DANTE
Qui si forma un
amore
Dell’invisibile
Dio.
L’alma non vede,
non sente,
Che dispiacele ogni
rio.
O miracolo infinito
Farsi inferno
celestío!
Prorompe amor
frenesío
Piange
la vita passata.
SHAKESPEARE
"Why, what's
the matter,
That you have such a February face,
So full of frost, of storm and cloudiness?"
That you have such a February face,
So full of frost, of storm and cloudiness?"
HUGO
...Mais tu ne veux pas qu’on te voie ;
Tu viens et tu fuis tour à tour ;
Tu ne veux pas te nommer joie,
Ayant dit : Je m’appelle amour...
Tu viens et tu fuis tour à tour ;
Tu ne veux pas te nommer joie,
Ayant dit : Je m’appelle amour...
ION HELIADE RĂDULESCU
Zburătorul
“Vezi, mamă, ce mă doare! şi pieptul mi
se bate,
Mulţimi de vineţele pe sân mi se ivesc;
Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate,
Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc!
Mulţimi de vineţele pe sân mi se ivesc;
Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate,
Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc!
Ah! inima-mi zvâcneşte!… şi zboară de la mine!
Îmi cere… nu-ş’ ce-mi cere! şi nu ştiu ce i-aş da;
Şi cald, şi rece, uite, că-mi furnică prin vine,
În braţe n-am nimica şi parcă am ceva;
Îmi cere… nu-ş’ ce-mi cere! şi nu ştiu ce i-aş da;
Şi cald, şi rece, uite, că-mi furnică prin vine,
În braţe n-am nimica şi parcă am ceva;
Că uite, mă vezi, mamă? aşa se-ncrucişează,
Şi nici nu prinz de veste când singură mă strâng,
Şi tremur de nesaţiu, şi ochii-mi văpăiază,
Pornesc dintr-înşii lacrămi, şi plâng, măicuţă, plâng.
Şi nici nu prinz de veste când singură mă strâng,
Şi tremur de nesaţiu, şi ochii-mi văpăiază,
Pornesc dintr-înşii lacrămi, şi plâng, măicuţă, plâng.
Ia pune mâna, mamă, – pe frunte, ce sudoare!
Obrajii… unul arde şi altul mi-a răcit!
Un nod colea m-apucă, ici coasta rău mă doare;
În trup o piroteală de tot m-a stăpânit.
Obrajii… unul arde şi altul mi-a răcit!
Un nod colea m-apucă, ici coasta rău mă doare;
În trup o piroteală de tot m-a stăpânit.
Oar’ ce să fie asta? Întreabă pe bunica:
O şti vrun leac ea doară… o fi vrun zburător.
Or aide l-alde baba Comana, or Sorica,
Or du-te la moş popa, or mergi la vrăjitor.
O şti vrun leac ea doară… o fi vrun zburător.
Or aide l-alde baba Comana, or Sorica,
Or du-te la moş popa, or mergi la vrăjitor.
Şi unul să se roage, că poate mă dezleagă;
Mătuşele cu bobii fac multe şi desfac;
Şi vrăjitorul ala şi apele încheagă;
Aleargă la ei, mamă, că doar mi-or da pe leac.
Mătuşele cu bobii fac multe şi desfac;
Şi vrăjitorul ala şi apele încheagă;
Aleargă la ei, mamă, că doar mi-or da pe leac.
De cum se face ziuă şi scot mânzat-afară
S-o mâi pe potecuţă la iarbă colea-n crâng,
Vezi, câtu-i ziuliţa, şi zi acum de vară,
Un dor nespus m-apucă, şi plâng, măicuţă, plâng.
S-o mâi pe potecuţă la iarbă colea-n crâng,
Vezi, câtu-i ziuliţa, şi zi acum de vară,
Un dor nespus m-apucă, şi plâng, măicuţă, plâng.
Brânduşa paşte iarbă la umbră lângă mine,
La râuleţ s-adapă, pe maluri pribegind;
Zău, nu ştiu când se duce, că mă trezesc când vine,
Şi simţ că mişcă tufa, auz crângul trosnind.
La râuleţ s-adapă, pe maluri pribegind;
Zău, nu ştiu când se duce, că mă trezesc când vine,
Şi simţ că mişcă tufa, auz crângul trosnind.
Atunci inima-mi bate şi sai ca din visare,
Şi parc-aştept… pe cine? şi pare c-a sosit.
Acest fel toată viaţa-mi e lungă aşteptare,
Şi nu soseşte nimeni!… Ce chin nesuferit!
Şi parc-aştept… pe cine? şi pare c-a sosit.
Acest fel toată viaţa-mi e lungă aşteptare,
Şi nu soseşte nimeni!… Ce chin nesuferit!
În arşiţa căldurei, când vântuleţ adie,
Când pleopul a sa frunză o tremură uşor
Şi-n tot crângul o şoaptă s-ardică şi-l învie,
Eu parcă-mi auz scrisul pe sus cu vântu-n zbor;
Când pleopul a sa frunză o tremură uşor
Şi-n tot crângul o şoaptă s-ardică şi-l învie,
Eu parcă-mi auz scrisul pe sus cu vântu-n zbor;
Şi când îmi mişcă ţopul, cosiţa se ridică,
Mă sperii, dar îmi place – prin vine un fior
Îmi fulgeră şi-mi zice: “Deşteaptă-te, Florică,
Sunt eu, viu să te mângâi…” Dar e un vânt uşor!
Mă sperii, dar îmi place – prin vine un fior
Îmi fulgeră şi-mi zice: “Deşteaptă-te, Florică,
Sunt eu, viu să te mângâi…” Dar e un vânt uşor!
Oar’ ce să fie asta? Întreabă pe bunica:
O şti vrun leac ea doară… o fi vrun zburător!
Or aide l-alde baba Comana, or Sorica,
Or du-te la moş popa, or mergi la vrăjitor”.
O şti vrun leac ea doară… o fi vrun zburător!
Or aide l-alde baba Comana, or Sorica,
Or du-te la moş popa, or mergi la vrăjitor”.
Aşa plângea Florica şi, biet, îşi spunea dorul
Pe prispă lângă mă-sa, ş-obida o neca;
Junicea-n bătătură mugea, căta oborul,
Şi mă-sa sta pe gânduri, şi fata suspina.
Pe prispă lângă mă-sa, ş-obida o neca;
Junicea-n bătătură mugea, căta oborul,
Şi mă-sa sta pe gânduri, şi fata suspina.
Era în murgul serei şi soarele sfinţise;
A puţurilor cumpeni ţipând parcă chema
A satului cireadă, ce greu, mereu sosise,
Şi vitele muginde la zgheab întins pâşea.
A puţurilor cumpeni ţipând parcă chema
A satului cireadă, ce greu, mereu sosise,
Şi vitele muginde la zgheab întins pâşea.
Dar altele-adăpate trăgea în bătătură,
În gemete de mumă viţeii lor striga;
Vibra al serei aer de tauri grea murmură;
Zglobii sărind viţeii la uger alerga.
În gemete de mumă viţeii lor striga;
Vibra al serei aer de tauri grea murmură;
Zglobii sărind viţeii la uger alerga.
S-astâmpără ast zgomot, ş-a laptelui fântână
Începe să s-audă ca şoaptă în susur,
Când ugerul se lasă subt fecioreasca mână
Şi prunca viţeluşă tot tremură-mpregiur.
Începe să s-audă ca şoaptă în susur,
Când ugerul se lasă subt fecioreasca mână
Şi prunca viţeluşă tot tremură-mpregiur.
Încep a luci stele rând una câte una
Şi focuri în tot satul încep a se vedea;
Târzie astă-seară răsare-acum şi luna,
Şi, cobe, câteodată tot cade câte-o stea.
Şi focuri în tot satul încep a se vedea;
Târzie astă-seară răsare-acum şi luna,
Şi, cobe, câteodată tot cade câte-o stea.
Dar câmpul şi argeaua câmpeanul osteneşte
Şi dup-o cină scurtă şi somnul a sosit.
Tăcere pretutindeni acuma stăpâneşte,
Şi lătrătorii numai s-aud necontenit.
Şi dup-o cină scurtă şi somnul a sosit.
Tăcere pretutindeni acuma stăpâneşte,
Şi lătrătorii numai s-aud necontenit.
E noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei
Veşmântul său cel negru, de stele semănat,
Destins coprinde lumea, ce-n braţele somniei
Visează câte-aievea deşteaptă n-a visat.
Veşmântul său cel negru, de stele semănat,
Destins coprinde lumea, ce-n braţele somniei
Visează câte-aievea deşteaptă n-a visat.
Tăcere este totul şi nemişcare plină:
Încântec sau descântec pe lume s-a lăsat;
Nici frunza nu se mişcă, nici vântul nu suspină,
Şi apele dorm duse, şi morele au stat.
……………………………………………………………
“Dar ce lumină iute ca fulger trecătoare
Din miazănoapte scapă cu urme de schintei?
Vro stea mai cade iară? vrun împărat mai moare?
Or e – să nu mai fie! – vro pacoste de zmei?
Încântec sau descântec pe lume s-a lăsat;
Nici frunza nu se mişcă, nici vântul nu suspină,
Şi apele dorm duse, şi morele au stat.
……………………………………………………………
“Dar ce lumină iute ca fulger trecătoare
Din miazănoapte scapă cu urme de schintei?
Vro stea mai cade iară? vrun împărat mai moare?
Or e – să nu mai fie! – vro pacoste de zmei?
Tot zmeu a fost, surato. Văzuşi, împeliţatu,
Că ţintă l-alde Floarea în clipă străbătu!
Şi drept pe coş, leicuţă! ce n-ai gândi, spurcatu!
Închină-te, surato! – Văzutu-l-ai şi tu?
Că ţintă l-alde Floarea în clipă străbătu!
Şi drept pe coş, leicuţă! ce n-ai gândi, spurcatu!
Închină-te, surato! – Văzutu-l-ai şi tu?
Balaur de lumină cu coada-nflăcărată,
Şi pietre nestimate lucea pe el ca foc.
Spun, soro, c-ar fi june cu dragoste curată;
Dar lipsa d-a lui dragosti! departe de ast loc!
Şi pietre nestimate lucea pe el ca foc.
Spun, soro, c-ar fi june cu dragoste curată;
Dar lipsa d-a lui dragosti! departe de ast loc!
Pândeşte, bată-l crucea! şi-n somn colea mi-ţi vine
Ca brad un flăcăiandru, şi tras ca prin inel,
Bălai, cu părul d-aur! dar slabele lui vine
N-au nici un pic de sânge, ş-un nas – ca vai de el!
Ca brad un flăcăiandru, şi tras ca prin inel,
Bălai, cu părul d-aur! dar slabele lui vine
N-au nici un pic de sânge, ş-un nas – ca vai de el!
O! biata fetişoară! mi-e milă de Florica
Cum o fi chinuind-o! vezi, d-aia a slăbit
Şi s-a pălit copila! ce bine-a zis bunica:
Să fugă fata mare de focul de iubit!
Cum o fi chinuind-o! vezi, d-aia a slăbit
Şi s-a pălit copila! ce bine-a zis bunica:
Să fugă fata mare de focul de iubit!
Că-ncepe de visează, şi visu-n lipitură
Începe-a se preface, şi lipitura-n zmeu,
Şi ce-i mai faci pe urmă? că nici descântătură,
Nici rugi nu te mai scapă. Ferească Dumnezeu!”
Începe-a se preface, şi lipitura-n zmeu,
Şi ce-i mai faci pe urmă? că nici descântătură,
Nici rugi nu te mai scapă. Ferească Dumnezeu!”
(1844)
MIHAI EMINESCU
Călin
frunzele colindã,
Sun-un grier sub o grindã,
Vântul jalnic bate-n geamuri
Cu o mânã tremurândã,
Iarã tu la gura sobei
Stai ca somnul sã te prindã.
Ce tresari din vis deodatã?
Tu auzi pãsind în tindã --
E iubitul care vine
De mijloc sã te cuprindã
Si în fata ta frumoasã
O sã tie o oglindã,
Sã te vezi pe tine însãti
Visãtoare, surâzândã.
I.
Pe un deal rãsare luna, ca o vatrã de jãratic,
Rumenind strãvechii codri şi castelul singuratic
S-ale râurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot ;
De departe-n vãi coboarã tânguiosul glas de clopot .
Pe deasupra de prãpãstii sunt zidiri de cetãtuie.
Acãtat de pietre sure un vioinic cu greu le suie ;
Asezând genunchiu şi mânã când pe-un colt când pe alt colţ
Au ajuns sã rupã gratii ruginite-a unei bolţi
Si pe-a degerelor vârfuri în ietacul tãinuit
Intrã , unde zidul negru într-un arc a-ncremenit.
Ci prin flori întretesute, printre gratii luna moale,
Sfiicioasã şi smeritã şi-au vãrsat razele sale ;
Unde-ajung par vãruite zid, podele, ca de cridã,
Pe-unde nu -- pãrea cã umbra cu cãrbune-i zugrãvitã.
Iar de sus pân-în podele un painjãn prins de vrajã,
A ţesut subţire pânzã strãvezie ca o mreajã ;
Tremurând ea licureşte şi se pare a se rumpe,
Încãrcatã de o burã, de un colb de pietre scumpe.
Dupã pânza de pãinjãn doarme fata de-mpãrat ;
Înecatã de luminã e întinsã în crivat.
Al ei chip se zugrãveste plin şi alb : cu ochiu-l mãsuri
Prin uşoara-nvineţire a subţirilor mãtãsuri ;
Ici şi colo a ei hainã s-a desprins din sponci ş-aratã
Trupul alb în goliciunea-i, curãţia ei de fatã.
Rãsfiratul pãr de aur peste perini se-mprãştie,
Tâmpla bate linistitã ca o umbrã viorie,
Si sprâncenele arcate fruntea albã i-o încheie,
Cu o singurã trãsurã mãiestrit le încondeie ;
Sub pleoapele închise globii ochilor se bat,
Braţul ei atârnã leneş peste marginea de pat ;
De a vârstii ei cãldurã fragii sânului se coc,
A ei gurã-i descleştatã de-a suflãrii sale foc,
Ea zâmbind îşi mişcã dulce a ei buze mici, subţiri ;
Iar pe patu-i şi la capu-i presuraţi-s trandafiri.
Iar voinicul s-apropie şi cu mâna sa el rumpe
Pânza cea acoperitã de un colb de petre scumpe ;
A frumseţii haruri goale ce simţirile-i adapã,
Încãperile gândirii mai nu pot sã le încapã.
El în brate prinde fata, peste faţã i se-nclinã,
Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspinã,
Si inelul scump i-l scoare de pe degetul cel mic
S-apoi pleacã iar în lume nãzdrãvanul cel voinic.
II.
Ea a doua zi se mirã, cum de firele sunt rupte,
Si-n oglind-ale ei buze vede vinete şi supte --
Ea zâmbind şi trist se uitã, şopoteşte blând din gurã :
- "Zburãtor cu negre plete, vin' la noapte de mã furã".
III.
Fie-cine cum i-e vrerea, despre fete samã deie-şi --
Dar ea seamãnã celora îndrãgiţi de singuri ei-şi,
Si Narcis vãzându-şi faţa în oglinda sa, isvorul,
Singur fuse îndrãgitul, singur el îndrãgitorul.
Si de s-ar putea pe dânsa cineva ca sã o prindã,
Când cu ochii mari, sãlbateci, se priveşte în oglindã,
Subţiindu-şi gura micã şi chemându-se pe nume
Si fiindu-şi şie dragã, cum nu-i este nime-n lume:
Atunci el cu o privire nãlucirea i-ar discoasã
Cum cã ea -- frumoasa fată -- a ghicit cã e frumoasã.
Idol tu ! rãpire minţii ! cu ochi mari şi pãrul des,
Pentr-o inimã fecioarã mândru idol ti-ai ales !
Ce şoprşte ea în tainã, când priveste cu mirare
Al ei chip gingaş şi tânãr, de la cap pân' la picioare?
"Vis frumos avut-am noaptea. A venit un zburãtor,
Si strângându-l tare-n braţe, era mai ca sã-l omor.
Si deaceea ,când mã caut în pãretele de-oglinzi
Singuricã-n cãmãruţã braţe albe eu întinz
Si mã-mbrac în pãrul galben, ca în strai uşor ţesut,
Si zãrind rotundu-mi umãr mai cã-mi vine sã-l sãrut.
Si atunci de sfiiciune mi-ese sângele-n obraz --
Cum nu viine zburãtorul, ca la pieptul lui sã caz?
Dacã boiul mi-l înmlãdiiu, dacã ochii mei îmi plac,
E temeiul cã acestea fericit pe el îl fac.
Si mi-s dragã mie însãmi, pentru cã-i sunt dragã lui --
Gurã tu ! învatã minte, nu mã spune nimãnui,
Nici chiar lui, când vine noaptea lângã patul meu tiptil,
Doritor ca o femeie, şi viclean ca un copil !"
IV
Astfel vine-n toatã noaptea sbutãtor la al ei pat.
Se trezi din somn deodatã de sãrutu-i fermecat ;
Si atuncea ,când spre usã el se-ntoarse ca sã fugã,
Ea-l opreşte-n loc cu ochii şi c-o mult smeritã rugã :
-- "O rãmâi, rãmâi la mine, tu cu viers duios de foc,
Sburãtor cu plete negre, umbrã fãrã de noroc
Si nu crede cã în lume, singurel şi rãtãcit,
Nu-i gãsi un suflet tânãr ce de tine-i îndrãgit-.
O, tu umbrã peritoare, cu adâncii tristi ochi,
Dulci-s ochii umbrei tale -- nu le fie de diochi !"
El s-aşeazã lângã dânsa şi o prinde de mijloc,
Ea şopteşte vorbe arse de al buzelor ei foc :
-- "O şopteşte-mi -- zice dânsul -- tu cu ochi plini d-eres
Dulci cuvinte ne-nţelse, însã pline de-nţeles.
Al vieţii vis de aur ca un fulger, ca o clipã-i,
Si-l visez, când cu-a mea mânã al tãu brat rotund îl pipãi,
Când pui capul tu pe pieptu-mi şi bãtãile îi numeri,
Când sãrut cu-mpãtimire ai tãi albi şi netezi umeri
Si când sorb al tãu rãsuflet în suflarea vietii mele
Si când inima ne creşte de un dor, de-o dulce jele ;
Când pierdutã razimi faţa de-arzãtorul meu obraz,
Pãrul tãu bãlai şi moale de mi-l legi dupã grumaz,
Ochii tãi pe jumãtate de-i închizi, mi-ntinzi o gurã,
Fericit mã simt atuncea cu asupra de mãsurã.
Tu ! !... nu vezi... nu-ţi aflu nume... Limba-n gurã mi se leagã
Si nu pot să-ţi spun odatã, cât -- ah ! cât îmi eşti de dragã !"
Ei şoptesc, multe şi-ar spune şi nu ştiu de-unde sã-nceapã,
Cãci pe rând şi-astupã gura, când cu gura se adapã ;
Unu-n braţele altuia, tremurând ei se sãrutã,
Numai ochiul e vorbăreţ, iarã limba lor e mutã,
Ea-şi acopere cu mâna faţa roşã de sfialã,
Ochii-n lacrimi şi-i ascunde într-un pãr ca de petealã.
V.
S-au fãcut ca ceara albã faţa rosã ca un mãr
Si atâta de subţire, sã o tai cu-n fir de pãr.
Si cosiţa ta bãlaie o aduni la ochi plângând,
Inimã fãr' de nãdejde, suflete bãtut de gând.
Toatã ziua la fereastrã suspinând nu spui nimicã,
Ridicând a tale gene, al tãu suflet se ridicã ;
Urmãrind pe ceruri limpezi cum pluteşte-o ciocârlie,
Tu ai vre’ sã spui sã spui sã ducã cãtre dânsul o solie,
Dar ea zboarã... tu cu ochiul plutitor şi-ntunecos
Stai cu buze descleştate de un tremur dureros.
Nu-ţi mai scurge ochii tineri, dulcii cerului fiastri,
Nu uita cã-n lacrimi este taina ochilor albaştri.
Stele rare din tãrie cad ca picuri de argint
Si seninul cer albastru mândru lacrimile-l prind ;
Dar dacã ar cãdea toate, el rãmâne trist şi gol;
N-ai pute sã faci cu ochii înãltimilor ocol ,
Noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de râu
Nu-i ca noaptea cea mocnitã şi pustie din sicriu ;
Si din când în când vãrsate, mândru lacrimile-ţi şed,
Dar de seci întrag isvorul, atunci cum o sã te vãd ?
Prin ei curge rumenirea, mândrã, ca de trandafiri,
Si zãpada viorie din obrajii tãi subţiri ;
Apoi noaptea lor albastrã, a lor dulce vecinicie,
Ce uşor se mistuieşte prin plânsorile pustie.!
Cine e nerod, sã ardã în cãrbuni smaraldul rar
S-a lui vecinicã lucire s-o striveascã în zadar ?
Tu-ti arzi ochi şi frumseta... Dulce noaptea lor se stânge,
Si nici ştii ce pierde lumea. Nu mai plânge, nu mai plânge !
VI
O, tu crai cu barba-n noduri ca şi câlţii când nu-i perii,
Tu în cap nu ai grãunte, numai pleavã şi puzderii.
Bine-ţi pare sã fii singur, crai bãtrân fãrã de minţi,
Sã oftezi dup-a ta fatã, cu ciubucul între dinti ?
Sã te primbli şi sã numeri scânduri albe în cerdac ?
Mult bogat ai fost odatã, mult rãmas-ai tu sãrac !
Alungat-o ai pe dânsa ca departe de pãrinţi
În coliba împistritã ea sã nasc-un pui de prinţ;.
În zadar ca s-o mai cate tu trimiţi în lume crainic,
Nimeni n-a afla locaşul, unde ea s-ascunde tainic.
VII
Surã-i sara cea de toamnã ; de pe lacuri apa surã
Înfunda mişcarea-i creatã între stuf la iezãturã ,
Iar pãdurea lin suspinã şi prin frunzele uscate
Rânduri, rânduri trece-un fremãt, ce le scuturã pe toate.
De când codrul, dragul codru, troienindu-si frunza toatã,
Îsi deschide-a lui adâncuri, faţa lunei sã le batã,
Tristã-i firea, iarã vântul sperios o creangã farmã --
Singuratece isvoare fac cu valurile larmã.
Pe potica dinspre codri, cine oare se coboarã ?
Un voinic cu ochi de vultur lunga vale o mãsoarã.
Sapte ani de când plecat-ai, sburãtor cu plete negre,
S-ai uitat de soarta mândrei, iubitoarei tale fete !
Si pe câmpul gol el vede un copil umblând desculţ
Si cercând ca sã adune într-un cârd bobocii mulţi.
-- "Bunã vreme, mãi bãiete !" -- "Multãmim, voinic strãin !"
-- "Cum te cheamã, mãi copile ?" -- "Ca pe tatã-meu , Cãlin ;
Mama-mi spune câteodatã, de-o întreb: a cui-s, mamã ?
'Sburãtoru-ti este tatã şi pe el Cãlin îl cheamã'."
Când l-aude, numai dânsul îşi ştia inima lui,
Cãci copilul cu bobocii era ciar copilul lui.
Atunci intrã în colibã şi pe capãtu-unei laiti,
Lumina cu mucul negru într-un hârb un ros opaiţ ;
Se coceau pe vatra surã souã turte în cenuşã,
Un papuc e sub o grindã, iarã altul dupã uşã ;
Hârâitã, noduroasã stã în colb râşniţa veche,
În cotlon torcea motanul pieptãnându-şi o ureche ;
Sub icoana afumatã unui sfânt cu comãnac
Arde-n candel-o luminã cât un sâmbure de mac;
Pe-a icoanei policioarã, busuioc şi mint-uscatã
Umplu casa-ntunecoasã de-o mireasmã pipãratã ;
Pe cuptiorul uns cu humã şi pe coşcovii pãreţi
Zugrãvit-au c-un cãrbune copilasul cel isteţ
Purceluşi cu coada sfredel şi cu beţe-n loc de labã,
Cum mai bine-i şede unui purceluş de treabã.
O beşicã-n loc de sticlã e întinsã-n ferãstruie
Printre care trece-o dungã mohorâtã şi gãlbuie.
Pe un pat de scânduri goale doarme tânãra nevastã
În mocnitul întuneric şi cu faţa spre fereastã.
El s-asazã lângã dânsa, fruntea ei o netezeşte,
O desmiardã cu durere, suspinând o drãgosteşte,
Pleacã gura-i la ureche, blând pe nume el o cheamã,
Ea ridicã somnoroasã lunga genelor maramã,
Spãriet la el se uitã... i se pare cã viseazã,
Ar zâmbi şi nu se-ncrede, ar rãcni şi nu cuteazã.
El din patu-i o ridicã şi pe pieptul lui şi-o pune,
Inima-i zvâcneşte tare, viaţa-i parcã se rãpune.
Ea se uitã, se tot uitã, un cuvânt mãcar nu spune,
Râde doar cu ochii-n lacrimi, spãriatã de-o minune,
S-apoi îi suceşte pãrul pe-al ei deget alb, subţire,
Îşi ascunde faţa rosã l-a lui piept duios de mire.
El stergarul i-l desprinde şi-l împinge lin la vale,
Drept în creştet o sãrutã pe-al ei pãr de aur moale
Si bãrbia i-o ridicã, s-uitã-n ochii-i plini de apã,
Si pe rând s-astupã gura, când cu gura se adapã.
VIII
De treci codri de aramã, de departe vezi albind
S-auzi mândra glãsuite a pãdurii de argint.
Acolo, lângã isvoarã, iarba pare de omãt,
Flori albastre tremur ude în vãzduhul tãmâiet ;
Pare-cã si trunchii vecinici poartã suflete sub coajã,
Ce suspinã printre ramuri cu a glasului lor vrajã.
Iar prin mândrul întuneric al pãdurii de argint
Vezi isvoare zdrumicate peste pietre licurind ;
Ele trec cu harnici unde şi suspinã-n flori molatic,
Când coboarã-n ropot dulce din tãpsanul prãvãlatic,
Ele sar în bulgãri fluizi peste prundul din rãstoace,
În cuibar rotind de ape, peste care luna zace.
Mii de fluturi mici albaştri, mii de roiuri de albine
Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline,
Împlu aerul vãratic de mireasmã şi rãcoare
A popoarelor de muşte sãrbãtori murmuitoare.
Lângã lacul care-n tremur somnoros şi lin de bate,
Vezi o masã mare-ntinsã cu fãclii prea luminate,
Cãci din patru pãrti a lumii împãrati şi-mpãrãtese
Au venit ca sã serbeze nunta ginfaşei mirese ;
Feţi-frumoşi cu pãr de aur, zmei cu solzii de oţele,
Cititorii cei de zodii şi sãgalnicul Pepele.
Iatã craiul, socru mare, rezemat în jilt cu spatã,
El pe capu-i poartã mitrã şi-i cu barba pieptãnatã ;
Tapãn, drept, cu schiptru-n mânã, şede-n perine de puf
Si cu crengi îl apãr pagii de muscuţe şi zãduf...
Acum iatã din codru şi Cãlin mirele iese,
Care ţine-n a lui mânã, mâna gingasei mirese.
Îi fosnea uscat pe frunze poala lung-a albei rochii,
Faţa-i roşie ca mãrul, de noroc i-s umezi ochii ;
La pãmânt mai cã-i ajunge al ei pãr de aur moale,
Care-i cade peste braţe, peste umerele goale.
Astfel vine mlãdioasã, trupul ei frumos îl poartã,
Flori albastre are-n pãru-i şi o stea în frunte poartã.
Socrul roagã-n capul mesei sã pofteascã sã se punã
Nunul mare, mândrul soare şi pe nunã, mândra lunã.
Si s-aşeazã toţi la masã, cum li-s anii, cum li-i rangul,
Lin vioarele rãsunã, iarã cobza ţine hangul.
Dar ce zgomot se aude ? Bâzâit ca de albine ?
Toţi se uitã cu mirare şi nu ştiu de unde vine,
Pânã vãd pãinjenisul între tufe ca un pod,
Peste care trece-n zgomot o mulţime de norod.
Trec furnici ducând în gurã de fãinã marii saci,
Ca sã coacã pentru nuntã şi plãcinte şi colaci ;
Si albinele-aduc miere, aduc colb mãrunt de aur,
Ca cercei din el sã facã cariul, care-i meşter faur.
Iatã vine nunta-ntreagã -- vornicel i-un greierel,
Îi sar purici înainte cu potcoave de otel ;
În vesmânt de catifele, un bondar rotund în pântec
Somnoros pe nas ca popii glasuieşte-ncet un cântec ;
O cojiţã de alunã trag locuste, podu-l scutur,
Cu musteaţa rãsucitã şede-n ea un mire flutur ;
Fluturi mulţi, de multe neamuri, vin în urma lui un lanţ,
Toţi cu inime uşoare, toţi sãgalnici şi berbanţi.
Vin tânţarii lãutarii, gândãceii, cãrãbuşii,
Iar mireasa vioricã i-aşteptă-ndãrãtul uşii.
Si pe masa-mpãrãteascã sare-un greier, crainic sprinten,
Ridicat în douã labe, s-a-nchinat bãtând din pinten ;
El tuşeşte, îşi încheie haina plinã de sireturi :
- "Sã iertaţi, boieri, ca nunta s-o pornim şi noi alãturi".
Sun-un grier sub o grindã,
Vântul jalnic bate-n geamuri
Cu o mânã tremurândã,
Iarã tu la gura sobei
Stai ca somnul sã te prindã.
Ce tresari din vis deodatã?
Tu auzi pãsind în tindã --
E iubitul care vine
De mijloc sã te cuprindã
Si în fata ta frumoasã
O sã tie o oglindã,
Sã te vezi pe tine însãti
Visãtoare, surâzândã.
I.
Pe un deal rãsare luna, ca o vatrã de jãratic,
Rumenind strãvechii codri şi castelul singuratic
S-ale râurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot ;
De departe-n vãi coboarã tânguiosul glas de clopot .
Pe deasupra de prãpãstii sunt zidiri de cetãtuie.
Acãtat de pietre sure un vioinic cu greu le suie ;
Asezând genunchiu şi mânã când pe-un colt când pe alt colţ
Au ajuns sã rupã gratii ruginite-a unei bolţi
Si pe-a degerelor vârfuri în ietacul tãinuit
Intrã , unde zidul negru într-un arc a-ncremenit.
Ci prin flori întretesute, printre gratii luna moale,
Sfiicioasã şi smeritã şi-au vãrsat razele sale ;
Unde-ajung par vãruite zid, podele, ca de cridã,
Pe-unde nu -- pãrea cã umbra cu cãrbune-i zugrãvitã.
Iar de sus pân-în podele un painjãn prins de vrajã,
A ţesut subţire pânzã strãvezie ca o mreajã ;
Tremurând ea licureşte şi se pare a se rumpe,
Încãrcatã de o burã, de un colb de pietre scumpe.
Dupã pânza de pãinjãn doarme fata de-mpãrat ;
Înecatã de luminã e întinsã în crivat.
Al ei chip se zugrãveste plin şi alb : cu ochiu-l mãsuri
Prin uşoara-nvineţire a subţirilor mãtãsuri ;
Ici şi colo a ei hainã s-a desprins din sponci ş-aratã
Trupul alb în goliciunea-i, curãţia ei de fatã.
Rãsfiratul pãr de aur peste perini se-mprãştie,
Tâmpla bate linistitã ca o umbrã viorie,
Si sprâncenele arcate fruntea albã i-o încheie,
Cu o singurã trãsurã mãiestrit le încondeie ;
Sub pleoapele închise globii ochilor se bat,
Braţul ei atârnã leneş peste marginea de pat ;
De a vârstii ei cãldurã fragii sânului se coc,
A ei gurã-i descleştatã de-a suflãrii sale foc,
Ea zâmbind îşi mişcã dulce a ei buze mici, subţiri ;
Iar pe patu-i şi la capu-i presuraţi-s trandafiri.
Iar voinicul s-apropie şi cu mâna sa el rumpe
Pânza cea acoperitã de un colb de petre scumpe ;
A frumseţii haruri goale ce simţirile-i adapã,
Încãperile gândirii mai nu pot sã le încapã.
El în brate prinde fata, peste faţã i se-nclinã,
Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspinã,
Si inelul scump i-l scoare de pe degetul cel mic
S-apoi pleacã iar în lume nãzdrãvanul cel voinic.
II.
Ea a doua zi se mirã, cum de firele sunt rupte,
Si-n oglind-ale ei buze vede vinete şi supte --
Ea zâmbind şi trist se uitã, şopoteşte blând din gurã :
- "Zburãtor cu negre plete, vin' la noapte de mã furã".
III.
Fie-cine cum i-e vrerea, despre fete samã deie-şi --
Dar ea seamãnã celora îndrãgiţi de singuri ei-şi,
Si Narcis vãzându-şi faţa în oglinda sa, isvorul,
Singur fuse îndrãgitul, singur el îndrãgitorul.
Si de s-ar putea pe dânsa cineva ca sã o prindã,
Când cu ochii mari, sãlbateci, se priveşte în oglindã,
Subţiindu-şi gura micã şi chemându-se pe nume
Si fiindu-şi şie dragã, cum nu-i este nime-n lume:
Atunci el cu o privire nãlucirea i-ar discoasã
Cum cã ea -- frumoasa fată -- a ghicit cã e frumoasã.
Idol tu ! rãpire minţii ! cu ochi mari şi pãrul des,
Pentr-o inimã fecioarã mândru idol ti-ai ales !
Ce şoprşte ea în tainã, când priveste cu mirare
Al ei chip gingaş şi tânãr, de la cap pân' la picioare?
"Vis frumos avut-am noaptea. A venit un zburãtor,
Si strângându-l tare-n braţe, era mai ca sã-l omor.
Si deaceea ,când mã caut în pãretele de-oglinzi
Singuricã-n cãmãruţã braţe albe eu întinz
Si mã-mbrac în pãrul galben, ca în strai uşor ţesut,
Si zãrind rotundu-mi umãr mai cã-mi vine sã-l sãrut.
Si atunci de sfiiciune mi-ese sângele-n obraz --
Cum nu viine zburãtorul, ca la pieptul lui sã caz?
Dacã boiul mi-l înmlãdiiu, dacã ochii mei îmi plac,
E temeiul cã acestea fericit pe el îl fac.
Si mi-s dragã mie însãmi, pentru cã-i sunt dragã lui --
Gurã tu ! învatã minte, nu mã spune nimãnui,
Nici chiar lui, când vine noaptea lângã patul meu tiptil,
Doritor ca o femeie, şi viclean ca un copil !"
IV
Astfel vine-n toatã noaptea sbutãtor la al ei pat.
Se trezi din somn deodatã de sãrutu-i fermecat ;
Si atuncea ,când spre usã el se-ntoarse ca sã fugã,
Ea-l opreşte-n loc cu ochii şi c-o mult smeritã rugã :
-- "O rãmâi, rãmâi la mine, tu cu viers duios de foc,
Sburãtor cu plete negre, umbrã fãrã de noroc
Si nu crede cã în lume, singurel şi rãtãcit,
Nu-i gãsi un suflet tânãr ce de tine-i îndrãgit-.
O, tu umbrã peritoare, cu adâncii tristi ochi,
Dulci-s ochii umbrei tale -- nu le fie de diochi !"
El s-aşeazã lângã dânsa şi o prinde de mijloc,
Ea şopteşte vorbe arse de al buzelor ei foc :
-- "O şopteşte-mi -- zice dânsul -- tu cu ochi plini d-eres
Dulci cuvinte ne-nţelse, însã pline de-nţeles.
Al vieţii vis de aur ca un fulger, ca o clipã-i,
Si-l visez, când cu-a mea mânã al tãu brat rotund îl pipãi,
Când pui capul tu pe pieptu-mi şi bãtãile îi numeri,
Când sãrut cu-mpãtimire ai tãi albi şi netezi umeri
Si când sorb al tãu rãsuflet în suflarea vietii mele
Si când inima ne creşte de un dor, de-o dulce jele ;
Când pierdutã razimi faţa de-arzãtorul meu obraz,
Pãrul tãu bãlai şi moale de mi-l legi dupã grumaz,
Ochii tãi pe jumãtate de-i închizi, mi-ntinzi o gurã,
Fericit mã simt atuncea cu asupra de mãsurã.
Tu ! !... nu vezi... nu-ţi aflu nume... Limba-n gurã mi se leagã
Si nu pot să-ţi spun odatã, cât -- ah ! cât îmi eşti de dragã !"
Ei şoptesc, multe şi-ar spune şi nu ştiu de-unde sã-nceapã,
Cãci pe rând şi-astupã gura, când cu gura se adapã ;
Unu-n braţele altuia, tremurând ei se sãrutã,
Numai ochiul e vorbăreţ, iarã limba lor e mutã,
Ea-şi acopere cu mâna faţa roşã de sfialã,
Ochii-n lacrimi şi-i ascunde într-un pãr ca de petealã.
V.
S-au fãcut ca ceara albã faţa rosã ca un mãr
Si atâta de subţire, sã o tai cu-n fir de pãr.
Si cosiţa ta bãlaie o aduni la ochi plângând,
Inimã fãr' de nãdejde, suflete bãtut de gând.
Toatã ziua la fereastrã suspinând nu spui nimicã,
Ridicând a tale gene, al tãu suflet se ridicã ;
Urmãrind pe ceruri limpezi cum pluteşte-o ciocârlie,
Tu ai vre’ sã spui sã spui sã ducã cãtre dânsul o solie,
Dar ea zboarã... tu cu ochiul plutitor şi-ntunecos
Stai cu buze descleştate de un tremur dureros.
Nu-ţi mai scurge ochii tineri, dulcii cerului fiastri,
Nu uita cã-n lacrimi este taina ochilor albaştri.
Stele rare din tãrie cad ca picuri de argint
Si seninul cer albastru mândru lacrimile-l prind ;
Dar dacã ar cãdea toate, el rãmâne trist şi gol;
N-ai pute sã faci cu ochii înãltimilor ocol ,
Noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de râu
Nu-i ca noaptea cea mocnitã şi pustie din sicriu ;
Si din când în când vãrsate, mândru lacrimile-ţi şed,
Dar de seci întrag isvorul, atunci cum o sã te vãd ?
Prin ei curge rumenirea, mândrã, ca de trandafiri,
Si zãpada viorie din obrajii tãi subţiri ;
Apoi noaptea lor albastrã, a lor dulce vecinicie,
Ce uşor se mistuieşte prin plânsorile pustie.!
Cine e nerod, sã ardã în cãrbuni smaraldul rar
S-a lui vecinicã lucire s-o striveascã în zadar ?
Tu-ti arzi ochi şi frumseta... Dulce noaptea lor se stânge,
Si nici ştii ce pierde lumea. Nu mai plânge, nu mai plânge !
VI
O, tu crai cu barba-n noduri ca şi câlţii când nu-i perii,
Tu în cap nu ai grãunte, numai pleavã şi puzderii.
Bine-ţi pare sã fii singur, crai bãtrân fãrã de minţi,
Sã oftezi dup-a ta fatã, cu ciubucul între dinti ?
Sã te primbli şi sã numeri scânduri albe în cerdac ?
Mult bogat ai fost odatã, mult rãmas-ai tu sãrac !
Alungat-o ai pe dânsa ca departe de pãrinţi
În coliba împistritã ea sã nasc-un pui de prinţ;.
În zadar ca s-o mai cate tu trimiţi în lume crainic,
Nimeni n-a afla locaşul, unde ea s-ascunde tainic.
VII
Surã-i sara cea de toamnã ; de pe lacuri apa surã
Înfunda mişcarea-i creatã între stuf la iezãturã ,
Iar pãdurea lin suspinã şi prin frunzele uscate
Rânduri, rânduri trece-un fremãt, ce le scuturã pe toate.
De când codrul, dragul codru, troienindu-si frunza toatã,
Îsi deschide-a lui adâncuri, faţa lunei sã le batã,
Tristã-i firea, iarã vântul sperios o creangã farmã --
Singuratece isvoare fac cu valurile larmã.
Pe potica dinspre codri, cine oare se coboarã ?
Un voinic cu ochi de vultur lunga vale o mãsoarã.
Sapte ani de când plecat-ai, sburãtor cu plete negre,
S-ai uitat de soarta mândrei, iubitoarei tale fete !
Si pe câmpul gol el vede un copil umblând desculţ
Si cercând ca sã adune într-un cârd bobocii mulţi.
-- "Bunã vreme, mãi bãiete !" -- "Multãmim, voinic strãin !"
-- "Cum te cheamã, mãi copile ?" -- "Ca pe tatã-meu , Cãlin ;
Mama-mi spune câteodatã, de-o întreb: a cui-s, mamã ?
'Sburãtoru-ti este tatã şi pe el Cãlin îl cheamã'."
Când l-aude, numai dânsul îşi ştia inima lui,
Cãci copilul cu bobocii era ciar copilul lui.
Atunci intrã în colibã şi pe capãtu-unei laiti,
Lumina cu mucul negru într-un hârb un ros opaiţ ;
Se coceau pe vatra surã souã turte în cenuşã,
Un papuc e sub o grindã, iarã altul dupã uşã ;
Hârâitã, noduroasã stã în colb râşniţa veche,
În cotlon torcea motanul pieptãnându-şi o ureche ;
Sub icoana afumatã unui sfânt cu comãnac
Arde-n candel-o luminã cât un sâmbure de mac;
Pe-a icoanei policioarã, busuioc şi mint-uscatã
Umplu casa-ntunecoasã de-o mireasmã pipãratã ;
Pe cuptiorul uns cu humã şi pe coşcovii pãreţi
Zugrãvit-au c-un cãrbune copilasul cel isteţ
Purceluşi cu coada sfredel şi cu beţe-n loc de labã,
Cum mai bine-i şede unui purceluş de treabã.
O beşicã-n loc de sticlã e întinsã-n ferãstruie
Printre care trece-o dungã mohorâtã şi gãlbuie.
Pe un pat de scânduri goale doarme tânãra nevastã
În mocnitul întuneric şi cu faţa spre fereastã.
El s-asazã lângã dânsa, fruntea ei o netezeşte,
O desmiardã cu durere, suspinând o drãgosteşte,
Pleacã gura-i la ureche, blând pe nume el o cheamã,
Ea ridicã somnoroasã lunga genelor maramã,
Spãriet la el se uitã... i se pare cã viseazã,
Ar zâmbi şi nu se-ncrede, ar rãcni şi nu cuteazã.
El din patu-i o ridicã şi pe pieptul lui şi-o pune,
Inima-i zvâcneşte tare, viaţa-i parcã se rãpune.
Ea se uitã, se tot uitã, un cuvânt mãcar nu spune,
Râde doar cu ochii-n lacrimi, spãriatã de-o minune,
S-apoi îi suceşte pãrul pe-al ei deget alb, subţire,
Îşi ascunde faţa rosã l-a lui piept duios de mire.
El stergarul i-l desprinde şi-l împinge lin la vale,
Drept în creştet o sãrutã pe-al ei pãr de aur moale
Si bãrbia i-o ridicã, s-uitã-n ochii-i plini de apã,
Si pe rând s-astupã gura, când cu gura se adapã.
VIII
De treci codri de aramã, de departe vezi albind
S-auzi mândra glãsuite a pãdurii de argint.
Acolo, lângã isvoarã, iarba pare de omãt,
Flori albastre tremur ude în vãzduhul tãmâiet ;
Pare-cã si trunchii vecinici poartã suflete sub coajã,
Ce suspinã printre ramuri cu a glasului lor vrajã.
Iar prin mândrul întuneric al pãdurii de argint
Vezi isvoare zdrumicate peste pietre licurind ;
Ele trec cu harnici unde şi suspinã-n flori molatic,
Când coboarã-n ropot dulce din tãpsanul prãvãlatic,
Ele sar în bulgãri fluizi peste prundul din rãstoace,
În cuibar rotind de ape, peste care luna zace.
Mii de fluturi mici albaştri, mii de roiuri de albine
Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline,
Împlu aerul vãratic de mireasmã şi rãcoare
A popoarelor de muşte sãrbãtori murmuitoare.
Lângã lacul care-n tremur somnoros şi lin de bate,
Vezi o masã mare-ntinsã cu fãclii prea luminate,
Cãci din patru pãrti a lumii împãrati şi-mpãrãtese
Au venit ca sã serbeze nunta ginfaşei mirese ;
Feţi-frumoşi cu pãr de aur, zmei cu solzii de oţele,
Cititorii cei de zodii şi sãgalnicul Pepele.
Iatã craiul, socru mare, rezemat în jilt cu spatã,
El pe capu-i poartã mitrã şi-i cu barba pieptãnatã ;
Tapãn, drept, cu schiptru-n mânã, şede-n perine de puf
Si cu crengi îl apãr pagii de muscuţe şi zãduf...
Acum iatã din codru şi Cãlin mirele iese,
Care ţine-n a lui mânã, mâna gingasei mirese.
Îi fosnea uscat pe frunze poala lung-a albei rochii,
Faţa-i roşie ca mãrul, de noroc i-s umezi ochii ;
La pãmânt mai cã-i ajunge al ei pãr de aur moale,
Care-i cade peste braţe, peste umerele goale.
Astfel vine mlãdioasã, trupul ei frumos îl poartã,
Flori albastre are-n pãru-i şi o stea în frunte poartã.
Socrul roagã-n capul mesei sã pofteascã sã se punã
Nunul mare, mândrul soare şi pe nunã, mândra lunã.
Si s-aşeazã toţi la masã, cum li-s anii, cum li-i rangul,
Lin vioarele rãsunã, iarã cobza ţine hangul.
Dar ce zgomot se aude ? Bâzâit ca de albine ?
Toţi se uitã cu mirare şi nu ştiu de unde vine,
Pânã vãd pãinjenisul între tufe ca un pod,
Peste care trece-n zgomot o mulţime de norod.
Trec furnici ducând în gurã de fãinã marii saci,
Ca sã coacã pentru nuntã şi plãcinte şi colaci ;
Si albinele-aduc miere, aduc colb mãrunt de aur,
Ca cercei din el sã facã cariul, care-i meşter faur.
Iatã vine nunta-ntreagã -- vornicel i-un greierel,
Îi sar purici înainte cu potcoave de otel ;
În vesmânt de catifele, un bondar rotund în pântec
Somnoros pe nas ca popii glasuieşte-ncet un cântec ;
O cojiţã de alunã trag locuste, podu-l scutur,
Cu musteaţa rãsucitã şede-n ea un mire flutur ;
Fluturi mulţi, de multe neamuri, vin în urma lui un lanţ,
Toţi cu inime uşoare, toţi sãgalnici şi berbanţi.
Vin tânţarii lãutarii, gândãceii, cãrãbuşii,
Iar mireasa vioricã i-aşteptă-ndãrãtul uşii.
Si pe masa-mpãrãteascã sare-un greier, crainic sprinten,
Ridicat în douã labe, s-a-nchinat bãtând din pinten ;
El tuşeşte, îşi încheie haina plinã de sireturi :
- "Sã iertaţi, boieri, ca nunta s-o pornim şi noi alãturi".
GEORGE COȘBUC
Crăiasa zânelor
Orcanul însuşi stă domol
Şi-n gânduri dulci se pierde,
Când zânele cu pieptul gol
Răsar pe lunca verde.
Uşoare, ca de neguri, fug
Prin liniştea adâncă,
Obrajii lor, ca flori de rug,
Sunt nesărutaţi încă.
Vezi tu departe-n Răsărit
Aprins lucind ca focul
Palatul lor? Împrejmuit
Cu zid d-argint e locul:
Acolo ele-n veci nu mor
Şi vara-n veci nu moare,
Iar ele-şi au crăiasa lor
Şi toate sunt fecioare.
La ţara lor nici zmei n-ajung!
Dar într-o zi, la poartă,
Bătu, de drumul greu şi lung,
Slăbită şi mai moartă,
O fată de-mpărat, cerând
Un loc de mas, sărmana,
Şi se ruga milos de blând,
- "Şi cum te cheamă?î - "Anaî.
- "Eu nu pot, Ano, să-ţi descui;
Acest drept al meu nu e.
Crăiasei noastre am să-i spui
Să vie să-ţi descuie.
P-un nor de aur lunecând
A zânelor crăiasă
Venea cu părul râurând,
Râu galben de mătasă.
Crăiasa-n purpur şi-n smarald
S-ascunde, nu s-ascunde,
Străbaţi cu ochii viul cald
Al formelor rotunde.
Ard flacări ochii ei crăieşti
Cum stă la zid plecată;
- "Descui. Dar eu mă tem că eşti
Fecior!î - "Ba nu: sunt fată!
Şi dându-i zânele-adăpost
Trăia cu ele soră.
Dar într-o zi a fost ce-a fost
Că nu s-a duc la horă
Şi-având inel, ea se juca
Stând singură-ntr-o vale:
Pe-acolo doamna se plimba
Şi-a dat de Ana-n cale.
- "Ce ai tu, Ano?î - "Uite ce-i!
Crăiasa schimbă feţe,
Că n-a văzut în viaţa ei
Inel, şi ce mândreţe!
Din piatra tronului din rai
Cioplit în flori măiestre,
El singur unui fiu de crai
D-ajuns i-ar fi fost zestre.
- "Şi cum îi zici?î - "Inel îi zic!
Pe degetul suleget
Al zânei pus, pe cel mai mic,
Crescut părea pe deget.
- "O, dă-mi-l mie!î drăgălaş
Se roagă ea-mbătată.
- "Ţi-l dau, stăpâno, de mă laşi
Să te cuprind o dată!
Crăiasa-n veselia ei
Cu grabă se-nvoieşte:
- "Mă strângi la piept, şi-atâta ce-i?
Şi pieptul Anei creşte,
Şi cum întinde braţul drept
Mai viu îi bate pieptul
Şi tremură, strângând la piept
Pe doamnă-sa cu dreptul.
- "Atâta ce-i?î - "Dar m-a durut!
Să nu pui mâna stângă!
Şi-n urmă zâna s-a zbătut
Că prea mult vrea s-o strângă.
Aşa fac şi copiii-n joc
Când nu-şi înţeleg vrerea,
Dar zânei i-a părut d-atunci
Că i-a slăbit puterea.
A doua zi, sub umbre rari
De pom cu floarea albă,
Făcea, având mărgăritari,
Dintr-înşii Ana salbă.
Crăiasa vine iar. Zărind
Frumoasa jucărie,
Aprinşii-i ochi mai mult s-aprind
Să aib-acea mândrie.
- "Ce-i asta?î - "Salbă!î Ard răzleţ
Mărgeanuri roşii-n pară,
Şi n-ai fi dat d-ajunsul preţ
Al salbei, dând o ţară.
- "Şi cui o dai tu?î pătimaş
Zâmbind crăiasa-ngână:
- "Ţi-o dau şi ţie, de mă laşi
Să te sărut, stăpână!
Pe nimeni ea n-a sărutat,
Ori poate flori şi fluturi,
Dar pentru salbă i-ar fi dat
Şi-o sută de săruturi.
Aşa fac doi coii în joc,
Când nu-nţeleg ce-i jocul,
Dar zânei i-a părut d-atunci
Că i-a pierit norocul.
A treia zi, privind în lac
Copila, ca-n oglindă,
Cerca şi nu putea pe plac
Un brâu pe trup să-şi prindă.
Crăiasa vine iar. Grăbit
S-a-ncins atunci crăiasa,
Şi cât de strâns i s-a lipit
De caldul trup mătasa!
Ea bate-n palme, vede-n lac
Că strânsă-i stă mai bine;
Rotunde, ca un cap de mac,
Stau sânurile pline,
Mai naltă pare, şi-n umblat
Mlădie ca o vargă,
Ea simte cât de rău i-a stat
În haina ei cea largă.
Şi ochii-i otrăviţi de dulci
La brâu sălbatici cată.
- "Ţi-l dau, cu tine de mă culci
Alăturea o dată!
- "Dar, Ano, pentru ce nu-mi cei
Altce, că am eu multe!
- "Nu vreu!î Şi-n urmă asta ce-i?
De ce să n-o asculte?
*
Ştiţi voi povestea, când un fiu
De împărat odată,
În piept cu dor turbat de viu,
S-a îmbrăcat în fată,
Şi-având în loc de paloş fus,
Şi-n loc de coif năframă,
Pe pieptul tânăr el şi-a pus
Altiţă-n loc de-aramă?
El stă pe tron, şi lângă el
Ce trist crăiasa plânge!
Cu mâna ei cea cu inel
Rupându-şi salba, strânge
Genunchii lui, ea stă-n genunchi!
Şi brâul şi-l dezleagă,
Şi păru-i desfăcut mănunchi
Îi umple faţa-ntreagă.
- "Eu toate, toate le-am pierdut!
Şi Dumnezeu mă piardă
Din ochii lui, că te-am crezut!
El râde şi-o dezmiardă:
- "Acum nu-i timp să te boceşti;
Tu vii cu mine-acasă;
Crăiasă dacă nu mai eşti,
Vei fi împărăteasă!
Şi-n gânduri dulci se pierde,
Când zânele cu pieptul gol
Răsar pe lunca verde.
Uşoare, ca de neguri, fug
Prin liniştea adâncă,
Obrajii lor, ca flori de rug,
Sunt nesărutaţi încă.
Vezi tu departe-n Răsărit
Aprins lucind ca focul
Palatul lor? Împrejmuit
Cu zid d-argint e locul:
Acolo ele-n veci nu mor
Şi vara-n veci nu moare,
Iar ele-şi au crăiasa lor
Şi toate sunt fecioare.
La ţara lor nici zmei n-ajung!
Dar într-o zi, la poartă,
Bătu, de drumul greu şi lung,
Slăbită şi mai moartă,
O fată de-mpărat, cerând
Un loc de mas, sărmana,
Şi se ruga milos de blând,
- "Şi cum te cheamă?î - "Anaî.
- "Eu nu pot, Ano, să-ţi descui;
Acest drept al meu nu e.
Crăiasei noastre am să-i spui
Să vie să-ţi descuie.
P-un nor de aur lunecând
A zânelor crăiasă
Venea cu părul râurând,
Râu galben de mătasă.
Crăiasa-n purpur şi-n smarald
S-ascunde, nu s-ascunde,
Străbaţi cu ochii viul cald
Al formelor rotunde.
Ard flacări ochii ei crăieşti
Cum stă la zid plecată;
- "Descui. Dar eu mă tem că eşti
Fecior!î - "Ba nu: sunt fată!
Şi dându-i zânele-adăpost
Trăia cu ele soră.
Dar într-o zi a fost ce-a fost
Că nu s-a duc la horă
Şi-având inel, ea se juca
Stând singură-ntr-o vale:
Pe-acolo doamna se plimba
Şi-a dat de Ana-n cale.
- "Ce ai tu, Ano?î - "Uite ce-i!
Crăiasa schimbă feţe,
Că n-a văzut în viaţa ei
Inel, şi ce mândreţe!
Din piatra tronului din rai
Cioplit în flori măiestre,
El singur unui fiu de crai
D-ajuns i-ar fi fost zestre.
- "Şi cum îi zici?î - "Inel îi zic!
Pe degetul suleget
Al zânei pus, pe cel mai mic,
Crescut părea pe deget.
- "O, dă-mi-l mie!î drăgălaş
Se roagă ea-mbătată.
- "Ţi-l dau, stăpâno, de mă laşi
Să te cuprind o dată!
Crăiasa-n veselia ei
Cu grabă se-nvoieşte:
- "Mă strângi la piept, şi-atâta ce-i?
Şi pieptul Anei creşte,
Şi cum întinde braţul drept
Mai viu îi bate pieptul
Şi tremură, strângând la piept
Pe doamnă-sa cu dreptul.
- "Atâta ce-i?î - "Dar m-a durut!
Să nu pui mâna stângă!
Şi-n urmă zâna s-a zbătut
Că prea mult vrea s-o strângă.
Aşa fac şi copiii-n joc
Când nu-şi înţeleg vrerea,
Dar zânei i-a părut d-atunci
Că i-a slăbit puterea.
A doua zi, sub umbre rari
De pom cu floarea albă,
Făcea, având mărgăritari,
Dintr-înşii Ana salbă.
Crăiasa vine iar. Zărind
Frumoasa jucărie,
Aprinşii-i ochi mai mult s-aprind
Să aib-acea mândrie.
- "Ce-i asta?î - "Salbă!î Ard răzleţ
Mărgeanuri roşii-n pară,
Şi n-ai fi dat d-ajunsul preţ
Al salbei, dând o ţară.
- "Şi cui o dai tu?î pătimaş
Zâmbind crăiasa-ngână:
- "Ţi-o dau şi ţie, de mă laşi
Să te sărut, stăpână!
Pe nimeni ea n-a sărutat,
Ori poate flori şi fluturi,
Dar pentru salbă i-ar fi dat
Şi-o sută de săruturi.
Aşa fac doi coii în joc,
Când nu-nţeleg ce-i jocul,
Dar zânei i-a părut d-atunci
Că i-a pierit norocul.
A treia zi, privind în lac
Copila, ca-n oglindă,
Cerca şi nu putea pe plac
Un brâu pe trup să-şi prindă.
Crăiasa vine iar. Grăbit
S-a-ncins atunci crăiasa,
Şi cât de strâns i s-a lipit
De caldul trup mătasa!
Ea bate-n palme, vede-n lac
Că strânsă-i stă mai bine;
Rotunde, ca un cap de mac,
Stau sânurile pline,
Mai naltă pare, şi-n umblat
Mlădie ca o vargă,
Ea simte cât de rău i-a stat
În haina ei cea largă.
Şi ochii-i otrăviţi de dulci
La brâu sălbatici cată.
- "Ţi-l dau, cu tine de mă culci
Alăturea o dată!
- "Dar, Ano, pentru ce nu-mi cei
Altce, că am eu multe!
- "Nu vreu!î Şi-n urmă asta ce-i?
De ce să n-o asculte?
*
Ştiţi voi povestea, când un fiu
De împărat odată,
În piept cu dor turbat de viu,
S-a îmbrăcat în fată,
Şi-având în loc de paloş fus,
Şi-n loc de coif năframă,
Pe pieptul tânăr el şi-a pus
Altiţă-n loc de-aramă?
El stă pe tron, şi lângă el
Ce trist crăiasa plânge!
Cu mâna ei cea cu inel
Rupându-şi salba, strânge
Genunchii lui, ea stă-n genunchi!
Şi brâul şi-l dezleagă,
Şi păru-i desfăcut mănunchi
Îi umple faţa-ntreagă.
- "Eu toate, toate le-am pierdut!
Şi Dumnezeu mă piardă
Din ochii lui, că te-am crezut!
El râde şi-o dezmiardă:
- "Acum nu-i timp să te boceşti;
Tu vii cu mine-acasă;
Crăiasă dacă nu mai eşti,
Vei fi împărăteasă!
ALEXANDRU MACEDONSKI
Noaptea de februarie
I
Mi s-a părut
întotdeauna un ce scârbos și crud
Ca după-o noapte de orgie, pe buze încă de vin ud
Să te cobori în acea ocnă la care s-află condamnate
Nenorocitele ființe ce se numesc: prostituate.
Mi s-a părut întotdeauna că este-o crudă profanare
Să uiți că mumă ți-e femeia și că în pântec te-a purtat,
Nepăsător să pui pe buze o fioroasă sărutare
Precum se pune un stigmat.
Și câtă osebire este între amor și infamie,
Între cădere și cădere, sau sărutări, și sărutări...
De-o parte, tainică plăcere ce se-nfășoară-n poezie,
De alta, bestialitatea unei reci înflăcărări.
O! și cât am plâns pe soarta bietelor nenorocite
Care nu pot ca să aibă nici voință de-un minut,
Cu blestemele pe buze de-alte buze-năbușite,
Cu palpite pentru-oricine — cunoscut — necunoscut;
Seara este-o îngrozire pentru unele din ele,
Nededate încă bine cu mârșavul povârniș;
Altele, mai decăzute, mai deprinse, sau mai rele,
Râd de cele care-au lacrimi sub al genelor umbriș...
Lacrimi?... Nu mai știu să plângă de o vreme-ndelungată...
Lacrimi?... Au vărsat destule ele, care nu mai plâng...
Lacrimile nu dau pâine, și nici jimbla cea uscată
Nu se cumpără cu ele, dacă pică sau se strâng.
A! Civilizare! Secol de progres și industrie,
Ai mașini de aburi duse, și cu trăsnetul te joci,
Secol plin de prevedere, secol de filantropie,
Tu ai întrecut desigur ale Romei vechi epoci,
Împărat atotputernic, pe uscat ca și pe valuri,
Îți îndeplinești menirea și nu am de zis nimic,
Dai femeilor calvaruri și poeților spitaluri,
Secol de filantropie, cine zice că ești mic?
Ca după-o noapte de orgie, pe buze încă de vin ud
Să te cobori în acea ocnă la care s-află condamnate
Nenorocitele ființe ce se numesc: prostituate.
Mi s-a părut întotdeauna că este-o crudă profanare
Să uiți că mumă ți-e femeia și că în pântec te-a purtat,
Nepăsător să pui pe buze o fioroasă sărutare
Precum se pune un stigmat.
Și câtă osebire este între amor și infamie,
Între cădere și cădere, sau sărutări, și sărutări...
De-o parte, tainică plăcere ce se-nfășoară-n poezie,
De alta, bestialitatea unei reci înflăcărări.
O! și cât am plâns pe soarta bietelor nenorocite
Care nu pot ca să aibă nici voință de-un minut,
Cu blestemele pe buze de-alte buze-năbușite,
Cu palpite pentru-oricine — cunoscut — necunoscut;
Seara este-o îngrozire pentru unele din ele,
Nededate încă bine cu mârșavul povârniș;
Altele, mai decăzute, mai deprinse, sau mai rele,
Râd de cele care-au lacrimi sub al genelor umbriș...
Lacrimi?... Nu mai știu să plângă de o vreme-ndelungată...
Lacrimi?... Au vărsat destule ele, care nu mai plâng...
Lacrimile nu dau pâine, și nici jimbla cea uscată
Nu se cumpără cu ele, dacă pică sau se strâng.
A! Civilizare! Secol de progres și industrie,
Ai mașini de aburi duse, și cu trăsnetul te joci,
Secol plin de prevedere, secol de filantropie,
Tu ai întrecut desigur ale Romei vechi epoci,
Împărat atotputernic, pe uscat ca și pe valuri,
Îți îndeplinești menirea și nu am de zis nimic,
Dai femeilor calvaruri și poeților spitaluri,
Secol de filantropie, cine zice că ești mic?
II
Viscolea
cumplit afară și era o noapte sumbră,
Se ghiceau, plutind prin colțuri, bestiale năzuinți,
Ș-arătând ale lui clape, un clavir zâmbea din umbră
Ca o tânără femeie ce-și arată albii dinți.
Scaune și canapele având droturi sfărâmate
Prin zgâita lor damască de un verde spălăcit,
Dau afară-n șomâldoace, dintre pânteci scufundate,
Câlțul obosit de slujba unui loc neodihnit.
În pereți, vreo două cadre de femei în pielea goală,
Ca în piepturi să deștepte a dorințelor răscoală,
Iar pe scaune, trântite, câteva cadavre vii,
Mute între ele, însă, vorbărețe dacă vii...
Ele toate poartă-n față ca pecetie cumplită
Sufleteasca prăvălire pentru veci întipărită...
O femeie mai bătrână le dezmiardă părintește --
Lina este deocamdată mai frumoasă, — ș-o iubește
Deocamdată, dintre toate, într-un chip deosebit...
Însă nu disprețuiește nici pe Mimi — o nebună
Ce știind ca să-ndrăgească, de nimica nu e bună...
Nici pe Liza, nici pe Mița, nici pe Ana — unguroaică
Care poartă sânge roșu sub o piele de nemțoaică.
Toate fetele sunt bune, și a cărnii exploatare
Să-nzecească capitalul într-un singur an e-n stare.
Se ghiceau, plutind prin colțuri, bestiale năzuinți,
Ș-arătând ale lui clape, un clavir zâmbea din umbră
Ca o tânără femeie ce-și arată albii dinți.
Scaune și canapele având droturi sfărâmate
Prin zgâita lor damască de un verde spălăcit,
Dau afară-n șomâldoace, dintre pânteci scufundate,
Câlțul obosit de slujba unui loc neodihnit.
În pereți, vreo două cadre de femei în pielea goală,
Ca în piepturi să deștepte a dorințelor răscoală,
Iar pe scaune, trântite, câteva cadavre vii,
Mute între ele, însă, vorbărețe dacă vii...
Ele toate poartă-n față ca pecetie cumplită
Sufleteasca prăvălire pentru veci întipărită...
O femeie mai bătrână le dezmiardă părintește --
Lina este deocamdată mai frumoasă, — ș-o iubește
Deocamdată, dintre toate, într-un chip deosebit...
Însă nu disprețuiește nici pe Mimi — o nebună
Ce știind ca să-ndrăgească, de nimica nu e bună...
Nici pe Liza, nici pe Mița, nici pe Ana — unguroaică
Care poartă sânge roșu sub o piele de nemțoaică.
Toate fetele sunt bune, și a cărnii exploatare
Să-nzecească capitalul într-un singur an e-n stare.
III
Zoe — fată mai
brunetă — la fereastră alergase...
Ea, pesemne, c-auzise sunetul de clopoței,
Căci o sanie în curte pe zăpadă-alunecase,
Și intrară în odaie câțiva tineri derbedei
Erau patru — între care, un vlăjgan scăpat de școală,
Care încă nu-nsemnase pe a vieții sale coală
Cu condeiul voluptății vorba magică „Amor".
Mai frumos ca sfântul Gheorghe, își da aere viteje...
Ele — repede ghicindu-l, se-ncercau să-l prindă-n mreje,
El, roșind ca o cireașă, se făcea-ntreprinzător,
Și cu vinul ce băuse, ca turtit să fie bine,
Și cu ochii mari și negri ce cătau în ochii lui,
Îi părea cum că odaia se-nvârtește, și, în fine,
Lesne poți să mergi la vale, dar cu greu la deal te sui.
Unul câte unul, dânșii, câte patru, dispărură
În odăile de-alături cufundate-n umbră sură,
Făr-a număra cadavrul ce-l avea fieștecare
Ca mecanic să palpite sub a buzei sărutare.
Câte patru, și sunt tineri! Câte patru, și din ei
Ce-și prostituie junețea la pierdutele femei,
Cangrenându-și corp și suflet cu o minte neînțeleaptă,
Se va naște viitorul, și posteritatea dreaptă.
Ea, pesemne, c-auzise sunetul de clopoței,
Căci o sanie în curte pe zăpadă-alunecase,
Și intrară în odaie câțiva tineri derbedei
Erau patru — între care, un vlăjgan scăpat de școală,
Care încă nu-nsemnase pe a vieții sale coală
Cu condeiul voluptății vorba magică „Amor".
Mai frumos ca sfântul Gheorghe, își da aere viteje...
Ele — repede ghicindu-l, se-ncercau să-l prindă-n mreje,
El, roșind ca o cireașă, se făcea-ntreprinzător,
Și cu vinul ce băuse, ca turtit să fie bine,
Și cu ochii mari și negri ce cătau în ochii lui,
Îi părea cum că odaia se-nvârtește, și, în fine,
Lesne poți să mergi la vale, dar cu greu la deal te sui.
Unul câte unul, dânșii, câte patru, dispărură
În odăile de-alături cufundate-n umbră sură,
Făr-a număra cadavrul ce-l avea fieștecare
Ca mecanic să palpite sub a buzei sărutare.
Câte patru, și sunt tineri! Câte patru, și din ei
Ce-și prostituie junețea la pierdutele femei,
Cangrenându-și corp și suflet cu o minte neînțeleaptă,
Se va naște viitorul, și posteritatea dreaptă.
IV
Dar din trei,
uitate-n jețuri, cea mai tânără-adormise,
Însă somnu-nseninase chipul veșted și-ncruntat,
Scuturând pe alba frunte umbra jalnicelor vise,
Când copilul dinăuntru ieși palid, dar bărbat...
O mândrie triumfală corona frumoasa-i față,
Și din ochii lui în cearcăn care veseli dau ocol,
S-ar fi zis, de orișicine, preursirea că-l răsfață
Și că este dintre-aceia care-ajung la Capitol,
Că degrabă câștigat-a vreo victorie-nsemnată,
Că de groaza lui dușmanii au dosit-o ca mișei...
Nu! Victoria cea mare, bătălia câștigată
Nu este decât podoaba tinereții, dezbrăcată
Pe un corp ce i se dase pe-o monedă de cinci lei.
Mai veni puțin la urmă un bătrân uitat de vreme,
Rămășița lui de zile ca să-și dea mai iute-n jaf
Pătrundea, voios și sprinten, fără s-aibă a se teme,
Căci izbânda bărbăției și-o găsise într-un praf.
Mai veni și o ființă cu privirile în ceață,
Ce intra, precum se intră în oricare cafenea,
Ca să-ți iei cu nepăsare lingurița de dulceață
Și să pleci trântind în tavă gologanii pentru ea.
Mai veniră... — nesfârșită ar putea ca să ajungă
Lista celor care intră, lista celor care ies...
Primăvara, ziua crește, însă noaptea e tot lungă
Pentru carnea ce se vinde palpitând sub interes.
O! și cugetând că, poate, înjositele ființe,
Dacă n-ar fi fost în lipsa ticălosului metal,
Ar fi mame, coronate cu speranțe și credințe,
Iar nu frunze tăvălite într-al uliței canal.
O! și cugetând că, poate, dacă-ar fi avut în lume
Inimi pline de iubire să le țină loc de mume,
Sprijinul vreunui frate, care vine când îl chemi,
Sau mângâietoarea voce a prieteniei sfinte,
Cu povețile-nțelepte din risipa-i de cuvinte,
Spuneți-mi, e cu putință să te-oprești să nu blestemi?
Însă somnu-nseninase chipul veșted și-ncruntat,
Scuturând pe alba frunte umbra jalnicelor vise,
Când copilul dinăuntru ieși palid, dar bărbat...
O mândrie triumfală corona frumoasa-i față,
Și din ochii lui în cearcăn care veseli dau ocol,
S-ar fi zis, de orișicine, preursirea că-l răsfață
Și că este dintre-aceia care-ajung la Capitol,
Că degrabă câștigat-a vreo victorie-nsemnată,
Că de groaza lui dușmanii au dosit-o ca mișei...
Nu! Victoria cea mare, bătălia câștigată
Nu este decât podoaba tinereții, dezbrăcată
Pe un corp ce i se dase pe-o monedă de cinci lei.
Mai veni puțin la urmă un bătrân uitat de vreme,
Rămășița lui de zile ca să-și dea mai iute-n jaf
Pătrundea, voios și sprinten, fără s-aibă a se teme,
Căci izbânda bărbăției și-o găsise într-un praf.
Mai veni și o ființă cu privirile în ceață,
Ce intra, precum se intră în oricare cafenea,
Ca să-ți iei cu nepăsare lingurița de dulceață
Și să pleci trântind în tavă gologanii pentru ea.
Mai veniră... — nesfârșită ar putea ca să ajungă
Lista celor care intră, lista celor care ies...
Primăvara, ziua crește, însă noaptea e tot lungă
Pentru carnea ce se vinde palpitând sub interes.
O! și cugetând că, poate, înjositele ființe,
Dacă n-ar fi fost în lipsa ticălosului metal,
Ar fi mame, coronate cu speranțe și credințe,
Iar nu frunze tăvălite într-al uliței canal.
O! și cugetând că, poate, dacă-ar fi avut în lume
Inimi pline de iubire să le țină loc de mume,
Sprijinul vreunui frate, care vine când îl chemi,
Sau mângâietoarea voce a prieteniei sfinte,
Cu povețile-nțelepte din risipa-i de cuvinte,
Spuneți-mi, e cu putință să te-oprești să nu blestemi?
V
Lumânările
scăzute șovăiau — și prin odaie
Focul ce murea în sobă c-o albastră vâlvătaie
Flutură, trecând pe chipul unei searbăde femei.
Singură mai rămăsese dintre celelalte toate...
Însă, din minut în altul, rândul o să-i vie poate --
Și va trebui, atuncea, ca să-și facă rândul ei.
Încă-n floarea vieții sale, ea ce este mai trecută,
Este însă osândită ca să fie mai pierdută,
Să se plece, mai supusă, la un semn — la un cuvânt...
O țineau de milă, poate, sub acel coperământ,
Și când aspra sărăcie zilnic se însărcinează,
Pe tăblițele pierzării să înscrie nume noi,
Mila, într-o dimineață, te căiește, și oftează,
Dar te ia frumos de mână, și te-aruncă în noroi.
Ea știa prea bine aceasta, și supusă la poruncă
Își urma osânda vieții într-a vițiului muncă,
Iar Frineie, despletită, își făcea un piedestal
Dintr-a corpului osândă, dintr-a vorbei degradare,
Și din tot ce îngrozește, și din tot ce e în stare
Ca să smulgă trandafirii dintr-un suflet virginal,
Sau să facă să tresară patimile-n amorțire
Dintr-un suflet peste care, ca un vânt de pustiire,
A trecut desfrâul rece cu instinctu-i bestial.
Însăși fetele pieirei o priveau cu îngrozire,
Sau cu scârbă, de la dânsa, întorceau a lor privire,
Nevorbindu-i timp de ore, și de zile, și de luni;
Ea-nfrunta cu nepăsare revoltatele furtuni...
Trăsnetul putea să cadă, c-ar fi râs și-atuncea încă...
Inima i se schimbase în prăpastie adâncă,
Pe-ale cărei margini triste nu mai crește iarbă chiar.
Și din care nu reurcă nici răsunetul afar'.
Unde se gândește, însă, stând în jețul ei trântită?...
Fața ei odată mută e acuma-nsuflețită...
Iat-o... Pare că vorbește făr-a zice un cuvânt...
Pare c-o-nfășoară vălul unei creșteri îngrijite...
Pare-a nu mai fi femeia cu simțirile tâmpite
Și c-a tresărit cenușa într-al inimii mormânt.
Care vis o nălucește?... Care înger o însuflă?
Iat-o... Se ridică, umblă... — pe când vântul care suflă
Bate-n geamuri, bate tare, și le zguduie cumplit...
Fâlfâiesc în candelabre lumânările deodată...
Însă ea se îndreptează, palpitând transfigurată,
Spre clavirul ce-i zâmbește printre fildeșu-nvechit.
Degetele-i deșirate calcă clapele sonore...
Armonia se deșteaptă, lenevoasă, la-nceput,
Visătoare ca fecioara cugetând în timp de ore,
La bărbatul ce iubește fără ca să-l fi văzut.
E melancolia dulce dintr-o tainică-adiere...
E murmurul plin de șoapte al pârâului duios...
E o voce ce șoptește, ca să-și uite de durere,
Un refren din câte-un cântec simplu și copilăros.
Însă, fiecare notă, e o perlă care scapă
De sub degetele albe ce alunecă pe clapă
Ca să meargă să se spargă cu un sunet cristalin...
E o melodie sfântă de pe-o harpă inspirată,
Este dulcea sărutare de pe buza adorată,
Este-a îngerilor voce dintr-un cer de soare plin.
Și cu cât clavirul varsă note mai armonioase,
Cu atâta se fixează ochii ei deschiși și mari
Într-o ceață, pe sub care vede zilele-i frumoase
Strecurându-se întocmai ca fantasme legendari...
Vede casa-i părintească și cu streșinile-i late
Pe sub care se agață cuiburile dărâmate...
Rândunelele pe-alături dau ocoale neîncetat;
Mumă-sa-n pridvorul verde o privește cum se joacă,
Fetele vin la fântână, pe când popa-n toacă, toacă
La biserica din sat.
Soarele pe după dealuri cu încetul se ascunde
Și aruncă o privire poleită peste unde,
Roata morii se-nvârtește, vântul suflă prin zăvoi,
Turmele de la pășune trec mugind în jos pe vale...
Clopoțeii de la capre zăngănesc voios în cale...
Scumpa ei copilărie se rentoarce înapoi.
Însă scena se preschimbă, pe când râuri de-armonie
Se revarsă în cascade de sub degetele ei,
Și pe coardele sonore trece-ntreaga ei junie,
Trece prima ei iubire, primul vis de poezie,
Care face să vorbească inima unei femei.
Dreaptă ca o somnambulă, ea lovește-automatic
Fildeșul sau abanosul învechitului clavir,
Pe când ochii ei în zare urmăresc un chip simpatic
Rentregind cu-ncet conturul unui dulce suvenir.
Vântul scutură fereastra! — Ea nu vede, nici n-aude!
Focul moare trist în sobă, lumânările pălesc...
Ea tresare — ea renaște — geme cu accente crude,
Căci și clapele au limbă, căci și clapele vorbesc.
E pierdut, pierdut trecutul! E pierdută fericirea...
În prezent, nici chiar nădejdea, viața moartă, și-njosirea...
În trecut, era iubire, erau raze, era trai...
În prezent, ticăloșia; în trecut, un vis de mai.
Focul ce murea în sobă c-o albastră vâlvătaie
Flutură, trecând pe chipul unei searbăde femei.
Singură mai rămăsese dintre celelalte toate...
Însă, din minut în altul, rândul o să-i vie poate --
Și va trebui, atuncea, ca să-și facă rândul ei.
Încă-n floarea vieții sale, ea ce este mai trecută,
Este însă osândită ca să fie mai pierdută,
Să se plece, mai supusă, la un semn — la un cuvânt...
O țineau de milă, poate, sub acel coperământ,
Și când aspra sărăcie zilnic se însărcinează,
Pe tăblițele pierzării să înscrie nume noi,
Mila, într-o dimineață, te căiește, și oftează,
Dar te ia frumos de mână, și te-aruncă în noroi.
Ea știa prea bine aceasta, și supusă la poruncă
Își urma osânda vieții într-a vițiului muncă,
Iar Frineie, despletită, își făcea un piedestal
Dintr-a corpului osândă, dintr-a vorbei degradare,
Și din tot ce îngrozește, și din tot ce e în stare
Ca să smulgă trandafirii dintr-un suflet virginal,
Sau să facă să tresară patimile-n amorțire
Dintr-un suflet peste care, ca un vânt de pustiire,
A trecut desfrâul rece cu instinctu-i bestial.
Însăși fetele pieirei o priveau cu îngrozire,
Sau cu scârbă, de la dânsa, întorceau a lor privire,
Nevorbindu-i timp de ore, și de zile, și de luni;
Ea-nfrunta cu nepăsare revoltatele furtuni...
Trăsnetul putea să cadă, c-ar fi râs și-atuncea încă...
Inima i se schimbase în prăpastie adâncă,
Pe-ale cărei margini triste nu mai crește iarbă chiar.
Și din care nu reurcă nici răsunetul afar'.
Unde se gândește, însă, stând în jețul ei trântită?...
Fața ei odată mută e acuma-nsuflețită...
Iat-o... Pare că vorbește făr-a zice un cuvânt...
Pare c-o-nfășoară vălul unei creșteri îngrijite...
Pare-a nu mai fi femeia cu simțirile tâmpite
Și c-a tresărit cenușa într-al inimii mormânt.
Care vis o nălucește?... Care înger o însuflă?
Iat-o... Se ridică, umblă... — pe când vântul care suflă
Bate-n geamuri, bate tare, și le zguduie cumplit...
Fâlfâiesc în candelabre lumânările deodată...
Însă ea se îndreptează, palpitând transfigurată,
Spre clavirul ce-i zâmbește printre fildeșu-nvechit.
Degetele-i deșirate calcă clapele sonore...
Armonia se deșteaptă, lenevoasă, la-nceput,
Visătoare ca fecioara cugetând în timp de ore,
La bărbatul ce iubește fără ca să-l fi văzut.
E melancolia dulce dintr-o tainică-adiere...
E murmurul plin de șoapte al pârâului duios...
E o voce ce șoptește, ca să-și uite de durere,
Un refren din câte-un cântec simplu și copilăros.
Însă, fiecare notă, e o perlă care scapă
De sub degetele albe ce alunecă pe clapă
Ca să meargă să se spargă cu un sunet cristalin...
E o melodie sfântă de pe-o harpă inspirată,
Este dulcea sărutare de pe buza adorată,
Este-a îngerilor voce dintr-un cer de soare plin.
Și cu cât clavirul varsă note mai armonioase,
Cu atâta se fixează ochii ei deschiși și mari
Într-o ceață, pe sub care vede zilele-i frumoase
Strecurându-se întocmai ca fantasme legendari...
Vede casa-i părintească și cu streșinile-i late
Pe sub care se agață cuiburile dărâmate...
Rândunelele pe-alături dau ocoale neîncetat;
Mumă-sa-n pridvorul verde o privește cum se joacă,
Fetele vin la fântână, pe când popa-n toacă, toacă
La biserica din sat.
Soarele pe după dealuri cu încetul se ascunde
Și aruncă o privire poleită peste unde,
Roata morii se-nvârtește, vântul suflă prin zăvoi,
Turmele de la pășune trec mugind în jos pe vale...
Clopoțeii de la capre zăngănesc voios în cale...
Scumpa ei copilărie se rentoarce înapoi.
Însă scena se preschimbă, pe când râuri de-armonie
Se revarsă în cascade de sub degetele ei,
Și pe coardele sonore trece-ntreaga ei junie,
Trece prima ei iubire, primul vis de poezie,
Care face să vorbească inima unei femei.
Dreaptă ca o somnambulă, ea lovește-automatic
Fildeșul sau abanosul învechitului clavir,
Pe când ochii ei în zare urmăresc un chip simpatic
Rentregind cu-ncet conturul unui dulce suvenir.
Vântul scutură fereastra! — Ea nu vede, nici n-aude!
Focul moare trist în sobă, lumânările pălesc...
Ea tresare — ea renaște — geme cu accente crude,
Căci și clapele au limbă, căci și clapele vorbesc.
E pierdut, pierdut trecutul! E pierdută fericirea...
În prezent, nici chiar nădejdea, viața moartă, și-njosirea...
În trecut, era iubire, erau raze, era trai...
În prezent, ticăloșia; în trecut, un vis de mai.
VI
Începuse, făr'
să știe, pe divinul Trovatore,
Operă care vorbește cu poeții-n orice ore,
Și pierdută-n reverie, ajunsese-n acea parte
Când durerea-n Mizerere printre inimi se împarte
Și când Verdi împrumută note de privighetori
Ca să zboare, dus de ele, pân-la cei nemuritori.
Ochii ei pierdeau cu-ncetul fixitatea lor grozavă,
Și pătrunsă de-o simțire dureroasă, dar suavă,
Degetele-i descărnate de abia mai izbutesc
Din clavir să redeștepte cântecul dumnezeiesc...
Mizerere! Mizerere! Dânsa-n lacrimi izbucnise...
Pe octavele-amuțite mâinile-i încremenise...
Ea uitase ce e plânsul de sunt ani îndelungați...
Armonie! Limbă sfântă, care e ș-a ta putere
Dacă faci să curgă lacrimi ca o dulce mângâiere
Chiar din ochii ce de ele se arată mai secați?
Care e ș-a ta putere, tu ce-nsuflețești îndată
Chiar cadavrul unei inimi într-un piept înmormântată,
Și aci ne faci să plângem și aci, ca să zâmbim?
Nu ești tu vreo voce dulce de prin ceruri exilată
Dacă tu ne faci cu ele ca prin farmec să vorbim?
Armonie! Limbă sfântă, limbă plină de simțire,
Tu dai cântecului aripi și-l înalți de la pământ...
Între suflete și ceruri ești trăsura de unire,
Și când nu mai cânți în suflet, omul intră în mormânt.
Ea plângea... Era scăpată... Dar, c-o grea scârțâietură,
Ușa se deschise-atuncea, și-njurând de dumnezei,
Un băcan cu ceafa groasă, mirosind a băutură,
Puse-o lungă sărutare pe-ofilita ei figură...
Toți ne-avem destinu-n lume... El pe-al său, și ea pe-al ei.
Operă care vorbește cu poeții-n orice ore,
Și pierdută-n reverie, ajunsese-n acea parte
Când durerea-n Mizerere printre inimi se împarte
Și când Verdi împrumută note de privighetori
Ca să zboare, dus de ele, pân-la cei nemuritori.
Ochii ei pierdeau cu-ncetul fixitatea lor grozavă,
Și pătrunsă de-o simțire dureroasă, dar suavă,
Degetele-i descărnate de abia mai izbutesc
Din clavir să redeștepte cântecul dumnezeiesc...
Mizerere! Mizerere! Dânsa-n lacrimi izbucnise...
Pe octavele-amuțite mâinile-i încremenise...
Ea uitase ce e plânsul de sunt ani îndelungați...
Armonie! Limbă sfântă, care e ș-a ta putere
Dacă faci să curgă lacrimi ca o dulce mângâiere
Chiar din ochii ce de ele se arată mai secați?
Care e ș-a ta putere, tu ce-nsuflețești îndată
Chiar cadavrul unei inimi într-un piept înmormântată,
Și aci ne faci să plângem și aci, ca să zâmbim?
Nu ești tu vreo voce dulce de prin ceruri exilată
Dacă tu ne faci cu ele ca prin farmec să vorbim?
Armonie! Limbă sfântă, limbă plină de simțire,
Tu dai cântecului aripi și-l înalți de la pământ...
Între suflete și ceruri ești trăsura de unire,
Și când nu mai cânți în suflet, omul intră în mormânt.
Ea plângea... Era scăpată... Dar, c-o grea scârțâietură,
Ușa se deschise-atuncea, și-njurând de dumnezei,
Un băcan cu ceafa groasă, mirosind a băutură,
Puse-o lungă sărutare pe-ofilita ei figură...
Toți ne-avem destinu-n lume... El pe-al său, și ea pe-al ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu