Colocviile
de Marți
Joi 5 noiembrie 2015, 5 pm, Calderon 39
Anul VI, nr. 11 (72).
Parteneri: Asociația Culturală Româno-Indiană, Academia Internațională Mihai
Eminescu, Societatea de Etnologie din România, Fundația Alexandru Philippide,
Asociația Culturală Aromânească, Fundația Dumitru Drăghicescu, Fundația
Culturală Ithaca, Liceul de Artă Dinu Lipatti, Centrul Român de Istoria Presei.
Teatrul Robert Calul. Format: Addresses, Intervenții, Teatru de poezie,
Întâlniri, (Re)lansări de cărți și publicații, Concerte, Proiecte, Portrete,
Ateliere Creative.
Tema:
REÎNTÂLNIRE
CU DIMITRIE GRAMA
Medicul
poet Dimitrie Grama (Gibraltar) revine în București spre a lansa,
la Calderon, două noi cărți de poeme, publicate la editura Conta,
2015.
Pe
19 noiembrie 2013 și-a lansat la Colocviile de Marți, Ilidia,
povestiri, Conta, 1912, și Singuri
împreună,
poezii, TipoMoldova, 2013.
Actrițele
Gabriela Tănase și Vali Pena vor recita din poemele invitatului.
Vor participa colegi ai săi, scriitori medici, noi cititori.
Coordonator:
Dr. George Anca
DIMITRIE GRAMA
– Născut pe 25 octombrie 1947, la Reşiţa. A urmat cursurile Facultăţii de
Geologie la Universitatea din Cluj, fiind totodată component al lotului
naţional de atletism. A emigrat în Suedia. La Stockholm, a obţinut un
Master of Science la Facultatea de Ştiinţe, urmând apoi medicina la Institutul „Karolinska”. S-a specializat şi a lucrat ca doctor chirurg
la diverse spitale, precum: Upsala University Hospital (11 ani), Liverpool
University Hospital, Norfolk & Norwich University Hospital, King Abdul Aziz
Teaching Hospital în Arabia Saudită etc. Începând din anul 2000, a publicat peste zece volume de
versuri, printre care: Făptura cuvîntului, Pasărea
melancoliei, Vînătoare de umbre, Elegiile depărtării, Suflete atîrnate de
catarge, Neguţătorul de imagini, Voi lua cu mine noaptea, Dă-mi mîna ta,
străine, Bastian şi alte confidenţe, Obsesii comune, Versuri.
DIMITRIE GRAMA
Reîntâlnire
Ma trezesc
lânga o fereastra deschisa
în care o femeie tânara
tine un prunc în brate. Ma
îndeamna
din ochi sa ma apropii.
Fara sa privesc îi spun:
Sunt eu acest copil, mama!
De ce mi-l arati tocmai acum
când m-am reîntors?
Nu-mi raspunde. Îsi întoarce
privirea
înspre interior.
Acolo pe un scaun înalt e tata.
Fumeaza si tace.
Eu cresc în bratele mamei care
ma scapa în strada unde eu
bine-nteles sunt scolar, soldat.
O clipa om matur. O clipa doar.
Si, dintr-o data, batrân. Ma clatin
si cad pe piatra dura. Nu simt
nimic.
Din fundul camerei vine acum
si tata. Cu mama de mâna coboara
în strada.
Îmi spun: Nu mai este nimic de
facut. Esti mort!
Închid fereastra si se întind
pe piatra lânga mine.
în care o femeie tânara
tine un prunc în brate. Ma
îndeamna
din ochi sa ma apropii.
Fara sa privesc îi spun:
Sunt eu acest copil, mama!
De ce mi-l arati tocmai acum
când m-am reîntors?
Nu-mi raspunde. Îsi întoarce
privirea
înspre interior.
Acolo pe un scaun înalt e tata.
Fumeaza si tace.
Eu cresc în bratele mamei care
ma scapa în strada unde eu
bine-nteles sunt scolar, soldat.
O clipa om matur. O clipa doar.
Si, dintr-o data, batrân. Ma clatin
si cad pe piatra dura. Nu simt
nimic.
Din fundul camerei vine acum
si tata. Cu mama de mâna coboara
în strada.
Îmi spun: Nu mai este nimic de
facut. Esti mort!
Închid fereastra si se întind
pe piatra lânga mine.
DIMITRIE GRAMA
Omul masina si societatea
Fiinta umana se naste fara
constiinta sau cu o constiinta rudimentara asemanatoare celorlalte primate sau
mamifere, dar omul este inzestrat cu un creier extrem de creativ si de efectiv,
care l-ar putea ajuta sa-si dezvolte o constiinta daca conditiile naturale, social-politice si
economice sunt favorabile.
In general, filozofii, sociologii,
doctorii, poetii, jurnalistii si mai ales politicienii, vorbesc de constiinta,
ca si cum aceasta ar fi ceva banal si de la sine-nteles si ca si cand
constiinta ar apartine in egala masura tuturor fiintelor umane. Aceasta
atitudine se bazeaza si pe faptul ca majoritatea celor care fac referinta la
constiinta umana, nu prea stiu despre ce vorbesc si cei mai multi dintre acesti
indivizi, nu au o constiinta proprie dezvoltata. Multi oameni cred ca atunci
cand esti loial unui grup anume, unui partid anume, unui tinut anume si iti
expui public si virulent aceasta loialitate, acel act de solidaritate
reprezinta actiunea unui individ plin de constiinta. De asemenea sentimentul de
"mila de la distanta", ca de exemplu cei care plang la TV de mila
copiiilor care cauta de mancare prin gunoaie in Asia sau Africa, se confunda
adesea cu o constiinta devarata, cu toate ca este vorba doar de sentimentalism
hormonal si de multe, doar de propaganda ipocrita.
Cine nu a vazut la TV
"healerii" americani, care cu biblia in mana si cu citate din
scripturi, vindeca diversi contorsionisti, falsi paraplegi sau
psiho-hipocondrici. Mesajul healerului este simplu: "vorba si cartea lui
Isus te vindeca daca te desparti de toate posesiile materiale si mai ales de
toti banii si ai predai bisericii lui Isus, deci mie healerului". Intrebati
acesti healeri si cei din jurul lor, ei se considera oameni cu constiinta.
Biserica da din umeri si nu condamna aceste emisiuni si obiceiuri desecrabile,
dand vina pe libertate.
In acest context voi incerca sa-mi
exprim cateva ganduri privitoare la ideia de democratie, atat din punct de
vedere general, cat si in raport cu Romania si romanii.
Nu sunt sigur, dar am impresia ca
majoritatea fiintelor umane actuale considera "democratia" ca fiind
stadiul cel mai evoluat al societatii umane si deci, cel mai bun, unde o ordine
bazata pe libertate deplina, egalitate deplina si pe dreptul fiecarui individ
sa-si aleaga liderii.
Democratia nu este ceva nou, ceva la
care o societate libera a ajuns deoarece vasta majoritate a cetatenilor din
acea societate au ajuns la un nivel intelectual si moral ridicat, nicidecum,
deoarece diverse forme de guvernare democratica, asemanatoare cu cele din
zilele noastre, au existat si la grecii antici si la chinezi sau indieni acum
2500 de ani.
Plato descrie cinci forme diferite
de organizare a societatilor umane si le categorizeaza in acord cu gradul de
ratiune, succes si dreptate corespunzator fiecareia.
Dupa Plato, asa
cum analizeaza el acum aproape doua mii cinci sute de ani in faimoasa
"Republica", Aristocratia reprezinta cea mai buna forma de
guvernare. Aici societatea este condusa si controlata de "regii
filozofi" si in aceasta societate, dorintele prostimii majoritare sunt
controlate de intelepciunea si tinta minoritarilor educati si antrenati in
guvernare social-politica bazata pe o etica solida si ne-negociabila.
Urmeaza apoi, pe
o treapta putin inferioara, Timocratia, sau dictatura militara si aici
Plato da ca exemplu Sparta. Dictatura militara a lui Plato, nu are nimic in
comun cu dictaturile militare actuale de tipul nord-korean sau diverse altele
din Africa sau America Latina. Dictatura spartana este o societate austera
bazata pe educatia militara, responsabilitate si onoare, in care fiecare
cetatean este antrenat si dispus sa se sacrifice pentru binele acelei
societati. O societate in care "asceticul" este glorifiat si unde
onoarea este mai presus de orice dorinta.
O treapta mai
jos, gasim Oligarhia, unde toata patima sufleteasca este subordonata
dorintei de avutie. Totusi in oligarhia greaca, a lui Plato, exista o retinere
si se manifesta un control fata de acumularea nelimitata de bogatie.
Dupa Oligarhie,
pe scara valorilor, urmeaza Democratia - o societate condusa de oameni
dominati intelectual si spiritual de o pofta nestapinita, primitiva, pentru
mancare, bautura sex si alte placeri. Plato considera democratia, ca fiind o
societate fara ordine sau disciplina unde egalitatea politica duce inevitabil
la o cultura grosolana, de prost gust si la o moralitate bazata pe
"lasa-ma sa te las", unde orice siretlic este acceptat si "totul
este in regula".
Singura societate mai
proasta decat democratia, este Tirania. Tirania nu este polul opus al
democratiei, ci mai curand reprezinta o democratie "coapta", ajunsa
la apogeu si in care orice forma de expresie, de habit uman, printre care
nerespectarea legiilor si crima social-politica, devin acceptabile.
Romania si romanii probabil ca, de-a
lungul anilor, au trecut, constient sau inconstient, prin toate aceste forme de
organizare sociala si statala pina cand au ajuns la actuala forma de
democratie. Pentru ca asa se numesc acum, democratii, toate tarile unde toata
lumea de la o anumita varsta anumita, are dreptul la vot. Toata lumea,
indiferent de educatie, stare mintala, onoare, responsabilitate, interes egoist,
criminalitate, etc., etc.,etc., etc.
In ce masura este romanul
liber si democratic acum? Care sunt normele si valorile morale care definesc
societatea romana si pe care cetateanul obisnuit trebuie sa le urmeze, deoarece
asa li se cere de cei care conduc (exemplar) tara si poporul. Cat de serios
poate fi considerat un furt de un pepene la targ, sau un furt de
cunostiinte la o scoala sau universitate? Cui ai mai pasa de asa ceva?
La alegeri, de ce se duce
lumea? Sunt multe intrebari, la care eu nu pot sa raspund si nici nu pretind sa
am dreptul sa raspund, deoarece eu sunt un las, am plecat de acolo, neavand
curajul sa ma angajez si sa incerc sa schimb ceva. Atunci cand eu am plecat din
tara, in 1969, Romania era, conform teoriei lui Plato, o Tiranie, dar nu
sunt convins ca din punct de vedere moral-social, exista vreo diferenta mare
intre Tirania si Democratia romana.
Cred ca atata timp cat orice
natie, deci si natia romana, refuza sa fie sincer angajata in propria ei
existenta si este nepasatoare la auto-critica si auto-condamnare, nu sunt mari
sanse de reconciliere cu propriul spirit sau cu cel al altor natii.
Dupa 1989, odata cu instaurarea unei
noi ordini social-politice, Romania si romanul ar fi trebuit sa-si asume
raspunderea fata de trecutul comunist, pe care in mod superficial si deci
vulgar, il condamna.
O incercare, in aceasta privinta, a
avut loc prin asa-zisa Comisa Tismaneanu, dar aceasta incercare reprezinta doar
o cacialma si nu o analiza serioasa si profunda a comunismului din Romania.
Compromisa fiind din start, aceasta
comisie a incercat sa protejeze diversi criminali comunisti si mai ales a
reusit sa ascunda adevarul. Care sunt adevaratii calai ai comunismului? Unde si
cand au fost ei judecati si de cine?
Un adevarat proces judiciar, ar fi
avut sansa sa separe oamenii buni de cei rai, comunisti ori necomunisti, dar
acest lucru nu s-a intamplat in Romania si de aceia romanul traieste in
continuare in jugul suspiciunilor si al neincrederii. Spiritul romanului si al
natiei, in general, in loc sa se ridice dupa caderea comunismului, a ramas
acelasi sau este si mai fragil, si mai slab.
Un popor despiritualizat,
suspicios si neincrezator, cade usor victima fortelor diabolice si imorale
care, incet-incet, distrug si pe acei putini supravietuitori decenti si
constienti.
Recunosc ca nu-i usor sa ai
curaj si sa te lupti pentru demnitate si constiinta si poate ca o mica
consolare, eu consider ca, in general, romanii se comporta asemanator altor
natii, asemanator altor fiinte umane si e normal sa fie asa, deoarece, cum am
mai spus, 70% din oameni poseda o constiinta minima, rudimentara.
O constiinta de supravietuire.
„BASTIAN, şi alte confidenţe”
BASTIAN
Nu-mi aduc aminte când
te-am observat pentru prima oară.
Poate atunci când ţi-ai pus
capul pe genunchii mei.
Eram undeva la bulevard,
acolo unde lumea obosită
De prea multă viaţă îşi lua cina.
Undeva în mine timpul murise
şi-mi era frică
Că n-am comandat destulă
băutură şi mâncare.
Atunci, în tăcere, ţi-ai pus
capul pe genunchii mei.
Mi-ai înfuriat privirea şi
am ştiut că voi fi nevoit
Să împart cina cu tine.
Acum când toată lumea te mângâie,
aşa, ca să se liniştească,
Mă laud cum că eu
te-am descoperit.
Dar, de fapt, a fost invers.
Dincolo de iubire
Unde ai dispărut, iubire?
Unde ţi-ai ascuns paşii grei, şovăitori?
Unde fulgii de mătase?
Pironit stau la fereastra la care
Ţi-am mirosit urma
Dar nu te mai pipăi,
Nu te mai văd!
Înspre seară, doi bătrâni
Trec ţinându-se de mână.
Apoi noaptea se lasă brusc.
GALOPUL
Dacă ne-am fi oprit
la marginea pădurii,
Căprioara din tine
ar fi putut evada.
Adeseori, când
mă trezesc
cu capul pe
pieptul tău,
o aud galopând.
E galopul neliniştei,
E galopul
ochilor nebuni
În care văd
străfundul pădurii.
PROBABIL
Probabil că oricât mă lupt
eu nu voi ajunge niciodată
să fiu din nou lut.
Probabil că sângele meu
este apa pe care
tu o bei.
Probabil că suntem împreună
doar pentru că făurim
cercei pe care luna
ni-i face cadou de nuntă.
Probabil că
aşa gândeam când
eram piatră.
FEREASTRA
M-am reîntors în aprilie
cu o prietenă de demult.
Am deschis fereastra şi
am îndemnat-o: du-te!
De mai multe ori
şi-a întors înspre mine
capul ei frumos, cu privirea nedumerită.
Ce era să-i spun?
Că sunt bătrân?
Că nici de mine însumi nu mai vreau să ştiu?
Ori să-i spun că
nu-mi pasă?
Nu, am tăcut şi
am împins-o încet
de la spate, iar ea
s-a prăbuşit, ca în
secunda următoare să-mi
acopere orizontul cu
evantaiul aripilor desfăcute,
libere pentru prima oară.
Şi, cu toate că demult
am închis fereastra
îi aud cântecul;
cînd ca o bucurie fără margini,
cînd ca un reproş.
MEŞTEŞUGARUL
Dacă m-aş fi apucat de tâmplărie,
Eram până acum tâmplar.
Din piept mi-aş fi făcut o masă
Pe care să mă întind ziua la umbră
Şi din picioare îmi făceam un scaun,
Un scaun pe care tu, doar tu,
Să te aşezi
Dacă vreodată vei trece pe aici.
Dar nu sunt nici tâmplar,
Nici masă, nici odihnă.
PODUL
O fotografie veche,
Doi soldaţi
Un copil şi
Un pod suspendat
Între două puncte.
Puţin mai jos –
O pată de cerneală
din care cad
câteva amintiri.
PIATRA MEA
Eu nu doresc
Să înţeleg
Ori să fiu
înţeles.
Doar piatra vrea
să fie floare
Şi floarea
suliţă rănită
Vrea
să fie.
Vise identice
Ce ascunzi în plisc,
Vise identice
Ce ascunzi în plisc,
ce secret sub aripă ascunzi,
privighetoare?
Când soarele răsare,
această dimineaţă este doar a ta;
sau şi dimineaţa noastră?
În zbor nebun
mi-ai despicat visul,
două vise identice.
Într-unul tu eşti eu,
În celălalt eu sunt privighetoare.
Ecoul cuvântului
Când sunt obosit,
Ecoul cuvântului
Când sunt obosit,
Tigrul din mine
moare.
Pădurea cade
din vreascuri
Şi e linişte.
Când sunt obosit,
Aud ecoul
cuvântului nerostit.
Reîntâlnire
Ma trezesc lânga o fereastra deschisa
în care o femeie tânara
tine un prunc în brate. Ma
îndeamna
din ochi sa ma apropii.
Fara sa privesc îi spun:
Sunt eu acest copil, mama!
De ce mi-l arati tocmai acum
când m-am reîntors?
Nu-mi raspunde. Îsi întoarce
privirea
înspre interior.
Acolo pe un scaun înalt e tata.
Fumeaza si tace.
Eu cresc în bratele mamei care
ma scapa în strada unde eu
bine-nteles sunt scolar, soldat.
O clipa om matur. O clipa doar.
Si, dintr-o data, batrân. Ma clatin
si cad pe piatra dura. Nu simt
nimic.
Din fundul camerei vine acum
si tata. Cu mama de mâna coboara
în strada.
Îmi spun: Nu mai este nimic de
facut. Esti mort!
Închid fereastra si se întind
pe piatra lânga mine.
în care o femeie tânara
tine un prunc în brate. Ma
îndeamna
din ochi sa ma apropii.
Fara sa privesc îi spun:
Sunt eu acest copil, mama!
De ce mi-l arati tocmai acum
când m-am reîntors?
Nu-mi raspunde. Îsi întoarce
privirea
înspre interior.
Acolo pe un scaun înalt e tata.
Fumeaza si tace.
Eu cresc în bratele mamei care
ma scapa în strada unde eu
bine-nteles sunt scolar, soldat.
O clipa om matur. O clipa doar.
Si, dintr-o data, batrân. Ma clatin
si cad pe piatra dura. Nu simt
nimic.
Din fundul camerei vine acum
si tata. Cu mama de mâna coboara
în strada.
Îmi spun: Nu mai este nimic de
facut. Esti mort!
Închid fereastra si se întind
pe piatra lânga mine.
Din
cer
Nu, nu a mai
plouat demult
din cer cad
demoni
îngeri morţi
pietre negre
cineva, în
Africa
îngânã un
blestem
ori poate-o
rugãciune
Cine
sã-nţeleagã?
Cine sã ştie?
Demult n-ai mai
vorbit
cu Dumnezeu
şi liniştea îţi
bate
cu ciocane reci
în cuget...
Deschizi uşa
ieşi,
eşti liber
Afarã plouã cu demoni
De partea cealaltă
Peretele de
care îmi sprijin viaţa
s-a subţiat în
dreptul sufletului
şi o mână mi-a
trecut
de partea
cealaltă
pipăind
întunericul.
Avea sânii tari
şi gura fierbinte
mai ales la
început...
De partea
cealaltă am simţit
un alt
Dumnezeu.
Pipăia şi el
întunericul
printre
crăpături am simţit
o grămadă de
alte mâini
pipăind
întunericul.
Aveau sânii tari
şi gurile fierbinţi
mai ales la
început...
Mi-au spus: e
aici,
e Dumnezeu, e
bine.
Mi-am întors
mâna şi
am mai pipăit
încă o dată peretele
de care
obişnuiam să-mi sprijin viaţa.
Avea sânii tari
şi gura fierbinte
de partea cealaltă.
O
lume de măşti
E plină strada,
Tot oraşu-i
plin
De oameni care
poartă mască.
Copiilor, chiar
celor
Nou născuţi, cu
dragoste
Şi grijă li se
pune
Una câte una
Pe măsură.
Şi mai apoi
bătrâni,
Aşa sunt
îngropaţi
Mascaţi de nu
ştii dacă-s
Morţi ori vii.
Şi undeva, se
spune
Că există
câmpuri
Fără soare fără
stele
Dar fiecare
piatră
Ţine ascuns
Un ochi deschis.
Umbra gândului
De mult te uiţi
spre mine
şi nu mă
recunoşti.
Fireşte,
ne despart
orizonturi
pe care trupul
nu le poate
atinge
ne desparte
râsul
ne desparte
plânsul.
Şi nu mă
recunoşti
pentru că eu
sunt
doar umbra
gândului
care aşteaptă
să fie rostit.
TRANSCENDENTA
Va veni un timp
cand nu voi mai purta
acest vesmant.
Gandul meu
va fi o hieroglifa,
sau, poate, doar
o umbra uitata
pe o piatra simpla.
Va veni un timp
cand n-ai sa mai fi tu,
ci un necunoscut –
eu, ast timp,
l-am trait deja
in altii…
,,Voi
lua cu mine noaptea”
Emilia Ţuţuianu -
Interviu cu poetul Dimitrie Grama
Pe medicul-poet Dimitrie
Grama l-am ,,cunoscut” pentru prima oară în anul 2006, pe când
lucram la editarea volumului O antologie a literaturii nemţene, o
carte document, o carte de suflet, purtând semnătura regretatului
scriitor Laurian Ante.
Mărturisesc că un vers
al poetului Laurian Ante, a fost mereu în gândul meu, în toţi
aceşti ani de activitate editorială: ,,Chiar dacă suntem săraci,
vieţii nu avem voie să-i rămânem datori”… Se pare că acum,
în anul 2014, viaţa nu vrea să îmi rămână datoare şi îmi
oferă posibilitatea de-al ,,reîntâlni” la mare distanţă
geografică (şi geopolitică), pe poetul Dimitrie Grama.
Interesantele articole, adevărate eseuri, apărute în revista
Neamul Românesc, cât şi prietenii din alt ,,timp istoric” m-au
edificat asupra credinţei literare a poetului Dimitrie Grama. Ştiam
că medicul de notorietate europeană Dimitrie Grama, născut la 25
octombrie 1947 la Reşiţa, după perioada suedeză, petrecută la
Stockholm – unde a obţinut un Master of Science la Facultatea de
Ştiinţe şi a absolvit Medicina la faimosul Institut „Karolinska“
se stabilise în Danemarca, dar cu stagii profesionale şi în alte
ţări europene: doctor chirurg la diverse spitale renumite, cum ar
fi Upsala University Hospital (unde a stat 11 ani), Liverpool
University Hospital, Norfolk & Norwich University Hospital, King
Abdul Aziz Teaching Hospital în Arabia Saudită, iar acum este
rezident în Gibraltar. Prin anii 1985-86 a publicat câteva poezii
în ziarul lui Virgil Ierunca, ,,Limite”, la Paris, iar din anul
2000 a publicat cărţile: Făptura cuvântului, Vânătoarea de
umbre, Elegiile depărtării, Suflete atârnate de catarge, Pasărea
melancoliei, Neguţătorul de imagini, Voi lua cu mine noaptea, Dă-mi
mâna ta, străine, Bastian şi alte confidenţe, poetul creând o
poezie singulară, de o factură inedită, încadrată cel mai adesea
,,cotidianului mistic”.
Îndrăznesc să-i pun şi
eu câteva întrebări, poate incomode, dar fireşti:
Emilia Ţuţuianu:
Dragă Dimitrie, dacă a trebuit, fatalmente, să alegi exilul sau
calea pribegiei prin Occident, de ce ai ales Danemarca, micuţa
patrie a filosofului Sören Kierkegaard precum şi a fizicianului
Niels Bohr (care a fost şi fotbalist în echipa naţională daneză)
cel care a calculat şi magnetonul (momentul mecanic al electronului)
alături de marele nostru fizician ieşean (român, deci) Ştefan
Procopiu? Aşadar: de ce Danemarca şi acum ai ajuns, iată, la
porţile Mediteranei, în Gibraltar?
Dimitrie Grama:
Sufleteşte şi mintal am ales calea pribegiei pe la vârsta de 14 –
15 ani, atunci când, fără să caut, fără să mă străduiesc în
vreun fel, am văzut adevărata faţă a comunismului.
În cartea ,,Ilidia”,
care în mare parte este autobiografică, am încercat să mă
reîntorc în copilărie, tocmai poate pentru că, acum la a treia
vârstă, voiam să-mi explic mie însumi de ce am făcut ceea ce am
făcut.
Copil cu origine
nesănătoasă, am încercat cu disperare să fiu acceptat de
societatea mea, care, pe vremea aia, era şcoala primară şi atunci
când până la urmă am fost şi eu făcut pionier, nu numai că am
acceptat îndoctrinarea comunistă, ci am devenit un tânăr luptător
comunist. Această perioadă de confuzie a durat vreo trei ani, de la
vârsta de unsprezece ani şi până pe la paisprezece ani. Atunci
realitatea mi s-a arătat în toată cruzimea ei şi m-a schimbat
pentru totdeauna. Mi-a deschis ochii şi m-a forţat s-o ,,vad”
despuiată de minciună omenească. De atunci încoace, ascult
discursul ,,omului” şi îl accept doar când sunt convins că
acest discurs este sincer, fără ambiţia parvenirii şi că este
folositor umanităţii în general şi mai ales folositor acestei
planete care ne găzduieşte, printre milioanele de specii şi pe noi
oamenii. Da, cum spui, am ales calea pribegiei şi de multe ori cred
că sunt un pribeag profesionist, sunt unul care îşi tot căută
locul de odihnă şi nu-l poate găsi, până când, bag sama, odihna
eternă îl va găsi şi odihni în îmbrăţişarea ei rece. În
anul 1969, făcând parte din Echipa Naţională de Atletism, după
un concurs internaţional la Stockholm, am rămas acolo, în Suedia,
cu doar ce aveam pe mine şi vreo 150 de dolari.
După vreo cinci zile,
din întâmplare, m-am întâlnit cu un alt fugitiv din acelaşi lot,
Valeriu Raut, săritor de triplu salt. S-a mirat să mă vadă acolo,
dar mi-a destăinuit că ,,m-a bănuit” că vreau să fug din ţară,
deoarece ştiam limbi străine şi nu prea aveam de-a face cu
ceilalţi sportivi. Planuri de emigrare sau de fugă în Vest nu se
discutau pe vremea aia nici cu cei mai buni prieteni!
În
orice caz, în Suedia am reuşit
să-mi fac toate studiile şi acolo am întâlnit şi alţi români
de excelenţă: Prinţul Cantacuzino, Paul Lahovary, Magda Mantu
Ljungberg, Sergiu Celibidache şi pe Mihai Palade, când a venit la
Stockholm să primească Premiul Nobel. Eram student la medicină
atunci şi Palade ne-a ţinut o lecţie la Karolinska. Am vorbit cu
el câteva minute pe româneşte.
Tot în Suedia am început
să-mi notez gândurile şi să fiu mai ordonat cu ceea ce scriu, mai
ales acele scurte frânturi de text, pe care acum le numesc poezii.
Ciudat
că-l aminteşti pe Kierkegaard! Unul din vechii mei prieteni de când
eram student la Cluj, Adrian Arsinevici, mare sportiv şi el, are 6
dan în karate şi e stabilit la Arhus în Danemarca de prin 1973,
este cel mai bun traducător în limba română a lui Kierkegaard..
În Danemarca am ajuns
târziu, în 1996, primind un post de chirurg şef în sudul
Danemarcei. Îi sunt foarte recunoscător Danemarcei cu berea ei
bună, care m-au ajutat să fiu foarte ,,productiv” în ale
scrisului!
Gibraltarul, ca şi
probabil celelalte locuri, nu l-am ales eu, ci el m-a ales pe mine
acum vreo cinci ani şi de atunci mă tot încordez şi mă screm să
mişc Pilonii lui Hercules, mai acana, mai înspre noi. Nu plec de
aici până nu reuşesc!
Emilia Ţuţuianu: Cum
explici – pentru noi cei mai puţin iniţiaţi – cununia, armonia
transcendentală – dintre medicină (mai ales, chirurgie) şi
poezie, în întreaga ta creaţie?… România este cunoscută mai cu
seamă în Europa, dar nu numai! prin operele unor savanţi poeţi
sau savanţi filosofi (cazul unui Ştefan Lupaşco, fiind de departe
revelator!), dar sinteza dintre o lirică non-creştină şi
sapienţială şi prestaţia (praxis-chirurgicală) unei ştiinţe
(medicina) se poate întâlni mai rar. Cum explici ,,cazul”
Dimitrie Grama?
Dimitrie
Grama: Mai demult timp am observat
că lumea, mai ales doctorii încearcă cu disperare să facă nişte
legături între medicină şi alte creaţii artistice: muzică,
literatură, pictură şi sculptură. Eu nu cred că doctorii, mai
ales generaţia actuală, ar avea vreun avantaj genetic sau cultural
faţă de alte meserii, oricare ar fi ele şi, proporţional,
doctorii nu produc mai multă artă in comparaţie cu, hai să zicem
„omul de rând”. Şi dacă ne uităm cu atenţie la cei care sunt
amintiţi în istoria literaturii/artelor, sunt oameni care nu erau
numai doctori, ci erau, aşa cum erau mai toţi oamenii educaţi în
antichitate şi evul mediu: matematicieni, preoţi, fizicieni,
filozofi sau avocaţi. Cred că multe legături poezie – medicină
se fac din simplul motiv că grecii antici, ca să facă economie de
zei, l-au intitulat pe Apollo ca zeu al poeziei şi al medicinei şi
pe Pallas Athena zeiţă a poeziei dar şi a vindecării rănilor de
război. Deci este vorba de o confuzie veche…. Sunt câţiva
doctori care au excelat în vers şi proză şi pe care îi cunoaştem
doar pentru că ne-au lăsat mărturia cuvântului, gândului şi
sufletului scris. Rabelais, von Schiller, Bulgakov, Cehov si John
Keath, cel care ne spune din ţinuturile nefiinţei:
,,Here lives One
Whose Name was written
in Water”
Îmi place mult şi
Voiculescu. Îmi place foarte mult. Nu, doctorii obişnuiţi sunt
nişte tocilari, unii mai talentaţi alţii mai tăntălăi.
Obişnuiţi înainte vreme să fie ridicaţi în slăvi de
,,prostime” acum, în această eră modernă în care egalitatea
este cea care defineşte orişice, doctorii se simt neglijaţi, se
simt prost trataţi că li se acordă semnul de egalitate cu alţii,
vezi doamne, lor inferiori.
De aceea poate se
organizează în diverse mişcări ,,doctoro-culturale” şi se
expun pieţei nu ca poet sau scriitor, ci ca ,,doctor-poet”,
,,doctor-scriitor”! Cred că este vorba de nesiguranţă atunci
când încerci să expui mai mult decât este necesar.
Un doctor bun este un
doctor bun fără să fie nevoit să adauge ,,doctor violonist bun”
şi invers.
Prin anii 1975-80, fiind
prin Franţa, am auzit de Ştefan Lupaşco şi am încercat să
înţeleg filozofia lui. Ceea ce am înţeles era doar partea
matematică, ştiinţifică a ambiţiei lui de a lămuri discursul
filozofic. Bine, la fel ca majoritatea filozofilor moderni şi
Lupaşco cade pradă dialogului filozofic absurd, de neînţeles şi
până la urmă fără importanţă practică.
Vorba lui Cioran: ,,poţi
să vorbeşti mult mai multă filozofie cu orice cioban din Carpaţi
decât cu filozofii Parisului”.
În concluzie, cred că
orice fiinţă umană are caracteristicile şi talentele pe care le
poate asimila şi folosi. Sunt oameni cu ,,talente ascunse” sau cu
,,potenţial”, dar aceste însuşiri nu au nici o valoare dacă nu
sunt expuse şi criticate. Pe lângă însuşiri, cel care se expune
publicului, trebuie să aibă curaj sau niţică nebunie. În
continuare se descoperă opere-capodopere anonime. Păcat că acei
creatori nu au avut curajul să împartă atunci, în timpul vieţii,
creaţia lor cu semenii lor. Sau poate că aşa a fost mai bine
pentru ei, putând să-şi continue munca în arta lor, neconturbaţi
de părerile unora şi altora. Nu toţi caută gloria! Mediocrităţile
sunt cei mai avizi după glorie.
Eu am avut norocul să-l
întâlnesc pe Virgil Ierunca care edita ziarul „Limite” la Paris
şi el m-a încurajat să scriu şi să public.
Mai
apoi, scriitorul
nemţean, Laurian Ante mi-a adunat materialul şi ajutat să public
primele cărţi de poezii. Nu cred că fiind doctor sau chirurg am
avut o mai mare inclinaţie spre poezie sau artă ci mai curând
fascinaţia ştiinţifică, fizica şi matematica, mi-au adunat şi
cristalizat gândurile şi m-au obligat să le expun aşa cum le-am
expus.
Emilia Ţuţuianu: Cum
arată o zi din viaţa ta, Dimitrie?
Dimitrie Grama: O zi din
viaţa mea se remarcă prin nespectaculosul cotidianului urban şi
deci banalitatea preconizată lasă spaţii imense pentru surpriză
şi vis. Mă trezesc ca un automat, niciodată nu am avut nevoie de
ceas deşteptător şi cred că există şi alţii ca mine care
posedă un ceas interior programat instantaneu, programat doar de
simpla dorinţă sau necesitate de a te trezi. Fără acest ceas
poate că aş prefera să rămân în vis pentru totdeauna şi să nu
mă mai trezesc.
În
afară de munca de la spital, nu-mi fac planuri. În afară de
lucrurile legate de meserie, nu am avut vreodată ambiţia să termin
ceva ,,la termen”, să citesc, să mă documentez, sau să scriu un
anumit număr de pagini. Nu sunt disciplinat în acest sens şi am
avut mult timp o admiraţie pentru oamenii care puteau să-şi
planifice ziua şi să respecte acea planificare. Acum mi-am pierdut
admiraţia pentru astfel de oameni!
De mic copil am fost
învăţat să nu mănânc micul dejun. Primeam, de obicei, o ceaşcă
de ceai ,,rusesc” sau o cafea cu lapte, iar mai târziu, depinde de
veniturile familiei, mâncam un „corn” sau vreun covrig la
şcoală, în pauza mare. Această obişnuinţă, pe care unii o
critica că ar fi nesănătoasă, mie mi-a priit şi chiar m-a
avantajat în munca de chirurg, unde deseori eşti nevoit să-ţi
păstrezi calmul şi concentraţia mintala ore în şir, fără să
mănânci. Apoi, nu doar ore, ci zile întregi, pot să ,,ard gazul”,
fără să-mi pese că sunt nefolositor omenirii sau mie însumi.
Dacă din întâmplare
îmi vine vreo idee sau vreun gând interesant, încerc să-l notez,
chiar dacă sunt la clinică, faţă în faţă cu un pacient, sau la
restaurant. Multe idei interesante sau versuri le-am pierdut prin
diverse buzunare sau nu le-am notat crezând că o să mi le amintesc
mai târziu.
Seara mă pregătesc să
adorm şi cel mai bine adorm acum la televizor ascultând diverşi
idioţi care ne tratează pe noi de idioţi şi încearcă să ne
vândă tot felul de aiureli: propagandă politică, democraţia
americană, drepturile homosexualilor, problema palestiniană şi cea
ucraineană, educarea liberă a copiilor, ş.a.m.d.
Mă ţin treaz programele
ştiinţifice despre univers şi filmele ştiinţifico-fantastice,
filme de o naivitate clară, dar care şi acum fascinează copilul
ascuns în mine.
Mă fascinează în
continuare medicina şi mai ales genetica cu toate că, la sfatul
profesorilor de la Karolinska şi Uppsala, am fost educat/antrenat să
devin şi să profesez ca şi chirurg. M-au păcălit cu vorbe dulci;
„Dimitrie, ai mână bună şi judecată de chirurg”.
Din când în când
citesc sau recitesc anumite cărţi. Tocmai acum citesc cartea lui
Paul L. Nunez: Brain, Mind, And the Structure Of Reality şi în
paralel recitesc cărţile lui von Rezzori: Memoirs of an Anti-Semite
şi An Ermine in Czernopol.
Emilia
Ţuţuianu: Nunez trezeşte interesul prin abordarea profundă a
echilibrului între cunoaștere
și
ignoranță:
Ce știm
cu adevărat
despre noi înșine
și
universul nostru?… Un subiect interesant care nu poate fi abordat
superficial. Ce mai lecturezi, mai citeşti
poezie?
Dimitrie Grama: Citesc
rar poezie şi aproape deloc teatru.
Am lipsuri mari în
privinţa literaturii şi cu toate astea dorm bine! Cred că sunt
destul de inconştient privitor la ce şi cum este important pentru
un om de cultura. Nu sunt membru în nici o asociaţie literară sau
culturală şi deci ziua mea obişnuită este lipsită de întâlniri
importante, lipsită de „simpozioane şi prezentări”. Nu mă pot
lăuda, ca alţii că am participat la întruniri importante şi nu
prea am multă experienţă în experienţa altora.
La sfârşit de
săptămână, dacă nu mă dor prea tare spatele şi încheieturile,
mă duc să joc golf. De obicei şi Livia, soţia mea, vine cu mine.
Se supără pe mine dacă îi comentez loviturile, se supără tare,
cu toate că eu îi vreau binele fiind jucător mult mai bun.
Mi-am dat seama că nu-i
bine să comentezi strădania altcuiva, chiar dacă ai cele mai bune
intenţii…
Cam aşa îmi trec zilele
şi rog cititorul să mă scuze pentru banalitatea în care trăiesc.
Emilia Ţuţuianu: Un
prozator se exprimă prin scris ca o justificare a incursiunilor
filosofice în domeniul epic. Perpessicius consideră că romancierul
nu uită niciodată că misiunea lui este să facă faţă fiecăruia:
nenorocitul şi bogatul sunt egali în faţa condeiului său –
pentru el ţăranul are măreţia mizeriei sale, după cum bogatul
micimea ridicolului său, bogatul are pasiuni, ţăranul are nevoi.
Prin prisma profesiei, ca medic – şi încă, chirurg – ai avut
avantajul să studiezi toate ,,plăgile” societăţii în care
trăim. Să fie această incursiune în domeniul liric, o evadare?
Dimitrie Grama: Cred că-i
destul de greu de explicat cum şi de ce un om oarecare alege o
anumită formă de expresie literară. Înţeleg că pictorul sau
sculptorul încep să-şi cultive un talent evident şi anume,
reproducerea naturii şi a formelor existente. Ei pot să deseneze,
lucru greu, pentru mine aproape imposibil. O frunză, un purcel sau o
casă, dacă le desenez eu, arată cam la fel!
De
asemenea marii
compozitori, prin care muzica curge ca un izvor de o nesecată
frumuseţe! Poetul şi el, dacă este vizionar şi mai ales dacă
poate sintetiza esenţialul în câteva cuvinte, are un ,,dar”.
Cred că majoritatea
celor care scriu, fac acest lucru cu cele mai bune intenţii şi îşi
publică proza cu speranţa că împart ,,ceva” cu altcineva, cu un
străin oarecare şi de asemenea cred că majoritatea celor care
scriu găsesc oameni care le apreciază rândurile, găsesc adepţi.
Chiar dacă un singur cititor te ,,descoperă” şi te citeşte
astăzi, cine poate să prevadă ce se va întâmpla mâine?
Pe van Gogh nu l-a
,,descoperit” şi nu l-a cumpărat nimeni în timpul vieţii şi
totuşi ce păcat şi pierdere ar fi fost dacă el nu persevera….?!
De
mic copil am asistat la un „dialog” filozofic,
întreţinut de tatăl meu cu fratele lui. Nu am înţeles multe
atunci, la fel cum numai în parte înţeleg acum ce vreau să spună
diverşi şcolari pretenţioşi, care în tratate grele încearcă să
încurce şi să complice lucrurile, numind această activitate
filozofie.
Perpessicius nu poate fi
luat în serios! El confunda ţăranul cu nevoia-măreţia şi
bogatul cu pasiunea şi micimea, dar ce te poţi aştepta de la unul
care confunda mereu noţiunile: legionar – comunist, etc. Cred că
a fost un bun comerciant, un om care s-a orientat şi s-a adaptat
,,pieţei”. A ştiut să se vândă bine!
Apoi mai cred că
majoritatea oamenilor experimentează cu „Evadarea”, care
bine-nţeles face atunci parte din cotidianul fiecărui individ şi
poate că nu este o ,,evadare”, ci mai degrabă o regăsire, o
re-întregire. Experienţa mea de doctor şi de chirurg cred că m-a
învăţat să fiu atent la om şi la nevoile lui. Să-l iau în
serios şi să încerc să-l înţeleg şi atunci când, din cauza
bolii, devine agresiv în neputinţa lui, dar şi atunci când,
scăpat de belea, hiperbolizează meritul doctorului.
S-ar putea ca, fără
să-mi dau seama, experienţa mea de doctor să mă fi ajutat să
judec anumite personalităţi, dar acest lucru nu prea l-am folosit
în ceea ce scriu. Eu, după cum poate ai observat, scriu poezie
simplă, proză simplă, fără personaje complicate psihic sau
social.
De multe ori mă întreb
dacă nu cumva această cunoaştere a omului, de la măruntaie până
la ochii frumoşi şi schizofrenie, mai mult mă încurcă decât să
mă ajute. Cumva parcă complică lucrurile şi eu încerc să le
desluşesc.
Emilia Ţuţuianu: Atunci
când îţi mărturiseşti afinităţi literare cu Borges şi Jimenez
ori Aleixandre, nu crezi că nutreşti şi ceva înrudit cu universul
(şi limbajul chiar) unui Saramago (bineînţeles, pe urmele unor
Kafka şi Camus?) În această situaţie, nu te-ai depărtat prea
mult de un Urmuz, sau, mai aproape, de Marin Preda?
Dimitrie
Grama: Afinităţile mele literare cu Borges, Jimenez sau Aleixandre,
cred că se bazează pe interpretarea pe care eu, ca şi cititor, o
dau versurilor
sau prozei acestor creatori.
Poate că o mare parte
din ceea ce asimilăm şi, în parte „copiem” din operele
înaintaşilor, corespunde cu o imaginaţie similară, cu un model de
gândire aparte şi un simbolism deja acceptat şi de unii şi de
alţii.
Versurile
mele,
nu se aseamănă aproape deloc cu cele ale lui Borges, Jimenez sau
Aleixandre şi cu toate astea, cred că suntem apropiaţi în
„filozofia” textului, în răspunderea faţă de cuvântul expus.
Ai dreptate atunci când
aminteşti „universalitatea limbajului şi a expresiei literare”,
deoarece majoritatea celor care scriu, combină o inspiraţie
proprie, caracteristic individuală cu cunoştinţe mai vechi, cu
frânturi de text şi vers ale unor înaintaşi care, vrând-nevrând,
ne-au influenţat şi chiar aş avea curajul să susţin, ne-au
forţat să le urmăm calea. În fiecare din noi este ascuns şi
puţin Homer şi puţin Ovidiu şi puţin Shakespeare, Cervantes,
Dostoievski, Creangă, Eminescu sau Sorescu.
Camus
este unul din dascălii mei preferaţi, nu atât în ceea ce priveşte
nuvela în sine, ci în profunzimea şi seriozitatea cu care te
priveşti pe tine însuţi în contextul ideii şi cel al existenţei
umane. La fel şi Kafka sau Urmuz, care in absurditatea textului,
introduc „omul” care, în fond, creează orişice absurditate.
Pe Marin Preda l-am
citit demult, în adolescenţă, atunci când literatura nu avea mare
importanţă pentru mine. Îmi aduc aminte vag de „Moromeţii”
lui, dar am impresia, că pe lângă proza chinuită, fiind supusă
unor reguli de constrângere şi de cenzură, Marin Preda a fost un
reprezentant demn al literaturii române din acea perioadă.
Vezi, eu nu mă pot
lăuda, ca mulţi alţii, că am început să citesc şi să scriu
deja din pruncie şi nici nu am la îndemână „şabloane” pe
care unii le folosesc excesiv, cum ar fi: ” Am citit de mic copil
tot ce mi-a căzut în mână şi graţie profului cutare de limba
română, am fost stimulat să scriu şi texte şi versuri şi teatru
şi romane şi, şi, şi…..”.
Nu,
eu am fost clasat ca mediocru la limba română, mai ales la liceu,
şi la scurt timp după terminarea liceului, am părăsit ţara.
Limba în care eu scriu este o limbă pe care mi-o amintesc,
câteodată mai uşor, câteodată mai greu şi de aceea mi-a luat
mult timp până am „debutat”, primele versuri fiind publicate
abia în 1985 de Virgil Ierunca, când aveam
aproape 40 de ani.
Deci, nu m-aş mira prea
tare, dacă cineva descoperă în versul sau textul meu afinităţi
cu Borges, Urmuz, Creangă, Camus, Dante Aligheri sau Stănescu,
pentru că nu pretind nici o exclusivitate sau totală originalitate
şi sunt mândru că am putut înţelege şi reda, poate în altă
formă, puţin mai personală, frânturi din gândurile sau
simţămintele unor înaintaşi iluştri.
Cred că marea majoritate
suntem influenţaţi unii de alţii. Există şi excepţii, creatori
care pretind că sunt inspiraţi doar de muze divine, dar de obicei
acei creatori sunt analfabeţi şi înfiinţează religii.
Emilia Ţuţuianu: În
literatura română, din timpul nostru istoric, atât de politizat,
vezi posibilă, la noi (după Al. Soljeniţîn, Paul Goma ş.a.) o
proză-poetică, de elevaţie filosofică, în stare să respingă
(fie şi liric!): minciuna, lăcomia, corupţia, diversiunea şi
delaţiunea, trădarea şi protecţia politică?
Dimitrie Grama: Sunt
convins că România are multe talente culturale şi are o tradiţie
sănătoasă în literatură. Nu pun aici la socoteală, perioada
socialist-comunistă de întunecime, dar chiar şi atunci au apărut
şi s-au dezvoltat talente de excepţie ca Sorescu sau Stănescu şi
chiar controversatul Păunescu şi probabil mulţi alţii pe care eu
nu-i ştiu.
În legătura mea
literară cu ţara, sunt foarte impresionat de Adrian Alui Gheorghe,
poet şi prozator autentic, o voce importantă în acea ţară la ora
actuală, acum când intelectualul român încă bâjbâie în ceaţa
post-comunistă şi este în continuare „timorat” de vechea
gardă, de vechea gaşcă fost comunistă, acum
naţionalist-patriotică.
Cred că cu timpul mulţi
impostori, oameni fără caracter şi mai ales lipsiţi de talent,
dar ridicaţi în slăvi de o noua nomenclatură coruptă şi
incompetentă, vor fi înlocuiţi de adevăratele talente care
aşteaptă să dispară odată mucegaiul ăla care acoperă şi
înăbuşă adevărata cultură românească.
În proza şi versul lui
Alui Gheorghe văd talent, văd decenţă umană, văd o perspectivă
de viitor. Undeva suntem fraţi de cruce în gândire şi expunere şi
asta mă bucură şi îmi dă speranţe.
Probabil că vor mai dura
vreo cincisprezece-douăzeci de ani, de literatură şi cultură
obscură, servilă unor interese politice sau financiare sau altfel
spus, cred că România culturală se va lupta cu o perioadă, sper
cât mai scurtă, de literatură mediocră sau chiar slabă, proastă.
Acest lucru va dispărea odată cu troglodiţii, corupţii, foştii
comunişti care în continuare au monopol la „cultură”.
Nu-mi permit, de aici de
unde sunt, să dau sfaturi, dar cred că este foarte important ca
intelectualitatea decentă română, care are ca prim interes
promovarea unei culturi sănătoase să se ,,găsească”, să se
sprijine unii pe alţii şi mai ales să fie ,,dascăli buni celor
care acum cresc şi se formează ca intelectuali”.
Doar aşa se poate scăpa
de o cultură şi literatură bazate pe „minciună, lăcomie,
corupţie, diversiune şi protecţie politică”.
Ţara Românească are
nevoie de dascăli buni în toate domeniile vieţii publice, dar mai
ales în cel al culturii, care este motorul genetic al unei societăţi
sănătoase.
Emilia Ţuţuianu: O
întrebare îmi stăruie în minte: Cum s-ar fi auzit în limba
daneză, metafore atât de inedite precum: ,,pasărea melancoliei”,
,,făptura cuvântului”, explozie ontologică”, ,,râsu-plânsu”,
,,umbra gândului”? Crezi că minunile poeziei (şi limbii) noastre
pot fi translatate cu uşurinţă şi în alte limbi, mai ales în
limbile nordice?
Dimitrie Grama: Nordicii,
în general, sunt foarte poetici şi limbile nordice sunt şi destul
de „sentimentale” şi destul de abstracte, încât aproape
orişice ar putea fi tradus şi asimilat de daneză, suedeză,
norvegiană sau islandeză.
Ioan Grigorescu, fostul
cineast, poliglot şi scriitor român, entuziast cititor al poeziei
mele „scurte”, a crezut puternic că versurile mele se pretează
foarte bine traducerii în alte limbi. Probabil că dacă mai trăia,
s-ar fi străduit în această direcţie, dar el mort, eu
diasporean…Am citit câţiva poeţi români actuali traduşi şi
expuşi Vestului ca virtuoşi, dar ori traducerile au fost de proastă
calitate, ori poeţii slabi, pentru că impresia pe care mi-au
făcut-o acele „opere” a fost deplorabilă. Multe texte de mare
vulgaritate, greoaie în metaforă (dacă exista vreo metaforă) şi
mai ales fără miez, fără noimă, fără inimă. Vorbesc aici de
traduceri şi nu de textul original, care sper, spre binele
creatorului, să fie mult mai interesant şi mai bun.
Cred că există o mână
de „poeţi ai curţii”, care continuă „tradiţia” comunistă
în post-comunism şi sunt susţinuţi puternic de cei care acum
încearcă să-şi ascundă trecutul şi să-şi construiască un
viitor promovându-şi slugile.
Din păcate, există încă
multă prostituţie culturală în România şi eu înţeleg foarte
bine de ce acest fenomen este posibil, dar cum am mai spus, sunt
convins că această perioadă de vreo 50 de ani, reprezintă o formă
de tranziţie, de metamorfoză, din „vierme” în fluture.
Aleşi cu grijă şi
răspundere, poeţi şi scriitori români din ţară dar şi din
diaspora ar putea să fie traduşi bine şi ar putea avea succes
literar în ţările scandinave şi în restul lumii.
Emilia
Ţuţuianu: Cum ar putea înţelege nordicul (în Europa) problemele
de care se loveşte, astăzi, România: corupţia, diversiunea
(noaptea minţii), impostura (în plan axiologic sinonim cu
răsturnarea ierarhiei valorice), nepotismul politic ?
Dimitrie
Grama:
Bine-nţeles că toate aceste „fenomene sociale”: corupţia,
imoralitatea, nepotismul, etc. există şi în societăţile din
Nordul Europei, dar oricum există o mare diferenţă de atitudine şi
responsabilitate. Pe când în Sudul Europei nepotismul, şmecheria
şi iresponsabilitatea, fac parte din activităţile cotidiene
curente şi sunt acceptate de toate păturile sociale şi politice,
ca un „armament” pentru succes, în ţările nordice, aceste
atribute fac parte din Codul Penal.
De multe ori am auzit
români, chiar şi aici în străinătate, comentând diverşi
parveniţi sau criminali social – politici atribuindu-le
caracteristici, în mentalitatea lor, „pozitive”: „Ce vrei
domnule, s-a învârtit, a fost deştept!”
Deci adânc în concepţia
românului Şmecheria este pusă la egalitate cu
Deşteptăciunea/Inteligenţa şi omul imoral care foloseşte tot
felul de trucuri murdare ca să parvină, este deştept!!!
Mai la început, mă
revoltam şi aceşti oameni „normali” mă întrebau foarte
serios: „Lasă-mă domnule în pace, parcă D-ta dacă aveai
posibilităţile alea, nu făceai la fel?”
Ei, bine, eu nu făceam
la fel, pentru ca „sa fac la fel”, însemna să mint, să fur, să
distrug alţi oameni, etc. şi n-am fost niciodată antrenat în
acest sens.
Lumea din ţările
nordice ştiu că există corupţie în România, dar ei ştiu lucrul
acesta aşa, în teorie, dar nu sunt capabili să-şi imagineze
amploarea corupţiei de care suferă acea ţară. Pentru ei este de
neimaginat că un ales al poporului este hoţ, fură avutul poporului
şi prins la furt, este iertat! Nu pot să-şi imagineze ca un Prim
Ministru îşi pune gagica sau sora sau fiica în diverse posturi
grele prin ministere sau pe la ambasade. Etc. Etc. Etc.
Aici iresponsabilitatea
politică, furtul, minciuna şi în general corupţia oricărui
demnitar este aspru pedepsită. Un om compromis din punct de vedere
moral, nu poate face cariera politică şi probabil că nu poate
funcţiona nici ca portar la Primărie.
În principiu, Nordicul
poate să-şi creeze o imagine mintala a Corupţiei , dar în
realitate nu înţelege nimic. Pus în direct contact cu „cotidianul
românesc”, face scurt circuit cerebral şi exclamă: „Aşa Ceva
Nu Există!”
Emilia Ţuţuianu:
Asistăm la o schimbare în ce priveşte criteriile de apreciere a
artei. A existat o artă păgână, care a fost căutată în umbre,
mistere, aspiraţie şi infinit, într-un cuvânt: melancolie şi o
artă creştină. Acum romantismul este exclusivist şi exagerat.
Într-un vers care m-a fascinat afirmi:
,,la moarte, voi cădea
din vise, de memorii
din viaţă şi din
fotografii.
La moarte, numai moartea
o voi lua cu mine
în pumnii strânşi
închişi”.
Un scriitor, Mateiu I
.Caragiale – mai puţin cunoscut, din păcate – ne-a lăsat o
valoroasă observaţie de inspiraţie proustiniană, un mare adevăr
psihologic: ,,imaginile ce le păstrăm despre semeni sunt alcătuite
dintr-o serie de clişee parţiale şi moartea nu le eclipsează pe
toate deodată”. Putem spune că în poezie există o lume ideală
împăcată, unită, în care se liniştesc discordanţele realităţii
şi durerile pământului?
Dimitrie Grama: Arta şi
Cultura s-au schimbat mult de-a lungul veacurilor şi probabil că
acest dinamism va continua şi în viitor. Noi, oamenii, putem să
avem mai multă înţelegere şi afecţiune pentru o anumită formă
de expresie, pentru un anumit stil şi acest lucru este normal şi
face parte din selecţiile atât conştiente, cât şi inconştiente
pe care, presupun, le facem ca să ne simţim bine. Şi mie îmi
place mai mult „romantismul” clasic, aşa cum îmi place şi
muzica clasică armonioasă, dar apreciez mult şi proza sau teatrul
absurd. Sunt de asemenea fascinat de evoluţia tehnică, sunt
fascinat de acel viitor în care voi fi jumătate om, jumătate
maşină. Care parte din acest organism simbiotic va crea? Fiecare cu
arta lui, sau vor colabora, sau şi una şi alta?
Această atitudine
indulgentă faţă de diversele curente, nu mă face să fiu imun la
tâmpenie sau la extrema vulgaritate.
Oskar Wilde a spus că:
„tot ce este scris şi publicat, este făcut cu cele mai bune
intenţii” şi sunt de acord cu el, dar acest lucru nu mă obligă
să accept totul sau să-mi placă totul în aceiaşi măsură.
Vezi,
dragă Emilia, eu sunt un romantic şi mare parte din poeziile mele,
cu toate că sunt
scurte, sunt romantice. Dialoguri cu dumnezei, şoapte de iubire,
prietenia, iarba, păsările şi lacul, dar şi relaţia cu
actualitatea şi cu eternitatea.
,,La
moarte numai Noaptea
o voi lua cu mine
În
pumnii strâns închişi”…Ca
să vă las vouă Lumina!
Poezia, zic eu, este un
act de ,,descărcare”, aproape instantaneu, care se produce atunci
când eşti plin de cuvinte care „spun ceva”, cuvinte care se
potrivesc aşa de bine unul cu altul că aproape că au sens şi
luate doar două – câte – două la o poezie pe care o aştern pe
hârtie, nu prea am ce să schimb, nu vreau s-o fac mai frumoasă sau
mai interesantă decât este. Pentru mine sau pentru demonii mei am
scris-o şi dacă cititorului nu-i place şi ar vrea s-o schimbe,
însemnă doar că eu şi acel cititor nu avem aceleaşi forme de
expresie şi de înţelegere. Nimic rău în asta! Dar de aceea cred
că în poezie nu poate fi redată doar o lume ideală, împăcată
şi unită. Lumea poeziei este nemărginită, atât în conflicte,
durere şi mizerie, cât şi în înţelegere, compasiune şi
fericire. Şi aceste sentimente îl bântuie atât pe poet cât şi
pe cititor.
Eternitatea şi Moartea,
reprezintă pentru mine, cei mai buni sfătuitori.
O
poezie
în care magia instantaneului este şlefuită prea tare, nu mai este
poezie!Emilia Ţuţuianu: Într-un articol intitulat Omul, maşina şi
societatea modernă, ,,devoalezi” în cuvinte pline de realism
dialogul care există între lumea interioară şi cea exterioară,
strădania umană de a atinge o ,,conştiinţă” un spirit elevat…
articol ce m-a impresionat profund şi mărturisesc că l-am aprobat
în totalitate. În multe articole publicate în revista Neamul
Românesc militezi pentru normalizarea vieţii societăţii
româneşti. Cum vezi evoluţia României? Cum vezi viitorul artei,
poeziei, culturii româneşti, într-o lume pândită, marcată de
pericolele kitsch-ului, ale non-artei, implicit non-valorii şi
inautenticităţii axiologice?
Dimitrie Grama: În
serialul de eseuri Omul – Maşină, am încercat să-mi expun parte
din propria filozofie, nu pentru a instrui, a educa pe altcineva, ci
pentru a mă înţelege pe mine. În esenţă, textele acelea, sunt
nişte mărturisiri intime, care, probabil, nu au mare importanţă
pentru semenii noştri, dacă nu sunt, aşa cum tu eşti, pe aceiaşi
lungime de undă.
Fiinţa umană îşi dă
prea multă importanţă şi vorbeşte, în mod serios, pe ton grav,
despre lucruri pe care nu le posedă sau nu le înţelege, printre
care este şi ,,conştiinţa”. O grămadă de filozofi au scris mii
de pagini de texte greoaie despre acest lucru. Şi de ce sunt aceste
texte greoaie şi de neînţeles? Pentru că acei filozofi habar nu
aveau despre ceea ce vorbeau. Păcat; oamenii, în naivitatea lor
naturală, îi iau în serios! În concluzie şi pe bună dreptate,
nici eu nu mă pot aştepta să fiu luat în serios de semenii mei!
Privitor la evoluţia
României, cu tot scepticismul care, în general, mă caracterizează,
sunt totuşi optimist. Sau aşa vreau să fiu, pentru că iubesc ţara
aia cu nenorociţii ăia de români, şmecheri şi deştepţi, umili
şi proşti, hoţi şi generoşi, răi şi buni.
Sunt optimist tocmai
pentru că există această varietate umană care poate naşte cele
mai formidabile lichele dar şi cei mai inspiraţi poeţi sau
matematicieni!
Uite neamţul: e unu şi
unu, toţi îndemânateci, toţi capabili să facă şuruburi
perfecte, sau să meargă cot la cot şi la ordin să tragă perfect
cu mitraliera! Este ordonat neamţul şi ascultător, atât de
ascultător că poate să ne extermine pe toţi, fără să-i pară
rău.
Nu
are inima
românului! De aceea cred că România are o şansă să se ridice în
viitor, chiar dacă acest viitor este mai îndepărtat în timp şi
generaţia noastră nu-l va mai prinde. Vor trece încă vreo 50 de
ani până când ordinea social-politică va fi alta, bazată pe
principii mai sănătoase.
România ar trebui să
încurajeze ,,satul şi ţăranul” român şi să-şi bazeze o mare
parte din economie pe agricultură şi pe natura frumoasă şi
sălbatică.
Toate culturile lumii
sunt ameninţate de ,,modernism şi superficialitate” şi România
nu face excepţie. Oricum ar trebui să existe un echilibru între
valori. Prea multă vulgaritate şi superficialitate expusă atât în
mass-media cât şi cultural va duce bine-nţeles la dispariţia
multor valori cunoscute de noi acum, dar sunt convins că întotdeauna
vor fi şi alţii, deosebiţi, sensibili şi cu o gândire şi
imaginaţie ,,clasică” şi aceştia vor duce mai departe arta şi
cultura adevărată. Cred că mai curând ,,manelismele” şi alte
teribilisme vor fi vulnerabile în timp şi vor risca să dispară.
Arta
şi
cultura adevărată se vor schimba, dar nu vor dispărea atâta timp
cât se nasc oameni ca noi.
Emilia Ţuţuianu: Mai
există punţi spirituale între ,,lectura românească” şi cea
,,străină”?
Dimitrie Grama: Cum am
amintit mai înainte, eu nu aparţin nici unei instituţii culturale
sau vreunui grup cu interes de contact sau promovare a relaţiilor
culturale şi de aceea nu sunt destul de angajat în acest domeniu,
cel al ,,legăturilor” spirituale sau culturale între Occident şi
România, dar sincer, cred că există punţi spirituale între toate
culturile lumii.
Lectura românească şi
cea străină au un numitor comun: creatorul şi cititorul care, şi
unul şi altul, folosesc acelaşi vocabular, aceleaşi cuvinte scrise
poate cu semne diferite, dar care au toate acelaşi înţeles.
Nu prea văd în librării
sau biblioteci scriitori sau poeţi români, în afară de Cioran,
Eliade sau Ionesco, dar ei fac parte din vechea gardă de oameni de
cultură română formaţi în diaspora, aşa cum au fost şi Tzara,
Enescu, Brâncuşi, Racoviţă şi alţii.
Păcat că instituţiile
culturale din ţară nu sunt interesate să promoveze cultura română,
care ar putea avea succes aici în Vest. Bănuiesc că cei de la
,,cultură” sunt puşi acolo pe bază de cine ştie ce ,,merite”
şi fac şi ei ce pot la îndemnul şi sub controlul altor tipi care
nu au nici un interes să promoveze o adevărată cultură românească
sau pur şi simplu nu se pricep la cultură.
Emilia Ţuţuianu: Ce
personalităţi marcante ai cunoscut şi care ar fi prieteniile tale
literare şi nu numai?
Dimitrie Grama: Greu de
spus. Am întâlnit mulţi oameni interesanţi şi poate că cei care
m-au impresionat cel mai mult, nu au fost neapărat ,,personalităţi
recunoscute” pe plan naţional sau internaţional.
Ar
trebui să-mi amintesc toţi dascălii, începând cu şcoala primară
şi terminând cu profesorii de la Institutul de Medicină Karolinska
şi Uppsala, care dintr-un copil, tânăr necopt, iresponsabil şi
flegmatic, au reuşit să educe în disciplină un sportiv de
performanţă şi un profesionist, cu mici excepţii, destul de
responsabil. Toţi aceşti oameni, cenuşii şi neremarcaţi,
reprezintă pentru mine o valoare de nepreţuit şi le sunt etern
recunoscător.
La Stockholm am legat, cu
toată diferenţa de vârstă, o relaţie prietenoasă cu Paul
Lahovary. Apoi mai târziu am corespondat şi l-am cunoscut pe Virgil
Ierunca, care a fost primul român care m-a încurajat şi mi-a
publicat versuri în ,,Limite”, publicaţia lui de la Paris. El
mi-a spus că ceea ce eu scriu îi aduce aminte de Blaga, lucru cu
care nu am prea fost de acord, deoarece şi ,,filozofia” şi poezia
mea sunt diferite de Blaga, dar m-am simţit flatat de comparaţie.
Tot la Paris l-am
întâlnit şi pe Cioran, care pe vremea aceea, vorbesc de anii
1984-85, începuse deja să fie marcat de senilitate prematură. I-am
citit cu multă plăcere toate cărţile şi îl simt aproape de
sufletul meu, cu toate că nu am avut ocazia să petrecem timp
împreună.
L-am cunoscut foarte bine
şi apreciat enorm pe Ioan Grigorescu. O adevărată enciclopedie,
entuziast, sportiv şi mai ales un adevărat patriot român. În vara
anului 2004 sau 2005 l-am întâlnit, la Cambridge, unde el făcea un
episod din ,,Spectacolul Lumii” cu Barbu Călinescu, fiul fostului
premier al României Armand Călinescu. Am aflat multe atunci de la
Barbu Călinescu despre perioada legionară din România şi am mai
aflat că România i-a retrocedat fostul conac al tatălui său. Mi
l-a arătat în poze. Destul de modest şi destul de ruinat şi
săracul Barbu, trecut de 70 de ani, nu ştia ce să facă cu el şi
se gândea să-l doneze comunei aceleia din Valahia.
În România am un
prieten şi îndrumător în Adrian Alui Gheorghe, pe care nu mai
este necesar să-l introduc şi de asemenea colaborez cu George Anca.
Mai demult, acum câţiva
ani am colaborat cu mai mulţi intelectuali şi scriitori din
România, dar unii au murit şi cu mulţi alţii nu mai am contact,
decât întâmplător.
Recent
mi-am reîntâlnit un fost coleg de liceu, care trăieşte de vreo 22
de ani în Singapore, Valeriu Sepi, pictor de valoare şi un om de
caracter deosebit.
Astfel de întâlniri mă
bucură şi mă fac să-mi păstrez optimismul pentru România şi
români.
În rest, nu mă prea
străduiesc să am ,,prieteni literari”, deoarece pentru mine
scrisul este o activitate complet privată. Mai ales poezia este.
Moldova,
mai ales Piatra Neamţ-ul şi poate chiar şi Romanul, într-un fel,
m-au ,,înfiat” şi am mult mai multe legături culturale cu
moldovenii decât cu bănăţenii sau reşiţenii şi adevărul este
că mă simt mult mai bine printre cărturarii moldoveni şi nu duc
lipsa celor de pe malurile Bârzavei.
Emilia Ţuţuianu:
Inspiraţia unor poeţi contemporani nu porneşte din inimă, din
credinţă, porneşte din închipuirea lor. Nu este un crez, ci un
motiv artistic. Scopul este mutarea supranaturalului în imaginaţie
şi naturalizarea lui. ,,Aţi greşit – poteca din mine, nu duce
nicăieri” ne mărturiseşti într-un vers. Este un sentiment
rătăcit printre valurile unei imagini agitate? De altfel, prof.
Mihai Rădulescu – un prieten apropiat sufletului tău – subscria
acestei trăiri…
Dimitrie Grama: Nu ştiu
care sunt căile de inspiraţie ale celor care scriu poezie, dar sunt
sigur că există poeţi şi mai ales epigramişti, care folosesc
ritmul şi rima ca un fel de cuvinte încrucişate. Cineva mi-a spus
că există şi un ,,dicţionar de rime”! Interesant, atunci poezia
şi chiar nuvela se pot construi ca un castel de ,,lego”, lucru
care poate că ar merita mai multă atenţie, dar nu-i stilul meu
şi-s prea bătrân să mă mai schimb.
Stilul
meu este surpriza gândului, a ideii, apoi tăcerea care urmează,
spaima că totul dispare în nefiinţa care-s eu atunci. Scriu cu
mintea, cu inima, cu amândouă sau doar adun din văzduh şoapte pe
care alţii le-au pierdut de pe buze atunci când delirau iubire,
credinţă, frumuseţe sau non-sens? Nu, nu ştiu, aştept
ghilotinarea…
Da, într-adevăr
,,poteca din mine, nu duce nicăieri” şi de aceea eu îndrum
adeptul/cititorul, să nu păşească ,,în mine” sau exact pe
urmele mele, pentru că mi-este frică că nu va găsi nimic
folositor pentru el. Mi-e teamă că, în loc să-i fiu de folos, îl
dezamăgesc, îl golesc de propria lui valoare.
Mihai Rădulescu şi
prietenul lui Boris David au înţeles acest lucru şi eu le sunt
recunoscător pentru asta.
Emilia Ţuţuianu: Nu
l-am cunoscut pe Mihai Rădulescu, dar m-a fascinat personalitatea
lui. Discuţii lungi, profunde cu bunul meu prieten Boris David, m-a
făcut să îl ,,descopăr” şi să îl apreciez mult pentru
erudiţia şi obiectivitatea scrierilor sale. Majoritatea
scriitorilor de azi se inspiră din actualitate şi transcriu cronica
zilei sau a epocii din care fac parte. Dar în acelaşi timp, oameni
geniali, ca: Dante, Beethoven, Pascal au reuşit să clădească o
lume imaginară pe care orbul o vede şi surdul o aude. Profunzimea
poeziilor tale ar putea constitui pe viitor şi un debut într-o lume
epico-lirică?
Dimitrie Grama:
Majoritatea scriitorilor se bazează pe succes şi au tras învăţătura
că lumea apreciază ,,banalitatea cotidianului” şi vrea să
citească şi să recitească ,,ceva” care îi aduce aminte de ea
însăşi sau ,,aventuri” în care şi omul obişnuit de pe stradă,
ar fi un posibil erou principal.
Toţi folosesc acest
trucaj de promovare şi succes care este răsplătit economic.
O armată de ,,agenţi
culturali” sunt angajaţi tocmai ca să promoveze un sistem anume,
sistem profitabil şi aceşti agenţi se numesc, critici de artă şi
literatură.
O meserie interesantă,
de multe ori bănoasă, profesată de oameni care, în marea
majoritate a cazurilor, nu produc nimic. Absolut nimic, deoarece
,,critica” produsă de un individ oarecare, fără importanţă
dacă-i şcolit sau nu, reprezintă doar o opinie individuală, din
milioanele de opinii posibile.
Nu este de mirare că
multă literatură este un fel de ,,producţie în masă”. Romanele
poliţiste sunt la modă, misterele lui Da Vinci sunt la modă,
cronicile de familie sunt la modă, memoriile fotbaliştilor sunt la
modă, precum şi bârfa de toate felurile. Dar asta-i literatura pe
care o ,,cere” societatea, cititorul obişnuit şi atunci ce şansă
are Dante, Cervantes, Borges sau Dostoievski? Câţi ascultă Bach
sau Beethoven şi câţi ascultă Madonna sau manele?
Cât despre ceea ce scriu
eu, ce să zic? Poate că tocmai profunzimea, filozofia ascunsă în
fiecare rând, sperie şi alungă cititorul care vrea spectacol
simplu, vers pe care să-l citească îngânând cuvintele:
lip-tip-rip, nic-bit-sit….şi apoi să le uite ca şi când nici nu
ar fi existat.
Poate că asta-i menirea
cuvântului scris. Poate că doar cuvintele pe care ni le putem aduce
aminte oricând, au adevărată valoare.
Am planuri de viitor, am
planuri mari, dar ştiu că de obicei rămân la stadiul de plan şi
doar lucrări neînsemnate, nesemnificative văd lumina zilei şi
întunericul literei tipărite.
Şi poate că-i mai bine
aşa. Celebritatea e greu de dus şi mi-e teamă că dacă ajung
celebru mă apuc de băut ca Nichita Stănescu!
Emilia Ţuţuianu:
,,Voi lua cu mine noaptea”: crezi că încercarea ta de a ne
elibera, pe noi cei rămaşi în ţară, de noaptea post-comunistă,
ce ne acoperă încă, ar avea sorţi de izbândă?
Dimitrie Grama: Sunt
convins că efortul meu, suplinit de efortul sutelor şi miilor de
români adevăraţi, va avea toate şansele să scoată ţara din
confuzia în care se zbate la ora actuală. Multe din poeziile şi
eseurile scrise de mine ar putea fi folosite ca sursă de inspiraţie
în această privinţă, dar cel mai important factor este abnegaţia
şi perseverenţa românilor ,,autohtoni”, a acelora care, acolo,
zi de zi, se luptă cu demonii trecutului.
Ştiu
că nu este uşor şi ştiu că nu este de ajuns să te revolţi
numai în cercul tău restrâns, în care de obicei sunt oameni care
împart aceleaşi idei şi principii, ci lupta pentru adevărata
democraţie trebuie dusă de toţi cei care se consideră
,,responsabili” faţă de ţară şi popor. Există exemple în
acest sens şi în istoria românilor, începând cu Gheorghe Doja,
Tudor Vladimirescu, intelectualii de la 1848 şi terminând
cu cei care au murit schingiuiți
la Doftana sau la Canal.
Intelectualul român are
o mare răspundere şi nu poate să se ascundă după scuze futile.
El este ,,dascălul” generaţiilor viitoare şi chiar dacă se
simte singur şi timorat de cei de la putere, trebuie să găsească
curaj şi „fraţi de arme” şi să lupte pentru ca vocea lui să
fie auzită şi să lupte pentru o societate cu care să se
mândrească.
Unii intelectuali români
mi-au spus că pentru mine-i uşor să fiu „combatant”, să
critic şi să incriminez ,,Puterea”, fiind acolo unde sunt,
departe şi cu „burta plină”, pe când cei rămaşi acasă sunt
nevoiţi să se „prostitueze” cu Puterea, ca să mănânce şi ei
o pită mai bună.
Această atitudine a
intelectualului român mă pune pe gânduri şi este extrem de
demoralizantă, deoarece în ea se ascunde acea acceptare a
iresponsabilităţii, corupţiei, şmecheriei.
Eu
cred că românii au armele necesare cu care să lupte împotriva
actualei orânduiri dar,
ori nu ştiu cum să folosească, ori nu vor să folosească aceste
arme.
Poate că pentru mulţi
oameni, e mult mai comod să lingă în fund diverşi tipi,
indiferent cât de murdar e fundul ălora, decât să accepte lipsuri
materiale. Eu nu sunt construit aşa şi de aceea toţi care m-au
cunoscut chiar înainte de a pleca din România, ştiu că dacă
rămâneam acolo, ajungeam ori la casa de nebuni, ori la puşcărie,
dacă nu reuşeam să încep o revoluţie şi să schimb ordinea de
atunci. Noroc că mi-am dat seama la timp că în 1968-69 nu puteai
să schimbi nimic în Estul Europei şi noroc că am putut fugi de
acolo, altfel cred că acest dialog nu ar fi fost posibil, decât cu
un Dimitrie din mormânt.
Şi totuşi, aşa cum
m-am exprimat de multe ori, eu sunt optimist şi vreau să cred că
românii şi România vor avea parte de o soartă mult mai bună în
viitor. Sper din toată inima să am dreptate şi sper să pot ajuta
cât se poate de mult ca această speranţă să fie îndeplinită.
Emilia Ţuţuianu:
Parcursul vieţii tale, cu evoluţiile scandinave, engleze, iberice,
sau franceze ar putea foarte bine constitui subiectul unui roman.
Te-ai gândit să ne destăinui câte ceva din civilizaţia
occidentală, aşa cum ai simţit-o, într-o posibilă epopee epică?
Dimitrie Grama: Am avut
parte de mult noroc în viaţă şi viaţa mi-a fost un dascăl bun,
care m-a învăţat multe. De asemenea am avut posibilitatea să văd
şi să trăiesc în alte societăţi şi să mă adaptez altor
tradiţii. Am întâlnit atât ,,oameni de excepţie”, cât şi
mulţi ,,oameni obişnuiţi” şi am învăţat multe şi de la unii
şi de la alţii.
M-am gândit şi eu să
aştern pe hârtie experienţa şi trăirile mele de o viaţă, dar
sunt încă prea tânăr! Mai aştept, pentru că nu vreau să
jignesc pe nimeni încă în viaţă expunându-i criticii masei de
cititori care, după cum bine ştii, se omoară ca să-mi citească
opera!
Emilia Ţuţuianu: Ce
alte pasiuni în afară de chirurgie, poezie şi golf ai, ce iţi mai
place să faci, ce ne poţi spune despre, să zicem, salvarea
pădurilor sau poluare, protecţia naturii, sunt destule problemele
omenirii în acest început de secol XXI; care e atitudinea ta faţă
de acestea? Îmi poţi spune câte ceva despre proiectele, planurile
tale de viitor profesionale, literare?
Dimitrie Grama: Am fost
şi sunt încă fascinat de ştiinţă, mai ales de fizica teoretică,
cosmologie şi genetică. Îmi aduc aminte că, în anii 1950-60,
oamenii de ştiinţă deosebiţi, poeţii mari, filozofii şi
compozitorii erau numiţi genii. Se vorbea atunci despre Da Vinci,
Galileo Galilei, Copernic, Newton, Planck, Bohr şi Einstein, se
vorbea despre Shakespeare, Puşkin, Dostoievski şi Eminescu, despre
Platon, Kant, Heidegger şi Marx, se vorbea de Bach, Vivaldi,
Beethoven si Mozart şi toţi aceştia erau genii.
Acum vad că Hagi e
genial, cutărică artist de la Teatrul National e geniu,
bucătăresele de la TV sunt genii, frizerul di pi Centru e homo, dar
e genial! Diverşi prezentatori, care probabil că nu au clar în cap
o scara a valorilor, expun tot felul de indivizi, ca genii! Sunt
convins că acei oameni sunt foarte profesionişti în meseria lor,
dar genii??!
Ce să mai înţeleagă
copiii sau tinerii care se străduiesc să-şi aleagă o profesie?
Cu cine să mai discuţi
şi cine să înţeleagă, nu numai superficial, dar să înţeleagă
în profunzime, poluarea naturii, creşterea populaţiei globului,
exterminarea animalelor sălbatice, războaiele religioase care vor
veni, riscul auto-exterminării? Cu geniile de la televiziune, sau
cele de la birtul artiştilor?
Mă irita enorm ipocrizia
Vestului mai ales acum, când condamnă teroriştii musulmani pe care
ei i-au creat. Nu trebuie sa fii profesor universitar de istorie, ca
sa ştii ca Afganistanul nu a putut fi controlat niciodată de o
forţă străină începând cu Alexandru cel Mare şi terminând cu
Elţin, la fel cum în Irak Saddam Hussein, sau în Libia Kadhafi,
erau dictatori necesari, ca şi în Siria, dictatori care ţineau în
frâu extremiştii religioşi, teroriştii internaţionali pe care
Vestul i-a înarmat să dea jos ,,dictaturile” pe care Vestul nu le
putea controla şi să instaureze ,,democraţii” care să le dea
petrolul pe bani mărunţi.
Politicienii, în loc să
se străduiască să ajute toate naţiunile pentru un standard normal
de viaţă, folosind avuţiile pământului pentru prosperitate, se
prostituează cu fabricanţii de arme şi folosesc resursele
materiale şi umane în slujba războiului şi al distrugerii!
Dar
vasta majoritate a politicienilor sunt
Oameni-Maşină, fără conştiinţă sau doar cu o conştiinţă
rudimentară şi acest lucru se adaugă şi la un IQ foarte mediocru
al politicienilor de elită!
Dar, mă frământă
gânduri legate de limitele noastre, de prostia vastă care ne
caracterizează şi mă întreb, care ar putea fii căile spre o altă
ordine, o ordine bazată pe înţelegere, acceptanţă şi colaborare
umană pe fronturile cunoaşterii cu creionul în mână şi nu pe
fronturile discordiei şi a fricii cu mitraliera în mână.
Problema cea mai acută a
omenirii în acest secol, este problema intoleranţei religioase.
Problema unui musulmanism agresiv, înarmat şi în marş forţat să
împlinească voinţa lui Mohamed că există doar un Allah şi că
toate fiinţele umane trebuie să-l recunoască şi să-l venereze în
exclusivitate. Conform Coranului şi legii Sharia!
Am scris mai multe eseuri
pe aceasta temă şi nu vreau să mă repet.
În orice caz, fiinţa
umană se află la o răscruce de drumuri şi va trebui sa aleagă,
ori ,,drumul cunoaşterii şi al progresului”, ori ,,drumul
credinţelor şi a războaielor religioase”.
De aceasta alegere s-ar
putea sa depindă tot viitorul omenirii.
Şi în rest, dragă
Emilia, în afară de câteva proiecte împreună cu Adrian Alui
Gheorghe, nu prea am planuri de viitor.
Emilia Ţuţuianu: În
căutarea omului Dimitrie Grama aş fi dorit ca dialogurile noastre
să ne poarte dincolo de medicul şi dincolo de poetul nostalgic
coborâtor din Ilidia, mai aproape de omul adevărat atunci când se
priveşte în oglindă: ai putea, dragă Dimitrie, să te defineşti,
să te destăinui, aşa cum te vezi pe tine ca om, îndrăznesc să
spun, ca om adevărat?
Dimitrie Grama: Ţi-aş
răspunde cu mare plăcere întrebărilor privitoare la persoana mea,
dar în spatele versurilor, eseurilor, prozei nostalgice, se află un
om obişnuit cu câteva calităţi şi cu, cel puţin la fel de
multe, defecte.
Cum am mai amintit, am
avut dascăli buni în viaţă, de la care am învăţat în primul
rând bunul simţ. Am văzut că mulţi oameni pot ajunge destul de
departe, dacă au bun simţ, dar am văzut că şi oameni total
lipsiţi de bun simţ, pot ajunge şi mai departe.
De asemenea nu pot să mă
caracterizez, deoarece nu sunt încă mulţumit cu mine însumi şi
aş suferi de mare subiectivitate şi ar fi un mare risc să prezint
un individ care nu sunt, în fond, eu, ci un altul, la care aspir sau
unul pe care sunt mândru să-l expun în vitrină.
Nici nu pot să găsesc
cuvinte potrivite…Unii oameni se autocunosc la perfecţie şi pot
răspunde cu exactitate cine sunt ei. Eu mă mai lupt cu maşina din
mine, îmi caut conştiinţa şi prefer compania pisicilor mele
norvegiene de pădure. Să nu crezi că sunt un posomorât, un
nesocialabil, ci din contra, îmi plac glumele, dansul, etc. dar am
şi multă nevoie de linişte, am multă nevoie de timp petrecut
singur, doar cu mine.
Emilia Ţuţuianu: Ce
loc mai ocupă Ilidia pentru Dimitrie Grama? Te-ai gândit la o
posibilă reîntoarcere la obârşii?
Dimitrie Grama: Ilidia
este locul pe care nu l-am părăsit niciodată, la fel cum este,
într-o măsură mai mică bineînţeles, şi restul României. Eu
sunt un emigrant fizic, dar nu spiritual şi trăiesc mereu cu voi,
în obârşiile noastre comune. În ultimul timp am revenit şi fizic
mai des în ţară şi la bătrâneţe, sper să am puterea să stau
perioade cât mai lungi acolo. Poate că la Ilidia îmi voi alege
locul de veşnicie, alături de cei care mi-au spus că acolo-i
Paradisul.
Emilia Ţuţuianu: La
finalul dialogului nostru, ai un gând pentru românii din ţară?
Dimitrie Grama: Pentru
românii din ţară am sute de gânduri şi sunt mereu alături de
ei, mai ales cu inima. Sufăr atunci când ei suferă şi mă bucur
atunci când ei sunt fericiţi.
Cred
într-un viitor mult mai bun, un viitor în care toţi românii să
se simtă acasă şi bine, un viitor cu care toţi ne putem mândri!
nicu cohen
Uitati care-i treaba ,nu vreau sa supar
pe nimeni dar eu cred ca Eminescu a fost evreu karait ,evreu turcesc
.Era prea destept ca sa fie roman .Ca tot evreii l-au ucis ,asta e
alta treaba .
Poetul Dimitrie Grama: ,,Voi lua cu
mine noaptea”
Posted on 12
ianuarie 2015 by Melidonium
Interviu
realizat de Emilia Ţuţuianu (partea I)Pe medicul-poet Dimitrie Grama l-am ,,cunoscut” pentru prima oară în anul 2006, pe când lucram la editarea volumului O antologie a literaturii nemţene, o carte document, o carte de suflet, purtând semnătura regretatului scriitor Laurian Ante.
Mărturisesc că un vers al poetului Laurian Ante, a fost mereu în gândul meu, în toţi aceşti ani de activitate editorială: ,,Chiar dacă suntem săraci, vieţii nu avem voie să-i rămânem datori”… Se pare că acum, în anul 2014, viaţa nu vrea să îmi rămână datoare şi îmi oferă posibilitatea de-al ,,reîntâlni” la mare distanţă geografică (şi geopolitică), pe poetul Dimitrie Grama. Interesantele articole, adevărate eseuri, apărute în revista Neamul Românesc, cât şi prietenii din alt ,,timp istoric” m-au edificat asupra credinţei literare a poetului Dimitrie Grama. Ştiam că medicul de notorietate europeană Dimitrie Grama, născut la 25 octombrie 1947 la Reşiţa, după perioada suedeză, petrecută la Stockholm – unde a obţinut un Master of Science la Facultatea de Ştiinţe şi a absolvit Medicina la faimosul Institut „Karolinska“ se stabilise în Danemarca, dar cu stagii profesionale şi în alte ţări europene: doctor chirurg la diverse spitale renumite, cum ar fi Upsala University Hospital (unde a stat 11 ani), Liverpool University Hospital, Norfolk & Norwich University Hospital, King Abdul Aziz Teaching Hospital în Arabia Saudită, iar acum este rezident în Gibraltar. Prin anii 1985-86 a publicat câteva poezii în ziarul lui Virgil Ierunca, ,,Limite”, la Paris, iar din anul 2000 a publicat cărţile: Făptura cuvântului, Vânătoarea de umbre, Elegiile depărtării, Suflete atârnate de catarge, Pasărea melancoliei, Neguţătorul de imagini, Voi lua cu mine noaptea, Dă-mi mâna ta, străine, Bastian şi alte confidenţe, poetul creând o poezie singulară, de o factură inedită, încadrată cel mai adesea ,,cotidianului mistic”.
Îndrăznesc să-i pun şi eu câteva întrebări, poate incomode, dar fireşti:
Emilia
Ţuţuianu:
Dragă
Dimitrie, dacă a trebuit, fatalmente, să alegi exilul sau calea
pribegiei prin Occident, de ce ai ales Danemarca, micuţa patrie a
filosofului Sören Kierkegaard precum şi a fizicianului Niels Bohr
(care a fost şi fotbalist în echipa naţională daneză) cel care a
calculat şi magnetonul (momentul mecanic al electronului) alături
de marele nostru fizician ieşean (român, deci) Ştefan Procopiu?
Aşadar: de ce Danemarca şi acum ai ajuns, iată, la porţile
Mediteranei, în Gibraltar?
Dimitrie
Grama:
Sufleteşte
şi mintal am ales calea pribegiei pe la vârsta de 14 – 15 ani,
atunci când, fără să caut, fără să mă străduiesc în vreun
fel, am văzut adevărata faţă a comunismului.
În cartea ,,Ilidia”, care în mare parte este autobiografică, am încercat să mă reîntorc în copilărie, tocmai poate pentru că, acum la a treia vârstă, voiam să-mi explic mie însumi de ce am făcut ceea ce am făcut.
Copil cu origine nesănătoasă, am încercat cu disperare să fiu acceptat de societatea mea, care, pe vremea aia, era şcoala primară şi atunci când până la urmă am fost şi eu făcut pionier, nu numai că am acceptat îndoctrinarea comunistă, ci am devenit un tânăr luptător comunist. Această perioadă de confuzie a durat vreo trei ani, de la vârsta de unsprezece ani şi până pe la paisprezece ani. Atunci realitatea mi s-a arătat în toată cruzimea ei şi m-a schimbat pentru totdeauna. Mi-a deschis ochii şi m-a forţat s-o ,,vad” despuiată de minciună omenească. De atunci încoace, ascult discursul ,,omului” şi îl accept doar când sunt convins că acest discurs este sincer, fără ambiţia parvenirii şi că este folositor umanităţii în general şi mai ales folositor acestei planete care ne găzduieşte, printre milioanele de specii şi pe noi oamenii. Da, cum spui, am ales calea pribegiei şi de multe ori cred că sunt un pribeag profesionist, sunt unul care îşi tot căută locul de odihnă şi nu-l poate găsi, până când, bag sama, odihna eternă îl va găsi şi odihni în îmbrăţişarea ei rece. În anul 1969, făcând parte din Echipa Naţională de Atletism, după un concurs internaţional la Stockholm, am rămas acolo, în Suedia, cu doar ce aveam pe mine şi vreo 150 de dolari.
După vreo cinci zile, din întâmplare, m-am întâlnit cu un alt fugitiv din acelaşi lot, Valeriu Raut, săritor de triplu salt. S-a mirat să mă vadă acolo, dar mi-a destăinuit că ,,m-a bănuit” că vreau să fug din ţară, deoarece ştiam limbi străine şi nu prea aveam de-a face cu ceilalţi sportivi. Planuri de emigrare sau de fugă în Vest nu se discutau pe vremea aia nici cu cei mai buni prieteni!
În orice caz, în Suedia am reuşit să-mi fac toate studiile şi acolo am întâlnit şi alţi români de excelenţă: Prinţul Cantacuzino, Paul Lahovary, Magda Mantu Ljungberg, Sergiu Celibidache şi pe Mihai Palade, când a venit la Stockholm să primească Premiul Nobel. Eram student la medicină atunci şi Palade ne-a ţinut o lecţie la Karolinska. Am vorbit cu el câteva minute pe româneşte.
Tot în Suedia am început să-mi notez gândurile şi să fiu mai ordonat cu ceea ce scriu, mai ales acele scurte frânturi de text, pe care acum le numesc poezii.
Ciudat că-l aminteşti pe Kierkegaard! Unul din vechii mei prieteni de când eram student la Cluj, Adrian Arsinevici, mare sportiv şi el, are 6 dan în karate şi e stabilit la Arhus în Danemarca de prin 1973, este cel mai bun traducător în limba română a lui Kierkegaard..
În Danemarca am ajuns târziu, în 1996, primind un post de chirurg şef în sudul Danemarcei. Îi sunt foarte recunoscător Danemarcei cu berea ei bună, care m-au ajutat să fiu foarte ,,productiv” în ale scrisului!
Gibraltarul, ca şi probabil celelalte locuri, nu l-am ales eu, ci el m-a ales pe mine acum vreo cinci ani şi de atunci mă tot încordez şi mă screm să mişc Pilonii lui Hercules, mai acana, mai înspre noi. Nu plec de aici până nu reuşesc!
În cartea ,,Ilidia”, care în mare parte este autobiografică, am încercat să mă reîntorc în copilărie, tocmai poate pentru că, acum la a treia vârstă, voiam să-mi explic mie însumi de ce am făcut ceea ce am făcut.
Copil cu origine nesănătoasă, am încercat cu disperare să fiu acceptat de societatea mea, care, pe vremea aia, era şcoala primară şi atunci când până la urmă am fost şi eu făcut pionier, nu numai că am acceptat îndoctrinarea comunistă, ci am devenit un tânăr luptător comunist. Această perioadă de confuzie a durat vreo trei ani, de la vârsta de unsprezece ani şi până pe la paisprezece ani. Atunci realitatea mi s-a arătat în toată cruzimea ei şi m-a schimbat pentru totdeauna. Mi-a deschis ochii şi m-a forţat s-o ,,vad” despuiată de minciună omenească. De atunci încoace, ascult discursul ,,omului” şi îl accept doar când sunt convins că acest discurs este sincer, fără ambiţia parvenirii şi că este folositor umanităţii în general şi mai ales folositor acestei planete care ne găzduieşte, printre milioanele de specii şi pe noi oamenii. Da, cum spui, am ales calea pribegiei şi de multe ori cred că sunt un pribeag profesionist, sunt unul care îşi tot căută locul de odihnă şi nu-l poate găsi, până când, bag sama, odihna eternă îl va găsi şi odihni în îmbrăţişarea ei rece. În anul 1969, făcând parte din Echipa Naţională de Atletism, după un concurs internaţional la Stockholm, am rămas acolo, în Suedia, cu doar ce aveam pe mine şi vreo 150 de dolari.
După vreo cinci zile, din întâmplare, m-am întâlnit cu un alt fugitiv din acelaşi lot, Valeriu Raut, săritor de triplu salt. S-a mirat să mă vadă acolo, dar mi-a destăinuit că ,,m-a bănuit” că vreau să fug din ţară, deoarece ştiam limbi străine şi nu prea aveam de-a face cu ceilalţi sportivi. Planuri de emigrare sau de fugă în Vest nu se discutau pe vremea aia nici cu cei mai buni prieteni!
În orice caz, în Suedia am reuşit să-mi fac toate studiile şi acolo am întâlnit şi alţi români de excelenţă: Prinţul Cantacuzino, Paul Lahovary, Magda Mantu Ljungberg, Sergiu Celibidache şi pe Mihai Palade, când a venit la Stockholm să primească Premiul Nobel. Eram student la medicină atunci şi Palade ne-a ţinut o lecţie la Karolinska. Am vorbit cu el câteva minute pe româneşte.
Tot în Suedia am început să-mi notez gândurile şi să fiu mai ordonat cu ceea ce scriu, mai ales acele scurte frânturi de text, pe care acum le numesc poezii.
Ciudat că-l aminteşti pe Kierkegaard! Unul din vechii mei prieteni de când eram student la Cluj, Adrian Arsinevici, mare sportiv şi el, are 6 dan în karate şi e stabilit la Arhus în Danemarca de prin 1973, este cel mai bun traducător în limba română a lui Kierkegaard..
În Danemarca am ajuns târziu, în 1996, primind un post de chirurg şef în sudul Danemarcei. Îi sunt foarte recunoscător Danemarcei cu berea ei bună, care m-au ajutat să fiu foarte ,,productiv” în ale scrisului!
Gibraltarul, ca şi probabil celelalte locuri, nu l-am ales eu, ci el m-a ales pe mine acum vreo cinci ani şi de atunci mă tot încordez şi mă screm să mişc Pilonii lui Hercules, mai acana, mai înspre noi. Nu plec de aici până nu reuşesc!
Emilia
Ţuţuianu:
Cum explici – pentru noi cei mai puţin iniţiaţi – cununia,
armonia transcendentală – dintre medicină (mai ales, chirurgie)
şi poezie, în întreaga ta creaţie?… România este
cunoscută mai cu seamă în Europa, dar nu numai! prin operele unor
savanţi poeţi sau savanţi filosofi (cazul unui Ştefan Lupaşco,
fiind de departe revelator!), dar sinteza dintre o lirică
non-creştină şi sapienţială şi prestaţia (praxis-chirurgicală)
unei ştiinţe (medicina) se poate întâlni mai rar. Cum explici
,,cazul” Dimitrie Grama?
Dimitrie
Grama:
Mai demult timp am observat că lumea, mai ales doctorii încearcă
cu disperare să facă nişte legături între medicină şi alte
creaţii artistice: muzică, literatură, pictură şi sculptură. Eu
nu cred că doctorii, mai ales generaţia actuală, ar avea vreun
avantaj genetic sau cultural faţă de alte meserii, oricare ar fi
ele şi, proporţional, doctorii nu produc mai multă artă in
comparaţie cu, hai să zicem „omul de rând”. Şi dacă ne
uităm cu atenţie la cei care sunt amintiţi în istoria
literaturii/artelor, sunt oameni care nu erau numai doctori, ci erau,
aşa cum erau mai toţi oamenii educaţi în antichitate şi evul
mediu: matematicieni, preoţi, fizicieni, filozofi sau avocaţi. Cred
că multe legături poezie – medicină se fac din simplul motiv că
grecii antici, ca să facă economie de zei, l-au intitulat pe Apollo
ca zeu al poeziei şi al medicinei şi pe Pallas Athena zeiţă a
poeziei dar şi a vindecării rănilor de război. Deci este vorba de
o confuzie veche…. Sunt câţiva doctori care au excelat în
vers şi proză şi pe care îi cunoaştem doar pentru că ne-au
lăsat mărturia cuvântului, gândului şi sufletului scris.
Rabelais, von Schiller, Bulgakov, Cehov si John Keath, cel care ne
spune din ţinuturile nefiinţei:
,,Here
lives One
Whose Name was written
in Water”
Îmi place mult şi Voiculescu. Îmi place foarte mult. Nu, doctorii obişnuiţi sunt nişte tocilari, unii mai talentaţi alţii mai tăntălăi. Obişnuiţi înainte vreme să fie ridicaţi în slăvi de ,,prostime” acum, în această eră modernă în care egalitatea este cea care defineşte orişice, doctorii se simt neglijaţi, se simt prost trataţi că li se acordă semnul de egalitate cu alţii, vezi doamne, lor inferiori.
Whose Name was written
in Water”
Îmi place mult şi Voiculescu. Îmi place foarte mult. Nu, doctorii obişnuiţi sunt nişte tocilari, unii mai talentaţi alţii mai tăntălăi. Obişnuiţi înainte vreme să fie ridicaţi în slăvi de ,,prostime” acum, în această eră modernă în care egalitatea este cea care defineşte orişice, doctorii se simt neglijaţi, se simt prost trataţi că li se acordă semnul de egalitate cu alţii, vezi doamne, lor inferiori.
De
aceea poate se organizează în diverse mişcări
,,doctoro-culturale” şi se expun pieţei nu ca poet sau scriitor,
ci ca ,,doctor-poet”, ,,doctor-scriitor”! Cred că este vorba de
nesiguranţă atunci când încerci să expui mai mult decât este
necesar.
Un doctor bun este un doctor bun fără să fie nevoit să adauge ,,doctor violonist bun” şi invers.
Prin anii 1975-80, fiind prin Franţa, am auzit de Ştefan Lupaşco şi am încercat să înţeleg filozofia lui. Ceea ce am înţeles era doar partea matematică, ştiinţifică a ambiţiei lui de a lămuri discursul filozofic. Bine, la fel ca majoritatea filozofilor moderni şi Lupaşco cade pradă dialogului filozofic absurd, de neînţeles şi până la urmă fără importanţă practică.
Vorba lui Cioran: ,,poţi să vorbeşti mult mai multă filozofie cu orice cioban din Carpaţi decât cu filozofii Parisului”.
În concluzie, cred că orice fiinţă umană are caracteristicile şi talentele pe care le poate asimila şi folosi. Sunt oameni cu ,,talente ascunse” sau cu ,,potenţial”, dar aceste însuşiri nu au nici o valoare dacă nu sunt expuse şi criticate. Pe lângă însuşiri, cel care se expune publicului, trebuie să aibă curaj sau niţică nebunie. În continuare se descoperă opere-capodopere anonime. Păcat că acei creatori nu au avut curajul să împartă atunci, în timpul vieţii, creaţia lor cu semenii lor. Sau poate că aşa a fost mai bine pentru ei, putând să-şi continue munca în arta lor, neconturbaţi de părerile unora şi altora. Nu toţi caută gloria! Mediocrităţile sunt cei mai avizi după glorie.
Eu am avut norocul să-l întâlnesc pe Virgil Ierunca care edita ziarul „Limite” la Paris şi el m-a încurajat să scriu şi să public.
Mai apoi, scriitorul nemţean, Laurian Ante mi-a adunat materialul şi ajutat să public primele cărţi de poezii. Nu cred că fiind doctor sau chirurg am avut o mai mare inclinaţie spre poezie sau artă ci mai curând fascinaţia ştiinţifică, fizica şi matematica, mi-au adunat şi cristalizat gândurile şi m-au obligat să le expun aşa cum le-am expus.
Un doctor bun este un doctor bun fără să fie nevoit să adauge ,,doctor violonist bun” şi invers.
Prin anii 1975-80, fiind prin Franţa, am auzit de Ştefan Lupaşco şi am încercat să înţeleg filozofia lui. Ceea ce am înţeles era doar partea matematică, ştiinţifică a ambiţiei lui de a lămuri discursul filozofic. Bine, la fel ca majoritatea filozofilor moderni şi Lupaşco cade pradă dialogului filozofic absurd, de neînţeles şi până la urmă fără importanţă practică.
Vorba lui Cioran: ,,poţi să vorbeşti mult mai multă filozofie cu orice cioban din Carpaţi decât cu filozofii Parisului”.
În concluzie, cred că orice fiinţă umană are caracteristicile şi talentele pe care le poate asimila şi folosi. Sunt oameni cu ,,talente ascunse” sau cu ,,potenţial”, dar aceste însuşiri nu au nici o valoare dacă nu sunt expuse şi criticate. Pe lângă însuşiri, cel care se expune publicului, trebuie să aibă curaj sau niţică nebunie. În continuare se descoperă opere-capodopere anonime. Păcat că acei creatori nu au avut curajul să împartă atunci, în timpul vieţii, creaţia lor cu semenii lor. Sau poate că aşa a fost mai bine pentru ei, putând să-şi continue munca în arta lor, neconturbaţi de părerile unora şi altora. Nu toţi caută gloria! Mediocrităţile sunt cei mai avizi după glorie.
Eu am avut norocul să-l întâlnesc pe Virgil Ierunca care edita ziarul „Limite” la Paris şi el m-a încurajat să scriu şi să public.
Mai apoi, scriitorul nemţean, Laurian Ante mi-a adunat materialul şi ajutat să public primele cărţi de poezii. Nu cred că fiind doctor sau chirurg am avut o mai mare inclinaţie spre poezie sau artă ci mai curând fascinaţia ştiinţifică, fizica şi matematica, mi-au adunat şi cristalizat gândurile şi m-au obligat să le expun aşa cum le-am expus.
Emilia
Ţuţuianu:
Cum arată o zi din viaţa ta, Dimitrie?
Dimitrie
Grama:
O zi din viaţa mea se remarcă prin nespectaculosul cotidianului
urban şi deci banalitatea preconizată lasă spaţii imense pentru
surpriză şi vis. Mă trezesc ca un automat, niciodată nu am avut
nevoie de ceas deşteptător şi cred că există şi alţii ca mine
care posedă un ceas interior programat instantaneu, programat doar
de simpla dorinţă sau necesitate de a te trezi. Fără acest ceas
poate că aş prefera să rămân în vis pentru totdeauna şi să nu
mă mai trezesc.
În afară de munca de la spital, nu-mi fac planuri. În afară de lucrurile legate de meserie, nu am avut vreodată ambiţia să termin ceva ,,la termen”, să citesc, să mă documentez, sau să scriu un anumit număr de pagini. Nu sunt disciplinat în acest sens şi am avut mult timp o admiraţie pentru oamenii care puteau să-şi planifice ziua şi să respecte acea planificare. Acum mi-am pierdut admiraţia pentru astfel de oameni!
De mic copil am fost învăţat să nu mănânc micul dejun. Primeam, de obicei, o ceaşcă de ceai ,,rusesc” sau o cafea cu lapte, iar mai târziu, depinde de veniturile familiei, mâncam un „corn” sau vreun covrig la şcoală, în pauza mare. Această obişnuinţă, pe care unii o critica că ar fi nesănătoasă, mie mi-a priit şi chiar m-a avantajat în munca de chirurg, unde deseori eşti nevoit să-ţi păstrezi calmul şi concentraţia mintala ore în şir, fără să mănânci. Apoi, nu doar ore, ci zile întregi, pot să ,,ard gazul”, fără să-mi pese că sunt nefolositor omenirii sau mie însumi.
Dacă din întâmplare îmi vine vreo idee sau vreun gând interesant, încerc să-l notez, chiar dacă sunt la clinică, faţă în faţă cu un pacient, sau la restaurant. Multe idei interesante sau versuri le-am pierdut prin diverse buzunare sau nu le-am notat crezând că o să mi le amintesc mai târziu.
Seara mă pregătesc să adorm şi cel mai bine adorm acum la televizor ascultând diverşi idioţi care ne tratează pe noi de idioţi şi încearcă să ne vândă tot felul de aiureli: propagandă politică, democraţia americană, drepturile homosexualilor, problema palestiniană şi cea ucraineană, educarea liberă a copiilor, ş.a.m.d.
Mă ţin treaz programele ştiinţifice despre univers şi filmele ştiinţifico-fantastice, filme de o naivitate clară, dar care şi acum fascinează copilul ascuns în mine.
Mă fascinează în continuare medicina şi mai ales genetica cu toate că, la sfatul profesorilor de la Karolinska şi Uppsala, am fost educat/antrenat să devin şi să profesez ca şi chirurg. M-au păcălit cu vorbe dulci; „Dimitrie, ai mână bună şi judecată de chirurg”.
Din când în când citesc sau recitesc anumite cărţi. Tocmai acum citesc cartea lui Paul L. Nunez: Brain, Mind, And the Structure Of Reality şi în paralel recitesc cărţile lui von Rezzori: Memoirs of an Anti-Semite şi An Ermine in Czernopol.
În afară de munca de la spital, nu-mi fac planuri. În afară de lucrurile legate de meserie, nu am avut vreodată ambiţia să termin ceva ,,la termen”, să citesc, să mă documentez, sau să scriu un anumit număr de pagini. Nu sunt disciplinat în acest sens şi am avut mult timp o admiraţie pentru oamenii care puteau să-şi planifice ziua şi să respecte acea planificare. Acum mi-am pierdut admiraţia pentru astfel de oameni!
De mic copil am fost învăţat să nu mănânc micul dejun. Primeam, de obicei, o ceaşcă de ceai ,,rusesc” sau o cafea cu lapte, iar mai târziu, depinde de veniturile familiei, mâncam un „corn” sau vreun covrig la şcoală, în pauza mare. Această obişnuinţă, pe care unii o critica că ar fi nesănătoasă, mie mi-a priit şi chiar m-a avantajat în munca de chirurg, unde deseori eşti nevoit să-ţi păstrezi calmul şi concentraţia mintala ore în şir, fără să mănânci. Apoi, nu doar ore, ci zile întregi, pot să ,,ard gazul”, fără să-mi pese că sunt nefolositor omenirii sau mie însumi.
Dacă din întâmplare îmi vine vreo idee sau vreun gând interesant, încerc să-l notez, chiar dacă sunt la clinică, faţă în faţă cu un pacient, sau la restaurant. Multe idei interesante sau versuri le-am pierdut prin diverse buzunare sau nu le-am notat crezând că o să mi le amintesc mai târziu.
Seara mă pregătesc să adorm şi cel mai bine adorm acum la televizor ascultând diverşi idioţi care ne tratează pe noi de idioţi şi încearcă să ne vândă tot felul de aiureli: propagandă politică, democraţia americană, drepturile homosexualilor, problema palestiniană şi cea ucraineană, educarea liberă a copiilor, ş.a.m.d.
Mă ţin treaz programele ştiinţifice despre univers şi filmele ştiinţifico-fantastice, filme de o naivitate clară, dar care şi acum fascinează copilul ascuns în mine.
Mă fascinează în continuare medicina şi mai ales genetica cu toate că, la sfatul profesorilor de la Karolinska şi Uppsala, am fost educat/antrenat să devin şi să profesez ca şi chirurg. M-au păcălit cu vorbe dulci; „Dimitrie, ai mână bună şi judecată de chirurg”.
Din când în când citesc sau recitesc anumite cărţi. Tocmai acum citesc cartea lui Paul L. Nunez: Brain, Mind, And the Structure Of Reality şi în paralel recitesc cărţile lui von Rezzori: Memoirs of an Anti-Semite şi An Ermine in Czernopol.
Emilia
Ţuţuianu:
Nunez
trezeşte interesul prin abordarea profundă a echilibrului între
cunoaștere și ignoranță: Ce știm cu adevărat despre noi înșine
și universul nostru?… Un subiect interesant care nu poate fi
abordat superficial. Ce mai lecturezi, mai citeşti poezie?
Dimitrie
Grama:
Citesc rar poezie şi aproape deloc teatru.
Am lipsuri mari în privinţa literaturii şi cu toate astea dorm bine! Cred că sunt destul de inconştient privitor la ce şi cum este important pentru un om de cultura. Nu sunt membru în nici o asociaţie literară sau culturală şi deci ziua mea obişnuită este lipsită de întâlniri importante, lipsită de „simpozioane şi prezentări”. Nu mă pot lăuda, ca alţii că am participat la întruniri importante şi nu prea am multă experienţă în experienţa altora.
La sfârşit de săptămână, dacă nu mă dor prea tare spatele şi încheieturile, mă duc să joc golf. De obicei şi Livia, soţia mea, vine cu mine. Se supără pe mine dacă îi comentez loviturile, se supără tare, cu toate că eu îi vreau binele fiind jucător mult mai bun.
Mi-am dat seama că nu-i bine să comentezi strădania altcuiva, chiar dacă ai cele mai bune intenţii…
Cam aşa îmi trec zilele şi rog cititorul să mă scuze pentru banalitatea în care trăiesc.
Am lipsuri mari în privinţa literaturii şi cu toate astea dorm bine! Cred că sunt destul de inconştient privitor la ce şi cum este important pentru un om de cultura. Nu sunt membru în nici o asociaţie literară sau culturală şi deci ziua mea obişnuită este lipsită de întâlniri importante, lipsită de „simpozioane şi prezentări”. Nu mă pot lăuda, ca alţii că am participat la întruniri importante şi nu prea am multă experienţă în experienţa altora.
La sfârşit de săptămână, dacă nu mă dor prea tare spatele şi încheieturile, mă duc să joc golf. De obicei şi Livia, soţia mea, vine cu mine. Se supără pe mine dacă îi comentez loviturile, se supără tare, cu toate că eu îi vreau binele fiind jucător mult mai bun.
Mi-am dat seama că nu-i bine să comentezi strădania altcuiva, chiar dacă ai cele mai bune intenţii…
Cam aşa îmi trec zilele şi rog cititorul să mă scuze pentru banalitatea în care trăiesc.
Emilia
Ţuţuianu:
Un prozator se exprimă prin scris ca o justificare a incursiunilor
filosofice în domeniul epic. Perpessicius consideră că romancierul
nu uită niciodată că misiunea lui este să facă faţă fiecăruia:
nenorocitul şi bogatul sunt egali în faţa condeiului său –
pentru el ţăranul are măreţia mizeriei sale, după cum bogatul
micimea ridicolului său, bogatul are pasiuni, ţăranul are nevoi.
Prin prisma profesiei, ca medic – şi încă, chirurg – ai avut
avantajul să studiezi toate ,,plăgile” societăţii în care
trăim. Să fie această incursiune în domeniul liric, o evadare?
Dimitrie
Grama:
Cred că-i destul de greu de explicat cum şi de ce un om oarecare
alege o anumită formă de expresie literară. Înţeleg că pictorul
sau sculptorul încep să-şi cultive un talent evident şi anume,
reproducerea naturii şi a formelor existente. Ei pot să deseneze,
lucru greu, pentru mine aproape imposibil. O frunză, un purcel sau o
casă, dacă le desenez eu, arată cam la fel!
De asemenea marii compozitori, prin care muzica curge ca un izvor de o nesecată frumuseţe! Poetul şi el, dacă este vizionar şi mai ales dacă poate sintetiza esenţialul în câteva cuvinte, are un ,,dar”.
Cred că majoritatea celor care scriu, fac acest lucru cu cele mai bune intenţii şi îşi publică proza cu speranţa că împart ,,ceva” cu altcineva, cu un străin oarecare şi de asemenea cred că majoritatea celor care scriu găsesc oameni care le apreciază rândurile, găsesc adepţi. Chiar dacă un singur cititor te ,,descoperă” şi te citeşte astăzi, cine poate să prevadă ce se va întâmpla mâine?
Pe van Gogh nu l-a ,,descoperit” şi nu l-a cumpărat nimeni în timpul vieţii şi totuşi ce păcat şi pierdere ar fi fost dacă el nu persevera….?!
De mic copil am asistat la un „dialog” filozofic, întreţinut de tatăl meu cu fratele lui. Nu am înţeles multe atunci, la fel cum numai în parte înţeleg acum ce vreau să spună diverşi şcolari pretenţioşi, care în tratate grele încearcă să încurce şi să complice lucrurile, numind această activitate filozofie.
Perpessicius nu poate fi luat în serios! El confunda ţăranul cu nevoia-măreţia şi bogatul cu pasiunea şi micimea, dar ce te poţi aştepta de la unul care confunda mereu noţiunile: legionar – comunist, etc. Cred că a fost un bun comerciant, un om care s-a orientat şi s-a adaptat ,,pieţei”. A ştiut să se vândă bine!
Apoi mai cred că majoritatea oamenilor experimentează cu „Evadarea”, care bine-nţeles face atunci parte din cotidianul fiecărui individ şi poate că nu este o ,,evadare”, ci mai degrabă o regăsire, o re-întregire. Experienţa mea de doctor şi de chirurg cred că m-a învăţat să fiu atent la om şi la nevoile lui. Să-l iau în serios şi să încerc să-l înţeleg şi atunci când, din cauza bolii, devine agresiv în neputinţa lui, dar şi atunci când, scăpat de belea, hiperbolizează meritul doctorului.
S-ar putea ca, fără să-mi dau seama, experienţa mea de doctor să mă fi ajutat să judec anumite personalităţi, dar acest lucru nu prea l-am folosit în ceea ce scriu. Eu, după cum poate ai observat, scriu poezie simplă, proză simplă, fără personaje complicate psihic sau social.
De multe ori mă întreb dacă nu cumva această cunoaştere a omului, de la măruntaie până la ochii frumoşi şi schizofrenie, mai mult mă încurcă decât să mă ajute. Cumva parcă complică lucrurile şi eu încerc să le desluşesc.
De asemenea marii compozitori, prin care muzica curge ca un izvor de o nesecată frumuseţe! Poetul şi el, dacă este vizionar şi mai ales dacă poate sintetiza esenţialul în câteva cuvinte, are un ,,dar”.
Cred că majoritatea celor care scriu, fac acest lucru cu cele mai bune intenţii şi îşi publică proza cu speranţa că împart ,,ceva” cu altcineva, cu un străin oarecare şi de asemenea cred că majoritatea celor care scriu găsesc oameni care le apreciază rândurile, găsesc adepţi. Chiar dacă un singur cititor te ,,descoperă” şi te citeşte astăzi, cine poate să prevadă ce se va întâmpla mâine?
Pe van Gogh nu l-a ,,descoperit” şi nu l-a cumpărat nimeni în timpul vieţii şi totuşi ce păcat şi pierdere ar fi fost dacă el nu persevera….?!
De mic copil am asistat la un „dialog” filozofic, întreţinut de tatăl meu cu fratele lui. Nu am înţeles multe atunci, la fel cum numai în parte înţeleg acum ce vreau să spună diverşi şcolari pretenţioşi, care în tratate grele încearcă să încurce şi să complice lucrurile, numind această activitate filozofie.
Perpessicius nu poate fi luat în serios! El confunda ţăranul cu nevoia-măreţia şi bogatul cu pasiunea şi micimea, dar ce te poţi aştepta de la unul care confunda mereu noţiunile: legionar – comunist, etc. Cred că a fost un bun comerciant, un om care s-a orientat şi s-a adaptat ,,pieţei”. A ştiut să se vândă bine!
Apoi mai cred că majoritatea oamenilor experimentează cu „Evadarea”, care bine-nţeles face atunci parte din cotidianul fiecărui individ şi poate că nu este o ,,evadare”, ci mai degrabă o regăsire, o re-întregire. Experienţa mea de doctor şi de chirurg cred că m-a învăţat să fiu atent la om şi la nevoile lui. Să-l iau în serios şi să încerc să-l înţeleg şi atunci când, din cauza bolii, devine agresiv în neputinţa lui, dar şi atunci când, scăpat de belea, hiperbolizează meritul doctorului.
S-ar putea ca, fără să-mi dau seama, experienţa mea de doctor să mă fi ajutat să judec anumite personalităţi, dar acest lucru nu prea l-am folosit în ceea ce scriu. Eu, după cum poate ai observat, scriu poezie simplă, proză simplă, fără personaje complicate psihic sau social.
De multe ori mă întreb dacă nu cumva această cunoaştere a omului, de la măruntaie până la ochii frumoşi şi schizofrenie, mai mult mă încurcă decât să mă ajute. Cumva parcă complică lucrurile şi eu încerc să le desluşesc.
Dragă prietene îţi declar cu cea mai curată sinceritate că sunt gelos pe tine. Gelozia unui cvasineputincios. Eşti viu, eşti iscoditor, eşti organizator, eşti bine simţitoriu, eşti neobosit. E, neoboseala asta de-aş avea-o.
RăspundețiȘtergereÎmi place acest poet cu numele unui personaj dintr-un roman al meu. Grama. Are ceva arhaic (de dinainte de anii 60) şi în acelaşi timp cizelat de lumea în care trăieşte. Faci bine că aduci în spiritul românesc eminenţe ca aceasta. Acum depinde câţi iau act. Câţi interesaţi, câţi ajung la asemenea întreprinderi.
Te fericesc.
trebuia o virgulă după prietene...
RăspundețiȘtergere