RODICA ANCA |
POSTMODERN
Colocviile
de Marți 25 februarie – George Anca -
Rodica Anca – Sorana Georgescu-Gorjan - Marius Baltă – Ecaterina Petrescu
Botoncea – Lili Hanganu – Corina Dașoveanu - Dimitrie Grama – Nicolae Grigore
Mărășanu – Adelina Fleva – Daniel Vorona – Lora Levițchi – Moș Neluțu G -Ramona
Miller – Vasile Menzel – Gheorghe Apetroae – Gheorghe Constantin Nistoroiu
COLOCVIILE DE MARȚI
Piața Valter Mărăcineanu 1-3, IDEAL.ro
25 februarie 2020, 5 pm
Anul XI nr. 2
(116)
Mioara și
Viniciu Moroianu
interpretează
Sonata pentru
vioară și pian de Felix Mendelssohn-Bartholdy
Intervenții:
Beatrice Marinescu: Restaurare
George Anca: Eminescu în India
Bianca Michi: Elemente brancusiene in
cosmogonia stanesciana si cea indiana
Mircea Coloșenco: Marian Popa versus scriitor postmodern
Cristian
Moțiu: Teatralitatea lui Puși Dinulescu
Vasile Menzel: E
primăvară în ianuarie
Streche Nicolae Florentin: Eliade în conștiința alterității
Viorel Speteanu: Proclamația dela Padeș, 23 ianuarie 1821
Teatru de poezie
: Liliana Popa, Gabriela Tănase, Bianca
Michi Nema, Adelina Fleva, Elena Armenescu, Antoaneta Bagdasarian, Doina
Boriceanu, Agache Catinca, Vasile Menzel, Cristian Moțiu, Daniel Vorona,
Corneliu Zeana, Luca Nicolae, Vladimir Udrescu, Adrian Bucurescu, Victor
Homescu, Dragoș Vișan, Alexandru Leu, Ioan Rațiu
Lansare de carte
Alexandru Surdu, Cristian Radu Nema: București, capitala
eroilor patriei, 1916-1919, Integral,
1919
Nicolae Grigore Mărășanu: Comedia Valahă, trei volume,
Editura Istros 2018
Dimitrie Grama: Marea secretă, Conta, 2019
Corneliu Zeana: Trezirea
dragonului, Editura Europeana, 2019
Ecaterina Petrescu Botoncea:
Anunnaki, Eikon
2019
Romeo Săndulescu: Aproape sau cât mai departe, Editura Mușetinii
Ioan Rațiu: Misiunea întâmplării, Fast editing 2019
Cristian Gabriel Moraru: Scriitorii timpului meu, Ecreator
2019
Coordonator: Dr. George Anca
George Anca
Lectură la
Casa Arghezi, 23 februarie
FIRMA
INTERNAŢIONALĂ. Corina, stresată de traducerea statistică la care tot lucrează,
pare a-l auzi, confesându-se, pe bărbosul fabulos pictat de Cumpăna, peste care
se suprapune capul lui V.G.Paleolog, dacă nu al lui Brâncuşi.
BĂTRÂNUL
(DIN TABLOU)
Am istovit
studiile. Am fost eliminat din toate şcolile din ţară. Am plecat atunci în lume
şi mi-am schimbat destinul.
CORINA:
mai ştim şi pe alţii.
BĂTRÂNUL
(continuare)
Singur
Brâncuşi poate să angajeze arta în cel de-al treilea ev. Picasso e mort, s-a
isprăvit cu el.
CORINA o sună
pe VIRGINICA, aşa cum fac amândouă, mai des fata, de mai multe ori pe zi.
CORINA
Mamă, ţie-ţi
mai place Picasso?
VIRGINICA
Nu mă omor
după el.
CORINA
Da' Brâncuşi?
VIRGINICA
Brâncuşi
citea din Milarepa.
13.
INT.
TEATRUL FENOMEN. Iată cam ce citea Brâncuşi:
MILA
Cu trupul de acum nu voi dobândi doctrina, mă duc
să mă omor.
GNOPA
Dacă mori
înainte de vreme, comiţi crima de a ucide un zeu. De aceea sinuciderea e o atât
de grea crimă.
MARPA
Cu toate că acel ce-a minţit odată este bănuit de
minciună şi mai apoi, trec peste această regulă comună. Te numesc
Mila-Trofeu-de-Diamant. Fiul meu, ai fost din primul ceas un discipol capabil
de instrucţie. În noaptea venirii tale aici, un vis mi-a arătat că tu erai
destinat servirii doctrinei lui Buddha. Soţia, într-un vis asemănător şi încă
mai grăitor, zări o fată tânără, păzitoare într-un templu, şi zeii pontifi ai
religiei”.
Milarepa intră în meditaţie, în prezenţa maestrului
– zi şi noapte, cu o lampă deasupra capului. Marpa trece sufletul fiului său –
Dharma-dode – mort, în cadavrul unei porumbiţe care zboară în India. Visează un
stâlp cu un vultur zburându-i deasupra.
Îşi face un pat peste oasele mamei şi, netulburat de corp, de cuvânt şi
de gândire, cade în contemplaţie.
MILAREPA
Nu ştiu decât să meditez şi nu voi face nimic altceva. Acolo unde nu
găseşti nimic în plină zi, încearcă să găseşti ceva în toiul nopţii. Acest corp
greu de obţinut, uşor de distrus. Oamenii mă văd zburând în aer.
14.
INT.
FIRMA.
BĂTRÂNUL
(continuare)
Himera, Eva, Regele Regilor. Adam e mai bătrân, Eva
e mai bătrână. decât Adam. Adam-ul a vrut să devină stăpân, că el îl
avea scos în afară. Ea s-a redus, săraca. Dar îşi ia revanşa. Ai văzut-o pe
Eva, ce frumoasă e, cum calcă înainte?
CORINA (către
Virginica, la telefon)
Eva e mai
bătrână ca Adam?
VIRGINICA
Tot pe-acolo.
CORINA
Ca tine cu
tata.
BĂTRÂNUL
(continuare)
Nevastă-mea credea că vom pierde războiul din 1914,
că nemţii vor câştiga. S-a întâmplat numai un singur lucru – generalul, şef de
armată, a pierdut
noţiunea timpului dedându-se, 36 de ore, la vânat de cerbi într-un parc
naţional. Iar Galiani (corsican), observând că s-a creat un fel de hău
între armate, a aruncat 300.000 de oameni în acest gol care desfăcea armata.
Armatele germane n-au
avansat, iar la Marna s-a schimbat soarta războiului.
CORINA (către
Virginica, la telefon)
Am pierdut
noţiunea timpului. Tataia în ce război a fost?
VIRGINICA
În al doilea.
BĂTRÂNUL
(continuare)
Aşa s-a schimbat şi soarta mea, septembrie 1914. M-am
dus voluntar în armata franceză. Bine că nu m-am prezentat să-mi iau haine - pentru că unii mi-au lăsat
impresia că pot ajunge la un potou de trădător. Mulţi voluntari isprăveau la potou. Aşa că am înţeles istoria
lumii. Războiul care trebuia să fie blitz a devenit război de poziţii, să ne
batem în noroiul tranşeelor.
15. INT. FIRMA. N-ar strica un CEAI. La
fapte, în compania Bătrânului POVESTITOR hermeneut. Se pot preumbla oricând
şeful secund, american, care s-a întâlnit cu Madelaine Albright, aici în oraş,
şeful nr. 1, olandez, homosexual, neamţul român cu istoria din portretele de pe
bancnote, afişată la el în birou, dar şi itinerată prin firmă. Care trece, e
întrebat: Tea?
BĂTRÂNUL (continuare)
Revoluţia
din '917 a fost făcută cu material de război românesc. Au jefuit depozitele
noastre de arme. Noi am fost înarmaţi de franţuji, au venit să ne reorganizeze,
am făcut parte din misiunea militară română. Ruşii umblau cu balalaica. N-am
pus piciorul în Rusia. Numai în Murmansk. N-am făcut decât să beau ceai. Stam în
bordeie îngheţate. Dacă trecea câinele cu coada în sus, băţ, nu ne ridicam de
la ceai, dacă era lăsată coada, atunci ne aventuram. Ruşii doar au venit cu
balalaici şi se plimbau, mâine-i batem.
16. INT. FIRMA. Pe uşă intră un bărbat
elegant, semănând cu ION ŢIRIAC. Corina se ridică şi-l salută, DA, sună la şef,
americanul îşi face apariţia şi-l preia.
BĂTRÂNUL (continuare)
Altceva e a trăi şi altceva e a crea. Acum nu
facem decât să creăm. Fiecare moment al vieţii ne e o creaţie. Se petrec minuni
în fiecare zi, pentru orişice om sensibil la neprevăzut (l'imprevu). A mai mare
minune e aia a lui Joyce. Minune a fost cu vipera cornută, Brâncuşi trebuia să-i fie victimă dacă nu i-ar fi
determinat atenţia câinele, se deştepta meduzat, lăsa să-i scape pietroiul din
mână.
17. INT. FIRMA. CORINA se duce după apă,
udă florile, începând cu cele de sub tablou. Chiar, unde vrea să ajungă?
BĂTRÂNUL (continuare)
La ce vreau
eu să ajung? Să conştientizez dodia.Ce mă obsedează cel mai mult, ce i-a apărut
lui Daniel pe zid la ospăţul lui Sardanapal. Când oi putea să înţelegi rolul
Dodonei, atunci o să-ţi dai seama cum noi putem să facem saltul ăsta
nemaipomenit în inconştient. În fond, ce este, mă, ce se cade să cauţi este
sinea. Tâmpitu' de neamţ, ein siech, sinea, restul e fenomenul, dă-l dracu'. Îmi
închipui că voi reuşi, uite atâta, cât e într-o unghie, din conştient în
inconştient. Adică să-l validez, mă, dă-l dracu'. A valida inconştientul este
extraordinar. N-a făcut-o Joyce.
CORINA (la
telefon, către Vizante)
Tată, dodia e
sinea?
VIZANTE
Depinde.
BĂTRÂNUL (continuare)
Dodia mumă e
bătrână. Poţi să te duci cu ea la sciţi. Cea mai nouă dodie, aceste cuvinte
magice, care au apărut pe zid. Nabucodonosor. Şi ce i-a apărut şi lui bietu'
Kant când a văzut sinea, ein siech. Ce e mai mare decât sinea noastră?
Sorana
Georgescu-Gorjan
ARTISTUL,
INGINERUL ȘI MAHARADJAHUL
Se
cunosc două mari proiecte arhitecturale ale lui Constantin Brâncuși pentru anii
1937-1938, din care unul s-a realizat – ansamblul monumental de la Târgu Jiu,
menit să omagieze eroismul ostașilor gorjeni, căzuți în timpul războiului de
întregire –, iar celălalt – mausoleul pe
care urma să-l ridice în memoria soției maharadjahului de Indore – a rămas în
stadiul de vis. Este momentul de apogeu
al creației artistului, după care au urmat 20 de ani de sterilitate.
Mircea
Eliade se întreba dacă misterul acelei sterilități se explica prin faptul că,
după ce a construit Coloana ce duce la cer, Brâncuși nu mai avea nimic de făcut
pe pământ, sau dacă se datora profundei lui părere de rău că împrejurările îl
împiedicaseră să se depășească prin crearea mausoleului din Indore.
Este
interesant că, pentru ambele proiecte, sculptorul s-a bucurat de deplina
înțelegere a unor comanditari cu vederi largi – soții Tătărăscu și conducerea
Societății Petroșani, în primul caz, și maharadjahul Yeshwant Rao Holkar de
Indore, în al doilea. În ambele proiecte artistul a implicat și colaborarea
unui tânăr inginer român, Ștefan
Georgescu-Gorjan, fiul unui bun prieten al său din tinerețe.
Comanda
pentru monumentul din țară a mijlocit-o sculptorița Milița Petrașcu, fosta
elevă a sculptorului, care a declinat cu modestie oferta de a-l realiza ea.
Contactul cu maharadjahul l-a prilejuit Henri-Pierre
Roché, om de aleasă
cultură, care-l cunoscuse pe Holkar în timpul studiilor la Oxford.
Informații
despre cele două proiecte le găsim atât în arhiva și scrierile inginerului
Gorjan cât și în arhiva artistului, recent intrată în domeniul public,
cuprinzând schițe de monumente și interesanta corespondență cu Holkar, prin
intermediul lui Roché.
La
26 decembrie 1934, inginerul le scria din Paris părinților: „Am fost la Brâncuși, cu care am stat mult de
vorbă. E un adevărat artist, de geniu.” În atelier admirase coloanele fără
sfârșit din lemn, care, spre deosebire de cele clasice, cu capitel și bază,
erau alcătuite din succesiunea pe verticală a unor elemente identice, având la
capete semielemente. Un element constă din două trunchiuri de piramidă, unite
prin baza mare, în care se respectă legea armoniei plastice, stabilită de
sculptor, raportul (1): (2): (4) între latura mică, latura mare
și înălțimea unui element.
La
o nouă vizită, la cererea sculptorului, inginerul a schițat concepția tehnică a
realizării unei coloane din metal, de mari dimensiuni. Data de 7 ianuarie 1935
este înscrisă sub dedicația notată pe frumosul catalog al expoziției din 1926
de la Galeria Brummer, dăruit inginerului. Soluția propusă era:
“Să se încastreze în beton baza unui
stâlp solid de oțel, pe care să se tragă suprapunându-se, ca niște mărgele
uriașe, goale în interior, elementele spațiale
identice ale coloanei, îmbinate perfect la rosturi.”
Mulțumit
de soluție, sculptorul l-a invitat pe inginer să-l secondeze în realizarea
monumentului pentru Târgu-Jiu. Ca inginer-șef la Atelierele Centrale Petroșani,
Gorjan putea supraveghea și coordona operațiile de construcție și montare a operei.
La
11 februarie 1935 Brâncuși îi scrie Miliței Petrașcu:
“Nu vă pot spune cât de fericit aș fi să pot face ceva
la noi în țară. Vă mulțumesc și de asemenea Doamnei Tătărăscu pentru
privileg[i]ul ce vrea să[-]mi dea.
În prezent toate lucrurile începute de atâta vreme
sunt spre sfârșit și eu sunt ca un ucenic în ajunul de a deveni calfă – așa că
propunerea nu putea să cadă mai bine.”
Sculptorul și inginerul se întâlnesc iar la Paris în 1936, când artistul stabilește ca lucrarea
să fie realizată din oțel și fontă alămită.
La 7 decembrie 1936, inginerul le scrie din nou
părinților:
“Am fost azi pe la Brâncuși – am luat
masa cu el și am povestit de multe lucruri. A îmbătrânit săracul, e cam
bolnăvicios și are de lucru în India și America dar nu se poate duce momentan
din cauza sănătății.”
Este momentul când sculptorul îi propune tânărului
să-l însoțească la Indore anul următor, invitație care-l entuziasmează. Va fi
încunoștințat și maharajahul.
În iunie-iulie 1937 Brâncuși se află în țară și alege
la Târgu-Jiu amplasamentul viitoarelor opere – Coloana din metal și Portalul
din piatră. În august este găzduit de
inginerul
Gorjan la Petroșani și stabilesc împreună dimensiunile coloanei
monumentale, ținând seama de resursele financiare, de posibilitățile tehnice și
de legea armoniei plastice. Elementul va respecta proporția, având 45:90:180
cm. Numărul de elemente va fi ½+15+1/2, iar înălțimea totală 29,33 m. Sub pământ se vor afla 3 metri de
stâlp, înfipt într-o fundație solidă de beton.
Sculptorul cioplise în
1926 o coloană fără sfârșit într-un plop din grădina prietenului Steichen din
Voulangis. Avea peste 7 metri și sub pământ se sprijinea într-un mic bloc de
beton. Nu pot să nu mă gândesc la faimosul stâlp din fier forjat din Delhi,
care de 1600 de ani nu ruginește. Și acesta are peste 7 metri și sub pământ se
află 93 cm. În arhiva Gorjan se găsesc fotografii primite de la Steichen, din
timpul ridicării coloanei de la Voulangis, dar și o imagine a celebrei Qutb
Minar, aflată în apropierea stâlpului de fier. Într-un manual de hindustană,
aflat în biblioteca Gorjan, am găsit subliniate cuvinte asemănătoare cu cele
din română – terezie, mahala – dar și cuvântul zang = rugină.
La Petroșani, Brâncuși a
cioplit el însuși o fațetă a unui model din lemn de tei pentru un element,
asigurându-i curbura dorită. A plecat la 2 septembrie la Paris, lăsând în grija
inginerului restul operațiilor. A revenit la Târgu-Jiu între 27 octombrie și 9
noiembrie, asistând la tragerea pe stâlp a primelor elemente, apoi a plecat la
București și la 14 noiembrie a părăsit țara. Va reveni vara următoare la
Târgu-Jiu pentru a supraveghea metalizarea coloanei și definitivarea
monumentelor din piatră.Nu a participat la inaugurare.
Din corespondența sculptorului cu inginerul, ca și din
fotografiile realizate de acesta urmărind principalele etape de lucru, avem azi
la îndemână un jurnal complet al felului în care o echipă de lucrători
admirabili au înălțat în doar trei luni un monument unic, apreciat de UNESCO
drept o capodoperă de artă dar și de tehnică. Scrierile și documentele
inginerului se află în expunere permanentă la Muzeul Universității Politehnica
și, o parte, la Muzeul Național Tehnic Dimitrie Leonida.
În timpul sejurului la Petroșani din august,
sculptorul i-a împărtășit inginerului ce intenționa să facă la Indore. A
repetat informația și în noiembrie, în ajunul plecării:
“Un ou imens, replica monumentală a Începutului lumii, trebuia
să dea impresia că este depus pe iarba unei pajiști întinse, în fața palatului
maharadjahului, ca și cum o pasăre misterioasă l-ar fi depus acolo, dispărând
apoi spre înălțimile Himalaiei.”
Inginerul urma să asigure asistența tehnică în
problemele puse de construcția lucrării care să aibă contact cu pământul pe o
îngustă zonă de tangență, dar să se sprijine pe o fundație în formă de puț care
să asigure legătura subterană cu palatul.
Prins de problemele monumentului din Târgu-Jiu, ca și
de probleme personale, inginerul nu a putut pleca la Indore cu Brâncuși. Urma
să-l însoțească la o dată ulterioară.
În arhiva Gorjan se află corespondența cu Societatea
Anonimă Română pentru Întreprinderi Maritime, reprezentanta companiei de
navigație Lloyd Triestino, în legătură cu tarifele și itinerariile călătoriei
în India. Sculptorul s-a îmbarcat la 18 decembrie 1937 la Genova pe vaporul
Conte Biancamano, cu destinația Bombay, unde a sosit la 30 decembrie. La 27
ianuarie 1938 a plecat din Bombay spre Genova, cu o escală în Egipt. A revenit
în Europa la 8 februarie. Din păcate, sejurul la Indore nu a adus realizarea proiectului,
iar templul a rămas în stadiul de vis.
Din arhiva sculptorului, care a intrat în domeniul public în 2003, prin
Centrul Georges Pompidou, din amintirile lui Henri-Pierre Roché publicate în
1957, ca și din materiale din Internet, ne putem face azi o imagine mai exactă
despre cele întâmplate.
Știm astfel că Yeshwant Rao Holkar s-a născut la 6
septembrie 1908, la Indore, ca prim fiu
al maharadjahului Tukoji Rao. A beneficiat de cea mai bună educație
tradițională și occidentală. A învățat în Anglia la școlile particulare Cheam
și Charterhouse (1920-1923), apoi în India cu Dr Bhandarkar. În 1926, tatăl său
a abdicat și el a devenit cel de al
14-lea maharajah al dinastiei Holkar. A urmat cursurile la Christ Church
College din Oxford (1926-1929), s-a întors în India și s-a încoronat la 9 mai
1930. În 1924 se căsătorise cu Sanyogita Raje Ghatge, n. 1913. Cei doi tineri
împărtășeau dragostea pentru cultură și artă, cunoșteau multe limbi străine și călătoriseră mult. La
20 octombrie 1933 li s-a născut fiica, Usha Devi, la Paris.
La Oxford, Yeshwant se împrietenise cu arhitectul
Eckhart Muthesius, pe care l-a însărcinat cu construcția palatului său, Manik
Bagh (Grădina cu rubine). În perioada 1930-1933 acesta a realizat cea mai
modernă reședință din India, dotată cu aer condiționat, mobilier art nouveau și
tehnologie de ultimă oră. Tot la Oxford Holkar l-a cunoscut și pe Roché, care
l-a pus în legătură cu Brâncuși.
Nu cunoaștem data exactă a primei vizite la atelier.
Iată ce-și amintește Roché:
“Vizitatorul a privit toate operele cu o încetineală
și un calm de basm. N-avea pe atunci prea mulți bani. Și-a scos carnețelul din
buzunar și a început să socotească cu grijă.” Dorea să cumpere “un Trio unic în
lume – o Pasăre în spațiu din marmură neagră, una din marmură albă și una din
bronz polisat. Vroia și ca mai târziu să le construiască un templu de către
Brâncuși.”
Roché îi scria lui
Brâncuși din Oxford la 5 mai 1931: “Sperăm că ați început deja Pasărea”, iar la 23 noiembrie 1931: “fondurile vă stau la dispoziție, când veți
termina Pasărea.” Pe Pasărea din bronz există inscripția “Paris,
1931”. Este data terminării lucrării, prima achiziționată de maharajah.
În mai 1936 Brâncuși și maharajahul încheie un
contract pentru păsările de marmură, pentru suma globală de 6000 lire sterline.
Se precizează că Pasărea în spațiu din marmură neagră are 1.94 m, iar cea din
marmură albă 1.84 m. Plata se va face în cinci rate: la semnare; la livrare, în
ianuarie sau februarie 1937; în noiembrie 1937; în ianuarie 1938.
Brâncuși i-a scris maharadjahului în
primăvara lui 1936:
“Înălțimea Păsării nu spune în sine nimic
(e ca lungimea unei piese muzicale). Proporțiile lăuntrice ale obiectului fac
totul. [...] Ultimele mele Păsări, cea neagră și
cea albă, sunt cele în care m-am apropiat cel mai mult de dreapta măsură și
m-am apropiat de această măsură treptat, pe măsură ce am fost în stare să mă
lepăd de mine însumi.”
Încă
din 25 aprilie 1936, maharajahul îi comunica lui Brâncuși prin Roché, că dorește o incintă sacră, înconjurată de un gard viu înalt și, la
distanță, de un zid. În centru, o
oglindă de apă dreptunghiulară sau alungită, având pe două laturi Păsările de
marmură și, pe celelalte două, pasărea de bronz și un mic templu al zeului
indian. În timpul celor trei luni ploioase, nișele ar trebui închise, iar
păsările să fie mutate în fund. Se vor scoate în timpul celor 9 luni bune, ca
să se oglindească în apă. La un anumit moment al zilei, lumina soarelui va fi
reflectată de pasărea de bronz către zeul Indian. Păsările vor fi asemeni unor
duhuri, lângă templu. Va fi un loc de reculegere.
În arhiva sculptorului se găsesc numeroase variante de
schițe, cu păsările în nișe, în jurul unui mic bazin, având pe o latură un mic
templu, dar și un desen de stupa.
La 7 mai, o nouă scrisoare a lui Roché, de la vila
Usha din Villefranche-sur-mer, sugerează o schimbare a proiectului. Păsările
urmau să fie plasate într-o clădire cu un orificiu circular în plafon, tip
Panteon. Maharajahul sugerează ca trei fante să concentreze lumina naturală
asupra păsărilor, în special asupra celei de bronz. Se va folosi și iluminatul
electric, în special noaptea. Nu va fi un templu pentru public, ci templul
particular al palatului.
La 9 august, prin altă scrisoare, Roché anunță că
proiectul lui Brâncuși este aprobat fără rezerve de maharadjah. Va fi un loc de
meditație și reculegere. Cu cât mai simplu, cu atât mai bine – simplitate fără
limite. Maharadjahul preferă să existe o
oglindă de apă, la nivelul solului. Primul lucru pe care îl vezi când intri să
fie Pasărea de bronz.
La 12 martie 1937, Roché anunță că trimite o
publicație despre India, care să-i servească sculptorului. În biblioteca
brâncușiană se găsesc astăzi un atlas al Indiei din 1936, un ghid al căilor
ferate din India și Birmania, dar și lucrarea lui Sylvain Levi – Aux Indes: sanctuaires. Probabil e vorba
de cea din urmă lucrare.
La 13 iulie 1937, maharani Sanyogita moare la Paris,
într-un accident de mașină.
Proiectul templului se va schimba iar, urna cu cenușa
maharani-ei urmând să transforme lucrarea într-un mausoleu.
Inginerul va afla acest lucru de la sculptor, care i-a
împărtășit în august 1937 ideile sale despre exteriorul monumentului.
Se pare că
moartea soției sale l-a afectat enorm pe maharajah, care a pierdut orice
interes în noi lucrări. Se poate explica astfel eșecul proiectului de templu.
Starea de sănătate i se deteriorează, după cum reiese din relatările lui Roché
din 19 martie și 2 august 1938.
Holkar se va
căsători la 19 septembrie 1938 cu guvernanta fiicei sale, Margaret Branyen
Lawler, de care va divorța în 1942, când îi va ceda Pasărea de bronz. Aceasta
se afla azi la Simon Norton Museum din Pasadena.
Din a treia sa
căsătorie, cu Euphemia Fay Watt ( 6 iulie 1943), a rezultat un fiu, Richard, născut la 18 mai
1944.
Yeshwant Rao Holkar a decedat la 5 decembrie 1961, la
Bombay.
Păsările de marmură au fost moștenite de Usha Devi,
care le-a vândut în 1973 Muzeului național de artă din Canberra.
Cele trei lucrări au mai fost reunite o dată, cu
ocazia Retrospectivei din 1995 la Philadelphia.
Mobilele moderne ale palatului Manik Bagh au fost vândute la o mare
licitație în 1980 și se află în colecții particulare.
Palatul
adăpostește azi sediul Centralei de accize și impozite din orașul Indore.
Despre proiectul templului s-a scris mult.
Roché preciza
în revista “L’Oeil” din mai 1957 că
acesta urma să aibă “doisprezece pași pe doisprezece, să fie așezat pe peluza
de lângă palat, căzut din cer, fără uși sau ferestre, cu o intrare subterană,
un templu pentru meditație, deschis tuturor, dar doar câte unuia o dată. La
interior se va afla o oglindă de apă, pătrată, cu cele trei păsări pe trei
laturi și o înaltă statuie din lemn, Spiritul lui Buddha, de Brâncuși, pe cea
de-a patra latură. Pasărea de aur urma să fie luminată pe de-a întregul de
soarele de amiază, prin deschizătura circulară din plafon, într-o anumită zi
sfântă a anului.”
Inginerul Gorjan a publicat informațiile deținute
direct de la artist în articole din “Ramuri” (1964) sau “Arta” (1978), precum
și în manuscrisul Am lucrat cu Brâncuși,
apărut parțial în 1996 (Templul din
Indor) și integral în 2004.
Cercetările continuă...
R U G Ă C I U N E 1966
O, Părinte,
Caută-mi inima în răsuflarea gheţarilor
închişi de veşnicii în negurile peşterilor;
Caută-mi gândurile în crucea văzduhului
unde se lovesc toate stihiile împărăţiei Tale;
Caută-mi trupul umflat şi murdar sub
rădăcinile păcatelor ce cresc ca sălciile
găunoase lângă apa vieţii;
Găseşte-mi-le, Doamne, şi adună-le dinaintea
bunătăţii Tale, spală-mi-le cu lacrimile Tale
de Părinte iertător şi purifică-mi-le cu
flacăra puterii Tale divine de tot ce e rugină
şi putreziciune în ele şi lasă din mine, doar
un pumn de cenuşă curată;
Amestec-o cu sângele din rănile palmelor
Tale şi plămădeşte din ea un nou Adam,
purificat, iar pe mine nu mă mai scoate
din coasta lui, ci lasă-mă să trăiesc în el
şi prin el, până la sfârşitul lumii.
Reprezentări ale divinităților în poemele homerice și în opera lui Hesiod (I)
Structura
politeistă a panteonului grec este o formă de religie care presupune existența
concomitentă a mai multor zei. Fiecare zeu are un nume, o funcție, o anumită
putere, care reflectă o ierarhie în cetatea cerească, în corelație cu ordinea
și ierarhia cetății terestre. Cei mai importanți zei sunt legați de fenomene
ale naturii sau de domenii sociale care au avut un rol major în activitatea
economică.
Pe
plan istoric, politeismul corespunde trecerii societății de la orânduirea
gentilică la uniunea de triburi, la statul și la societatea sclavagistă.
Oamenii încep să nu mai creadă și să mai venereze un animal, un râu, un fenomen
natural sau spiritul acestuia, ci zeul cerului, însoțit de simbolul puterii și
înălțimii. Zeus, cu simbolul vulturului și al fulgerului, Atena, cu simbolul
înțelepciunii (bufnița), Apollo, cu simbolul Soarelui – toți și toate își au
originea în forme religioase primitive. Cea mai importantă trăsătură a fiecărui
membru al panteonului olimpic este caracterul lui transcendent, deoarece se
află pe înălțimi, este aproape de cer și, în consecință, este învestit cu o
putere cerească.
Comparativ
cu alte civilizații, culturi și religii antice de aceeași mărime, izvoarele
scrise privind religia Greciei antice sunt relativ sărace. Cele mai importante
dintre acestea sunt, în primul rând, Iliada și Odiseea, scrise de Homer prin secolul al VIII-lea î.Hr.
Ambele sunt poeme epice, în cel dintâi relatându-ni-se ultima parte a luptelor
pentru cucerirea cetății Troia, iar în cel de-al doilea, peripețiile lui Ulise
la înapoierea în patrie, după războiul troian. În ambele poeme se găsesc, însă,
elementele necesare reconstituirii religiei grecești din perioada aceea, cel
puțin din perspectiva aristocrației vremii.
Prin
Homer și prin opera lui s-a produs o schimbare fundamentală a concepției despre
divinitate în istoria religioasă a Greciei antice, schimbare care avea să
marcheze secolele următoare. Preluând o serie de divinități deja formate,
cărora li s-a șters amintirea originii, Homer pune bazele teogoniei grecești,
le dă nume noi zeilor și face din ei personajele unei drame divine, în care
primesc onorurile cuvenite. Luat în întregul său, panteonul grec este un sistem
bine ordonat, cu o structură ierarhică bine așezată. Zeii se află în relații de
familie unii cu ceilalți. Ideea călăuzitoare este cea patriarhală, toți fiind
sub conducerea lui Zeus, „părintele” zeilor și al oamenilor. Locuința lor este
undeva în cer, formând un fel de Acropole, o cetate, Olimpul, cel mai înalt
munte din Grecia.
Caracteristica
fundamentală a religiei grecilor din perioada homerică este antropomorfismul;
acum are loc convertirea treptată a religiei naturiste, din perioada
anterioară, într-o religie cu un pronunțat caracter antropomorfic. Acum, zeii
primesc atribute omenești, cu unele deosebiri esențiale față de oameni –
nemurirea, de exemplu. Homer le atribuie însușiri umane idealizate. De pildă,
zeii au trupuri omenești, dar, firește, mai fine și mai puternice decât ale
oamenilor obișnuiți. Ei se deplasează cu ușurință; apar și dispar ori de câte
ori își propun lucrul acesta. În poemele homerice, contradicția era evidentă:
„în spatele unui zeu frumos din punct de vedere fizic se ascundeau nenumărate
comportamente nedemne, uneori mai josnice decât ale oamenilor de la periferia
societății” (a se vedea Nicolae Achimescu, Istoria
și filosofia religiei la popoarele antice).
În
operele lui Hesiod, viața zeilor capătă alte accente, deosebindu-se de cea
prezentată în poemele homerice printr-o pronunțată tendință spre moralizare.
Dacă în Iliada și Odiseea, zeii erau reprezentați ducând viața comodă și
opulentă a nobililor bogați, cruzi și neînduplecați în fața necazurilor și a
nenorocirilor omenești, în lucrările lui Hesiod se reflectă mai degrabă
frământările societății din perioada respectivă, în evoluția ei spre o
organizare democratică. Hesiod îi asigură pe greci că zeii îi vor pedepsi pe
cei ce-i oprimă, fiind mai apropiați de popor, de cei nevoiași și de săraci.
Hesiod
subliniază că zeii au luat naștere unii din alții, la fel ca oamenii. La
început exista doar Chaos-ul. Din Chaos s-au născut Erebus,
întunericul primordial, și Nix, Noaptea, iar
din aceștia Eterul și Ziua. Tot din Chaos s-au
născut Geea, Pământul-Mamă, și Eros, Dorința. Din Geea s-a
născut Uranos, Cerul, încununat cu stele, iar
apoi, munții înalți și Pontos, simbolizând
marea. Din Uranos și Geea au apărut
titanii, în număr de doisprezece: Oceanul, Coeus,
Hyperion, Iapet, Cronos (bărbați) și Theia,
Rhea, Mnemosyne, Phoebe, Thetys și Themis (femei). Tot în această
scară genealogică, din Ocean și Tethys s-au
născut trei mii de fii, simbolizând râurile și trei mii de fiice. Hyperion și Theia au dat naștere lui Helios – Soarele, lui Selene –
Luna și lui Eos – Aurora. Tot la fel,
între altele, Cronos și Rhea au dat naștere zeițelor Hestia, Demeter și Hera și zeilor Hades, Poseidon și Zeus.
Ecaterina Petrescu Botoncea
Zăpadă iernii se topise.
Aveam patru ani, la prima întâlnire, si nu L-am recunoscut.
Se intampla in Bucureștiul de altădată , pe B-dul Magheru, cu piatră cubică, tranvaie intr-un singur vagon, pornite la manivelă, câteva limuzine negre dar, mai ales, răslețe calești trase de uimitori armăsari albi si vitrine scăldate in ape curgătoare .
Fascinată de reclame si beculețe multicolore, m-am rătacit de părinți, dar am ajuns acasă, in cartierul Dorobanți, printr-un instinct natural, pierzând pe drum fularul, o mănușă, alta mănușă, repere bune pentru cei care mă căutau cu disperare.
N-am știut să le spun alor mei cine m-a adus de mână , pentru că nu am văzut PE NIMENI!
Jumătate de an mai târziu, m-am rătăcit la o strânsură de Sfântul Ilie, serbare câmpenească ce avea loc pe o toloacă, in apropierea satului bunicilor mei din Bucovina.
Cerul s-a umplut brusc de săgeți si trăsnete, hora s-a spart iar eu am rămas uitata de verii mei mai mari, printre baracile abandonate. N-am plâns. M-am adăpostit de torenții de apă, după care, pe inserat, am luat-o incet la vale, nimerind, spre surprinderea tuturor, cărările potrivite. Desi udă până la os, dupa câteva ore de stat in ploaie, nu am pățit nimic. O mirare si o bucurie lăuntrică la intalnirea cu ploaia am păstrat-o in mine toata viața, ceea ce înseamnă că în stropii de apă ședea cineva coborât din cer, cu care ma împrietenisem, daca nu eram cumca prieteni dinainte de a ne cunoaște ...
Aveam patru ani, la prima întâlnire, si nu L-am recunoscut.
Se intampla in Bucureștiul de altădată , pe B-dul Magheru, cu piatră cubică, tranvaie intr-un singur vagon, pornite la manivelă, câteva limuzine negre dar, mai ales, răslețe calești trase de uimitori armăsari albi si vitrine scăldate in ape curgătoare .
Fascinată de reclame si beculețe multicolore, m-am rătacit de părinți, dar am ajuns acasă, in cartierul Dorobanți, printr-un instinct natural, pierzând pe drum fularul, o mănușă, alta mănușă, repere bune pentru cei care mă căutau cu disperare.
N-am știut să le spun alor mei cine m-a adus de mână , pentru că nu am văzut PE NIMENI!
Jumătate de an mai târziu, m-am rătăcit la o strânsură de Sfântul Ilie, serbare câmpenească ce avea loc pe o toloacă, in apropierea satului bunicilor mei din Bucovina.
Cerul s-a umplut brusc de săgeți si trăsnete, hora s-a spart iar eu am rămas uitata de verii mei mai mari, printre baracile abandonate. N-am plâns. M-am adăpostit de torenții de apă, după care, pe inserat, am luat-o incet la vale, nimerind, spre surprinderea tuturor, cărările potrivite. Desi udă până la os, dupa câteva ore de stat in ploaie, nu am pățit nimic. O mirare si o bucurie lăuntrică la intalnirea cu ploaia am păstrat-o in mine toata viața, ceea ce înseamnă că în stropii de apă ședea cineva coborât din cer, cu care ma împrietenisem, daca nu eram cumca prieteni dinainte de a ne cunoaște ...
Aceste întâmplări vechi, si multe
altele, mă fac să mă gândesc la necredința noastră profundă de acum, la
necolaborarea noastră cu Universul, cu care nu mai facem priză, pierzând astfel
inscrisul genetic.Pe EL l-am scos dintre noi!
Astăzi este Sâmbăta Morților! Poate vom ști să privim
Cerul!
Zilele astea m-am dat cu tramvaiul, pe Pantelimon. Am luat de la Brico
un fierăstrău electric circular. Ca orice femeie care se respectă și care are
de toate la casa ei! Îmi mai trebe un flex și o mașină a timpului...
Buun!
Pe Pantelimon, firme luminate la parterul unui singur bloc, cu mai multe scări.
Sunt: trei case de pariuri, două magazine de amanet, un magazin de oglinzi și
geamuri și un Mega - Shop & Go. Acest bloc este pe stânga, cum mergi spre
capătul liniei, imediat după Biserica Sf. Ioan Botezătorul Pantelimon.
Nu am mai numărat și farmaciile sau alte alea... Ca să nu
mai spun despre sex-shop-urile, aflate tot lângă biserici. Sau istoricele case
de toleranță, despre care autoritățile nu au cum să nu știe... Vis-a-vis de
biserici.
Nu
există oare niște reguli, la nivel de administrație urbană? Nu există niște
cutume, provenite din bun-simț? Sau există doar niște parveniți cocoțați pe
scaune, precum maimuța în bananier?
Habar nu am!
Habar nu am!
*
Pulsiunile
periodice ale comunităților umane, față de străini, față de boli, față de
cutumele și obiceiurile nou-aduse cu aceștia, de la religie, la îmbrăcăminte și
opțiuni alimentare, toate acestea nu s-au prea schimbat - nici în lumea
civilizată, în democrațiile moderne, nici în societățile relativ închise,
oarecum, autarhice.
Cartea lui Jean Delumeau, *Frica în
Occident (secolele XIV - XVIII). O cetate asediată* este cel mai bun exemplu.
Migranții, acum ceva timp, călătorii în China și coronavirusul intră în această
paradigmă. Occidentul e cu mult mai pestriț decât ne place să credem, iar
integrarea multiculturală - din ceea ce am citit - mi se pare a fi o încercare
spre eșuare. În tot acest timp diferențele cresc. Ca și frica. Atavica frică!
Să
ne ferească Cel de Sus de rele... Societatea și statul român nu sunt pregătite
nici măcar pentru o banală gripă...
Cel mai greu lucru este să crești generații educate. Cel mai bun lucru este să ai o societate civilă împlinită, o clasă de mijloc puternică. Și să nu aud pe cineva că nu știu cine - din afara țării - ne-ar fi distrus...
Cel mai greu lucru este să crești generații educate. Cel mai bun lucru este să ai o societate civilă împlinită, o clasă de mijloc puternică. Și să nu aud pe cineva că nu știu cine - din afara țării - ne-ar fi distrus...
Corina Dașoveanu
pe dumnezeul meu
l-am văzut prima dată
când am fotografiat cântecul unei vrăbii
și, heei, ce lumină am auzit...a doua oară,
am întâlnit închisă
o ușă din lemn de albastru,
am lărgit gaura cheii
și așa mirosea a univers,
încât l-am vrut.
l-am văzut prima dată
când am fotografiat cântecul unei vrăbii
și, heei, ce lumină am auzit...a doua oară,
am întâlnit închisă
o ușă din lemn de albastru,
am lărgit gaura cheii
și așa mirosea a univers,
încât l-am vrut.
apoi au mai fost niște evenimente,
și niște degete, inimi
cu care îl atingeam.
azi chiar i-am zis:
e cazul să înflorești cireșii ăia acum,
altfel nu mă crede nimeni.
și niște degete, inimi
cu care îl atingeam.
azi chiar i-am zis:
e cazul să înflorești cireșii ăia acum,
altfel nu mă crede nimeni.
și el a înflorit o joi.
Dimitrie Grama
Eu
in Julie 1969 am părăsit România.
Skickat från min iPhone
O altă gură
Am vrut să-ţi ajut aripa,
fluviul să amâne clipa
scufundării-n valul mut...
fluviul să amâne clipa
scufundării-n valul mut...
Să-nving fluviul n-am putut !
Acum, drumul rob mă duce,
între săbii eunuce,
spre potmoluri, să te caut...
între săbii eunuce,
spre potmoluri, să te caut...
Fluviul se preface-n flaut!
Mult se tânguie, de parcă
nu el mi te-a fi smuls din barcă !
nu el mi te-a fi smuls din barcă !
Se învolbură şi piere
în tranşeea lui de fiere.
în tranşeea lui de fiere.
De mi te-ar da înapoi,
ochiul i-aş da, că-mi sunt doi!
ochiul i-aş da, că-mi sunt doi!
Dar cum să te chem de unde
gândul nu poate pătrunde ?
gândul nu poate pătrunde ?
Mă aplec, să îi sărut
mâna, poate l-a durut...
mâna, poate l-a durut...
Parc-aş săruta-ntr-o vale
gura veşniciei tale...!
gura veşniciei tale...!
Adelina Fleva
trăsnet cu miros de cer si alge
dezbracă-mă de umbra ta reîntrupată
în trăsnet cu miros de cer şi alge
îmi explodează venele la tâmple
şi nu mai simt în mine nici maluri nici catarge
în trăsnet cu miros de cer şi alge
îmi explodează venele la tâmple
şi nu mai simt în mine nici maluri nici catarge
(eu te voi alăpta cu fericire
nesihastră
lângă altarul unui nuc cu frunze roze
să-ţi pară îndoielile de-acuma
că sunt doar veritabile neopsihoze)
lângă altarul unui nuc cu frunze roze
să-ţi pară îndoielile de-acuma
că sunt doar veritabile neopsihoze)
dar strânge-mă la piept cu disperare
mi-e aşteptarea carne însetată
te rog frumos să stingi şi-apoi să laşi lumina dreaptă
să nu observi că sunt fecioară într-o femeie măritată
mi-e aşteptarea carne însetată
te rog frumos să stingi şi-apoi să laşi lumina dreaptă
să nu observi că sunt fecioară într-o femeie măritată
:și ce dacă Dumnezeu nu mai crede în mine însuşi în
sine însumi şi nu
îşi mai întoarce fața către orizontul meu personal (şi impar) atunci când
îi dau bună seara bunăziua bună dimineaţa oricum și oriunde m-aş afla
.
-- aromitoarea prezenţă a tot ceea ce am îmbrăţişat nelegitim am privit
am
văzut oră de oră eroare după eroare fără preferinţă și acum mă caută --
.
călătorind drept în jurul meu identitatea mea pierdută
în războiul rece îmi denunţă cealaltă identitate aflată
în ceașca de cafea şi nu ştiu
şi nu ştiu drumul spre teamă
şi nu mai înţeleg dansul pe sârmă și mersul pe apă
înspre propria mea axă desperecheată şi pădureaţă
.
--- ca un conformism subversiv ca o
ultimă religie care îmi spune ei aş
istoria cotonogită a poporului meu ---
.
(cartofii au dat în pârg ca niște mirese
păsările
au izbucnit din ouă cu puii lor în brațe)
.
ei şi
ce dacă sângele meu ameninţă seceta din stele cu dogma şi metafizica
--- sunt bănuit că l-am trezit din coşmar pe heidegger --- muzica muzica
muzica deasupra durerii limpezeşte pacea dintre anotimpuri -- ca şi cum
aș lustrui cu var copita pătrată a unui atom de hidrogen -- ca și când am
dansa cu capul în jos peste jertfa prin ardere
pe rug sub ramura gri a împăcării a unui ion de hidroniu în sunet de corn
.
ei şi ce dacă muriţi
(muriti muriți muriți)
.
eu nu
niciodată nu am să pot să vă iert suflete meschine suflete recondiționate
îşi mai întoarce fața către orizontul meu personal (şi impar) atunci când
îi dau bună seara bunăziua bună dimineaţa oricum și oriunde m-aş afla
.
-- aromitoarea prezenţă a tot ceea ce am îmbrăţişat nelegitim am privit
am
văzut oră de oră eroare după eroare fără preferinţă și acum mă caută --
.
călătorind drept în jurul meu identitatea mea pierdută
în războiul rece îmi denunţă cealaltă identitate aflată
în ceașca de cafea şi nu ştiu
şi nu ştiu drumul spre teamă
şi nu mai înţeleg dansul pe sârmă și mersul pe apă
înspre propria mea axă desperecheată şi pădureaţă
.
--- ca un conformism subversiv ca o
ultimă religie care îmi spune ei aş
istoria cotonogită a poporului meu ---
.
(cartofii au dat în pârg ca niște mirese
păsările
au izbucnit din ouă cu puii lor în brațe)
.
ei şi
ce dacă sângele meu ameninţă seceta din stele cu dogma şi metafizica
--- sunt bănuit că l-am trezit din coşmar pe heidegger --- muzica muzica
muzica deasupra durerii limpezeşte pacea dintre anotimpuri -- ca şi cum
aș lustrui cu var copita pătrată a unui atom de hidrogen -- ca și când am
dansa cu capul în jos peste jertfa prin ardere
pe rug sub ramura gri a împăcării a unui ion de hidroniu în sunet de corn
.
ei şi ce dacă muriţi
(muriti muriți muriți)
.
eu nu
niciodată nu am să pot să vă iert suflete meschine suflete recondiționate
Lora Levițchi
Legatura dintre cer si pamant/
Despicat-a inima in doua/ Florile inceput-au a plange pe mormant/Mama mamelor
e-n caleasca caerului norilor/ Ai uitat sa ai umpli ceasca cu cafea, mi-a spus
pentru ea/ Si din ziarul de cronici recenzii si noutati de critici a cita/ Mi-a
spus parul din ochi a ti-l da/ Iti iubeste lacrimile de nu ma uita/ Mi-a spus
sa-i citesti si sa ai aduci prajituri/ Cu mere si gust de scortisoara/ Mi-a
spus ca prefera Zumzet prin florile de la fereastra/Si rasul de nepoti iar ea
sa poata plange in tacere/ Mi-a spus ca transformata-n stea/ In valuri de
safire si matasuri fine/ Te-o legana sa-i simti cum te alina in tacere/ Caci
te-ocroteste pretutindeni, permanent iar maine dupa moarte/ Usa cea cu cremuri
jaluzea/ Se va deschide fara vantul a bate/ Sa-ti dea de stire ca-i cu tine si
nu mai pleaca altundeva..., mama Rodica
am adormit pământul,
am legănat piatra,
am străjuit ruinele,
păstrând momentul acela de reculegere,
de reinventare a pietrei, a aerului,
a respirației. plexul fierbinte,
ceața dispare. urcuș destrămat,
ierburi amestecate,
moloz - de la Facerea lumii.
am legănat piatra,
am străjuit ruinele,
păstrând momentul acela de reculegere,
de reinventare a pietrei, a aerului,
a respirației. plexul fierbinte,
ceața dispare. urcuș destrămat,
ierburi amestecate,
moloz - de la Facerea lumii.
ești, undeva, pe umărul meu stâng,
ghemuit ca-ntr-o scoică adormită.
ocrotire molcomă, cercul dispare...
reluăm visul și ne iubim în taină,
sfidând ipocriziile, scrutările,
amăgirile, ironiile, neînțelegerea
înțelegerii, dincolo de orice judecată!
am adormit pământul,
am legănat piatra,
am...
ghemuit ca-ntr-o scoică adormită.
ocrotire molcomă, cercul dispare...
reluăm visul și ne iubim în taină,
sfidând ipocriziile, scrutările,
amăgirile, ironiile, neînțelegerea
înțelegerii, dincolo de orice judecată!
am adormit pământul,
am legănat piatra,
am...
*
la prima întâlnire,
când mâinile tale
scriau tacticos
dedicații... febril,
uitaseși să te semnezi.
ai visat ceruri și-ai primit ruguri
de aer și plutire... în vis
când mâinile tale
scriau tacticos
dedicații... febril,
uitaseși să te semnezi.
ai visat ceruri și-ai primit ruguri
de aer și plutire... în vis
la a doua întâlnire,
ai uitat să vorbești.
ți-ai uitat toate dicționarele acasă
- aveai doar un caiet-vocabular
vechi, rătăcit în rucsac.
mi-ai citit în palmă și-n stele
de aer și plutire... în vis.
ai uitat să vorbești.
ți-ai uitat toate dicționarele acasă
- aveai doar un caiet-vocabular
vechi, rătăcit în rucsac.
mi-ai citit în palmă și-n stele
de aer și plutire... în vis.
la a treia întâlnire,
ai uitat hanoracul pe un scaun.
și toate culorile pastel, le-ai uitat.
- aveai doar un gel de buze și
o carte de tarot, rătăcite-n ghiozdan.
mi-ai citit în ochi și-n inima
de aer și plutire... în vis.
ai uitat hanoracul pe un scaun.
și toate culorile pastel, le-ai uitat.
- aveai doar un gel de buze și
o carte de tarot, rătăcite-n ghiozdan.
mi-ai citit în ochi și-n inima
de aer și plutire... în vis.
(pornind de la un poem al Iuliei Pațiu Rogvaiv Ami)
*
Anticipat sau nu,
Mă echipez pentru non stop!
Afară plouă și e fum
De rouă prin livezi...
Mă echipez pentru non stop!
Afară plouă și e fum
De rouă prin livezi...
Țigările s-au terminat,
Iar trenuri - nu mai văd.
E toamnă, chiar și prin triaj...
Plec iar, cu neuronul în bagaj!
Iar trenuri - nu mai văd.
E toamnă, chiar și prin triaj...
Plec iar, cu neuronul în bagaj!
*
am adormit pământul,
am legănat piatra,
am străjuit ruinele,
păstrând momentul acela de reculegere,
de reinventare a pietrei, a aerului,
a respirației. plexul fierbinte,
ceața dispare. urcuș destrămat,
ierburi amestecate,
moloz - de la Facerea lumii.
am legănat piatra,
am străjuit ruinele,
păstrând momentul acela de reculegere,
de reinventare a pietrei, a aerului,
a respirației. plexul fierbinte,
ceața dispare. urcuș destrămat,
ierburi amestecate,
moloz - de la Facerea lumii.
ești, undeva, pe umărul meu stâng,
ghemuit ca-ntr-o scoică adormită.
ocrotire molcomă, cercul dispare...
reluăm visul și ne iubim în taină,
sfidând ipocriziile, scrutările,
amăgirile, ironiile, neînțelegerea
înțelegerii, dincolo de orice judecată!
am adormit pământul,
am legănat piatra,
am...
ghemuit ca-ntr-o scoică adormită.
ocrotire molcomă, cercul dispare...
reluăm visul și ne iubim în taină,
sfidând ipocriziile, scrutările,
amăgirile, ironiile, neînțelegerea
înțelegerii, dincolo de orice judecată!
am adormit pământul,
am legănat piatra,
am...
Labirint
Se aude ca un ecou.
Nu. Ca o chemare.
Nu. Ca un plânset.
Alerg după sunete
Ca orbul după lumină.
În labirint e noapte
Cu tăceri mărginite
De verdele viu încâlcit .
Se aude ca o scrisoare
Pierdută pe drum.
Alerg. Lângă verdele crud
Doar o oglindă întunecată
De respiraţii.
Se-aude cum cheamă
Cu inutil dezmăţ de culori.
Pe după tufa uscată,
Iarnă cu stea îngheţată.
De aici nu mai plec
Niciodată .
Se-aude plânsul cum sfâşie
Ca o cascadă piatra.
Pe după ghem, în cale
Pasărea dând din aripi
Fără să zboare.
Pe deasupra
Sub cer iluzoriu
Dorm inocente iluzii
Arbitrare chemări
Astupă ieşirea.
Nu. Ca o chemare.
Nu. Ca un plânset.
Alerg după sunete
Ca orbul după lumină.
În labirint e noapte
Cu tăceri mărginite
De verdele viu încâlcit .
Se aude ca o scrisoare
Pierdută pe drum.
Alerg. Lângă verdele crud
Doar o oglindă întunecată
De respiraţii.
Se-aude cum cheamă
Cu inutil dezmăţ de culori.
Pe după tufa uscată,
Iarnă cu stea îngheţată.
De aici nu mai plec
Niciodată .
Se-aude plânsul cum sfâşie
Ca o cascadă piatra.
Pe după ghem, în cale
Pasărea dând din aripi
Fără să zboare.
Pe deasupra
Sub cer iluzoriu
Dorm inocente iluzii
Arbitrare chemări
Astupă ieşirea.
*
De-a vii-nu vii
Cu-argint poleiesc ferestre cu geamuri sparte.
Liliac spânzur de grinzi. În oglinzi
pândesc amintiri, venite de departe –
joc de-a mă prinzi-nu mă prinzi
pe podul de piatră luat de ape.
Copii!
Cu aripi de şindrilă mă-ncumet să zbor
cocor după cocor, după cocor,
joc de-a vii-nu vii să fii,
de-a sângele slugărind la viaţă.
Te privesc privindu-mă-n gânduri
beau paharul cu zeamă de cucută,
prinzi pentru mine fluturi
în gări cu insomnii, tăcută.
beau paharul cu zeamă de cucută,
prinzi pentru mine fluturi
în gări cu insomnii, tăcută.
Oglinzi
în geamuri sparte.
vin de departe, atât de departe.
vin de departe, atât de departe.
Ramona Müller
în
|
în
|
|
femeia cu ochi bătrâni
își caută ochelarii virginității
în păcatul fecund
își caută ochelarii virginității
în păcatul fecund
e atâta înțelepciune
în gestul primordial al voluptății
în gestul primordial al voluptății
primăvara mă întinerește
doar dioptriile mele mor
căci închisorile privirii tale
nu au iriși
doar
lacăte și pleoape
doar dioptriile mele mor
căci închisorile privirii tale
nu au iriși
doar
lacăte și pleoape
*
lacăte ombilicale
femeia
cu ochi bătrâni
își caută ochelarii virginității
în păcatul fecund
își caută ochelarii virginității
în păcatul fecund
e atâta înțelepciune
în gestul primordial al voluptății
în gestul primordial al voluptății
primăvara
mă întinerește
doar dioptriile mele mor
căci închisorile privirii tale
nu au iriși
doar
lacăte și pleoape
doar dioptriile mele mor
căci închisorile privirii tale
nu au iriși
doar
lacăte și pleoape
Vasile Menzel
TEI
MAITREYI
Îmi umblă-n minte
gînd nebun
şi mă agăţ de-o ramură
de tei
Ea mă opreşte,mă supun;
şi-mi
spune:ia-mi parfumul,
ia-mi ce vrei.
***
O floare-aş
lua,să-mi fac
un ceai calmant,
s-alunge
gândul negru
în neant .
O! Flori
de tei,o!tei blajin
Îndepărtează-mă de chin
Şi-adu-mi-o-aicea pe Maitreyi.
***
Iar sub
coroana ta,de rege,
Să mă
închin la nici o lege,
Iubind-o.
Şi Mircea
Eliade,cel puţin,
mă va-nţelege.
Gheorghe Apetroae
în
în
|
|
|
ÎN CERUL DIONEI
În tine, bolta e cuprins al unui câmp cu flori-
dionici crini ce-au nins o fluorină zare-
un cer lazur însuflețit, în anatas și travertin-
adâncul ei stropit de-nlăcrimări astrale...
dionici crini ce-au nins o fluorină zare-
un cer lazur însuflețit, în anatas și travertin-
adâncul ei stropit de-nlăcrimări astrale...
În nurii ei ce re-nfloresc iubirea în
Narcis
- ființa pe sonata serii- galactici în plăceri,
simți un balsam de crini angelici și îi porți
pe brațul serii tale criste, de senin încinși...
- ființa pe sonata serii- galactici în plăceri,
simți un balsam de crini angelici și îi porți
pe brațul serii tale criste, de senin încinși...
Sunt candizi și îmbălsămați de grație, în zori
zac cu - ale tale vreri, în firea lor ascunse,
a-și oferi lumini de- muguriri tot altor flori:
- însângerări turcoaz din pătimiri aprinse...
zac cu - ale tale vreri, în firea lor ascunse,
a-și oferi lumini de- muguriri tot altor flori:
- însângerări turcoaz din pătimiri aprinse...
Și cât pe bolta ta în har, crini tot mai înfloresc-
un rai stelar cu salbe de lumini la începutul serii,
pe toate - n tine, flori, le chemi să le iubești
de ne-nceput, din cerul ei, în viersul primăverii...
un rai stelar cu salbe de lumini la începutul serii,
pe toate - n tine, flori, le chemi să le iubești
de ne-nceput, din cerul ei, în viersul primăverii...
Gheorghe
Constantin Nistoroiu
Comentarii şi adăugiri la articolul istoricului
Col.( r.) Dr. Constantin Moşincat, „Ungurii Răzleţi..., Ungurii Valahi”
„Voi,
toţi acei cu chipul prefăcut,
Şi
inima venin şi mărăcine,
Să nu
vă lăudaţi că m-aţi ştiut...
-N-am
fost contemporan decât cu mine.”
(ION LARIAN
POSTOLACHE)
În cercetarea
evenimentelor istorice, ce presupune o analiză obiectivă, sunt precumpănitoare
realităţile certe a celor petrecute atunci, filtrate prin Adevărul faptelor
întâmplate, supuse raţionalităţii, implicând cauzalitatea şi efectul lor în
momentele respective şi după, aşa cum purcede în toate lucrările sale de mare
greutate şi acrivie ştiinţifică, istoricul militar, Col. r. Dr. Constantin Moşincat.
Căci altfel
se programează, conform deselor directive emise de Dieta Pustei Iredentismului, se pregăteşte şi
înarmează războaiele (acţiunile) suversive, mai tot timpul, ale ungurilor
către Valahi, ale maghiarilor către valahi, ale hunilor către valahi, ale
Valahilor contra valahi,întotdeauna dictate şi controlate de monopolul
dezinformării, plătit regeşte pentru a semăna discordie şi urmărind continuu
învrăjbirea acestei mari Vetre Străbune a milenarismului geto-daco-român.
Teza
predilectă a huno-ungro-maghiarilor a fost şi rămâne (din nenorocire pentru
noi, de trei decenii încoace ajutaţi de voluntariatul
nostru democrat şi inconştient), înfruntarea,
confruntarea, frângerea, prigoana, persecuţia şi crucificarea, prăvălite ca o lavă încinsă de Vulcanul vrăjmăşiei lor,
ori tirul ucigaş abătut ca un bombardament neîncetat de obuze aruncate cu ură
viscerală asupra acestui popor, harnic, credincios, demn, iertător peste
măsură, capacitatea lui de toleranţă creştină ori valahă fiind cutremurător de
nefastă şi înfricoşetor de pierzătoare.
Istoricul
militar, Col. r. Dr. Constantin Moşincat
luptă cu cugetul secular al orădeanului înfipt în Glia neatârnării, cu sabia
spiritului creştin al Adevărului dreptăţii ce pulsează în pieptul său de mare
Ostaş, scoţând din catacombele
vrăjmăşiei turanice depozitele profanării ce întreţin secular ambiţia lor
mistificatoare,în slujba căreia utilizează orice mijloace, ţesute, făcute,
contrafăcute, îndeosebi cele presupus istorice, discreditând poporul creştin al
marelui Neam protodac de la oricare tribună, din orice aulă, din fiecare altar,
din parlamantul lor şi mai cu seamă din parlamentul nostru de lefegii,
considerându-ne vrednici de tot dispreţul lor, mai ales că bună parte din
această denigrare este suportată financiar de noi valahii de jos, nu de ciocoii
de sus care le-au lărgit „coridorul
etnic”, prin neîntreruptele coaliţii de guvernare.
Neîngroparea securii lor de război, a
turanicilor-unguri, din vremi seculare, face ca demnii Fii ai Daciei Mari, să
stea permanent de veghe în jurul Adevărului, în jurul hotarelor Ţării, depăşind
şi strivind dificultăţile alarmante, programate şi întorcând ca în vigilenţa şi
lupta bravului Colonelui istoric orădean, propaganda ungurească ca un
bumerang ce-i loveşte aprig, ruşinându-i îndeajuns şi înjosindu-i peste măsură.
Presupusa
instituţie cu caracter ştiinţific Societatea
istorică maghiară, pusă la stâlpul infamiei, întâi de faimosul boier, os
domnesc, prinţ al culturii Bogdan
Petriceicu Haşdeu, de alţi mari
români ardeleni şi apoi de Ştefan Ludwig
Roth, care i-a avertizat răspicat pe mişeii turanici faţă de fărădelegile
lor privind proiectul de maghiarizare prin silnicie şi crimă, „...luaţi seama la ce faceţi şi nu aruncaţi
cu criminală îndrăzneală jeratec în
paie.” (Dacia nr. 6, 15 august
1941, p. 6).
Bilanţul
rezultatelor maghiarizării forţate ni-l dă unul din marii etnografi maghiari, Balogh Pal:„... Maghiarii au câştigat 261
comune şi au pierdut 456, prin urmare, au înregistrat o pierdere de
195 comune; cele mai multe le-au cucerit de la slovaci, cele mai multe
le-au pierdut printre şvabii din Baranya şi românii din Transilvania... Cu
un câştig încheie bilanţul în primul rând românii, după ei slovacii, apoiu
germanii.” (Balogh Pal, Nepfajok
Magyarorszagon)
Societatea istorică maghiară, ca mai toate organele lor lasciv-propagandistice
este o adunătură de acefali veninoşi, o scursură rămasă de pe vremea lui Paul Hunfalvy, care susţinând bazaconiile-teoriei
Roesler la al VII-lea Congres al orientaliştilor de la Viena din 1886,
a fost lovit în moalele capului cu buzduganul lingvistic de marele poliglot
valah savantul-istoric Bogdan Petriceicu Haşdeu, care l-a „potcovit” cu greii termeni protovalahi: „hongre” - acţiunea de a
scopi un cal şi „hungar” – acţiune ce poartă stigmatul „castrării” spirituale, adică al călăreţului „fino-ugric”.
Stârpiturile
moştenirii fantomaticei ideii imperiale hasburgice, au rămas cu sechele cronice
prin scalpul extirpării cangrenei dualiste, după Anul de Graţie VALAHĂ-1918, ridicând stăvilarul EVIDENŢEI, al
ADEVĂRULUI istoric, făcând să inunde cu valuri de cerneală roşie, Vatra
STATORNICIEI noastre geto-dace milenare, aducând în aluviunile urii, hoiturile
lor de măsluire şi valurile turbate ale unor rapturi viitoare.
Naţiunea
noastră nu a învăţat nimic din marile drame milenare prin care a trecut
istoric, plecând de la jaful, crimele şi furtul marilor bogăţii ale Regatului
Dacia de către romanii imperatori, impilatori şi cotropitori, la jafurile,
crimele şi furturile comise de valurile migratoare; de la invaziile, jafurile
şi crimele săvârşite de urmaşii hoardelor lui Atilla, la năpustirile sălbatice,
seculare ale turcilor şi tătarilor; de la arderea pe tronul înroşit de foc a
lui Gheorghe Doja, uciderea mişelească şi profanarea marelui Întregitor Mihai
Viteazul pe câmpia Turzii, la teroarea stârnită de Samuel Brukenthal şi
ciopârţirea eroilor-martiri Horia-Cloşca-Crişan, de la politicile duplicitare,
perfide, tendenţioase ale occidentalilor pe care i-am apărat permanent de
invaziile asiatice, la înhămarea ca vitele biciuite sub jugul fanariot; de la
samavolnicia grofilor care au supt sângele valahilor şi-a nemeşimii ucigătoare
de rânduieli şi popor, la genocidul săvârşit asupra populaţiei româneşti din
Ardeal prin cea mai ticăloasă arondare
săvârşită în istorie de către unguri asupra Transilvaniei în 1867; de la
autonomizarea a tot ce-i valah şi a
toate, la atomizarea statului naţional român, de la protectoratul muscalilor continuu însetaţi şi des înfometaţi de
provincii româneşti, la ultimatul bolşevic care a sfâşiat Trupul sfânt al
Patriei; de la batjocura comisă de Aliaţi,
sărind peste contribuţia noastră prin marele tribut de sânge în cele două
conflagraţii mondiale, la calomnierea şi nesfârşita cacialma diplomatică jucată
în sala de pocher a parlamentului român pe care ne-o aduce UDMR-ul MEREU.
Duşmanii
Domnului Mihai Vitezul au rămas
de-apururea şi vrăjmaşii noştri. „Ei, în
acel cernit august 1601, şi-au
trimis călăii la lucru, la Turda, în
lunca Arieşului; dar au fost prezenţi şi două secole mai târziu, în 1812, când au făcut ca Ţara Moldovei să
nu mai fie toată (cum profetic
s-a declarat Mihai, domn „a
toată Ţara Moldovei”); şi au fost
prezenţi şi la 1859, când au trudit
din greu să zădărnicească refacerea făptuirii lui Mihai; după cum au fost
prezenţi şi, vai!, cât de activi, la 1918,
şi în toţi anii ce au urmat, străduindu-se din răsputeri să împiedice
desăvârşirea a ceea ce înfăptuise Mihai; şi după cum s-au dovedit nişte
prezenţe de o sălbăticie inimaginabilă în 1940,
când au crucificat România,
sfâşiindu-i braţele – Basarabia şi Ardealul, - picioarele – sudul Dobrogei, - umplându-i fruntea de spini prin smulgerea Bucovinei de Nord; şi iată-i, azi, iarăşi, mai porniţi ca oricând
spre dezmembrarea României, spre destrămarea faptei lui Mihai. Numai că pe
Mihai nici atât nu-l încap legăturile timpului. El nu că trece dintr-un secol
în altul, el stă deasupra secolelor.
Cu trunchiul în Ardeal şi cu capul în Ţara Românească, el cuprinde în sine Ţara toată.
El nu are mormânt (cum nu are nici Decebal, nici Vlad Ţepeş, nici Horea,
nici Tudor Vladimirescu, nici Bălcescu, nici...) pentru că, asemenea acelora, el n-a murit ci s-a adăugat după expresia
biblică, părinţilor săi, făurind, cu aceştia, Ţara căreia îi va fi domn; domn a
toată Ţara!” (Miron Scorobete, La Aniversară în Gândirea, Anul X, Nr. 1-3/ 2001)
Ungaria de
ieri, cum inspirat a numit-o Milton G. Lehrer, în lucrarea sa Ardealul-pământ românesc, „Ungaria grofilor şi a nemeşilor, siluitoare
de conştiinţe”, trăieşte în Ungaria de azi prin acelaşi sistem imoral şi
anacronic, susţinând testamentul premierului
Teleki Pal, prin portavocea deputatului Miko Imre, de Recolonizarea în patrie a ungurilor de dincolo de Carpaţi,
revendicându-şi hegemonia asupra Bazinului Carpatic, prin stupizenia tezei lor
milenare. „Acest teritoriu milenar îl vom
putea apăra şi păstra, numai colonizând în bazinul carpatic pe toţi ungurii
împrăştiaţi în întreaga lume. Colonizarea ungurilor urma să se facă în Ardealul
întreg, care să revină Ungariei, iar românii să fie colonizaţi în teritoriile
de est, ocupate atunci de România.” (Istoria
României – Transilvania, vol. II (1867-1947), p. 1346)
NUMAI ai „NOŞTRI” (factorii de răspundere
psihologică, politică, socială, religioasă, culturală, academică), i-au
încurajat, i-au sprijinit, i-au girat în acţiunea lor concertată cinic şi
tenace de zvonistică, de publicistică, de politicianism exacerbat, de
dezinformare, de demagogie, de persiflare, de sfidare, de măsluire, de
mistificare, de trădare, de mojicie, de jaf, de ipocrizie, de jecmănire, de răstălmăcire, de război psihologic,
parapsihologic, de diversiune, de conspiraţie psihotronică etc.
Artizanii
Europei de astăzi îi sprijină puternic pe fino-ugrici
în acreditarea ideii lor de a ne smulge Ardealul,
poate şi ceva mai mult, prin declararea conceptului de Stat naţional, drept caduc.
Aşadar, agitaţia revanşarzilor turanici nu
este degeaba.
În fond,
conservatorii lui Horthy nu mai au nevoie de nici o susţinere în afară de cea
pregnant a noastră, intenţia lor fiind un „brutum fulmen!” „Uitând, subliniază istoricul Mircea
Dogaru, binenînţeles, că anacronismele şi
ţelurile damnate pot avea priză la noile generaţii a căror energie prevalează
cunoaşterii şi care, în căutarea unui ideal se pot lăsa seduse de „dreptul” forţei!” (Dr. Mircea
Dogaru, „Alba Iulia” şi „Trianon” în Lumina Dreptului Internaţional,
în Gândirea, Anul X, Nr. 1-3/
2001)
Disperarea
ungurilor de pierderea hegemoniei, a bicefalei lor monarhie care a încătuşat
mulţime de popoare, a atins cotele cele mai alarmante, recurgând la tot felul
de tertipuri diplomatice, care mai de care mai mârşave. Iniţial s-au agăţat de
sperjurul lui Carol de Habsburg, prin acel stupid apel: „Către popoarele mele credincioase”, marşând apoi înspre seducătoarea federalizare printr-o
republică „antantofilă”, ca apoi să
accepte altoiul proletar, adus de
Lenin prin trecerea puterii în mâna clasei muncitoare, sprijinindu-şi astfel
amicul de anturaj Bela Kun care a fondat Republica Ungară a Sfaturilor,
încheind un tratat cu URSS-ul, fixând graniţa comună pe Carpaţii Orientali şi
atacând la 25 Martie 1919, România şi Slovacia. Numai că, faimoasa Armată
Română a zdrobit în Europa Centrală bolşevismul, determinând nemeşimea
ex-hasburgică, ex-„antantofilă”, ex-„europeană”, ex-„sovietică”, să se boteze „fascistă”
sub amiralul-fără-flotă Miklos Horthy, care cerea sprijin Antantei, pe
aliniamentul Carpaţilor, pentru a putea apăra continentul ameninţat de
sovietici. România s-a apărat, însă la Conferinţa de Pace, fără consultarea şi
participarea ei, „Comisia teritorială”
i-a atribuit prin Tratatul de la Trianon,
o completare, adică un teritoriu mai
mic decât cel stipulat de principiul etnicităţii, sfidându-se faptul că
aproximativ un număr de 800.000 de români căzuţi pradă maghiarizării forţate,
fuseseră abandonaţi. La Trianon s-a
cântat atunci prohodul Ungariei. La 4 Iunie 1920, Ungaria a decretat doliu
naţional, scandând din aula parlamentului său: „Nem, nem soha!” – „Nu,
nu, niciodată!” , trecând apoi la înarmarea „brigăzilor de luptă pentru învierea Ungariei milenare”, „binecuvântate” de arhiducele Iosif de
Habsburg, prin înmânarea drapelelor de luptă, urmat de îndemnul său
machiavelic: „Doresc ca acest drapel să-l
împlântaţi cât mai curând pe crestele Carpaţilor Transilvaniei, de asemenea pe
crestele Carpaţilor nordici şi să-l duceţi glorios până la Adriatica.” (Dr. Mircea Dogaru, „Alba Iulia” şi „Trianon”...,
în Gândirea, Anul X, Nr. 1-3/
2001)
La câteva
săptămâni de la îndemnul arhiducelui, comandamentul suprem horthyst a pregătit
după normele lui Nemes Dezso, planul de agresare, a la longue, a României prin cele cinci direcţii: „1. încercuirea diplomatică a României; 2. pregătirea ideologică a populaţiei (ungureşti
şi secuieşti din Transilvania); 3. consolidarea economică a Ungariei în
defavoarea României; 4. creşterea
prestigiului Ungariei în plan internaţional, pe toate căile; 5. intensificarea activităţii organizaţiilor
iredentiste ale minorităţilor de pe teritoriul României.” (idem.)
Planul lui
Nemes Dezso, susţinut cu predilecţie de Horthy, a fost preluat cu şi mai mare
intensitate de unul dintre fanaticii „Terorii
Albe”, Ivan Hejjas şi de baronul Ede Atzel, prin „Societatea Transilvaniei pentru evidenţa populaţiei, plan-complot,
neîntrerupt, în plin proces de desfăşurare, de realizare, precum Complotul de la Oradea, de la Spargerea lumii, la care face referire
Col. r. Dr. Constantin Moşincat.
Câte mârşăvii
şi ticăloşii a trebuit/ va mai trebui să îndure în milenara sa istorie: cotropirea,
jaful şi stăpânirea romană a unui procent de 14-24% din Regatul Dacia Mare,
invaziile migratoare, bulele papale şi imperiale, iobagizarea, teroarea
tereziană şi brukenthaliană, uniația, Şcoala Ardeleană, legea Apponyi, trădarea
lui Kossuth, bazaconia teorie a lui Roesler, politica lui Tisza, autonomia
maghiară, cenzura şi mistificarea rolleriană, stupiditatea tezei politically correct iohannesiano-orbaniană
ş.m.a.
Să se ia
aminte de către toţi!
În Ierarhia
cerească a arhistrategilor, în Ceata Arhanghelilor se află cel puțin un valah:
Mihail, Gavriil, Rafail, Uril, Gudil, Valahiel,
Salatiel. (Sf. Dionisie Areopagitul, Opere
complete, Paideia, Bucureşti-1996)
Sunt onorat
să împărtășesc crezul în veșnica
continuitate a românismului în Ardealul
nașterii poporului geto-dac–valah cu istoricul militar, Col. r. Dr. Constantin Moşincat.