, deși cuvântul scăpare e foarte nepotrivit (aș prefera izbăvire în loc de scăpare!), replica puștiului nu servește deloc introducerii loviturii. Dacă am traduce, însă, cum propun eu acum, într-o nouă tentativă, atunci, într-adevăr, am demara, cu mare forță, lovitura! Și de asta avem noi nevoie, când teatrul nu-i mortal, nu-i așa, domnule Peter Brook, sau domnule fost asistent al marelui domn Brook!?

          Și-atunci, eu aș traduce așa, replica puștiului:

:                               TREPLEV

                   Și pentru ce atuncea te-ai dedat,

                   Desfrâului și dragostea ți-ai căutat

                   Pe-o cocină-mbâcsită de căcat?

          Acuma, da! Asta da lovitură! Și atunci Arkadina, așa umilită, va sta ca pe ghimpi și nu se va putea abține de la tot felul de comentarii răutăcioase (și acum renunț definitiv la traducerea Mașei și a lui Andrei, dar și la încercările mele în acest sens și mă țin numai de varianta lui Moni și a lui R. Teculescu).

          Deci, abia se deschide spectacolul ăsta din spectacol, că Arkadina  și începe bruiajul. Întâi încet:

          — E ceva decadent, comentează ea.

          Dar băiatul o aude:

          — Mamă!...

          Și nu după mult timp, marea artistă zice cu voce tare:

          — Miroase a pucioasă. Era neapărată nevoie?

          — Da, răspunde fiul şi-l văd chiar urlând această replică.

          — Da, e un efect, admite ea, cu o condescendență sarcastică, chiar.

          — Mamă!

          În fine, mai sunt câteva replici, se mai bagă și alții în vorbă și, înfuriat la culme, Treplev oprește spectacolul. Mai rău e, însă, că el părăsește adunarea furios, umilit, zdrobit și... și aici e dandanaua cea mare: iubita lui, care, de fapt, nu-l iubește, îl întâlnește pe iubitul maică-sii, care-i cade cu tronc! Zdronc!

          Cu spectacolul ăsta, care se destramă, se destramă și tot echilibrul vieții lui Treplev, care și-așa-i foarte dezechilibrată!

          Lovitura piesei ăsteia începe cu schimbul de replici din Hamlet și ține până la sfârșitul actului? Oarecum...

          Ca și la Caragiale, ultimele trei scene ale actului servesc pentru a consemna bilanțul de după lovitură, dar și, aici, de a înfățișa consecințele ei profunde, ca și pentru a deschide o fereastră spre actul doi, pentru că pe spectatori îi așteaptă o pauză suficient de lungă, pentru a se schimba decorul, care fiind într-o piesă din secolul al XIX-lea, trebuie să fie cât mai realist și chiar foarte realist! Nu?

          Dealtfel, între premierele Scrisorii și Pescărușului n-au trecut decât unsprezece-doisprezece ani, de la 1885 sau, parcă, 1884, la 1896...

          Dar cum rămâne cu paginile și cu proporțiile, că pe mine asta mă interesează!? Și vreau și eu să mă controlez, dacă scriu bine, că de-aia, doar, mă uit şi pe la vecini...

          Ediția e cea de care am vorbit de la început, iar paginile, pe care se desfășoară aplicarea loviturii sunt de la 14 la 21. Ba nu! De la 13 la 21, de fapt, că de-acolo începe sosirea spectatorilor la locul execuției.

           Cât vine asta în procente?

           Și hai, să revedem totodată și procentele de la ălelalte două piese:

Piese                                Expozițiune   Big-Bang sau Introducere a conflictului

                                                                                    sau Intriga       

O scrisoare pierdută               9%                                14,45%

Hamlet                                    16,34%                            5%

Pescărușul                              14%                                16,%

         

Bun! Hai, acum, la Steaua fără nume!

Profesorul şi Necunoscuta

          Aici, vom avea cea mai amplă expozițiune...

          Am în față ediția de Opere alese,I,Teatru, ESPLA 1956. Textul Stelei fără nume este de la pagina 147 la 233, un total, prin urmare, de 87 de pagini.

          Până se întâlnește Miroiu cu Mona sunt ceva pagini: 20. De la 147 la 166, când Mona, dată jos din tren, fără niciun ban, se trezește în perspectiva de a înnopta într-o gară mizerabilă de provincie.

          Văzând situația, un anglo-american ar putea observa că:

          —  She is in pain!

Dar, oare, chiar aşa se spune?

          —  Păi, da! i-aș răspunde eu și m-aș gândi ce zic producătorii de la Hollywood.

          — Dom’le, zic ei, există un singur plot, care ne interesează: Boy meets girl!

          Și totuși, nu chiar toți zic așa, fiindcă, desigur, ei mai produc și alte chestii, nu fac numai din genul romance ! Nu? Păi!

          Dar aici, în Steaua fără nume, genul e, bineînțeles, romance.

          De la pagina 166, în care o vedem pe Mona în necaz și până la 177, adică până la sfârșitul actului întâi, se imtroduce plot-ul, adică intriga sau Big Bangul.

          Miroiu  o vede și este, din partea lui, o love at the first sight.

          Aşa mi se pare mie, cel puţin…

          Interesant este că în partea expozitivă se introdusese numai tema secundară sau povestea secundară, dacă vreți... povestea unei cărți, așteptată de Miroiu cu înfrigurare, o carte atât de scumpă, încât uluiește lumea târgului..

          Dealtfel, în toate piesele adevărate, dranaturgul folosește două povești și povestea unei piese adevărate este povestea a două povești.

          În Hamlet - două crime: uciderea tatălui lui Hamlet de către unchiul lui Hamlet și uciderea lui Polonius de către Hamlet. În O scrisoare pierdută este povestea a două şantaje: al lui Caţavencu şi al lui Dandanache. În Pescăruşul e povestea a două iubiri nefericite: a lui Treplev pentru Nina şi a Ninei pentru Trigorin. În Steaua fără nume e povestea tot a două iubiri, amândouă ale lui Miroiu. Pentru o stea de pe cer, care este sau nu este intr-o carte - una şi  alta - pentru  o femeie ca o stea sau, mai știi, îndrăznesc eu să spun, care poate vine chiar din stele…

          De ce n-am putea lua în serios replicile astea?

                                                PROFESORUL

          Când te-am văzut astăzi, seara, intrând acolo - în gara aceea afumată - când te-am văzut, albă, limpede, am crezut că poate vii din attă lume.

                                                NECUNOSCUTA

          Poate că vin din altă lume.

                                                PROFESORUL

          Nu... nu...

                                                NECUNOSCUTA

          De unde știi?

          Sigur, o să spuneți că autorul n-a vrut decât să poetizeze, în tonul epocii lui, dar eu, în epoca asta, a mea, mă duc mai departe și cred că Mona vorbea serios.

          Și văd, atunci, că întâlnirea lor e o întâlnire de gradul 3. Întâlnirea cu o stea nu e o simplă aventură a unei demi-mondene cu un profesoraș de provincie.

          Pe de altă parte, nu mă pot împiedica să nu mărturisesc o credință a mea. Când iubești cu adevărat, tu nu comunici direct cu ființa pe care o ai în față, ci, prin intermediul unei centrale, care este la singurul și ineluctabilul Dumnezeu.

Iubind, îl iubești, de fapt, pe Dumnezeu. Aici este marele mister al iubirii, care nu este, însă, accesibil tuturor oamenilor. Sunt unii care nu depășesc stadiul animal și pentru care femeia nu este decât împlinirea unei necesități fiziologice.

          Dacă nu ești bou, iubești un fruct al lui Dumnezeu, care e mult mai mult decât un fruct al părinților ei...

          Dar, hai, să racordăm şi Steaua fără nume la lista noastră, alături de celelalte trei piese preferate, expoziţiunea fiind, prin urmare, de la pagina 147 la 166, deci pe 20 pagini, ceea ce face din totalul de 87 de pagini circa 23%. Iar plotul fiind introdus între paginile 167 şi 177, pe 11 pagini, ceea ce din totalul de 87 de pagini face 13, 49 %.

                                            Expozițiune      Big-Bang sau Introducere a

   Conflictului sau Intriga       

O scrisoare pierdută                  9%                        14,45 %

Hamlet                                        16,34%                    5%

Pescărușul                                  14%                        16%

Steaua fără nume                  cca.  23%                   13,49 %

Fiindcă pe autor îl interesează foarte mult mediul ostil şi meschin, în care se  consumă aspiraţia, avem această desfăşurare bogată a lumii orăşelului de provincie, iar introducerea plotului, adică a subiectului, a intrigii, se face fără violenţă, mai mult ca o izbăvire salutară, aproape mistică, proteguitoare, cu o blândeţe apostolică, între vicisitudinile unei situaţii, aparent disperate…

Spre deosebire de celelalte trei piese, în care plotul introduce situaţii stresante, aici, din contră, un început de normalitate şi omenie începe să înlăture stresul unei existenţe cenuşii.

Dar, poate, într-un spetacol făcut bine, nu unul din cele pe care le-am văzut până acum, să vedem, totuşi, stresul în care intră Miroiu, chiar de când o vede pe Mona, nu mai vorbim de agitaţia, care-l cuprinde, când o invită la el acasă. Iar ce se-ntâmplă cu el, când îi vorbeşte de Ursa Mare şi de alte stele şi constelaţii, ar trebui să fie un adevărat spectacol în spectacol, de nivelul seducţiei Katarinei de Petrucchio din Îmblânzirea scorpiei sau chiar a lui Lady Ann de către Gloucester, adică viitorul Richard al III-lea.  

Eu nu-l văd pe Miroiu ca pe un adormit, nici ca pe un simplu guşter de provincie, inodor şi incolor, ci ca pe un tip exaltat.  Chiar spune Monei, la un moment dat:

                             PROFESORUL:

Da. Nu m-ar mira să se spună într-o zi şi despre mine că sunt nebun.

                             NECUNOSCUTA

   (cu îngrijorare crescândă):

          Despre dumneata?

PROFESORUL:

Băieţii din cursul superior şi acum spun: nebun.

În 1968, când lucram la Casa de cultură a studenţilor din Bucureşti şi aveam pe mână o sală generoasă, în care puteam face orice şi cu oricine dorea muşchii mei, numită Student Club, pusesem la cale, împreună cu regizorul Mihai Dimiu, formarea unei echipe de teatru de amatori, cu care să mergem la un festival al neprofesioniştilor din Berlinul de vest, pe o şustă, pe care o avea Dimiu. Şi aleserăm Steaua fără nume. Gelu-Voican-Voiculescu era Miroiu, eu eram Udrea, iar Olga-Delia Mateescu, Catrinel Paraschivescu şi Vlad Vasiliu, care, după cum se ştie, au devenit, apoi, actori adevăraţi, jucau pe Domnişoara Cucu, Mona şi respectiv, pe Şeful de gară.

Gelu era, într-adevăr, în zona de care vorbesc, dar avea pe atunci un glas fără amplitudine şi-n locul lui a venit Emil Paraschivoiu, ajuns mai târziu dramaturg de piese absurde şi actor într-un film de televiziune, făcut de mine şi Boris Ciobanu, pe versuri de Bacovia.

Din păcate, nu ni s-a mai dat drumul să mergem la Berlin, ceea ce nu l-a împiedicat, ba, chiar, l-a stimulat pe Gelu, să devină prim-vice-preşedinte sau numai vice-preşedinte, nu mai ştiu, în primul guvern revoluţionar, de la 1989!

         

                                      Mijlocul piesei

Ar urma a treia fază-parte, pe care am învăţat-o în şcoală, la vremea mea, cu numele de Desfăşurarea acţiunii, Deci, după ce s-a introdus conflictul, evoluţia lui, până-n Punctul culminant, care ar fi a patra fază-parte, urmată de a cincea şi ultima, care ar fi Deznodământul.

De fapt, este vorba de o desfăşurare a conflictului, care trece, ca orice judecată, prin cele trei faze procesuale clasice: fondul, apelul şi, în fine: recursul.

Dar în această fază-parte din mijloc, îşi au loc doar fondul şi apelul. recursul, fază decisivă a procesului, în care se dă şi verdictul definitiv, este, însă, de domeniul celei de-a patra faze-părţi a piesei, numită îndeobşte a Punctului culminant.

          Să identificăm acum pe cele patru piese alese.

În O scrisoare pierdută, desfăşurarea acţiunii sau a conflictului este între paginile 117 şi 183, din ediţia, pe care am spus că o folosesc, ceea ce ar fi 67 de pagini, deci, cam 6o%. Dar, înăuntrul ei, această fază-parte are şi ea nişte părţi mai mici, pe care le-aş numi, cu voia dumneavoastră, sub-părţi… Despre ele, însă, mai târziu, fiindcă vreau să vă povestesc o nostimadă…

Eram student în anul 4 la Filologie şi aveam norocul să facem nu numai cursul, dar şi seminarul, cu marele professor Tudor Vianu, cu care studiam Istoria ideii de geniu.

Şi primul text, pe care l-am avut de dezbătut, a fost Poetica lui Aristotel. Sorin Alexandrescu, unul din asistenţii lui, a ţinut un referat. Iar la discuţii s-a băgat şi un coleg al meu, care nu trecea drept unul din cei mai iscusiţi.

— Aristotel spune că într-o operă literară, important nu e numai începutul şi finalul, dar şi mijlocul!

Toată lumea s-a pornit pe râs. A zâmbit şi marele om, şi-a aprins o ţigară, era un Kent, şi a spus:

— Eu nu ştiu dacă Stagiritul a fost foarte inspirat, când a scris asta!

Râsesem şi eu atunci, dar azi n-aş mai râde. Eu cred că cel mai greu pentru un dramaturg e tocmai mijlocul piesei, care este ca abdomenul, cu care intri-n ring. Dacă nu e suficient de musculos, rişti să-ţi laşi toate organele dinăuntru pradă pumnilor necruţători ai adversarului!

De aceea Desfăşurarea, care-i faza-parte, de departe, cea mai lungă, trebuie caroiată sau armată (ca betonul armat!) şi desfăcută în nişte sub-părţi.

Plus că aici se află hăţişul cel mai mare, unde poveştile şi cu personajele lor cu tot, se îmbârligă cel mai tare!

Sub-părţile Desfăşurării

Ne-ntoarcem la Scrisoare, la Desfăşurarea acţiunii din ea şi să privim cu atenţie sub-părţile ei.

În prima sub-parte (p.117-124), în care Trahanache face socoteli cu Farfuridi şi Brânzovenescu asupra opţiunilor de vot ale unor alegători, conflictul pare că bălteşte puţin. E o mică stagnare, cel puţin la începutul scenei. Eu, în 1981, când era vorba să debutez în regia de teatru, tocmai cu această teribilă piesă, lucram pentru teatrul din Baia Mare şi aveam în rolul lui Trahanache un actor admirabil, bărbat voluminos, impozant şi cu un glas în ton cu trupul lui. Ce mai, avea greutate şi la propriu şi la figurat! Se numea, parcă, Teofil Turturică. Şi-i dau indicaţie pentru această primă scenă din actul doi:

— Domnu′ Turturică, în momentul ăsta, personajul, pe care-l jucaţi, are foarte mari probleme. Abia a aflat că soţia îl înşeală, fiindcă ne-am înţeles că nu e nici prost şi nici bou… şi-n acelaşi timp onoarea lui e în mare pericol, tot târgul putând să afle că este un încornorat, iar poziţia lui socială, construită în ani şi ani de zile, e gata să se năruie… Ar trebui să cădeţi, din când în când, pe gânduri şi chiar, eventual, să fredonaţi, poate, o melodie, din timpul acela, desigur… un vals, de exemplu…

Face cum îi cer şi face chiar foarte bine, dar se-ntoarce:

— Cum să cad, dom′ le, pe gânduri, o să creadă publicul că nu ştiu textul!

Şi-am rămas fără replică. Poate ar fi fost bine să-i spun, însă, că şi Cehov scria Olgăi Knipper, nevastă-sa, care se pregătea să dea premiera absolută cu Trei Surori, cum s-o facă pe Maşa, cam aşa, citez din memorie:

— Dar e foarte simplu, sufleţelule, când iubeşti şi nu eşti iubită, nu cazi mereu pe gânduri, nu eşti distrată, nu fredonezi, cumva,  din când în când, poate, o melodie?

Dar mi-am înghiţit vorbele, tot nu m-ar fi-nţeles, deşi fusese muntele acela de om atât de minunat, dezvăluindu-şi, atât de discret, totuşi, durerea…

Eu vroiam un spectacol absolut, încă din primul şut, dar nefiind nici un Liviu Ciulei, nici un Peter Brook, nu mă credeau…  Şi-ntr-o bună zi, i-am părăsit…

Dar să ne-ntoarcem la ale noastre, astea din povestea cu piesa perfectă…

Şi suntem, deocamdată, la sub-părţile fazei-parte 3. Şi după sub-partea 1, care e mai mult o regrupare, vine a doua sub-parte, cea esenţială, în care se judecă şi se şi rezolvă pe fond conflictul, Caţavencu, pe de-o parte şi Fănică şi cu Joiţica pe de altă parte, câzând la pace. Dar destinul, care a fost până acum aşa de darnic pentru Caţavencu, îi întoarce, deodată, spatele şi vine telegrama fefe-urgentă de la centru, care cere imperios susţinerea candidaturii unui tip de la Bucureşti! Adevărată lovitură de teatru, care introduce în proces apelul! Totul foarte incisiv şi pregnant, exploziv şi într-o agitaţie nebună se termină şi actul doi. Dealtfel, toate cele patru acte ale acestei piese demenţiale se termină într-o mare agitaţie, agăţând viguros spectatorul pentru actul ce va urma, iar, în cel final, bucuria împăcării explodând ca un foc de artificii.

Sub-părţile fazei-parte a III-a, cea din mijloc, fiind:

- 1. Acalmia înnourată de la începutul actului 2, dar care se ternină cu izbucnirea lui Farfuridi şi Brânzovenescu, hotărâţi să dea fuga la telegraf şi să comunice c-au mirosit trădarea  (p.117-124)

- 2. Întrevederea şi în final înţelegerea dintre cuplul amoros şi Caţavencu, şantagistul. Se dă astfel verdictul la fond   (p.124-146)

- 3. Lovitura de teatru, cu telegrama fefe-urgentă de la Bucureşti şi reacţia spontană şi vehementă a celor ce-abia s-au înţeles. Se declanşează apelul! (p.147)

- 4. Spectacolul în spectacol al întrunirii, prilejuită de desemnarea candidatului la Cameră, cu lupta oratorică făţişă şi cu maşinaţiunile din culise. (p.148-171)

- 5. Anunţui candidaturii lui Dandanache, care dă naştere la o încăierare, în care se angrenează şi poliţia. (p.171-173)

- 6. O nouă perioadă de acalmie înnourată. Este, ca şi în sub-partea 1, un fel de peisaj al dezastrului de după bătălie! În acest debut al actului 4, vedem cuplul amanţilor, disperaţi, în condiţiile în care nu i s-a făcut pe voie lui Caţavencu, iar şantagistul poate desfăşura oricând operaţia de dezvăluire a cumplitului secret! Colac peste pupăză, a apărut, în fine, şi mega-şantagistul Dandanache, care, ori e bou, ori se preface, ori e cinic, ori toate trei la un loc… şi tensiunea, în care se zbat femeia adulteră şi amantul ei, Fănică, a crescut la maximum… (p.174-183)

Să observăm că sub-părţile 2,3 şi 5 constituie evenimente sau puncte nodale ale piesei, 1 şi 6 fiind momente de acalmie sau de regrupare (de fapt, însă, pline de suspense), iar 4 – un superb spectacol în spectacol.

          Spre deosebire de O scrisoare pierdută, unde conflictul e deschis, cei doi poli fiind la vedere, în Hamlet doar una din părţi ştie că este în conflict, cealaltă, deocamdată, cel puţin, doar bănuie… Adică Regele… doar bănuie… mai ales că se ştie dumnealui cu musca pe căciulă… Şi chiar, dinainte de Big Bang-ul dezvăluirilor fantomei, am observat cum Regele nu prea se simte în apele lui, când îl vede pe Hamlet, în starea de melancolie, în care e.

Şi să nu uit să spun, că într-o piesă e nevoie, de fapt, de două poveşti, dacă nu chiar de trei, ca să aibă dramaturgul cu ce croşeta…

 În Hamlet este vorba de povestea familiei Hamlet, cea a familiei Polonius şi, în fine, cea a familiei Fortinbras.

Spusesem că e vorba de două poveşti într-o piesă adevărată şi acum iacătă-s trei? Păi, cum vine asta?

E o problemă, unde trebuie să ne oprim puţin… La şcoală, n-am învăţat de aşa ceva, dar prima oară am auzit-o de la amicul-regizor Mircea Cornişteanu, care aflase de la Titus Popovici, de când i-a montat piesa Passacaglia.

Pe urmă, parc-am şi citit pe undeva…

Dar acum, studiind eu mai profund piesele astea patru, văd că sunt câte cinci sau, chiar, şase poveşti în fiecare!

Nu s-a prins de chestia asta nici academicianul Alexandru Surdu, în cartea lui Pentamorfoza artei, deşi are vreo 35 de pagini, în care se ocupă chiar de Pentamorfoza dramelor pasionale la Shakespeare.

E drept că, totuşi, poveştile, în principal, sunt două, cel puţin, aşa, în mare.

Dar în O scrisoare pierdută nu mai este implicată şi povestea lui Farfuridi, pe care eu, unul, o văd ca pe povestea candidatului mereu sacrificat? Cred că pe ideea asta, trebuie el şi jucat, durerea acestei drame, înnobilându-i postura comică şi potenţând-o cu umanitate. Iar povestea lui Dandanache, zic s-o privim sub specia, care-i şi azi foarte actuală, devenind un adevărat loc comun, a poveştii candidatului de la centru, care strică socotelile, de multe ori, în vreo şerpărie locală. Iar în şantajul lui Caţavencu, putem deosebi şi acolo vreo trei implicări de locuri comune, de topos-uri sau de motive literare, care sunt, din punct de vedere tematic, un fel de poveşti-tip: a amanţilor descoperiţi, a soţului discret şi singuratic, nevoit să fie îngăduitor, chiar prefăcându-se că nu s-a prins şi-n fine: motivul clasic de fortuna labilis, norocul e înşelător, pe care-l trăieşte Caţavencu, vizavi de jocurile hazardului, care, când îl mângâie, când face mişto de el! 

Aceste cinci poveşti, tot în număr de cinci (sau şase!), le găsim şi în Hamlet.

Una este povestea fantomei şi a jurământului de răzbunare, alta e povestea relaţiei de amor platonic, dar nu foarte courtois al lui Hamlet cu Ofelia, alta este povestea urii fiului, pentru cel intrus în patul maică-sii, la nici două luni, parcă, de la moartea tatălui, alta – desigur, a lui Fortinbras şi-n fine a tatălui Polonius, care-şi foloseşte propria fiică, în spionajul făcut pentru şeful lui, Regele. Şi, dacă săpăm mai adânc, de ce să nu dăm şi de povestea melancoliei, nebuniei (chiar dacă-i numai mimată!) şi impulsivităţii, intersectată de ezitări, care duc până la adevărate găuri negre de reflexie asupra vieţii şi morţii, ale personajului titular, formulându-se prin el un topos al umanităţii întregi, un tip cu adevărat de poveste!

În Pescăruşul, pe lângă poveştile iubirii lui Treplev, neîmpărtăşită de Nina şi a iubirii nenorocite a Ninei pentru Trigorin, trebuie să recunoaştem, însă, că sunt prezente şi iubirea Maşei, care poartă doliul vieţii ei,  al unei iubiri disperate şi păguboase, pentru Treplev… ca şi povestea maică-sii, Polina Andreevna, amanta nefericită şi ultra-geloasă a doctorului Dorn… şi-n fine, după opinia mea, preluată cu fulgi cu tot, chiar din Hamlet, povestea unui fiu (Treplev), care, deşi n-o spune nicăieri explicit, nu pare a se-mpăca, nici el, cu ideea că antipaticul scriitor de mare succes Trigorin a luat în patul mamei locul tatălui… Deşi tatăl lui, probabil, ca şi al lui Hamlet, e mort…

Deci, tot cinci poveşti sau cinci topos-uri, adică locuri comune, tipare de poveşti vechi de când lumea… Deşi ar mai fi o problemă în Pescăruşul, adică şi un alt topos, de data asta un topos mai modern, ţinând de problemele beizadelei fără notorietate: complexele unui fiu de personalitate, ale micimii vlăstarului, crescut la umbra prea falnică a vedetei…

Şi în Steaua fără nume, tot cinci chestii găsim, la o examinare mai atentă. Pe lângă poveştile unei stele dintr-o carte, descoperită sau nu şi a unei iubiri de-o noapte cu o femeie ca o stea, mai se implică şi povestea comodităţii unei demi-mondene bine întreţinute, ca şi povestea unei Domnişoara Cucu, înrăită dăscăliţă de provincie, care poate nu degeaba îi tot sare-n cale lui Miroiu şi care, să nu uităm că într-o scenă din imediata apropiere a finalului, dă, parcă, lovitura finală şi fatală poveştii de amor dintre Miroiu şi Mona. Poate cuvintele nu spun atât de mult, dar subtextul nescris e foarte semnificativ. Recomand  actriţelor, care vor mai juca pe Domnişoara Cucu şi regizorilor să se gândească şi la marea actriţă italiană Eleonora Duse (1858-1924), care, întrebată odată ce texte îi place să joace, a răspuns că, citez din memorie sau poate chiar mistific, ori numai răstălmăcesc:

— Bine, dar eu sunt o mare actriţă! Eu nu joc numai texte, joc mai mult subtexte!

De aceea, replica Domnişoarei Cucu:

— Drăguţo! Eşti prea frumoasă. Pleacă.

şi cu tot ce-i în jur, în scena a IX-a, a actului 3, trebuie jucat foarte tăios şi vindicativ, ca între două rivale, chiar dacă pe alocuri ele mai şi parează, dar teritoriul e al Domnişoarei Cucu, iar Mona a venit să-l încalce!

În fine, ultima din cele cinci poveşti e a zbaterii dezmăţate a lui Udrea de a ieşi din cenuşiul vieţii de fiecare zi, printr-o simfonie şi poate, de ce nu?... mai e şi o a  şasea, a elevei Zamfirescu, venită să-ntâmpine electro-motorul, un adevărat simbol al unei alte vieţi: frumoase, luminoase şi îndestulate…

Doamne! Şi cât mai e încă de spus! Dar trebuie să termin odată şi-odată!

Să văd acum procentele Desfăşurării acţiunii şi în Hamlet şi în Pescăruşul şi în Steaua fără nume. Dar, totuşi, încă nu…

Mai am nişte consideraţii generale foarte importante.

Subiectele trebuie să fie puternice, intense şi foarte precise. Nişte subiecte de schiţă nu pot face o piesă, vorbesc numai de piesele bune…

Şi chiar dacă e o simplă comedie, ea trebuie să fie despre o încurcătură foarte serioasă, gata să alunece în dramă sau, mai ştii, chiar în tragedie! Dacă, de exemplu, Coana Joiţica, înnebunită că nu a recuperat scrisoarea, simţindu-se cu onoarea terfelită, şi-ar pune capăt zilelor? Doamne, fereşte!

Georges Polti, umblând pe urmele lui Carlo Gozzi şi ale lui Friedrich  Schiller, vorbeşte, oare, numai ca să n-adoarmă, de cele 36 de situaţii dramatice posibile?

Dar acum vin şi eu cu o chestiune, n-am să-i zic chiar idee, dar, vă jur, n-am luat-o de nicăieri! Treaba este că personajul principal dintr-o piesă de valoare trăieşte spuma vieţii sale, momentul unic şi fundamental, irepetabil. Momentul din O scrisoare pierdută este al unui Caţavencu, pe care eu, unul, nu-l mai văd, altădată, să ajungă deputat. Şi cât de aproape a fost! Toată viaţa lui îşi va aduce aminte cu nostalgie de acest episod! Şi nici Coana Joiţica nu va mai fi vreodată în asemenea pericol, în care cinstea ei imaculată să poată ajunge în cocina de porci a târgului, avid după senzaţii tari… Iar Hamlet trăieşte, de la întâlnirea cu fantoma, spuma zileler sale, după ce, vorba lui Tudor Vladimirescu, de mai târziu, îmbrăcase cămaşa morţii, pentru a-şi răzbuna tatăl ucis mişeleşte! Pe altarul acestei răzbunări, sacrificând şi o iubire pură, care abia se-nfiripa…

Nici Miroiu nu va mai întâlni o femeie ca Mona, atât de spectaculoasă, dar şi atât de înţelegătoare pentru pasiunea lui astronomică, iar Treplev, bietul de el, prea grăbit pentru a înţelege mai profund lumea, se sacrifică nu numai din nerăbdaere, dar şi dintr-un orgoliu stupid, în mod paradoxal, dublat de ipocrizie… N-ar fi rău să recitim pe Teodor Mazilu cu Despre ipocrizia disperării şi de ce nu, chiar Mitul lui Sisif, al lui Albert Camus, deşi e mult mai lung…

Să ne întoarcem, totuşi, la Hamlet, vă rog… şi scuze pentru nesfârşitele mele paranteze… 

Rămăsesem la analiza fazei-parte 3, a Desfăşurării acţiunii din Hamlet, care are şi ea sub-părţile sale. Doar că faţă de O scrisoare pierdută, unde povestea a doua, a şantajului lui Dandanache, apare, întâi, ca efect teleportat, abia la mijlocul piesei, aici, la Shakespeare, povestea a doua, cea a familiei lui Polonius, este introdusă încă din expoziţiunea piesei, odată cu scena 3 a actului întâi, din care aflăm că Laertes, fiul, se pregăteşte să plece în Franţa, la studii şi că Ofelia, fiica, este curtată asiduu de Hamlet. Iată, deci, că cele două poveşti nu numai coexistă, dar chiar se leagă, încă de la-nceput, prin idila dintre fată şi prinţ.

Iar povestea a treia, cea a familiei lui Fortinbras, e introdusă încă din prima scenă a actului întâi, printr-o expunere a lui Horaţio:

        Fostul nostru Rege,

Imaginea-i  doar ne-o trecu prin faţă,

A fost, cum ştiţi, de Fortinbras Norvegul,

Cel mândru, aţâţat şi pus pe-ntreceri,

Chemat la luptă, bravul nostru Hamlet

(De lumea noastră astfel preţuit)

Rivalul şi-a răpus, care, prin act

Pecetluit, conform cu legea luptei,

Pierdu cu viaţa şi pământul

Menit învingătorului, la fel

A pus şi-al nostru Rege-o parte din

Regat drept gaj; şi i-ar fi revenit,

Conform aceluiaşi acord,

Norvegului, dacă l-ar fi învins,

Dar pân′ la urmă a câştigat al nostru.

Şi-acuma, Fortinbras cel tânăr,

Nestăpânit şi zurbagiu din fire,

Şi necălit, ambiţios, aprins,

De prin provinciile Norvegiei

A strâns o ceată de nelegiuiţi,

În stare, ca să aibă ce mânca,

Să întreprindă-o faptă îndrăzneaţă —

Ce stăpânirii noastre clar i-apare —

Să îşi recapete, forţând cu braţul

Şi-n termeni foarte stricţi, pământurile

De tatăl lui pierdute. Şi-ăsta cred

Că e motivul atâtor pregătiri

Şi rostu-acestor străji, de-aici se trage

Tot zorul, toată forfota din ţară.

Am dat atât de lung citatul, mai ales pentru că, deobicei, prin diversele montări,  Fortinbras apare doar în final, ca musca-n lapte.

Astfel, că cele trei poveşti pornesc deodată, încă din faza parte 1. Dar în faza-parte 2, e loc doar pentru povestea principală, a lui  Hamlet. Celelalte două sunt ajutătoare, ca şi în O scrisoare pierdută, unde numai o poveste, a lui Caţavencu, este principală, iar a lui Dandanache - doar ajutătoare.

Dar în cadrul Desfăşurării acţiunii îşi fac jocul, pentru a se croşeta împreună, în ambele piese, toate poveştile.

În Hamlet, Desfăşurarea acţiunii, care începe cu actul 2, se înfăţişează ca o adevărată reţea de acţiuni, provenite din cele trei poveşti de familie, care, din când în când, se intersectează.

Pentru a-şi pune în aplicare planul de demascare şi răzbunare, Hamlet se preface, întâi, a-şi fi pierdut minţile. Conştient că va ajunge la urechile Regelui, îşi începe acţiunea, jucând faţă de Ofelia, fiica lui Polonius, un episod de nebunie. Pe de altă parte, tot mai neliniştit de atitudinea bizară a lui Hamlet, Regele îi pune pe vechii prieteni ai tânărului, Guildenstern şi Rosincrance, să-l spioneze. Vine şi Polonius la Rege şi pretinde că a descoperit sursa ciudăţeniei lui Hamlet, dar întâi suveranul îi primeşte pe solii veniţi din Norvegia.

Mă simt şi acum nevoit să dau un citat mai lung, din acelaşi motiv ca mai sus.

REGELE:

                             Prieteni, bun venit!

                             Zi, de la fratele norveg, ce veşti

                             Ai, Voltemand?

                                                VOLTEMAND:

Primeşte-aceleaşi gânduri şi urări.

Cum am ajuns a ordonat sistarea

′Nrolărilor cerute de nepot.

Credea că se vor bate cu polonii,

Dar pân′ la urmă a-nţeles că lupta

Era-mpotriva Maiestăţiui Tale.

Şi-atunci, mâhnit la culme că, fiind

Bolnav, bătrân şi mai neputincios,

L-au înşelat, pe dat′ i-a poruncit

Lui Fortinbras să stea pe loc. Acesta

L-ascultă şi, mustrat de unchi, se jură

Să nu se mai ridice împotriva

′Nălţimii Tale. Regele atunci,

De bucurie copleşit, îi dă

Şaizeci de mii de mărci pe an şi-i cere

Să folosească oastea recrutată

Contra polonilor, cu rugămintea

Ce ţi-o pot aşterne-aici, în scris, să poată

Să travereze-a tale teritorii

Cu garanţii de bună conduită

Şi siguranţa statului.

           După care, Polonius se întoarce şi îi comunică Regelui ideea lui: că Hamlet s-ar fi smintit din pricina dragostei neîmpărtăşite pentru Ofelia, fiică-sa.

Până aici e prima sub-parte (p.372-383), pe care aş numi-o Spionii şi nebunul. Dar ea are şi un pui în burtă, ce l-aş denumi, mai plastic: Pruncul norvegian. Denumirea completă ar fi, deci: Nebunul, spionii şi pruncul norvegian.

Deschid, iar, o mică paranteză, fiindcă nu se poate altfel!

 În spectacolul din 2001, de la Teatrul Naţional din Cluj,  cu Hamlet, al marelui regizor Vlad Mugur, Fortinbras era înfăţişat, chiar, de un prunc, de vreo doi-trei anişori. Ideea n-a fost bună, pentru că numai dorinţa de a face altfel nu e suficientă pentru o piesă de asemanea anvergură! A fost doar o glumiţă… păcat, fiindcă au fost în acest săpectacol scene uluitoare, memorabile, ca Înmormântarea Ofeliei sau Uciderea lui Polonius, dar şi interpretarea lui Sorin Leoveanu în rolul titular sau a lui Petre Băcioiu în rolul lui Osric, un personaj cam neglijat de alţi regizori…

Ne-ntoarcem la filonul principal al discuţiei, cu sub-părţile Desfăşurării acţiunii.

În a doua sub-parte (p.383-398), avem aşa-zisa nebunie  a lui Hamlet, văzută în direct, pentru că până acum doar am aflat de ea, prin relatarea Ofeliei, din scena întâi a actului doi. Dar şi faţă de spionii puşi pe urmele lui de Rege: Guildenstern, Rosincrance şi Polonius, Hamlet oferă un adevărat spectacol în spectacol. Deşi nu ar fi primul din piesă, că doar episodul cu fantoma nu-i oare tot aşa ceva? Şi nu este nici ultimul! Dacă acestea două sunt  doar ca nişte spectacole de sine stătătoare în spectacol, ele vor fi urmate, foarte curând, de un spectacol în spectacol propriu-zis, cu piesa jucată de actorii ambulanţi, care sosesc încă din scena 2 a actului 2, dar de-abia în actul următor se vor desfăşura în toată splendoarea profesiunii lor...

Însă, chiar din finalul actului 2, nu mai avem dubii: Hamlet doar se preface, nu e nebun:

                                       HAMLET:

                                      Am să-i pun pe-actori  

                   Să joace-un fel de-asasinare-a tatei.

                   În faţa unchiului am să-l pândesc

                   Şi am să-i pipăi rana: de-o păli,

Voi şti ce-am de făcut.

…

                   Adun dovezi,

Iar piesa va fi cursa mea, din care

Cugetul Regelui n-are scăpare.

Sub-partea a doua se încheie aici şi durează între paginile 383 şi 398. Propun s-o numim Nebunul nu-i nebun!

Dar aceasta e clar numai pentru noi, spectatorii. Regele se zbate, încă, în ceaţă. Dar nu se lasă nici el, nici Polonius, care tot timpul doreşte să fie cât mai util stăpânului său.

Am ajuns la începutul actului 3, când începe sub-partea 3: Capcana cu Ofelia (p. 399-406)

Dăm şi aici de-un fel de spectacol în spectacol. Regele şi cu Polonius au aranjat ca Hamlet să se vadă întâmplător cu Ofelia, astfel ca monarhul să se convingă, dacă din cauza dragostei respinse, ar fi prinţul atât de tulburat, variantă de care Polonius e încredinţat. Cei doi bătrâni, sau poate mai bine zis cei doi oameni între două vârste, se ascund, ca să asiste în direct la întâlnirea tinerilor. După plecarea lui Hamlet, concluziile Regelui nu coincid, însă, cu ale lui Polonius.

    

     REGELE:

                   Iubire? Nu-i ardea lui de iubire.

                   Şi tot ce-a spus, deşi cam dezlânat,

N-aduce-a nebunie. Cine ştie

Ce-o fi clocind melancolia asta;

Mă tem să nu puiască o primejdie

Şi, ca s-o preîntâmpin, am luat

Pe dată hotărârea: va pleca

Degrabă-n Englitera să ne ceară

Tributul neplătit la timp. Şi, poate,

Călătorind pe mare-n alte ţări,

Cu alte peisaje, o să-l mai slăbească

Ideea fixă cuibărită-n el,

Cu care îşi frământă creierii

De nu mai ştie cum îl cheamă. Ce zici?

          Ce să mai zică Polonius, din moment ce hotărârea era dejà luată?  Mai târziu, vom vedea şi o groaznică porcărie, în spatele acestei idei.

          Dar să nu anticipăm!

Începe sub-partea 4 (p. 407-418). O voi numi, mai simplu: Demascarea!

Vin actorii, vine apoi şi perechea regală şi toată curtea şi spectacolul, marele şi propriu-zis-ul spectacol în spectacol începe, nu înainte, însă, de o mare miştocăreală, pe care Hamlet o face cu Ofelia, iar un fel de mini-spectacol în spectacol. Lumea, aşezându-se pentru a urmări jocul actorilor, asistă la un dialog, de-a dreptul deşănţat, între Hamlet şi Ofelia. Eu, ca să fiu sincer, nu văd dialogul ăsta şoptit, între cei doi tineri, ci rostit tare, ca să-l asculte toată lumea şi de-aceea îl şi cred a fi spectacol în spectacol:

                                                         

      REGINA

          Vino, Hamlet, şi-aşază-te lâmgă mine.

     HAMLET

Nu. mamă, dragă; am aici un magnet, care mă atrage mult mai tare.

       POLONIUS

      (către Rege)

Aha, aha, i-auzi-l!

        HAMLET

Domniţă, îmi dai voie să stau în poala ta?

         OFELIA

Nu, Alteţă.

          HAMLET

          Voiam să spun dacă-mi dai voie să-mi pun capul în poala ta?

   

           OFELIA:

Da, Alteţă.

   HAMLET

          Credeai că-mi stă mintea la vreo păsărică?

   

OFELIA:

Nu cred nimic, Alteţă.

   HAMLET :

Iată o socoteală frumoasă - gândul că stai între nişte picioare de fecioaă.

          Un comentariu asupra obrăzniciei lui Hamlet e inutil, ca şi a dorinţei de a-şi manifesta, mai departe, simulacrul de nebunie. Aş mai adăuga şi dezgustul sau mai degrabă, aş spune, dispreţul, pentru o fiinţă, care se lasă în asemenea hal manipulată!

Hai, să n-o mai lungim! Se dă drumul la spectacolul în spectacol propriu-zis, unde apropoul faţă de crima Regelui e mai mult decât străveziu, Regelui i se face rău, spectacolul se sparge şi rămas singur cu prietenul Horaţio, Hamlet jubilează, fiindcă provocarea a reuşit!

Şi Hamlet a câştigat judecata pe fond.

          Sub-partea 5 (p.418-433) culminează cu o lovitură de teatru, care-l transformă pe Hamlet din justiţiar, în justiţiabil! Şi se declanşează, practic, apelul! Aici, Regele a avut un noroc chior! Hamlet i-a dat chiar cu mânuţa lui, un atu formidabil! Să dăm şi un titlu acestei sub-părţi: Uciderea lui Polonius.

          Dar să ne-ntoarcem puţin la Caragiale. El, pentru a declanşa apelul, în O scrisoare pierdută, pentru a declanşa lovitura de copită a destinului, ce răstoarnă totul,  nu a avut nevoie decât de o singură pagină, la finalul Actului 2!

                                                SCENA XIV

                                           ACEEAŞI, GHIŢĂ PRISTANDA

                              (venind fuga din fund, cu o depeşă-n mână)

Pristanda: Coane Fănică! O depeşă fe-fe urgent!

Zoe: O depeşă? (Se-ntorc toţi spre fund )

Tipătescu (deschide nervos depeşa şi citeşte):″Cu orice preţ, dar cu orice preţ, colegiul dumneavoastră, al II-lea trebuie să aleagă pe domnul Agamemnon Dandanache.  (Toţi mişcare.) Se face din aceasta pentru dumneavoastră o înaltă şi ultimă chestie de încredere″ A!       

Farfuridi şi Brănzovenescu: Aha!    

Zoe (cu toată energia): A! Nu se poate! Vom lupta contra oricui… Vom lupta contra guvernului!... (Tipătescu a căzut obosit pe un scaun.)

Trahanache: Ai puţintică răbdare!

Zoe: Da, nene! vom lupta contra guvernului!

Caţavencu: Da, vom lupta contra guvernului! (Caţavencu, Zoe şi Trahanache, de o parte, Farfuridi, Brânzovenescu, frecându-şţi mâinile, cu satisfacţie, de altă parte; Ghiţă, în fund; Tipătescu, obosit, pe scaun, ca şi cum n-ar lua parte la ce se petrece. Cetăţeanul turmentat în mijloc)

Cetăţeanul  (târât de curent): Da! Vom lupta contra (sughiţând şi schimbând tonul): …adică nu… Eu nu lupt contra guvernului!

(CORTINA CADE)

Şi ce înseamnă asta? Păi, nu înseamnă nimic. Dar să ne-ntoarcem iar la sub-părţile Desfăşurării acţiunii din Hamlet, acum, după ce apelul a fost introdus.

Intrăm în sub-partea 6. Suntem, încă, în siiajul stupidei crime comise de Hamlet şi preţ de 7 pagini se caută cadavrul lui Polonius. Dar, dacă mă gândesc mai bine, cred că n-am intrat, totuşi, în altă sub-parte  şi suntem tot în a cincea sub-parte, aia a Uciderii lui Polonius, care astfel ar dura între paginile 418 şi 439, nu şi 433!

De-abia, deci, de la pagina 439, vom intra, în sub-partea a 6-a, unde unchiul îşi pune în aplicare planul lui mai vechi, de a trimite pe Hamlet în Anglia, împreună cu Guildenstern şi Rosincrance, să încaseze tributul datorat. Să numim, aşadar, a 6-a sub-parte a Desfăşurării acţiunii din Hamlet: Declanşarea planului cu Anglia.

Un plan mârşav, pe care-l şi mărturiseşte, după ce i-a trimis  pe băieţi la treabă, în ambasada aceea otrăvită: 

REGELE:

Tu, Anglie, de-mi preţuieşti iubirea,

Precum puterea-mi de-nţeles ţi-ar da,

Căci încă roşii rănile-ţi se arată

De spada Danemarcei, spaima ta,

De bunăvoie-i nouă închinată,

Tu nu poţi să ignori porunca noastră,

Că-ţi cerem în scrisoare explicit

Să îl ucizi pe Hmlet imediat.

Anglie, fă-o! Să-mi alungi din sânge

Turbarea asta, fapta-ţi leac îmi fie,

Iar pân′ atunci, adio, bucurie.

                                      (Iese)

Fapta teribilă, comisă de prinţ, l-ar fi îndrituit, desigur, chiar pe el să-l dea pe Hamlet morţii, dar aşa cum îi mărturiseşte, la un moment dat, lui Laertes, fiul lui Polonius, nu vroia s-o supere pe mamă şi-n plus, mai era şi poporul, care-l iubea pe prinţ.

Dar cine, oare, introduce apelul şi-n Scrusoarea lui Caragiale şi în Hamlet-ul lui Shakespeare? Ar putea fi sau Dumnezeu sau chiar dracul!. Cred că mai degrabă dracul! Şi iată de ce. În primul rând, pentru că nu-l văd pe Dumnezeu să se coboare până la favorizarea sau scoaterea din căciulă a unui Dandanache şi nici să îndrepte spada lui Hamlet spre draperia, unde Polonius asculta! Astea nu pot fi decât ticăloşii sau simple miştocăreli ale diavolului, care, se pare, că altă treabă nici n-are! Din asta trăieşte! Numai diavolul i-a pus scrisoarea aia în mână lui Caţavencu, dar numai ca să i-o ia, pe urmă, înapoi, la fel de miraculos, cum i-a băgat-o!

Şi cine-mi garantează mie că stafia bătrânulu Hamlet era chiar a bătrânului Hamlet şi nu era decât o cursă, în care l-a atras domnul Scaraoţchi pe bietul prinţ, tocmai ca să-l piarză...

Plus că stafia, ne spune Shakespeare, se înfăţişase îmbrăcată în armură din cap până-n picioare, deşi avea viziera ridicată:… Dar te pui cu dracul?

Mergem mai departe...

După ce-am trecut de foarte scurta sub-parte 6, Declanşarea planului cu Anglia, de numai două pagini şi ceva, dăm de o sub-parte şi mai mică, de numai câteva rânduri, pe pagina 441, în care Fortinbras, pentru ca nu cumva să-l uităm, trimite Regelui o scrisoare, în care-l roagă să-i dea voie să traverseze Danemarca, cu trupele lui, în drum spre Polonia... Dacă trebuie şi aici un titlu, pentru această sub-parte cu numărul 7, eu i-aş spune: Fortinbras nu doarme!

Sub-partea 8 este a nebuniei Ofeliei şi a răzvrătirii lui Laertes, potolit, însă, de Rege, care şi-l face, în cele din urmă, aliat contra lui Hamlet (p.442-450). Aş numi  această sub-parte cu un titlu mai de senzaţie, aşa, care să provoace oarecari fiori reci: Vlăstarele mortului!

A 9-a sub-parte s-ar putea intitula, însă, mai calm: Veşti de la Hamlet (p.451-458) . Dar noutăţile astea sunt şi ele destul de fioroase, mai ales pentru canalia de Rege: prinţul a scăpat din cursa întinsă şi se-ntoarce! Suveranul nu mai are încotro, povestea s-a copt şi-l îndeamnă pe Laertes, pe care-l ştie foarte bun spadasin, să-l provoace pe Hamlet la duel, pregătind, însă, tăişul armei cu o otravă puternică, ce ar face şi o simplă zgârietură să devină fatală! 

A 10-a sub-parte dă verdict apelului, Pentru că vine o veste cumplită: Ofelia s-a înecat! Ceea ce se percepe ca o consecinţă a nebuniei ei, declanşată de moartea tatălui, ucis de cel, pe care, poate, începuse şi ea să-l  îndrăgească, după curtea aceea avântată de dinainte de evenimentele piesei... Să-i spunem acestei ultime sub-părţi, foarte scurtă şi ea, care se împlântă ca un cuţit în inima noastră şi mai ales în creierul lui Laertes, unde durerea, amestecată cu mânia, parcă nu mai are margini: Moartea Ofeliei (p. 458-459).

De aici încolo e drum liber pentru a patra fază-parte, în care se va pregăti momentul culminant al piesei.

Desfăşurarea acţiunii din Hamlet este deci între paginile 372  şi 459, iar în procente, foarte aproape de 60%.

Să recapitulăm sub-părţile şi paginile, între care se găsesc. Simt nevoia asta!

- 1. Nebunul, spionii şi pruncul norvegian (p. 372-383)

- 2. Nebunul nu-i nebun! (p. 383-398)

- 3. Capcana cu Ofelia (p.399-406)

- 4. Demascarea (p.407-418)

- 5. Uciderea lui Polonius (p. 418-439)

- 6. Planul cu Anglia (p.439-440)

- 7. Fortinbras nu doarme! (p. 441)

- 8. Vlăstarele mortului (p. 442-450)

- 9. Veşti de la Hamlet (p. 451-458)

- 10. Moartea Ofeliei (p. 458-459)

Aceste 10 sub-părţi sunt, însă, desigur, într-un vizavi cu fazele procesuale, în care cele două entităţi din conflict se-nfruntă, participând, parcă, mai mult prin aşteptare, şi o a treia, adică Fortinbras, care, deşi e departe, nu poate să nu fie informat. Fiindcă prea apare în final, tocmai la ţanc!

Dar să nu anticipăm cu o discuţie asupra finalului piesei. Deocamdată, aici, în Desfăşurarea acţiunii, avem sub-părţile 1, 2 şi 3, cu acţiunile paralele ale Regelui şi ale lui Hamlet, apoi, în 4, câştigarea procesului pe fond de către Hamlet, prin reuşita provocării, dar gestionarea greşită a noii situaţii, la care s-a ajuns, unde prinţul, practic, introduce contra lui însuşi apelul, în sub-partea 5, prin uciderea fără nici o noimă a lui Polonius, chiar dacă din confuzie,..  Şi asta după ce, înainte, ezitase să-şi exploateze avantajul, zicându-şi că dacă îl ucide pe Rege, în timp ce se roagă,  o să ajungă în Rai, scărba dracului! Mă rog, aşa se gândeau pe-atunci chiar tinerii, ca nişte babe bigote de azi…

Apelul e băgat, pe de altă parte şi de Rege, care dă drumul, în sub-partea 6, planului deja clocit: să trimeată pe Hamlet în Anglia şi dând scrisori către vasalii săi englezi, să-i facă imediat de petrecanie!. 

Urmările uciderii lui Polonius îşi fac de cap (sub-partea 8), Ofelia înebunind şi Laertes ridicându-se contra Regelui, dar, apoi, aliindu-se cu el, contra lui Hamlet şi astfel apelul contra lui Hamlet, mergând pe o cale ascendentă, pe latura provocată de el însuşi, dar, pe latura declanşată de Rege, având câştig de cauză prinţul, care dejoacă planul ucigaş al monarhului, în sub-partea 9. În fine, moartea Ofeliei prin înecare pune capac aapelului, care pe latura uciderii lui Polonius a fost pierdut definitiv de Hamlet, moartea  cvasi-nevinovatei fecioare, fiind înregistrată  ca o consecinţă a faptei lui. Toată această Desfăşurare a acţiunii este  de  circa 70%.

Acum, să ne ocupăm şi de Desfăşurarea acţiunii în celelalte două piese: Pescăruşul şi Steaua fără nume.

Întâi, cu Pescăruşul.

Desfăşurarea acţiunii începe cu actul 2 şi problema aflată în judecată pe fond este a iubirii lui Treplev pentru Nina, care, după întâlnirea ei cu Trigorin şi insuccesul de la spectacolul modernist, se cam duce dracului!

Prima sub-parte  a Desfăşurării acţiunii este de acalmie, de linişte şi aş intitula-o Vorbim ca să vorbim (p. 22-25), apoi sunt două mici scandaluri, pe care le-aş numi locale: între marea actriţă şi administratorul, care nu vrea să-I dea cai,  pentru a merge la oraş, după cumpărături, şi, respectiv -  între nevasta administratorului şi amantul ei, doctorul Dorn, din motive de gelozie… Aş numi această a doua sub-parte Mici scandaluri locale (p. 25-27).  În fine, cu a treia sub-parte, Pescăruşul ucis, începe judecata pe fond (p.27-28) şi care continuă cu a patra sub-parte: Subiect pentru o scurtă povestire (p.28-32), care s-ar putea intitula, după ultima replică a actului 2  şi: Visez!

E limpede aici, că Treplev a pierdut fără drept de apel, cum se zice…

Dar Konstantin Gavrilovici nu se lasă şi între actele 2 şi 3, deci nu în văzul spectatorilor, introduce apelul. Treplev încearcă să se sinucidă. Dar nu a reuşit, e doar rănit.

Poate, cu acest stupid demers al lui, să fi încercat s-o impresioneze pe Nina., Dar a fost zadarnic!  În timpul actului 3, ea nici măcar nu se mai intersectează cu Treplev, deşi tot bântuie pe-acolo, prin casă, dar interesul ei este pentu Trigorin, care, cu faima lui de nare scriitor, pare nu numai un munte, ci trei munţi, unul peste altul! (Tri gorî, în limba rusă, înseamnă Trei munţi, pe când Treplev vine, desigur, de la trepetnîi, care se traduce prin tremurător, vibrant… Dar aproape de el este şi treplo, termen mai popular pentru palavragiu, flecar, pierde-vară…)

Mai e ceva, însă… Gora, în limba rusă, e munte, dar gore este un lucru şi mai interesant pentru piesa asta, fiindcă se traduce prin mâhnire, tristeţe, nenorocire… Şi doar cine altul decât Trigorin a adus nenorocirea pe moşia lui Sorin, lăsând în urma lui un tânăr, împuşcat ca un pescăruş, tot dând târcoale unei pescăruşe…

Apropo tot de limba rusă, acolo, la pescăruş se spune ceaika şi este de genul feminin… şi chiar însemnarea din carneţelul lui Trigorin este despre o fată, care trăieşte pe lângă un lac şi-l iubeşte ca un pescăruş… De fapt, Trigorin îi distruge pe amândoi, numai că Nina îşi va îndura necazurile, ca şi Sonia, Vania, Maşa (din Pescăruşul, dar şi cealaltă, din Trei surori), Irina; iar Sonia chiar perorând în finalul de la Unchiul Vania despre datoria omului de a îndura, pentru ca şi Domnul să se îndure de el:

SONIA:… Vom trăi un şir lung, lung de zile, de seri nesfârşite, vom îndura cu răbdare încercările pe care ni le va trimite soarta; ne vom trudi pentru alţii, şi-acum şi la bătrâneţe, fără să cunoaştem odihna, şi când ne va sosi ceasul vom muri supuşi, şi acolo, dincolo de mormânt, vom spune că am suferit, că am plans, că am fost amărâţi, şi Dumnezeu o să se îndure…

Să continuăm cu Desfăşurarea acţiunii din Pescăruşul şi să consemnăm că după apelul declanşat în antract, fără text, vine o sub-parte cu numărul 5, în care se strecoară şi evocarea, printre altele, şi a acestui eveniment, într-o discuţie dintre Maşa şi Trigorin. Această sub-parte 5 o voi numi Şi despre o sinucidere ratată.

Dar Trigorin şi Arkadina se pregătesc să plece. Tot actul trei e, de fapt, sub imperiul acestei plecări, destul de grăbite, fiindcă lucrurile se precipitaseră şi Treplev vroia să-l provoace pe Trigorin la duel, iar scriitorul începuse şi el să se îndrăgostească de Nina şi de aia nu mai avea Arkadina astâmpăr!

 Vine acum sub-partea cu numărul 6, pe care aş numi-o Medalionul, fiindcă Nina dăruieşte lui Trigorin un medalion, pe care este şi o inscripţie, care trimite la romanul lui Zile şi nopţi, pagina 121, rândurile 11 şi 12! Dar Nina pleacă repede, fiindcă vine Arkadina, dar gândul domnului scriitor e numai la rândurile acelea, din cartea lui şi e înnebunit să le identifice,  să vadă ce conţin, deci care e mesajul Ninei!? Întrebând-o pe Arkadina, dacă sunt în casă cărţile lui şi aflând că sunt, se duce cât mai repede să caute pasajul.

Sub-partea cu numărul 7, de la pagina 35 la 39, după o bâra-bâra cu o discuţie uzuală pe teme de sănătate cu fratele ei, Sorin, Arkadina este antrenată într-o discuţie despre fiul ei şi problemele lui, despre egoismul ei… şi-apare, în fine, Kostea, cu capul bandajat. Pe lângă tandreţea din legătura lor, întâlnim şi notabile contradicţii…Să numim această subparte Bandajul. 

Sub-partea următoare, cu numărul 8, e alcătuită dintr-o scenă formidabilă, cu care, din păcate, nu m-a impresionat niciunul din spectacolele privite. Nici măcar la Andrei Şerban, deşi Arkadina era Maia Morgenstern, iar Trigorin – un actor de la Cluj (Adrian Matioc), pe care l-am văzut atunci prima oară, dar care mi s-a părut cea mai bună idee de distribuire din spectacolul marelui nostru regizor. În această scenă, Trigorin o imploră, dar, efectiv, o imploră pe Arkadina să renunţe la el, ca să-l lase să-şi împlinească dragostea pentru Nina. Dacă scena nu e jucată foarte ruseşte, foarte pe suflet, cu lacrimi adevărate, adică, şi de o parte şi de alta, cu sânge, adică, dar şi cu imensă ipocrizie, n-are noimă. Slăbiciune, forţă teroristă, dar şi mare capacitate de manipulare stau la bază! Lasă-mă! Te implor! Lasă-mă! ar fi titlul acestei sub-părţi.

Sub-partea 9, care se petrece sub presiunea pregătirilor, ajunse pe ultimii metri şi a foielillor, mai bine zis a vriei de plecare, este a dramaticei despărţiri dintre Nina şi Trugorin, cu  datul de întâlnire la Moscova şi cu înfocatul sărut, ca de pecete nupţială sau de happy-end american. Un sărut ca în filme e titlul, propus de mine pentru această sub-parte.

Dar, sigur, lucrurle nu s-au terminat. Sub-partea a10-a urmează şi e ultima din Desfăşurarea acţiunii. O voi numi Liniştea de după doi ani.Această linişte durează până la pagina 53, fiind mult mai întinsă decât celelalte. Iar aici, odată cu recursul, se introduce şi faza-parte 4, care e cea decisivă şi durează de la pagina 53 la 56. Aceste 4 pagini înseamnă 7%. Puteţi controla, dacă n-aveţi încredere, iar Desfăşurarea acţiunii, cu cele 32 de pagini ale sale, înseamnă circa 62%.

     Expozițiunea    Big-Bang sau    Desfăşuraea     Recursul  Execuţia finală

                                Introducerea       acţiunii, cu          şi

                                 Conflictului        judecarea     Deznodăm.l

                                   sau Intriga        fondului şi

                                                    apelului

O scr. pierdută           9%                   14,50 %            cca. 60%             10%           6,50%

Hamlet                       16,34%                5%                   cca. 70%             6,10%        2,70%

Pescăruşul                  13%                   16%                        62%             7%              2%

St. f. nume                  23%                   13%                         49 %            cca. 14%    ca.1,14%

          Am anticipat puţin cu schema de mai sus, dar nu-i nimic, sper să nu mi-o luaţi în nume de rău…

Ei, bine, în Steaua fără nume, Desfăşurarea acţiunii începe cu actul 2, deci la pagina 178 şi durează până la 220, ceea ce înseamnă cam 49% din piesă şi are următoarele sub-părţi:

- 1. O locuinţă neobişnuită, într-o lume neobişnuiâ (p.178-183)

- 2. Cartea şi busturile (p.183-184)

- 3. Atacul domnişoarei Cucu (p.184-191)

- 4. Cartea (p.191-193)

- 5. O stea (p.193-194)

- 6. Stelele (p.194-195)

- 7. Simfonia lui Udrea (p.195-200)

- 8. Mai stai... (p.200-201)

- 9. Ursa Mare, Alcor şi Mona... (p.201-205)

- 10. Sărutul (p.205)

- 11. Dimneaţa, veselie post coitum... (p.206-208)

- 12 Necesitatea unei rochii de zi (p.208-210)

- 13. Eleva (p.210-213)

- 14. Sosirea lui Grig (p.213-215)

- 15. Pleci singur, Grig (p.215-220)

După ce procesul se câştigă de Miroiu în prima instanţă, iubirea celor doi împlinindu-se şi ajungând, în mod spontan, chiar la dorinţa de continuitate, la pagina 213 se introduce apelul. Grig, un fel de proprietar al Monei, a cărui întreţinută este, a venit să-şi revendice bunul, pe care-l are în folosinţă. Dar bunul nu vrea înapoi şi Grig pierde apelul. La pagina 220, bietul Miroiu îşi introduce, parcă, singur, recursul la apelul, pe care-l câştigase. Din această cauză, recomand ca la următoarea montare, domnul regizor şi domnii actori să ţină seama şi de rândurile astea, având în vedere că aici se rupe echilibrul şi încet-încet, dar nu foarte încet, însă foarte sigur, balanţa începe să se-ncline în defavoarea lui Miroiu.

Vi se pare, cumva, cam obraznică cerinţa mea? Păi, toată pledoaria mea din acest studiu, că studiu e, ce mă-sa deracului altceva!- e contra celebrului Bâra Bâra!

Apropo de asta, cică nişte studenţi, odată, discutau ceva foarte animat. Şi se apropie de ei, maestrul lor, care era Mircea Albulescu.

— Ce faceţi, bă, aici?

— Discutăm despre teatru, don’ profesor!

—Păi, da′ voi ştiţi ce-i aia teatrul? Bâra, bâra, bâra-bâra... A! Teatru! Bâra, bâra! A! Teatru!... Ăsta-i teatrul, măi, copii! Teatrul!

Sigur, zic şi eu, că nu poţi să faci tot timpul numai A! Teatru! Mai trebuie şi bâra-bâra printre! Dar numai cu bâra-bâra, cum fac unii dramaturgi, aşa-zişii, nu merge! Scena nu-i suportă!

Şi nici nu merge să scrii, ca şi cum ai voma sau ca şi cum ai avea diarie, deşi am auzit, la cârciumă, mai ales, dramaturgi care mărturiseau, cu cinism, ceva în genul ăsta.

Dar se întâmplă şi la case mai mari, de la Beckett şi până la nişte caraghioşi contemporani, de la noi şi de aiurea şi se tot poluează scenele cu excremente, borâturi şi alte necurăţenii, unele care se vreau chiar poetice, dar de o poezie dură, bărbătească, homosexual de bărbătească, chiar, uneori, ca un popou de efeb...

                   Spre punctual culminant şi spre deznodământ

          La Hamlet, în vederea ajungerii la punctual culminant, se va construi faza-parte 4 a piesei, de la pagina 475 la 483. E scurtă şi cuprinzătoare faza asta! Tânărul Osric îl invită pe Hamlet la duelul cu Laertes, lupta are loc imediat, dar e trucată de fiul lui Polonius şi de Rege, care otrăviseră cu ceva puternic tăişul uneia din săbii sau spadei, ce era… plus că mai aşteptau şi două cupe de vin otrăvite.  Tinerii se bat, în focul luptei schimbă săbiile, se rănesc unul pe altul, otrava îşi face efectul, dar, cu ultimele puteri, Hamlet străpunge şi pe Rege. Unde mai pui, că şi Regina bea din paharul pregătit pentru prinţ şi iată ce Deznodământ! După aceste 8-9 pagini, a rămas doar un morman de trupuri, care nu mai sunt bune de altceva decât de îngropat! Un dezmăţ mortuar are loc în 6,10 % din piesă!

Dar mai avem şi scurta, foarte scurta fază-parte 5, de doar 4 pagini, ceea ce nu înseamnă decât 2,70 procente.

Iar în O scrisoare pierdută se intră-n linie dreaptă spre punctual culminant la pagina 183.

Ce-i acolo?

De ce tocmai aici dă ciorba în foc? N-a dat şi nu dă, dar e la punctul maxim de fierbere.

Începuse scena a V-a a actului 4 şi Zoe se-ntoarce, după ce l-a condus pe Dandanache, care tocmai mărturisise că scrisoarea, cu care a şantajat, n-a mai înapoiat-o! Ea e convinsă, acum, că nici Caţavencu nu va mai restitui scrisoarea şi începe, în faţa lui Tipătescu, o criză de nervi. Pică, însă, Ghiţă, care anunţă pe domnul prefect că-l caută la telegraf ministrul! Ba chiar tot guvernul! Imediat, Fănică pleacă şi Ghiţă mărturiseşte Joiţichii că l-a minţit pe Tipătescu şi, de fapt, de fapt… a venit cu Caţavencu! Intră şi Caţavencu… dar… a pierdut scrisoarea! În scena următoare, însă, Cetăţeanul aduce scrisoarea şi Zoe o recuperează!

Răsturnarea s-a produs!

Caţavencu îi cade-n genunchi şi Joiţica-l iartă!

Nu degeaba, George Călinescu  o numeşte undeva domina bona, nu?

Iar  eu, nebunul de mine, în montarea aceea de la Baia Mare, pe care n-am terminat-o, mă gândisem chiar să prezint lucrurile de-aşa natură, încât legătura lui Zoe cu Tipătescu să fie, oricum, pe ducă, iar Caţavencu, fiind jucat de un actor mult mai tânăr, să fie o adevărată perspectivă pentru Zoe, care era interpretată de un fel de băbuţă… Mă inspirase şi faptul că-n viaţa reală a acelor actori întrezărisem ceva din chestia asta! Poate şi de-aia mi-am pus lumea de-acolo-n cap şi n-am mai terminat montarea!

Dar, să ne-ntoarcem la piesă.

Verdictul a fost dat, prejudicial a fost recuperat, Caţavencu-a fost iertat, dar piesa nu s-a terminat. Urmează un moment foarte important din secvenţa culminantă a piesei. E vorba de scena a X-a, a actului 4, când Zoe rămâne singură cu scrisoarea abia recuperată. Acuma-şi savurează fericirea!

 Parc-am mai scris undeva, parcă-n altă carte, de chestia asta, dar merită, oricum, să o reamintesc, măcar pentru cei care nu mi-au citit toate cărţile şi nici n-au avut prilejul sau timpul necesar, să cerceteze istoria spectacolelor marelui maestru.

Păi, se spune că Aristizza Romanescu, la premiera absolută a Stcrisorii, ar fi ţinut scena asta zece minute! Doamne, ce-a putut face, că textul e doar de trei-patru  rânduri şi mai e şi plin de paranteze!

Deznodământul piesei, gata, a avut loc! S-a terminat şi a patra fază-parte, a punctului culminant, care, pe asta, pe  a patra, ar trebui s-o numim a Deznodământulu!

 Pentru că a cincea fază-parte e dincolo de deznodământ, e faza premiilor şi pedepselor, fiindcă s-a terminat şi tot procesul, s-au judecat şi fondul şi apelul şi recursul. A mai rămas ce? Răspuns: Execuţia! Sau apoteoza şi toată lumea e fericită, ca în piesa asta, unde mai este şi o pedeapsă, nu? Că doar Coana Joiţica l-a pedepsit pe Caţavencu, să conducă el însuşi manifestaţia în cinstea adversarului său! Nu?

Faza-parte 5 nu e, deci, a deznodământului, ci a execuţiei, a punerii în executare a sentinţei din ultima instanţă!

Această a cincea parte se-ntâmplă în Hamlet,  prin urmare, nu odată cu duelul, ci după moartea duelgiilor, odată cu sosirea lui Fortinbras şi luarea în stăpânire de norvegian a Danemarcei

Iar ultima fază-parte din Steaua fără nume nu e a plecării Monei, ci a peisajului de după plecarea ei, când Miroiu are timp, în fine, să se ocupe şi de cartea cumpărată cu ne-mai-auzitele-n târgul ăla sacrificii pecuniare.

Iar în  Pescăruşul, faza finală începe la pagina 56, după ce Treplev, terminând să-şi rupă manuscrisele, iese din odaia, unde avusese loc întâlnirea decisivă cu Nina şi unde intră, nu peste mult timp, jucătorii de loto, care se pregătesc să-şi reia distracţia..

Dar recursul fusese introdus, odată cu întoarcerea Ninei, cu care începe faza-parte 4 şi urmează marea ei scenă cu Treplev. Aici e cazul neapărat să mă opresc puţin, fiindcă am de spus ceva foarte important, de fapt două lucruri, pe care nu le-am văzut în niciun spectacol cu această mirabilă piesă. Parcă nici în spectacolul lui Andrei Şerban. Fiindcă dacă le vedeam, nu le uitam! Mai ales dac-ar fi fost făcute cum trebuie!

Este vorba de scena ruperii manuscriselor, despre tonul din finalul scenei decisive dintre Nina şi Treplev, dar şi încă ceva, care-am descoperit, tot trăind şi retrăind această piesă. Este vorba de cum trebuie să se joace scena din actul 2, dintre Nina şi Treplev, aceea cu hoitul pescăruşului…

Eu cred că scena cu pasărea ucisă trebuie să fie foarte dură, ba char de speriat, pentru Nina. Îl văd pe Treplev, la un moment dat, trântindu-şi peste faţă pasărea ucisă şi umplându-se de sânge şi cu urletu-n gât, vrând să spună, prin tot trupul lui chinuit, mult mai mult decât poate să spună prin cuvinte!

Iar în ruperea manuscriselor, de la pagina 56, trebuie respectată cu sfinţenie indicaţia lui Cehov:

Timp de două minute rupe, în tăcere, toate manuscrisele şi le aruncă sub masă, apoi deschide uşa din dreapta şi iese.

Deşi aceste două minute de tăcere, dar două minute efective, sunt, pe scenă, ceva enorm,.. şi mai ales că suntem atât de aproape de finalul, pe care toată lumea îl aşteaptă, dar e de jucat aici, pentru un mare actor şi un mare regizor, care să ştie să drămuie suspense-ul şi să facă o ieşire din scenă, pe care scrie: Moarte!

Dar pentru ca scena ruperii manuscriselor să prindă, aşa cum vreau eu şi cum şi cred că trebuie, este nevoie ca şi finalul întrevederii lui Treplev cu Nina să aibă o anume turnură, adică ea nu trebuie să evoce  pe un ton poetic, lânced şi romanticoid, textul lui Treplev, din spectacolul-dezastrru, care duce şi la ruperea legăturii lor, chiar aşa de subţire cum era ea… Nu! Nina trebuie să fie foarte detaşată, ba chiar şi un pic rea, în ideea că lasă că ştim noi ce copilărie a fost, dar sper că ţi-a trecut… Merg şi mai departe! Cred că ar fi chiar cazul să maimuţărească pur şi simplu textul evocat!

Şi, desigur, nu o face cu rea intenţie! Dar iadul e pavat, după cum se ştie, cu cele mai bune intenţii…

Poate c-aţi obosit de-atâtea paranteze, iubiţi cititori, dar degeaba-mi spuneţi, că tot n-am cum să v-aud, am, însă, atâtea de spus  şi lucrurile ce le am de spus  dau năvală peste mine… acum şi peste voi…

În fine, în Steaua fără nume, faza asta culminantă a conflictului umblă cu paşi uşori, delicaţi, printre cioburile de iubire ale nopţii, care-a trecut… Atentă să nu se rănească, Mona îşi găseşte drumul de întoarcere, plutind printre bancurile de nisip mişcător, de sub eternul aparent al stelelor…

II

          Alaltă seară am fost iar la teatru. Aveam trei posibilități. Una era o adaptare liberă după Un dușman al poporului, a lui Ibsen, alta era o producție a Naționalului, cu piesa unui necunoscut român, care semnează ca scenarist, nu ca dramaturg: Dumnezeu se îmbracă la Second hand și, în fine, o dramatizare după Crimă și Pedeapsă de Dostoievski.

          În mod normal, logic, am ales Crimă și pedeapsă.

          Dar era alt spectacol. Și mi-a fost lene să mă mai trambalez pe la Dușmanul poporului sau pentru bunul Dumnezeu, care n-are bani să-și ia, vai de el, haine noi!

          Așa s-a făcut c-am intrat la Marmoră, de Joseph L. Brodsky, un poet american, emigrat din Rusia, care-a pus laba pe Premiul Nobel în 1987, încă de la o vârstă destul de fragedă, fiind născut în 1940. Cum o fi făcut, Doamne? Şi cine l-o fi luat în braţe şi de ce?

          Regia e semnată de Yuri Kordonsky, un bun amic ucrainian al lui Ducu Alexandru Darie, care l-a mai fericit şi altădată cu niscai spectacole pe directorul Teatrului Bulandra, pus acolo şef de inevitabilul om politic şi marele actor Romeo Pop.

          Mai încercasem şi altădată cu acest  Kordonski. La pauză, am plecat. Și era Unchiul Vanea și Cehov, deși, după cum toți amicii mei știu, Cehov e feblețea mea, alături de Shakespeare, Caragiale și Sebastian.

          Am plecat și de la căcatul ăsta, pe care l-am văzut alaltă seară.

          Păcat! Erau pe scenă doi actori formidabili! Rebengiuc şi Râlea! Totuşi, fără un text ca lumea, doar aşa, să vorbim ca să ne-aflăm în treabă?

III

          Ce mizerii sunt prin teatrele din țara mea și eu în țara mea aștept ca să se-ndure niște…

          … dar nu mai continui, trebuie să mă cenzurez şi şterg ce scrisesem în continuare… şi aştept, încă aştept şi încă tac şi-mi ronţăi fierea din mine… dar până când?

                                                         

IV

          Abia am terminat să stau de vorbă cu un amic la telefon, Și i-am pus o

problemă:

          — Oare de ce nu-i saltă Deneaul pe directorii ăștia de teatre bugetare, care azi au o putere discreționară în țara noastră, deși n-au luat teatrele astea cu banii lu’ ta-su și-a lu’ mă-sa, ca beizadeaua aia de Remeș, fiul controversatului ministru pleșcar de  caltaboșuri din maț gros de porc?

          — Păi, de ce să-i salte?

          — Păi, nu neapărat fiindcă așa vrea mușchii mei, ci pentru că  majoritatea fură ca primarii și ca parlamentarii!

                                                          V

          Uite, c-am început mai multe lucruri, dar să nu credeți iubiți cititori, că nu le termin...

          Așa... Păi, unde am început eu să divaghez și din ce-am ieșit? Nu mai ştiu…

          Scârbele domnesc mai peste tot, iar eu umblu cu piesele mele din teatru în teatru, nimeni nu mă ia în seamă, nimeni, nici măcar nu mă resping, dar eu caut resursele ascunse ale capodoperelor, însă ei nu ştiu decât una şi bună:

          — Ce-i de prăduială?

          Dar e drept că nu toată lumea e coruptă, mai sunt şi proşti şi snobi pe lumea asta şi-mi închipui ce greu este şi pentru Scaraoţchi să aleagă pe care să-l înhaţe mai întâi!        

                  

VI

Aşa că ce rost are să mai scriu despre cum se scrie o piesă bună? Asta se pare că nu mai interesează astăzi pe nimeni şi poate nici măcar pe spectatori, care se hrănesc cu ce li se dă, mai ales că la teatru ei văd ceva care mişcă, în timp ce rândurile din cărţi stau pe loc şi aşteaptă să le decripteze câte-un soldat rătăcit, ca japonezul ăla, care încă nu aflase că războiul se terminase de câteva decenii… 

P.S. Cred că faţă de clasica lucrare a lui Camil Petrescu Fals tratat pentru uzul autorilor dramatic, apărută în 1925, eu sunt mult mai aplicat. Ceea ce nu mă împiedică să-l iubesc enorm pe clasicul nostru, de care am avut onoarea să mă ocup şi în teza mea de licenţă de la Litere (Filologie, cum se chema pe-atunci): Problema individului la Camil Petrescu şi Albert Camus.

          Dar dacă el era, după cum se ştie, un pasionat al matematicilor superioare, eu sunt, ca şi Miroiu, un fel de aritmoman al poeticii dramaturgice, căutând să-i întreb, totuşi, de sănătate pe mai mulţi…

          Dar până una-alta, vă mai fericesc, iubiţi cititori şi cu nişte anexe, care  sunt alcătuite după revederea materialului din acest aşa-zis eseu, aducând şi lucruri sau formulări noi, într-un fel de dialog cu cele afirmate mai sus. Şi… fiţi atenţi, când găsiţi vreo contradicţie, între ce-i acolo şi ce-i aici, să preferaţi ce-i aici, fiindcă între timp m-am mai gândit.

Iată şi anexele, de care fu vorba:

 

 ANEXA  NR. 1

    24 de poveşti în 4 piese

HAMLET

- 1.Povestea fantomei care cere să fie răzbunată, ceea ce duce la distrugerea  întregii familii, dar şi la căderea în robie a unei ţări

- 2.Povestea familiei lui Polonius, victimă colaterală a cumplitei răzbunări

- 3. Povestea revanşei familiei Fortinbras

- 4. Povestea lui Guildenstern şi Rosincrance,  transformaţi din unelte în victime, alte victime colaterale

- 5. Povestea unei iubiri abia înmugurite, sacrificată fără scrupule

- 6. Povestea prinţului melancolic, ezitant şi nebun – în aparenţă...

O SCRISOARE PIERDUTĂ

- 1. Povestea unei scrisori pierdute şi apoi recuperate

- 2. Povetea şantajistului cu norocul schimbător

- 3. Povestea candidatului de la centru, pus peste ambiţiile şi interesele şerpăriei locale

- 4. Povestea amanţilor deconspiraţi

- 5. Povestea eternului candidat  cu locul pierdut mereu în ultimul moment.

- 6. Povestea unui încornorat, care ştie, dar suportă această condiţie, fiindcă adevărul nu-i în interesul nimănui.

PESCĂRUŞUL

- 1. Povestea unei sinucideri

- 2. Povestea îndrăgostitului trădat

- 3. Povestea fetei, care cade pradă unui bărbat impozant

- 4. Povestea fiului complexat al unei mame celebre

- 5. Povestea doliului unei vieţi

- 6. Povestea unei amante  nefericite şi geloase.

STEAUA FĂRĂ NUME

- 1. Povestea unui savant de ocazie, care crede că a descoperit o stea

- 2. Povestea unei iubiri imposibile

- 3. Povestea unui compozitor de provincie

- 4 Povestea unei aspide de provincie

- 5. Povestea unei eleve din provincie

- 6. Povestea unei raţe, călcate de accelerat

ANEXA NR. 2

Sistemul pentadic al fazelor-părţi, pe un format de piesă de 60 de pagini,  în jur de cât de lungă e o piesă azi. Am redenumit clasicele faze-părţi, într-un  fel care mi se pare mai semnificativ şi mai adecvat.

Faza expozitivă (6-14 pagini) - fază neprocesuală

Faza detonantă (3-10 pagini) – în urma unei explozii dramatice, se declanşează procesul . În cazurile noastre, explozia se face cu o fantomă vindicativă; cu o scrisoare pierdută şi interceptată, tocmai de cine nu trebuie; cu întâlnirea  unei zâne, într-o gară prăpădită de provincie şi cu un spectacol căzut cu forţa unui bolid cosmic.

Faza epică (30-37 pagini) – procesul intră în acţiune, se dezbate şi se dă soluţia pe fond  (Caţavencu, Zoe şi Tipătescu cad la pace; Regele e demascat, printr-un spectacol cu aluzie directă;  Miroiu şi Mona îşi împlinesc amorul; Nina se-ndrăgosteşte de-a binelea de Trigorin: Visez!)   Apoi, se introduce apelul, printr-o  lovitură de teatru (telegrama f.f.urgentă; uciderea accidentală a lui Polonius; sosirea lui Grig; încercarea de sinucidere a lui Treplev, din antractul 2). Apelul se dezbate, în focul evenimnentelor şi taberele se înfruntă (întrunirea cu discursurile lui Farfuridi şi Caţavencu; Regele îi întinde lui Hamlet cursa cu ambasada din Anglia, Ofelia înnebuneşte, Hamlet dejoacă planul ticălos al Regelui, Laerte vrea să se răzbune, crează o mişcare de stradă, dar până la urmă pactizează cu Regele, contra lui Hamlet; Mona e asaltată de Grig, să se-ntoarcă la el; Nina nu ia în seamă avertismentul sinucigaş al lui Treplev şi se-nvârte ca o smintită în jurul lui Trigorin –sau ca un pescăruş, în jurul unui lac!). Verdictul la apel se dă tot printr-o lovitură  (Trahanache anunţă candidatura lui Dandanache; se află de moartea Ofeliei; Mona îi comunică lui Grig că a hotărât să rămână cu Miroiu; Nina se aruncă în braţele lui Trigorin)  Vedem, apoi,  urmările soluţiei la apel, după care va avea loc a treia lovitură, introducându-se, în fine recursul, cu care se intră, însă, în faza culminantă a piesei

Faza culminantă (3-6 pagini) - În  O scrisoare pierdută, însuşi Hazardul  sau, poate, chiar, Pronia, dă lovitura, şparlind scrisoarea de la Caţavencu şi băgând-o, iar, în mâna Cetăţeanului Turmentat, prin intermediul pălăriei schimbate la încăierarea de după întrunire,  o lovitură, care nu se dă în faţa spectatorului şi e doar povestită. În această piesă, chiar introducerea plotului se făcuse aşa, un procedeu la care am asistat şi în Pescăruşul sau în Hamlet, dar în alte zone, nu chiar la introducedrea plot-ului. La Hamlet, recursul e pierdut şi de prinţ şi de duşmanii lui, după un duel trucat în mod abject, victoria revenind unei a treia forţe, al cărei ceas abia acum îi vine rândul. În Steaua fără nume, venit cu rochia aceea, probabil oribilă, dar având şi ţinuta, hainele şi mimica necontrolată a provincialului prost de cumsecade, Miroiu se descompune, deodată, în faţa lui Grig şi a Monei, ca o mumie egipteană, revenită la lumină după câteva milenii de întuneric. Privindu-i deodată pe cei doi bărbaţi, unul impecabil şi cu tot tacâmul de jigodie, pe faţă şi în vorbe, altul – emasculat în bonomia, sărăcia şi mai ales, naivitatea lui, Mona va alege, desigur, pe cel mai tare. Chiar dacă e cinic şi ticălos, în plus, şi mai ales, Grig are de partea lui putinţa de a-i oferi în continuare confortul, de care ea a devenit dependentă. Plus că penibilul caraghiosului de Udrea sau rezistenţa aspidei locului complică, mai mult şi chiar iremediabil, buna intenţie iniţială. Şi ea se sfărâmă de zidul jegos al unui mediu sordid, lipsit de stele sau de alte decoraţiuni mistico-poetice. Iar scena de despărţire, a îndrăgostiţilor de-o noapte, nu face decât să lichideze un rest, fără legătură cu realitatea, care merge, inexorabil, înainte. Iar în Pescăruşul, după două treimi din ultimul act, în care autorul se străduieşte, cu periculoasă perfudie, să ne convingă de faptul că Treplev s-a liniştit, că şi-a găsit un echilibru, deodată... apare, iar, Nina! E o lovitură, care declanşează recursul, o ultimă fază procesuală, a cărei sentinţă va fi definitivă! Şi se petrece formidabila scenă dintre cei doi, unde se vede că tânărul nu s-a liniştit de loc, o iubeşte, poate, mai adânc, mai disperat şi într-adevăr, definitiv! Dar sentinţa dată de ea, de Nina, este la fel de nemiloasă ca şi în instanţele anterioare!

Faza cathartică (2-5 pagini) Sentinţele au fost date, nodurile au fost desfăcute, ce-a mai rămas? E ceea ce-aş numi, din nou, un peisaj de după bătălie, prin care trece un învigător posomorât – Fortinbras- (Hamlet), un savant, care se-ntoarce la cărţile şi stelele lui (Steaua fără nume),  o petrecere deşănţată, după o pace imundă (O scrisoare pierdută),  sau o împuşcătură, care, după mai multe ameninţări, se pare că şi-a atins, în fine, ţinta. Dar în toate aceste piese, ca în orice piesă care se respectă, ceea ce e mai important estc acel catharsis, acea curăţire, de care-a scris şi Aristotel. Pot să fie şi lacrimi, poate să fie şi-un râs enorm, homeric, dar poate fi şi recunoaştera iniţiatică a unui adevăr, până acum ascuns. ..  Mai este, ca şi-n cazurile alese de noi, mai ales, chiar, şansa de a fi în preajma capodoperei, a perfecţiunii de esenţă dumnezeiască, aceea care transcede spre tărâmurile unui Necunoscut atotcuprinzător şi atotputernic.

ANEXA NR. 3

Evenimentele şi fazeleprocesuale

Pe  lângă fazele-părţi clasice şi fazele procesuale, care se desfăşoară în planuri paralele, aş mai putea introduce şi o grilă a evenimentelor. Chiar dacă ele se suprapun, întrucâtva şi pe alocuri, peste cele de dinainte. Dar sunt oare aceste lanţuri de evenimente, dintr-o piesă, adevărate grile sau numai nişte simple inventare arbitrare?

Cred că sunt chiar nişte grile şi o! dac-ar putea dramaturgul să şi  le fixeze dinainte, că, dacă nu, tot inconştientul, săracul, el e cel, pe care te poţi baza, Numai el te scoate la liman!

În fine! Dar fiţi atenţi, pentru că aceste evenimente pot fi şi simple dar şi nodale, provocând adevărate răsturnări ale situaţiei (peripetheia, pe limba lui Aristotel)…

Celelalte evenimnente din grila asta, doar mai încarcă în spinarea conflictului noi date semnificvative, care vor duce în cele din urmă, în mod necesar sau numai întâmplător, la clasica peripetheia.

Oricum, pentru un autor, e util să se folosească de toate cele trei grille propuse de mine sau măcar de una din ele, fără de care totu-i lânced şi mâlos…

Şi iată, acum, în fine, schema cu toate cele trei grile, aplicate la cele patru piese, de care am tot vorbit aici:

    

          O SCRISOARE PIERDUTĂ

Evenimentele            Fazele-părţi clasice         Fazele-procesuale

                                                       A. Expoziţiunea

1.Şantajul                             B. Intriga.                            I.a. Introducere FOND

2. Alta, mai boacănă!

Final act 1

                                                  C. Desfăşurarea

3. Înţelegerea                                                                    I.b.Verdict FOND

4. Telegrama f. urgentă                                                     II.a. Introducere APEL    

        (răsturnare!)                                                                 

Final act 2

          5. Anunţul candidaturii                                                      II.b.Verdict APEL

                lui Dandanache

6. Încăierarea                                                          III.a.Introducere. RECURS       

Final act 3

7. Caţavencu a pierdut        D. Faza culminantă

scrisoarea!

8. Cetăţeanul aduce              E. Deznodământul        III.b.Verdict.RECURS             

scrisoarea!

       (răsturnare!)

9. Iertarea lui Caţavencu                                                            IV EXECUŢIA.

10. Petrecerea

Final act 4

Observaţii:

— Obiectul şantajului, deci obiectul intrigii, apare încă din expoziţiune, din povestirea lui Pristanda cu acţiunea lui de spionaj, de la casa lui Caţavencu, unde tocmai acesta se pregătea să-nceapă să citească amicilor săi politici o scrisoare…

— Intriga se face prin oratio obliqua, nu în oratio recta, prin informarea lui Tipătescu de către Trahanache. În altă ordine de idei, nu pot să nu observ că nicodată n-am văzut jucată acestă scenă aşa cum trebuie,  adică având în tonul lui Trahanache subtextul: Nu ţi-e ruşine, mă, măgarule, să-mi regulezi nevasta? Pentru că orice se poate crede de Trahanache, dar că e prost, numai un prost poate crede şi nici că n-o iubeşte pe Zoe, care trebuie neapărat să fie foarte frumoasă şi foarte plină de demnitate, altfel piesa n-ar avea miză şi cinstea acestei femei n-ar fi un lucru atât de important!

Dacă ne uităm şi într-un vizavi, la piesa lui Oscar Wilde Un soţ ideal, scrisă 11 ani mai târziu, unde-i vorba tot de un şantaj, acolo această acţiune are loc în direct.

— Foarte interesant aici, cum Nenorocul şi Norocul introduc nu numai intriga, dar provoacă şi cele două răsturnări ale situaţiei, aducând şi Apelul şi respectiv Recursul,  din procesul piesei, nu un process juridic, desigur, dar nu vedeţi ce seamănă? Iar apropo de Noroc şi Nenoroc, nu e, oare, limpede, că tema fundamentală a acestei piese este, totuşi, fortuna labilis , de care vorbeam şi mai sus? Aşa că politica sau limbajul, de care se strofoacă toţi, nu sunt decât unelte de lucru, în timp ce lucrarea propriu-zisă este metafizca sorţii, ca la Shakespeare şi la antici!

HAMLET

Evenimentele              Fazele-părţi clasice          Fazele-procesuale

        A. Expoziţiunea 

1. Fantoma şi jură-               B. Intriga.               I.a. Introduzcere FOND

mântul de răzbunare

Final act 1

Actul 2 –fără evenimente, doar că Hamlet se preface a fi înnebunit…

Actul 3:

2. Demascarea                     C. Desfăşurarea     I.b.Verdict FOND

3. Uciderea lui Polonius

   (răsturnare!)          

Final act 3

 4. Cursa întinsă lui.                                            II.a. Introducere APEL

                        Hamlet

5. Nebunia Ofeliei

            6. Rebeliunea lui Laertes

            şi apoi alianţa cu Regele

Final act 4

            7. Întoarcerea lui Hamlet                                        II.b.Verdict APEL

8. Înmormântarea Ofeliei     D. Faza culminantă   III.a.Introducere RECURS        

9. Duelul şi otrava                                                   III.b.Verdict.RECURS

1o. Hecatomba.şi Fortinbras  E. Deznodământul    IV EXECUŢIE.

(răsturnare!) 

Final act 5

Observaţii:

— Nu e tulburător, că la două  piese atât de deosebite, cum sunt Hamlet şi O scrisoare pierdută sunt tot câte zece evenijmente? Su le-oi fi ticluit eu, cumva, să fie aşa? să fie aşa?

— Dacă sunt neconcordanţe între disecări anterioare şi disecarea de faţă, considedraţi-o pe aceasta de aici cu prioritate, lucru valabil în toată lucrarea asta, Cum se scrie o piesă de teatru bună……

                                          PESCĂRUŞUL

Evenimentele            Fazele-părţi clasice         Fazele-procesuale

       A. Expoziţiunea  

            1. Scandalul de la

        spectacol    

2. Nina îl întâlneşte             B. Intriga.                     I.a. Introducere FOND

        pe Trigorin

Final act 1

          3.Ameninţarea cu                   C. Desfăşurarea

     sinuciderea

4. Visez!                                                                      I.b.Verdict FOND

Final act 2

5. Tentativa de                                                                         II.a. Introducere APEL

    sinucudere

   (din antract!)           

Actul 3:

            6. Sărutul                                                                       II.b.Verdict APEL

Final act 3

            7. Treplev s-a echilibrat!

            8. Întoarcerea Ninei            D. Faza culminantă            III.a.Introducere RECURS

                 (răsturnare!)        

            9. Batjocura şi ruperea           E. Deznodământul             III.b.Verdict.RECURS

                  manuscriselor

     (răsturnare!)

10. Împuşcătura                                                                  IV EXECUŢIE

Final act 4

STEAUA FĂRĂ NUME

Evenimentele            Fazele-părţi clasice         Fazele-procesuale

       A. Expoziţiunea  

          1. Într–o gară, un

profesor primeşte

o carte scumpă,

febril

aşteptată.

2. O frumoasă

călătoare este

            părăsită, singură,

noaptea, în gară

3. Profesorul o               B. Intriga.                        I.a. Introducere FOND

invită să înnopteze

 la el şi ea acceptă

4. Odată ajunşi la     C. Desfăşurarea

   profesor acasă,

  călătoarea, fiindu-i

   frică să rămână

  singură, nu-l lasă

            să plece, să doarmă

     la un prieten

5. Alături de  profesor,

călătoarea descoperă o

nebănuită lume a stelelor,

            a cerului

6. Cei doi fac dragoste                                                I.b.Verdict FOND

7   Prietenul călătoarei                                                  II.a. Introducere APEL

     Vine, s-o recupereze

        (răsturnare!)

8. Femeia refuză să-l                                                     II.b.Verdict APEL

urmeze

9. Dar femeia, presată de         D. Faza culminantă      III.a.Introducere RECURS 

insistenţele prietenului,

 dar şi de complicaţiile

 nedorite, în care ar intra,

revine  la realitate şi se

desparte de iubitul de-o

noapte, care nu-i poate oferi

toate comodităţile, de

care ea este dependentă

                 (răsturnare!)                    E. Deznodământul      III.b.Verdict.RECURS                              

10.. Profesorul se                                                                    IV EXECUŢIE

întoarce la cartea,

pe care şi-o dorise

atât de mult, dar

pentru care, în urma

evenimentelor cu

călătoarea, nu mai

avusese timp.,..

ANEXA NR.4

          Toată lumea, care-a fost mai mult sau mai puţin pe la şcoală, a auzit despre genul liric, genul epic şi genul dramatic, adică de aşa-numitele, scurt şi cuprinzător,  genuri literare. Care, însă, de dragul preciziunii, se încurcă în propria lor preciziune.

          Nu intru şi eu cu şcoala-n polemică, o şcoală, pentru care nu prea există adevăruri relative, ci doar albul şi negrul, de tipul: Ce vrea să spună autorul? Sau Care sunt mijloacele cu care el, autorul, ne spune ce ne spune?

Dar am să preciso-comentez în felul meu deosebirea între cele trei genuri.

          Genul liric este manifestarea subiectivă, după mine, a unor sentimente sau gânduri, iar semnele sale ortografice, care-l caracterizează, sunt semnul exclamării şi al întrebării, dar chiar şi punctele de suspensie… Deci, exclamaţia, întrebarea sau suspensia, aceasta din urmă fiind dată de o emoţie reţinută…

Genul liric este, în acelaşi timp, un gen al cântării, nepurtând degeaba numele unui instrument muzical.

          Genul epic este genul povestirii sau poveştii, care poate fi şi-n versuri, dar de regulă e în proză, însă şi în spectacolele, care povestesc ceva, în film şi în teatru, în primul rând, dar şi în balete.

Numai că în speciile spectacolului, prin natura faptului că e vorba de un spectator, care spre deosebire de cititor, e chiar de faţă şi pentru a-l reţine la locul lui, trebuie ca acţiunea să fie mai tăioasă şi să implice scene de confruntare decisivă, împletindu-se astfel genul epic cu genul dramatic. Dar elemente dramatice pot avea şi speciile prozei, mai ales nuvela, care e, după cum se ştie, cea mai propice pentru a fi ecranizată într-un film de cinematograf.

La circ sau la estradă sau în teatrul stupid (adică aşa-zis absurd – dar există şi un teatru absurd adevărat, cum este cel al lui Albert Canus) poveste nu e, dar uneori se maimuţăreşte dramatismul, ca-n  aşteptarea aceea, care nu produce decât excitaţii ale nervilor periferici, în Waiting for Godot, a lui Becckett sau ca în mult mai neroada aşa-zis piesă Şi cu violoncelul ce facem?, a lui Matei Vişniec.

O piesă foarte bună are din toate. Iar liricul ei e dat de semnul sub care e, un semn de emoţie, de gând tulburător sau de altceva, poate o revelaţie sau chiar de contrastul, prins de un Caragiale, de exemplu, printr-un zâmbet batjocoritor şi totuşi iertător,  în care învăluie şi şpago-filia lui Pristanda şi curvăsăreala din familia Trahanache,  a cărei damă bună e în fond şi  ea o senzitivă oiţă a Domnului…

Mai e de spus, totuşi, că liricul monolog A fi sau a nu fi învăluie toată marea piesă a lui Shakspeare şi că, de fapt, nu se spune cântat, ca la o serbare şcolară, cum îl spunea, la vremea lui, domnul Caramitru, ci accentuându-se tulburătoarele idei de acolo, pentru că To be or not to be înseamnă, de fapt, A fi sau a nu fi, asta e problema, chiar dacă nu se poate traduce în româneşte question  cu un cuvânt, care a devenit, datorită folosirii lui abusive de comunişti, un adevărat barbarism, cel puţin în acest context poetic.

Şi apoi, am văzut eu în vreun spectacol până acum pusă piesa asta, într-un fel care să accentueze dualitatea cea mai teribilă a lumii noastre, carte se târăşte întrefiinţă şi nefiinţă? Parcă, nu…

N-am văzut nici O scrisoare pierdută, montată  pe această idee, a pendulării între şpago-filia (ce-mi place termenul, pe care, dealtfel, eu l-am inventat, nu?) deşănţată a lui Pristanda, un tip vesel, parcă şi miştocar, un pic, cu ochii fugindu-i în toate părţile, unde s-ar putea apuca ceva şi o Zoe atât de sensibilă, de nevrotică, parcă, mereu balansându-se între plans şi râs, extreme între care se deplasează cu uşurinţă…

De liricul din Steaua fără nume şi din  Pescăruşul, ce să mai vorbim...

HAMLET

Axa epică                                             Axa dramatică             Axa lirico-ideatică      

1.Intr-un turnir, Hamlet-tatăl

   ucide pe Fortinbras-tatăl,

   luându-i şi ţara, pusă  în gaj.

- (înaitea începerii piesei) -

-2. Claudius îşi ucide fratele,                                                 

pe Hamlet-tatăl, luându-i                                                                       

regatul şi nevasta de soţie.     

- (înaintea începerii piesei)

-3. Fantoma lui Hamlet-tatăl                                                   îi cere lui Hamlet-fiul, să-l răzbune.

-4. Hamlet-fiul jură să-l răzbune.

FINAL ACT 1

-5. Hamlet se preface nebun.

-6. Împreună cu nişte actori,

Hamlet pune la cale

demascarea lui Claudius

FINAL ACT 2

-7. Claudius îi pune pe

Rosincrance şi Guildenstern

să-l urmărească pe Hamlet.

                                                                                                                   -8. A fi sau a nu fi

                                                                                                                          (monolog)

-9. Regele, cu Polonius şi Ofelia

îi pun la probă nebunia.

                                                                -10. Demascarea lui

    Claudius, prin provocarea

    cu spectacolul.                                                                                                                               -11. Acum e ceasul

                                                            vrăjilor nocturne

      (monolog)

                                                                  -12. Uciderea lui Polonius

13. Speak no more!                      

                                                                                                                                    (scen[)

FINAL ACT 3

-14. Regele îi întinde lui Hamlet

cursa cu Anglia, unde-l trimite

ca ambasador

-!5. Ofelia a înnebunit

                                                                   -16. Revolta lui Laertes

-17. Regele se aliază cu Laertes

- 18.  Hamlet a scăpat de cursa

 întinsă.

- !9. Ofelia moare înecată

FINAL ACT 4

                                                                                                                        -  20. Groparii

                                                                  - 21. Înfruntarea de la

                                                                        înmormântare

- 22. Osric vine cu

provocarea la duel

                                                                   - 23. Duelul şi otrava

- 24. Danemarca e preluată

de Fortinbras

FINAL ACT 5

O SCRISOARE PIERDUTĂ

Axa epică                                             Axa dramatică             Axa lirico-ideatică      

- 1. La Bucureşti, după o

 partidă de cărţi, jucată la

el acasă, Dandanache

descoperă în pardesiul,

uitat de o persoană foarte

importantă, o scrisoare

compromiţătoare, cu care

 îl şantajează

- (înaitea începerii piesei) -

- 2. Un  cetăţean dintr-o

capitală de judeţ găseşte

pe stradă o scrisoare, care

dovedeşte că Zoe îl înşeală

pe Trahanache cu Tipătescu

- (înaitea începerii piesei) –

- 3. Caţavencu îl ia la băurtură,

îl îmbată şi i-o fură

- (înaitea începerii piesei) –

- 4. Farfuridi vede pe

Trahanache, intrând la

Caţavencu, adversar politic

- (înaitea începerii piesei) -

- 5. Caţavencu cere lui

Trahanache deputăţia în

schimbul scrisorii

- (înaitea începerii piesei) -

- 6. O oră mai târziu, are o

 întrevedere separată şi cu

 Zoe, soţia lui Trahanache,

căreia îi repetă cererea

făcută bărbatului ei

- (înaintea începerii piesei) –

- 7. Farfuridi o vede,

 ieşind de la Caţavencu

şi pe Zoe

- (înaitea începerii piesei) –

- 8. Grea misie,  misia de poliţai

   -(monolog) –

                                                            -9. Tipătescu primeşte

 groaznica veste a

şantajului

- 10. Trahanache anunţă că

l-a descoperit pe Caţavencu

cu alta mai boacănă

FINAL ACT 1

                                                             11, Înfruntarea cu scântei

dintre Tipătescu şi Caţavencu

- 12.  Tipătescu şi Zoe se

înţeleg cu Caţavencu, să-i

susţină candidatura

- 12. O telegramă f. F.

urgentă cere imperios

susţinerea candidaturii

unuia de la Bucureşti:

Dandanache!

FINAL ACT 2

- 13. Înfruntarea oratorică

dintre Farfuridi şi Caţavencu

- 14. Trahanache anunţă

candidatura lui Dandanache

- 15. Încăierarea

FINAL ACT 3

- 16 Dandanache se

Laudă  şantaju lui.

- 16. Caţavencu mărturiseşte

pierderea scrisorii

- 17. Cetăţeanul turmentat

aduce scrisoarea

- 18. Iertarea lui Caţavencu

- 19. Singură, Zoe cu scrisoarea se dezlănţuie

     -(monolog) –

- 20. Petrecerea apoteotică

FINAL ACT 4 

PESCĂRUŞUL

Axa epică                                           Axa dramatică             Axa lirico-ideatică    

- 1.Treplev stă toată noaptea

sub geamul Ninei, fata unui

moşier vecin, de care e

îndrăgostit lulea.

- (înaitea începerii piesei) –

- 2. Treplev invită toată

 lumea, aflată pe moşia

unchiului său, la o piesă

modernistă, scrisă şi

 regizată de el, având 

drept singură

interpretă pe Nina

- (înaitea începerii piesei) –

   -3. Scandalul de la spectacolul,

 întrerupt de Treplev, din cauza 

comentariilor cu voce tare ale

mamei, marea actriţă Arkadina

- 4. Nina îl cunoaşte pe

marele scritor Trigorin,

amantul Arkadinei

- 5. Maşa, fata administratorului moşiei, mărturiseşte doctorului Dorn, amantul mamei ei, iubirea ei fără răspuns pentru Treplev.

FINAL ACT 1

                                                - 6. Treplev o ameninţă

pe Nina că se va sinucide

- 7.Nina s-a îndrăgostit de Trigorin!

FINAL ACR 2

- 8. Treplev are o

tentativă de sinucidere

- (între actul 2 şi 3.) –

- 9. Medalionul

despărţirii şi o frază

dintr-un roman

- 10. Sorin, Treplev şi   banii Arkadinei

                                                  -11. Trigorin cere Arkadinei

să renunţe la el şi ea refuză

- 12.Sentimentul unei plecări

                                                  - 13. Sărutul şi proiectul

                                                 întâlnirii la Moscova

FINAL ACT 3

- 14. Norii negri au

 trecut odată cu timpul şi

Treplev a devenit scriitor

                                                             -15. Întoarcerea Ninei

                                                            - 16. Verdictul

batjocoritor al Ninei

- 17. Ruperea manuscriselor

- 18.Împuşcătura

FINAL ACT 4

STEAUA FĂRĂ NUME

Axa epică                                           Axa dramatică             Axa lirico-ideatică    

- 1.Având pasiunea calculului,

un profesor de provincie crede

că a descoperit o nouă stea şi-şi

comandă la Bucureşti o carte

foarte scumpă, pentru a-şi

verifica descoperirea

 - (înaitea începerii piesei) –

- 2. Primeşte cartea şi ne mai

având răbdare să ajungă acasă,

cere voie şefului de gară, pe

care-l cunoaşte, să-l lase în

biroul lui să răsfoiască puţin cartea

- 3. Găsită în tren fără

bilet, o călătoare

 frumoasă ca o zână este

coborâtă din tren şi

abandonată în gara aceea

- 4. Impresionat de

disperarea,  manifestată

de  călătoarea abandonată,

 profesorul se oferă s-o

găzduiască pentru noaptea,

care deja s-a instalat,

urmând ca el să meargă să

doarmă la un prieten

FINAL ACT 1

- 5. Acasă la profesor nu e, însă,

nici lumină electrică, iar

ciudăţeniile de tot felul abundă,

plus că apa curentă nu e decât

câteva ore pe zi şi acum nu este

- 6. Cărţile şi busturile din casa profesorului

- 7. Fiind viizitat intempestiv de

colegii profesori Udrea şi

domnişoara Cucu, profesorul

 o roagă pecălătoare să se ascundă

- 8.  Cartea şi o stea

-9.  Stelele...

- 10. Vezi Ursa Mare?

- 11. Povestea unei simfonii

- 12. Călătoarea nu-l mai lasă

pe profesor să plece să

doarmă la prieten

- 13. Alcor – o stea şi Mona, numele călătoarei, care va da numele stelei abia descoperite

- 14. Sărutul şi cuplarea

celor doi

FINAL ACT 2

-15. Marea dimineaţă de după marea noapte de dragoste

                                                            - 16. Grig îşi vrea întreţinuta înapoi

                                                - 17. Pleci singur, Grig!

                                                            - 18. Profesorul, Mona fratele ei,

                                                            căruia o cere de nevastă!

- 19. Comoditatea şi fericirea

                                                            - 20. Eşti prea frumoasă, pleacă!

                                                            - 21. Plecarea

- 22. Întoarcertea domnului

profesor la cartea lui,

atăt de scumpă, pe care nu

mai apucase să se ocupe...

FINAL ACT 3

ANEXA NR.5

 Proba de foc

Şi am mai observat ceva foarte tare în aceste patru piese. În ultimele cinci pagini se concenntrează, practic, toată piesa!

Cinci pagini din textul standard al dactilogramei de 60 de pagini, deci în a 12-a parte din piesă.

Ia, să mai facem nişte socoteli!

De unde începe ultima douăsprezecime din O srisoare pierdută?  Păi, de când vine Cetăţeanul şi înapoiază scrisoarea adrisantului! Dar în Pescăruşul? De la întoarcerea Ninei! Dar în Steaua fără nume?  De la scena a 8-a din actul 3, când apare Domnişoara Cucu între Mona şi Grig. Dar în Hamlet?  Din scena a 2-a a actului 5, când Hamlet povesteşte lui Horaţio, cum a dejucat planul Regelui de a-l ucide, interceptând scrisorile lui Guidenstern şi Rosincrance către englezi, urmând după aceea provocarea la duel adusă de Osric, duelul şi-n fine, sosirea şi luarea caimacului de către Fortinbras!

E greu să scrii de la coadă la cap, înţeleg, dar măcar verificaţi-vă, domnilor dramaturgi, după ce aţi crezut c-aţi terminat piesa şi faceţi proba asta dură, proba de foc al urmei care scapă turma!

Am auzit, apropo de asta, că, pe vremuri, regizorul Ion Şahighian obişnuia să-nceapă repetiţiile la o piesă cu finalul ei!

Se pare că, totuşi, în mod incredibil, am terminat să scriu pe subiectul ăsta, deşi aş mai fi avut încă multe.  dar m-am mai răcorit şi eu puţin şi dacă măcar unu-doi-trei dramaturgi s-ar naşte din chestia asta, tot ar fi ceva...

Puşi Dinulescu