HARNAȘAMENTUL MESERIAȘILOR

de George Anca

HARNAȘAMENTUL MESERIAȘILOR

19. 10. 82. D.

To be got after DUTA strike will end, otherwise the paper on L to be sent if case: Towards a Basic Latin Curricula in Romance Languages Teaching in India.

Formularul era în Caragiale (bibliofil). Talwar va traduce în hindi „Moftul român”. „manjak”am găsit pentru „moft”, dar istețul campion de judo vrea să-l menținem în românește. Voia aprobare pentru a lăsa „Mara, Mara” . Nu pentru Mahatma, în context de moft.

Tot el scrisese, în toiul grevei și al toncilitei mele, pe tablă „Domn, domn să-nălțăm” cu „Și-am plecat să colindomn”, de i-am discutat interpretarea pe colindomn și i-am salutat-o, chiar așa involuntară cum era. Apăruse și Chamchal, i-am trimis împreună la notice board să-și vadă numele tipărit pe coperta Latinitas.

Lumea, de prin karamchari, poate văzând și ziarul, văzându-se cu seriosul amenințați a nu-și primi salariul, începuse să-și facă apariția, dar își și pironea ochii în clasa mea, să se asigure că o țin. La fel, studenți din asociație, care s-au resemnat să mă mai bruieze. Ba, pe drum, ceafă subțiată - cum și ce, îi spun că n-am fost trimis pentru grevă, ci pentru studenți, ceea ce confirmă și-n ce-l privește.

Îl fitilesc că, pentru a preda acasă, are nevoie de aprobare de la vi-si. Dar, suflet filotim totdeauna, îi dau cheia: activitatea cercului Eminescu, nu spargere de grevă. Totdeauna am împărtășit propriile soluții cu dușmanii și ei au ținut-o pe-a lor, folosindu-se, însă, de mintea mea nemincinoasă, niciodată cu timp de moft.

M-am întâlnit cu Faruqi azi pe stradă și m-a întrebat, în stilul lui de bătrân clevetitor, dacă enjoy-ez greva. Arată mai bine decât acum patru ani. N-are nici vârstă și parcă i s-a topit gușa. Umbla cu o fată cu părul înroșit.

N-am auzit prea de multe ori de templele din Nathdwara și Tirupati, dar adesea de confuzia între trup și suflet și chiar plăcerea dependenței în orient, când ești bolnav. Aron Cotruș, din California, către Doina Misir, în halucinat duo. Nu atât eros cât poesis. Alternativa agoniei. Eroică, sintaxa iubirii.

Dragostele ardelenești au o mistică a vitalului. Poetul vitalizează gândul lui Dumnezeu întru erosul său cuplat rugăciunii. Lacrimile sale reale, în vecinătatea marelui ocean, îi dau o libertate nu numai lui dar și poemului. În parte datorat redescoperirii mistice de la distanță, a iubirii pure.

Goethe și Poe, încă nu se evocă pedant, dar cu Eminescu se absolutizează concretețea poeziei prin scrierea poemului la a 70-a moarte. Poetul poetului avea 69 de ani de viață. Anul de viață s-a dublat cu iubirea. Scrisoarea cu scrisoarea de răspuns.

O plimbare neinspirată la pani, care mi-au încățelat ura măgarului, cântându-mă scitic absolut în toate ocaziile, amenințând că nu-mi extinde șederea. Nici n-o mai doresc. Nu sunt de acord că el e lup și eu miel. Nu-l găsesc demn să lupt cu el. Am altă dharma.

El tulbură ape și așa tulburi, să vâneze cadavre. Nici metoda de a-l inhiba nu-mi pare potrivită – apelând la mai marele aceluia, care oricum nu-l are la stomac. Nu-mi văd șanse nici între ei, nici între ai mei. Ăsta e paradoxul, de care mă detașasem mai demult, că s-ar fi demodat, post-modern.

Nu-ți crede nimeni, nimeni. A fi mai singur ca Aron Cotruș. Asta e. Nu e singura maimuță care se strâmbă la tine și te scuipă. Ai încurcat-o. Fără motiv. Ai avut noroc. De aici încolo, nu mai ai nevoie de nimic. Rămâi de căruță într-o țară-abis. Cu nevastă și copil. Ieși târziu din letargie. N-ai încotro. O zi nu seamănă cu alta. Primitivii adevărați trebuie să fi avut mult mai bun simț.

Amicilor le-am ținut un contra-discurs. Aproape s-au scuzat, mai dezvăluindu-mi din turnătoriile ăluia în toate urechile. Pictura lor e pe ficat direct. Merg în tăcere cu Nana, pe calea întoarcerii. Nici ea nu mă întreabă de vorbă. Îmi spuse doar că citise și o carte cât stătusem acolo. Și eu care crezusem că se jucase cu Marcin. Cine nu e nebun? Ne excludem pe noi. Zadarnic.

20. 10. 82. D.

Eminescu și studenții mei, în sorbul grevei, au avut întâlnire și azi. Mi-am pierdut vocea. Îmi venea să tușesc. Respectul momentului, altfel obicei, mă oprea. Pentru clopotul de miezul nopții, am trimis în templu, oricare. Vocea recitatorului, prea tenorată. Iar am chemat clopotul, să-l dubleze.

Troheul și scurtimea de anushtub convin mai mult ca iambul și hexametrul. Le-am anunțat și mai scurtele latinități goliarde, pentru vineri. Eram cam singurii. Mă întreținusem și cu trecători. Vreo două subiecte: cum și de ce ne întâlnim; încă o dată despre stadiile învățării unei limbi străine, de la conversația intereselor imediate și neobligatorii de tradus, la sinonimia gramaticilor și apoi la vibrația superioară a culturii, cum mi se întâmpla, mai mult decât pentru examen, cu poemele lui Eminescu azi chiar.

Și clarificarea unor chestiuni puse de studenți, mereu de gramatică, iată că a verbului. Am luat mai apoi destule ziare, le-am răsfoit sub soare. Și-a oprit mașina neagră, parcă destipărită din lectura mea. M.C. interesându-se despre cât de bolnav am fost și ce am de gând cu viața. O urăsc. Urăsc viața pe care am avut-o murind.

Acum mă duc la fete. Te-am tradus. Dar nu ți-am mai arătat. Am trimis adevăraților colaboratori. Nu-ți face probleme. Pot ajunge ministru. Ziarele se îngreunează de poza mea muribundă, mințind – aproape o dușmancă. Numai cu vorba. Totuși, o femeie singură într-un imperiu defunct.

I-am lăsat revista românească din Toronto, cea în malayalam din Calicut și invitația-program din Aurangabad și i-am spus că dau o raită și mă întorc să iau xerocopiile. Am străbătut bazarul Camp-ului până la tejgheaua cu pește și manufaturierii de mobilă, apoi am luat-o pe strada largă, deși ascunsă, paralelă cu Mallroad.

Cartierul sportiv al poliției armate. Exercițiile de gimnastică ale copiilor recrutați pentru meserie sunt silențioase. Parcul de mașini, cât o junglă. Un vast teren verde peste drum. Mă voi fi însănătoșit, dar convalescența continuă. Închid, târziu, dreptunghiul, pe Mallroad, în bazar și iau plicul.

Nu înainte de a fi trebuit să iau aminte la o lucrare dactilografiată, multiplicată și titrată de Ram. Care așteaptă complimente. Zic, frumos. Nu-mi place. Nu-i plătesc? Apoi mă întorc – îmi dăduse alt plic. Îl am pe-al meu. Se lasă seara. India, India.

Fețe se mai miră văzându-mă placid una de-a lor. În „Tricolorul”, am paginat o carte de artă bizantină, romanul meu „Parinior”, iar pe verticală, „Alchimia asiatică” și „Maytryi”, de Mircea Eliade, cu autografele în facsimil respectiv pentru Șerban Cioculescu și Tudor Arghezi. Pe prima pagină a magazinului însă, sloganul răsună „Românii, apărători ai Europei”. Apărători de Asia...

după amiază convalescentă în kingsway camp azi s-a îmbolnăvit și lidia de dengue marcin mă atinsese pe burtă în semn de poftă bună la moș ajun ne-am ciorovăit ăi bătrâni cum să ne răzbunăm iar de dimineață unul din ei și-a inaugurat curajul de a mă atinge pe burta leprei mi-a scăzut raza de iradiere melancolică și de ciumat se întâmplă tot mai puțin cât petrecem într-o apă de-au trecut apele o apă de primitivitate colonializată de lal și crezută în inimile noastre azurată liberă refuz am spus în pași nu mă mai amestec mă întorc în fumul meu n-am foc aici probabil lucra lucra dengul în oasele ei și cartea citită de nana eu n-am înregistrat-o copiii ăștia spre zece ani nu-ți mai dau de trăit azi că încuie bicicleta să nu mai meargă birși cu ea cât e la școală stăpâna delegată nu ne mai dăm nici noi nimic nici în petec o frunte căzută pe o coapsă curioasă vorbisem la lăsatul serii de un măr doar seară s-a lăsat pe spălate și dornică oboseală mântuitoare de ce-am deschis ochii în plus la poza icoanei bizantine islamic de zgârcită în antichitățile cărnii purdah lipsește vehicolul textil al îmbrăcăminții hârtia gloriei socotelile zilelor ca și cum s-ar găsi la nemurire nici stiluri ale minții apucate nu chiar acum în oarecarea bălăbănire și astfel contemplație templul neterminat roșu de templu încurgând fleoștirea vizitei cum scrie și acolo turism nu mă gândesc mai la nimic și țeselându-și calul nici căruțașul nici calul nu mă invită în galop parcă numai eu aș merge și toți ceilalți se mișcă asemeni ochilor și ochii mei prin zadarnic întuneric și cald și reviste citite nu bharati o strigă pe amrita un ceai îmi va ține tovărășie acum acum în lumea umbrelor nedorite și pline de spleenul convalescenței

se bate se bate se bate și somnul și somnul și somnul pe căi pe căi pe căi se-aseamăn se-aseamăn se-aseamăm ci cumpăna ci cumpăna ci cumpăna căci între căci între căci între aramă vamă poarte moarte schimbă limbă vremea lui caragiale își permitea încă a fi comică înduioșându-ne în paralelul romantic iar în india reducându-ne partitură de rigoare fără glumă aproape și la tinerețe mai mult grea și desfundată bacovia bacovia bacovia ce într-una ne mai înecăm samskara cam dintru în început în comediile lui plumbuindu-ne de viitor latinitas de voie după nevoie sinucigașă lunecați medieval în vin prea vechi de noi nechemat în vasele de prea dinainte demult și voiculescu surâde bărbiei fundoiene cu drosileea pierduți dimpotrivă de kajuraho long beach ardelenesc cu dos de-encounter mițe fără numai ploiești și vindecate caligrafic și ion copilărie computerizat mitocănește pean cu bocca plină în reci arhei cristal argintul epigrafic în crusta zodiacului în vie să lase trenosul la tinerețe înspre neprevăzut poeții morți aceiași nainte de toți vecii lor că dacă mergi la dumnezeu nu vezi moartea întreb de ora douăsprezece la tropic palme transpirate la ghicitul de-andoaselea de curând am primit vești de la lacrimi uitate ne-au bucurat și ele cum urcau prin cenușă și nevăzutul sângele santa maria mică liniște bruiată de liniște cine ascultă orgă în india la etaj cel mai bach am auzit mersul trenurilor și acum orgă orgă orgă nu e nimic departe tot depărtându-ne o oarecare manie a similarității speciilor nu că ne scoate din sărit din sărite din sărite frumosul de exemplu e absolut absolutul nu e ce nu e e ce e nu e papagalul papagalul papagalul ce nu e ce e în capu lui

21. 10. 82. D.

Mi se spune că nu au mai văzut pe cineva să mă urască așa tare fără să-i fi făcut nimic. Ca la întreaga poveste – dar nu-i urmărisem fața – monologul s-a derulat monoton. Apoi a început al său prin a mărturisi că mă vede răscolit.

Voi fi fost așa după alte întâlniri ale noastre, o știusem până la obsesie, acum o observa cu voce tare și ne reuneam împotriva unui al treilea inamic ce-l atingea și pe el în vorbăria-detractare. Nu-mi fusese gândul, ca zilele trecute, la asimilarea celor doi. Eram sincer în singurătatea mea jignită. Răscolit, într-adevăr, iar începutul acesta mi-a făcut bine, păstrându-mă și-n ascultare, niciodată ironic.

Se înțelegea din morala lui, de țară – care are mulți dușmani, dar și mai mulți prieteni – că nu pot conta pe el întru ceva concret. Că am de suportat destinul și a nu-mi conveni să stau aici nu depinde de mine și nu rezolvă problema. Avem a ne spune și face datoria cu calm, prin metode ingenioase.

Am văzut apoi că se gândea la Latinitas etc. Iar cu cearta, dacă ne certăm noi doi – asta era. Și iar mi-a făcut bine exemplul, ca o mărturisire: și dumneata... un dumneata deodată mult mai convenabil ca orice dumneavoastră, denotând o discuție reală, în care un om bătrân, povestindu-și și boala de tensiune, poate alege orice formă de adresare către unul mai tânăr, iar alegând una mai familiară apropie mai la iuțeală...

...Dumneata vorbești cu voce ridicată o jumătate de oră și eu două ore. Asta e. Nu pot să fac mai mult după aia. Am rugat să-mi aprobe mașină de scris pentru „Latinitas” - i l-am trimis. -Sunt niște legi acum, vino aici și lucrează duminica.

Autobuz plin. La Regal, cu ochii după 780, văd din spate pe Satya. Îl ating pe umăr. O salut pe doamna. Scot din geantă lista cu adrese. Maestra în dramă sanscrită îmi arată că a venit autobuzul. Mă reped. Depărtându-ne de centru – stau și pe jumătate de loc -, cobor. Străbat convenția unei linii drepte, strada Palam.

Pe deal, un templu ca o biserică, în construcție. Artera Vasant se bifurcă. O apuc pe la dreapta, o reparcurg înapoi, spre stânga. Compar clădirile. A noastră e mai arătoasă ca multe. Nu în tagma celor pricopsite. Mă găsesc cu un cumsecade. Am în minte răscrucea, la dreapta cu West End, unde coborâsem. Încerc să uit rondurile de mai apoi.

Ca s-o regăsesc, cumsecade, harta lumii în românește. Mai mult oceane. Țările nu există decât în intensități presatabilite, pentru mine, iată că europene. Dar văd fiecare formă de relief și continentalitate. Ori insule acoperind abstracțiile unor doruri verticale de oriunde se nasc. Și fiecăruia îi pare leagănul lui centrul frumuseții lumii.

Incomparabilă, astfel, lumea nu există, doar iluziile de desubtul Țării de Foc la taclale cu Antarctica. Barosanul, cu scuze că proprietarul ... negustorul de whyskey... voiajorașul din Hongkong... am venit și eu puțin mai înainte...iar în cap cu liniile rotunde... o față cu masca morții tatălui... pomană un pachet de țigări... convenții-linii drepte... vom înapoia bicicleta peste două săptămâni... Nana e disperată.

Următorul lui articol, declară conspirativ, va fi despre Horia. Închisese ușa la povestea sfârșitului unei vieți de dinainte de India. Luăm pagină cu pagină. Îi cer un comentariu la Stevens-Cuclin, detaliindu-i unele unghiuri. Nu câte la Horia, dar mai moderne.

Apoi o scrisoare lui Alf Lombard, răspuns la fragmentul de acolo. Bătrânele mele prietenii le numise bătrâne puice. Singurul curs tipărit mi-l confiscase D., însă-l făcuse cadou - și sentimental? - poetesei noastre. Greva i-a despărțit. Cine vrea universitatea nu vrea ori da greva, cine vrea cu adevărat greva, de data asta, nu nemulțumiții autentici, vrea universitatea.

O fantomă bună de plată. Numele e de formă. Fondul, de strigoi vaști, un fond de neacoperit și nenumit, ritmat de avataruri în schimbarea nerecunoașterii. Abia întâlnirea upanișadică, răcită de entuziasm prin speculație și voință neașteptată – deja circulă mănuși nearuncate de spadasinii, altfel lăsați în de ei, doar invitați la conștiința pozitivă, nu, negativă, a acceptării altor coduri.

Adică negând să se încumete în reafirmare în luptă, nu, conștiința pozitivă a ambelor părți ne apără moral de acuzații nihiliste. N-avem decât să nu băgăm de seamă când celălalt folosește conștiința valorilor tale și tu pe ale lui, ceea ce și faci, metodic. Din oportunism, dar și deschis tradiției numită de la sine spirituală. Ce spirituală, pentru simpla absență a contraspiritualității. Confortul tehnic? De-aia profesiunea eroilor nu stimulează nici conștiința pozitivă, nici alta. E treaba noastră.

memorii de-a doua oară a doua vechime când despre noi totul e sigur mai nimicul s-a cristalizat în harnașamentul meseriașilor le-am văzut o fotografie nu a lor a unuia dintre aceia de iertat prea târziu n-am avut răbdare nici bucurie nici loc la un loc să înțeleg a câta moarte se vădește am renunțat la confuzia morții cu dumnezeu la mijloc dacă privesc hepatita lui vinod și i-o comunic drept consolare lui ispas nepotrivesc numele și credința unui portar în poezie a unui poet în poartă unul venise cu ea din bathinda altul o primise pe loc am spus de indienii copii mai toți și copilul meu de aici acolo prin șapteșnouă ceea ce se cheamă amănunt biografic al hepatitei și peter a închis-o la părinți câteva luni în florida mai blond ca oricând cine a trădat hepatita a se verifica pe lista separată a sănătoșilor de ea din vicii nu o dată la o alegere nu sistematizez vastita mă gândesc exclusiv la istoria bătută injectată cu morfină continuu și-n pielea ei intru pe subiecte în care moartea nu mai contează doar lăsata tăierea sub limba de aur și ea de s-a scurtat timpul de s-ar sfârși în neînceputuri sigure lucruri mici particule hepatice formulând petele solare acum apuse și rememorând nici măcar o oboseală ceva o amintire de ipohondrie îmi scria că se uita într-una la poeți cred că se muia iarna și abia în primăvară mi-a răspuns cu la revedere peste un an la vară când s-ar putea să mai fiu în viață și într-adevăr tot aici pe moarte

22. 10. 82. D.

N-am murit, te iubesc. Încă două dintre celebrele doamne comuniste – pe una n-o cunoșteam – i se alăturaseră. Am observat adesea fete în trei. Grații să le fi numit. De ce țin clasele? Toate trei, fete serioase. Am surâs și m-am explicat cu apel la singura sinceritate – de la studenți, când și când – plus plictiseala de a nu-i întâlni, mai ales că ei mă vor.

Nu, nu-mi place mie acasă – mi s-a atras, apoi, altădată, atenția că vice-cancelarul trebuie să aprobe lecții acasă, cum de nu știam asta? Măcar să nu mă mai duc în clasă, ci pe iarbă, pe aici – arătând spre dhaba tibetană, nu, oricum în curtea dept. Bine, acolo voi pregăti show-ul meu, dar ce oferiți în schimb?

Orice – nu lucrăm mercantil – OK, țineți minte, cercul meu se numește Eminescu – știm – tu îmi vei accepta o clasă de latină cu studenți în spaniolă de la tine? - nu una, cinci – pe tine nu te cunosc, îmi place de tine, sper și ție de mine. Știți, am fost invitat la Aurangabad, aș vrea să merg la conferința aia.

E greu ca străin în India. Mi-am pierdut cinci ani din viață aici. Îmi pare rău, nu vreau să ofensez DUTA. Cererile ei sunt serioase, le respect. Dar pâinea mea sunt studenții. N-am venit pentru grevă. Ci pentru ei – buni, răi, cum or fi – bun, rău, cum oi fi și eu.

Plus că pierd studenți. Mă pomenesc după grevă cu mai puțini, și nu cei mai buni. Vedeți, relațiile cu străinii și drepturile lor ca servi ai universității nu sunt nicicând considerate. S-a făcut clasa de latină și mă supun. Îi voi muta, câțiva pași, din clasă în iarbă.

Sezonul continuității rituale, acum cel Durga Puja – comunitatea bengaleză din Delhi mă cheamă, prin studentul meu să iau parte aproape și la sacrificii. Oricum, duminică seara, undeva în apropiere de locuința mea, pe lângă Indraprastha College. Ramesh, iarăși, să merg cu el în Bahadur Garh. Ai vreo puja, vreo ocazie familială?

Altfel, ce e de văzut, gurdwara? Nu, templul? Ai pădure, da? Și deal, e verde? Nu e? O, la Jaipur mergem când vine Constantin. Bine, pe luni vorbim, prefer cu scuterul tău decât prin autobuze. Nu-ți face atâtea probleme cu pronunțarea românească. Ai citit bine. Nu mai tăcea când citim toți. Ai citit bine singur și poezia în latină, puțin pe românește. Nu trebuia să taci când ceilalți scandau.

N-avem nici teorie. De exemplu despre rimă, inexistentă acolo. Careva m-a întrebat ce e aia rimă? La ce atâtea întrebări? Facem spectacole în română, dar și în hindi. Lumea trebuie să înțeleagă. În ziarele indiene, exprimarea e concretă, cât mai clară, chiar dacă ideile se pot contrazice. Eu am scris ani de zile aproape neclar – asta e treaba mea. Împreună, avem datoria să ne fie clare și silabele, sunetele, tot, altfel vom fi bârfiți.

La școală, Vinod, auzind că este strike, s-a gândit că a fost lovit cineva. Nu știa ce e aia o grevă. Ceilalți i-au explicat că e sărbătoare, nu trebuie să meargă la clasă. Dacă el vrea să se ducă, ei îl vor lovi. Nu l-au lovit. A ajuns singur, plus directorul – nu știi că e grevă? - n-am nevoie – vrei școală? - da – bine.

Și a convocat profesorii toți, să-și țină lecțiile cu singurul școlar, să nu le repete zilele următoare. Și ei le-au ținut. Nu le-au mai repetat, oricât școlarii îi rugau mai apoi. Iar Vinod se amuza luându-și note de la tot ce se auzea, cerând amănunte, de la profesori, pe rând.

Acum e concentrat asupra poeziei Asiei, pentru Madras. Atunci era în districtul Bathinda. Ne gândim la insule și la Indonezia. El primise poezii mongole, chineze, eu îi dădusem câteva thay, dar în engleză. A și colaborat cu Virgilius scriind „sunt lacrimae rerum” ca „sunt lacrimal rerum”. Nu ne amuzasem că salve-le latin le e ministru.

Aud la radio, vai, că fiul lui Reagan e șomer și despre rachete balistice comuniste. Cam tot ca-n presa indiană. E vorba de acum douăzeci de ani și de Kennedy, de-i era drag de secretarele lui și învăța franceză. Era pe vremea strike-ului spart de nevinovatul până azi, prieten al meu, care-și recunoaște mai avansata opăceală când vedem cu disperare amenajarea versiunilor hindi.

Nana iubește și școala bătrânei nemțoaice, cât că venerabila o persecută. Măcar copiii bengalezi îi reproșează și ei că nu sunt liberi de Durga puja. Alte doamne au zis-o - oare xenofob? - că toată afacerea e a scoate bani de la părinți, nu atât educația, atât de trâmbițată, păcat.

Și mă cert cu Nansi, să fie discriminată românca și de indieni și de nemțoaică, eu n-aș dramatiza, ca și Nana. Nansi-și dă drumul, iese scandal, ne mai aruncă niște vorbe. Mai toată ziua am citit Dosoftei și-mi tot coc un capitolaș la notele literare românești în India, ferit din nefericire de sensul sufletului religios.

Și dacă vom fi pedepsiți a rămâne încă un an aici, voi mai tipări o carte la anul. Sărise Nansi, bine, să fie „Apucata”. Am câteva gânduri. Numai dacă rămânem încă un an, n-aș face-o, dar de consolare. Dicționarul ei aproape gata, după 11 luni de morânceală.

Și-mi pare rău că, exhaustată, nu se crede cât de cât, nu-și caută jertfa în zidul de cartoane. Îi sugerez să modeleze ceva în lut – o muncă în plus? Sare. Mă scuz. Îi dau dreptate. Că n-avem cum transporta ceramica. Se sparge, ca greva.

A, e alt subiect, al școlii. Vreau eu să sparg tăcerea discuției bătrânei și școlii ei. Nu-mi merge. Caut postul românesc. Alți scandalagii. Ce se înfoia și ăla ieri, cu dușmanii, împărțirea. Și aceea, cu școala, depinde de unghi.

23. 10. 82. D.

(R. 36). Fumez țigara, și nu în Vede, dintr-un foc, asemenea aprinsă, la început de Durga Puja și Dusshera. Stinsă în neființă, nemailăsându-te să te crezi, este prințesa bălaie, un paradox germano-indian. La încheierea cu moarte a poveștii tale indice. A tuturor poveștilor indice. Și a noastră.

În cetatea limbilor, înconjurați de ziduri aprinse, ce odă risipită, și cine i-ar da glas, ca Veneției? Poate spiritul nemaitransmisibil, tăiat, reîntors în vechile suflete neistovite, spre a refuza dintr-acolo orice pas. Ce e frumos din pârâtul, repetatul etern, cu o amintire mereu altfel, cu bucurie de noapte.

Nu-s tei, nici plopi în India, în Delhi. Doar în cartea ta. Ce s-a auzit o dată se preferă. Schimb registrul, cum ne împrejmuie, la distanță, cuvioșii rămași singuri. „Fata mamii, ce vrei tuuu?/ Colonel să-ți dea mamaa?/ nu, nu mămucă nuu, / colonelu-i colonel, / numa cismele de el, / nu, nuu, mămucă, nuu”.

„Filia, si vox tua / vellem te laudare / carnalem socium / vellem tibi dare. // Filia, vis militem / bene aqui tantem? / Nolo mater cara, / nolo mater cara / quia non sum sana. // Militer in belle / nunquam sunt in domo / et eorum gladii // et eorum gladii/ semper sunt acuti. // Filia vis monachum / bene kukulatum? / Nolo mater cara, / nolo mater cara / quia non sum sana. // Monachi post primam / currunt ad coquinam / panis eis dantur / caseum furantur. // Filia vis rusticum / nigro et turpissimum? / Nolo mater cara / nolo mater cara / quia non sum sana. // Rustici quadrati / sempre sunt irati / et eorum corda / et eorum corda / nunquam letabunda. // Filia, vis clericum / bene literatum? / Nolo mater cara / nolo mater cara / quia non sum sana. // Clericorum pueri / sempre sunt superbi / et eorum matres / et eorum matres / dicuntur meretrices. // Filia, vis scolarem / bene literatum? / Volo mater cara / quia iam sum sana”

Așa se întâmplă totdeauna, comentează studentul și se revoltă că la certificat se face mai mult Eminescu, transcriind la loc poemele-i.

O rimă barocă precum „Gange / falange”, în poezia romanică, privită din India mantrei-silabe „Om” evocă natya, teatrul.

Citiți într-o Indie modernă, de Kali-Yuga, psalmii românești ai mitropolitului Dosoftei retrezesc obsesia, nemaireligioasă pe de-a-ntregul, a asonanței „Domnul / omul”, cu un ochi mărit asupra lui „domn”, de vreme ce un student indian transcrisese pe tablă zilele trecute, în singurătate – speriat că se va generaliza greva universitarilor - „colindomn”, pentru „colindăm”.

„Domnul / omul”, în atâția dintre psalmi, în câte unul de mai multe ori, în toată poezia lui Dosoftei: „Precum ceriul și pământul / Fece Domnul cu cuvântul /.../ Mai apoi fece pre omul / Și-l închipui ca Domnul”. Un domn rugat altfel de la David la poetul dintâi – adi kavi – al limbii române, într-o noutate de temei.

Vizibil altfel de departe, din afară, de aici, înapoi în timpurile vedic-biblice-„n vremea feții tale”, ca de Brahma. „Ș-a zâce tot omul: / Mi-i maică Sionul, / Și-ntrânsă s-a naște om născut din Domnul”. Ca Șiva distrugând lumea cu o deschidere de ochi - „Că de zvânta-ț căutătură / S-ar face pizmașii ură”. Întru mântuire ca Vișnu - „Ascunzându-i în taină de viață / Să-i îndulcești cu zvânta ta față”

Fața însăși - „Strălucoarea zvintei fețe / De se-ntoarce la blândețe” -, oricât pur creștină, ori încreștinată, dublează memoria iluminării, până la „somnul de-a doua moarte”, ori în comunicare cu maha-nirvana. Dar convertind psalmii la simțirile sale și ale poporului său, văd prin umbra acestui Milost Dosoftei silueta lui Valmiki iscându-și Ramayana. Doar notez elogiul meu în preajma sărbătorii Diwali, ba Dussera, săptămâna viitoare arzând pe Ravana.

24. 10 82. D.

I-am acoperit ochii cu palmele. Privea transportat argintul Durgăi în fum de tămâi. În sunetul clopotelor din mâinile pandit-ului și ale tânărului brahmachari, Usha vedea, probabil pe Saraswati, dar împreună cu Durga și Lakshmi. Lansându-mi mâinile, eu îmi lăsasem ochii probabil spre Ganesh și Karti. Uitasem de Provin – acasă-i arătasem psalmii lui Dosoftei și acum încercam să apropii rugăciunile pentru Durga cu cele pentru Fecioara Maria. Văzusem câteva doamne de eleganță și exhibiție.

Mi-am înlăturat mâinile și Indranath s-a întors încă transportat. Nici nu știu dacă avusese de a face cu obiceiul ăsta în România. Oricum, Eliade știuse pe din afară Durga și o scrisese prin Cuvântul. Până să mă recunoască, am salutat-o pe Usha, plonjându-mi, la fel de neașteptat, buzele pe una din mâinile ei încrucișate.

M-am retras cu Indranath, din mulțime, după scaune, și-am discutat întâi de Sergiu Al-George, cu care cândva petrecuse câte două zile pe săptămână. El e la Hyderabad și-l vede și pe Vidyasagar, care se pensionează conferențiar, nu profesor, ceea ce îl doare, dar are fetele măritate bine.

Apare un bengalez – toți sunt bengalezi aici în afară de mine – mare călător și palmist, îmi spune Indranath (încă apăsat de palmele mele?). Se uită-n dreapta și-mi debitează romantismul, mai mult decât linia, extravaganța.

25. 10. 82. D.

Durga blondă eminesciană, în Chittra Rajanam, colonia bengaleză a Delhi-ului. Alături, totuși, în Shiva Mandir, brună, adânc în umbră. Asur, nemaiangrez, tot întunecat. Aud iar Kali, Kali, Maha Kali, cu finalul Oy Durga și pumnii de petale aruncate până la cele brațe ale dumnezoaiei.

Pe când în Connought Place, mama și fiii stau fiecare în vitrină. În dreapta - greșisem aseară – sunt Lakshmi, apoi Ganesh, în stânga, Saraswati cu un sitar și Kartikeya-Apollo. Tânărul din jertfa lor citește mantra ce-o auzisem liber în colonie. După ce, de trei ori, din focul unui vas, ne arsesem palmele și le dusesem, unii după alții, netezindu-ne părul și capetele. Mamele la copiii din brațe, mai ritual ca toți.

Darh, oferind focul ca pe un dans către mine, și apoi conversând despre Dumnezeu, primind cu Provin prasad de la copii. Trecând și pe la casa verișoarei lui, care alaltăieri a născut un băiat ce va primi, la un nam karan sanskar, nume numai peste vreo trei luni, și atunci îi va fi completat certificatul adevărat.

Shoba, crizele adânci ale țării, ale lumii, vor fi uitate, o lună, pentru dragul sărbătorii cum e, cum a rămas. E timp de câștig. Îi cunosc și tatăl și sora studentului meu, care nu și-a văzut Bengalul, dar s-a dedicat de Ashtmi, în alb, mamei Durga. Mai trec prin omdragostea lui Dosoftei mielușa Agni, înfocată în duhul Durgăi, pentru mine.

Aud OM, RIM, am uitat de Gaie, de junincă. Purtat cu leul și al meu cocon de rugă e foc mereu. „Închizând pe Agna/n casă-ntunecată, / Îi agonisiră casă luminată”, „În bou de-aramă și Pelaghia arsă” - „Și pe jidovi să-i lăsăm / Și altă jitie să ascultăm”. În zilele de Durga puja, Dusshera, Diwali, mă învârtesc prin conversația totală, dintru religie pe pământ, eu reconversând cu mitropolitul.

Ne vom duce la puja și mâine, în altă parte. Copiii colindă mai la rupere. Shalini și-a spart capul într-o joacă dintre case ce le programaseră. Se umblă în trei. Domnișoarele astea nu fumează. Una glumește și nu este înțeleasă de verișoară-sa – taică-tău mestecă pan dintotdeauna – peste doi ani se retrage – ce-ai cu țigara mea din țara ta.

Adevărat, nescriind în ziar nimic și azi despre greva noastră, înseamnă că se continuă. Mâine voi trece pe acolo, nu a spargere. Simt că instinctul grevei, revoltatul, se cuplează cu entuziasmul de fericire a supunerii către zei. Mă mir că vorbiți atât de unul Dumnezeu, cu ochii la miriadele de chipuri din hârtie machee, uneori cu portretele actorilor, după gust.

Dacă actorii joacă zei, de ce n-ar juca și zeii actori. De la o puja la alta, grupurile sunt mai bogate sau mai sărace. De ce par tinerii mai săraci, mai învinși? Floarea vârstei, mai surâzătoare. Podoabele tobelor de ce-i pun în umbră pe slăbănogii toboșari? Nu văd bine, aud un ritm cotropitor.

Îmi vorbesc aproape învățăturile. Nu mă schimb din tăcere în sporovăială. Călătorim lung. Ne risipim. Cu amintirea nopților, anilor. Cum de uită a bătrână să-și scoată chapalii din picioare când a pătruns în țarcul din fața altarului? După aarthi, generația o de-ramolește și pruncii dau să danseze.

Cu bengalezii, văd, obișnuiesc să vorbesc despre Eliade. Iar ei mă îndeamnă să văd Calcutta. Poate nu mă reped subit, fără instinctul ținutului pe loc. Ca-ntr-o opoziție mai dragă decât teza, pe neașteptate, ghicită și-n palmă. Lăsând arcul și mingea Asiadei, pe Appu, poienele pline de toate reclamele din lumea a treia. Dar acolo va fi târziu, ecourile pujei se vor fi stins și parcă aș pierde ce n-am atins.

Nana cântă raagas. Nansi o îngaimă. Armoniul s-a oprit. Pe semiîntuneric, papagalul nu obișnuiește să-și debiteze puținele cuvinte românești în iureșul de glasuri ale lui. Am auzit-o mai rar pa Mata ji. Alături, sus, am întârziat, unele amieze, în audiția Citrei, într-un gen mixt, clasic și folcloric, mereu ritual, deschis, energetic.

Nana se joacă prea destul să sară de extrema gravității – nemaiterestră – a clasicului pur, de o solemnitate învingând tristețea. Pălesc undele herziene, politizate de ură-Babel. O fi mai multă liniște la sat, dar orașul este (nu aveam subiect medical) spațiul cântecelor ei. Transportă așezările până la zei.

Mai mult auziți. Deși imaginea se închipuie. Dacă nu-și scufundă avatarul ăsta pentru ăla. E seară în de noi. Spre somn, de unde vin visele frumoase ca sunetele astea? Prin miriști mărginite de grâne dese. Pe sub pomi plini de poame. Rar cine n-a avut febra dengue.

Îmi pare bine să aud domnișoarele interesându-se de micuțul Marcin și îngrijorându-se de bătrânul Joseph. Ne ducem zilele din zori pînă în cântec, într-o tradiție de bunătate regăsită în replici și pași. Teatrul ne e epic ori tăcut, inundat și aprins de amintire.

Și totuși, în cântecul sanscrit al Nanei, chiar când master ji e de față, dar mai ales când repetă singură, pentru examen și pentru a balansa oarecarea xenofobie a nemțoaicei matusalemice, ținând partea micilor indieni, întru cultul dinastiei politice și a reminiscențelor antimontessoriene, încă europene și așa, cântecul Nanei răsună până în slănicurile ortodoxe dintre rugii sihlelor valahe-moldave-transilvane.

26. 10. 82. D

Ca mai ieri pierduți în blocul sudic, chiar dacă nu printre galadaris. Neschimbând nici noi numele ultimului tren neprins. Nici virginitatea vedetei Padmini. Ori prinții Virginiei Fass, în ocol de vrăjelniță și orbi la „Varnasharama Dharma” a lupilor de înaltă castă înveștiți în piele de miel. Scumpiți imaginar la regina textilelor. Ascultând jurământul kataburșilor – odinioară challengeri ai hoților-baghis din Chambal.

Cum amintește într-un today de acum doi ani Raj Chengappa – în fața sfântului arbore de neem, la începuturi pentru noroc și crimă, apoi pentru cinste pe împrumut de o plasă de pescuit răpusă de ploi grele. Și mânând-o în eterna cumpănă iarăși. Aflând cât costă un saree. Înainte oferindu-le soțiilor numai de furat. Cu nostalgia cinstitului acum, cântând bhajane.

Landappa Yellappa, înainte, dăruia, de Diwali, podoabe de aur și-i era rachiul ca ceaiul. Azi cu viețașii-lifers. Pușcăriile la modă. Py dezlagat înăuntru. Închidem nu ochii, clipa mică dosofteic-baudelairică. Ne alungăm la câte un padal nu numai de matriarhat. Câte mâini în aer, spre cele zece ale Durgăi.

La ce-am aștepta să ni se taie capul întru jertfă? Ne putem ajuta singuri îngrijindu-ne oasele pentru reconstrucția somnului următor. Or să sărim în mare din cer. Ca luceafărul. Ori din mare în cer, cât că forțați - „Intrând în mare Petră cu șepte, s-afundă / Ieși din ceri la Hristos dintr-a mării undă”.

Cu nimeni înăuntrul universității închise. Cu politică la gura lăcătuită și ea. Pentru poză și mit în revoltă. Medicamentându-ne cu pași înmărmurirea și carierismul contemplației sub soarele îndrăgitor de toți și moartea fragmentată în minciuna neajungerii nici de ea. Acestea nu ne fie uscături în sânge. Copacii tropicului rămân verzi și moi de le zicem palmieri-psalmi.

Netrecătoarei mela, răzbunătoare în efigii și la Moradabad, Aligarh, Behmai, Dehuli, Sadhupur, i s-ar fi încredințând rămașii jatavi și kori, kasai și qureishi, afară din Behad, pe calea Devi, la Mangla Kali Mandir, la podul Dadora lângă Ekdil în districtul Etawah, și Gaduri din Sethakoli și Ananthanayaki, și creștinii nagas, mizos, khasis, răpus vreun dada în poarta Lisadi nu departe de Shahagasha, apoi orice mayang și ohja vorbind angarani, ori 20, ori chakhesang, or kemungon, noaptea auzindu-se din junglă doar ngirtling în nesomnul numelor de femei Lalhmingliana, Lathalamuani din Khonoma, Nagutin, pomenindu-i pe Dobo, Pelesato, Arno, Khoto, același Chaitanya Kalbag, între mela și masacru îl las doar pentru o coincidentia eliadorum din propriile-mi intenții, întru „sălașul pre ape de repaos”, pretextual dosofteic, „unde-i întuneric și umbră de moarte” nemaimuzat de menehmnul-hijra ce vrea poate să-mi oprească apusul soarelui, neîndrăznind un pas de metru, doar dezvinovățindu-mi tăcerea, discriminat, ca surd și mut, de orbi și schilodiți, astfel vărsându-mă mereu în afara izvorului, unde m-a apucat Dumnezeu, în mela netrecătoare deodată și pentru noi, cu mințile împachetate în senzațiile nedezlegărilor la ce le-om citi?